Recunosc cu mâna pe inimã cã am 35 de ani si o viatã îndestulatã pe toate planurile. Pe cel profesional mã strãduiesc cel putin sã ies din inertie si rutinã, si ultimele articole pentru "Pagini românesti", ca si un al treilea, mãrturie despre decembrie '89, pentru ziarul "Quartier Libre", m-au animat putin, ca o transfuzie temporarã de entuziasm. România ramâne însã ghimpele din inimã, aia pe care tin mâna când recunosc cele precedente. Poate 30 de ani era o vârstã prea coaptã pentru emigrarea în minunata lume nouã, poate am cãlãtorit prea mult înainte ca sã pot sta locului acum sau sã pot aprecia stabilitatea de aici, cert este cã am învatat sã-mi asum propriile elucubratii existentiale cu oarece calm. Poate cã de-abia atunci când nu mai apartii nici unui loc ajungi sã-ti apartii tie însãti, sau propriei schizofrenii, cu cât ne adaptãm mai mult societãtii, cu atât riscãm mai mult sã ne îndepãrtãm de noi însine. Noica spunea în Jurnalul filosofic cã Don Quijote avea dreptate, cã asa trebuie sa trãiesti, cu lumea ta. A mea e legatã de multe alte lumi, mai bine zis e un sirag pe care sunt însirate multe perle si mãrgele de sticlã.
N-am mai scris de la o vreme, de România mi-era silã si milã, ce sã spun asadar când judecãtorilor în loc sã li se dea sporul de stres si suprasolicitare psiho-nervoasã, li se plãnuieste scãderea salariilor? Fac grevã? Sã facã, au tot dreptul, atâta timp cât sunt obligati de termene sã-si ia dosare si acasã în week-end sau chiar în vacantã. Un judecãtor este la fel de responsabil fatã de viata umanã ca si un medic. În mod ciudat si unii si altii sunt dintre cei mai oropsiti pe cale salarialã, si toti se scandalizeazã de nivelul de coruptie din justitie si neglijentele din sãnãtate. Dar criticii nu se gândesc la ce apasã umerii acestor oameni si cã sunt oarecum obligati sã caute alte compensatii când statul de drept îsi bate joc de munca lor. Chiar vorbeam cu un prieten ieri despre salariile mari ale judecãtorilor din Spania sau din Canada, o dovadã în plus cã debandada de la noi are fatete necunoscute pe alte plaiuri.
Trecând peste astea si privind exclusiv spre mãrunta mea existentã de veveritã sãltãreatã si satisfãcutã, am petrecut un week-end minunat la Toronto cu prietena mea Laura care, ah!, s-a mutat acolo când m-a lãsat pentru un bãrbat, care evident nu a meritat efortul. Ne-am plimbat mult, am vãzut o galerie plãnuitã de maestrul
Santiago Calatrava, bãrci, lebede si rate, muuuultã apã si multã verdeatã. Toronto are un centru de afaceri mult mai întins decât Montréalul, hectare de blocuri cu fatade care se oglindesc reciproc si e mult mai american ca ambiantã. E minunat cã se aflã pe malul unui lac enorm si te poti duce cu feribotul pe niste insule brãzdate de canale linistite, pe care le poti strãbate în kayak si canoe, oprindu-te la o gustare si o cafea într-o pãdurice veselã, admirând bãrcile si yachturile norocosilor proprietari sau cottage-urile tipice. Laura stã într-o zonã verde tare, High Park, dacã traversezi parcul cu pricina ajungi sã te plimbi pe malul lacului, bucurându-te de priveliste si de lebede, cormorani si rãtuste, cum reiese si din imaginile de mai jos.
Album (click!)
La Montréal am avut parte de Festival des Films du Monde, dupã care eu personal nu mã omor cu firea, având câteva dezãmãgiri la activ. De toantã ce sunt am pierdut însã ultimul film al lui Wajda cu ocazia asta.
Tatarak mi-a fost cãlduros recomandat de Dan Burlac si Alex Iordãchescu, veniti la festival pentru a prezenta "Copilãria lui Icar"/
L'Enfance d'Icare, fiind producãtorul si respectiv regizorul filmului. Le-am propus celor de la ziarul local "Pagini românesti" un interviu cu Alex, ca si cronica la filmul lui si "
Nunta mutã", debutul regizoral al lui Horatiu Mãlãele. Zis si fãcut, am executat si interviul si cronicile, si a fost o mare bucurie sã-l cunosc pe Alex, vãr cu soprana
Irina Iordãchescu si sotul Ruxandrei Zenide, al cãrei film, "Ryna" mi-a fãcut o impresie foarte puternicã. Duminica viitoare cronica filmului sãu si interviul vor fi si ele în "paginile românesti", la loc de cinste.
Sursa foto: gala.fr/SIPA
Joi pe 3 septembrie iar a fost ziua mea si am sãrbãtorit-o simplu, cu un picnic în parcul Mont-Royal printre veverite si rate la mal de Lac des Castors. A traversat si un sconcs pajistea razant mai pe searã, din fericire nu a stropit si el evenimentul, care ar fi devenit astfel cu totul de neuitat. Scenã de gen: Roberto si Adrian în plinã serenadã latino-americanã.
Mi-am luat câteva zile libere drept cadou si am fost sã dansez tango miercuri si vineri, sâmbãtã delectându-ne cu o minunatã cinã a la turca de
Ramadan, datoritã veselei si generoasei initiative a
fundatiei Dialog. Pe lângã noi mai erau prezenti si Pakistanul si Indonezia, ba chiar douã convertite la Islam, o polonezã si o bielorusã/gruzinã. La momentul rugãciunii tocmai gazdele au fost cele care nu s-au închinat la Allah, de, Turcia e un stat secular, sã nu uitãm. Ne-am înfruptat cu yayla çorbasi, köfte, çoban salatasi, taze fasulye, biber si patlacan dolmasi, încununate de o baclava finã si fistichie,
güllaç,
tulumbe si alte deserturi divine si mârsav de dulci, eu fiind tare fericitã sã-mi perii rudimentele de turcã. Culmea a fost ca pe lânga invitatia la masã m-au cadorisit si cu un CD de muzicã traditionalã, în timp ce toti am primit ochiul magic contra deochiului. Halal popor, turcii ãstia, întotdeauna capabili sã mã surprindã. Duminicã m-am delectat cu un
spectacol de flamenco din menajeria de manifestãri locale, adicã împestritat cu muzicã "pop" care includea si "Dazed and Confused" de Led Zeppelin. Cel putin ciudat, noroc ca s-au cumintit în partea a doua.
Si ca si cum n-ar fi fost îndeajuns, am sãrbãtorit Labour Day, lunea liberã adicã, prin munca la câmp, pe tarlaua lui Roberto, care-mi cântã joi la aniversarã. El îi zice milpa locsorului unde cultivã printre altele si dragele mele rosii verzi tomatillos, baza de la salsa verde. Dupã ce cã ne-a rãsplãtit în naturã, cu busuioc, epazote, tomatillos si rosii portocalii minuscule, Roberto ne-a cinstit si cu o masã copioasã: pui scãldat în mole poblano si creveti cu sos de chile amarillo si cremã de cocos, evident înfãsurate în tortillas de mais cãldute. Dezmãt total adicã, finalul apoteotic fiind mango cu înghetatã de vanilie si sos de ciocolatã adusã tocmai din Chiapas, fãrã zahãr, numai cu migdale si scortisoarã mãcinate în compozitie, amarã si salutarã, desi gazda s-a îndurat de noi si a îndulcit-o putin. Xocolatl, nectarul zeilor. Oamenii din jur - nectarul meu.
Posts
