Suspensie

Asa mã simt, ca un pendul între douã puncte, nici acolo, nici aici, si mã simt bine. Pe de-o parte nu mã deranjeazã detaliile cotidiene, Canada, Caraibele si America de Sud m-au obisnuit cu un fel de calm care rotunjeste asperitãtile agitatiei tipic bucurestene. Viata e prea scurta ca sa-mi macine mie nervii toti derbedeii, am lucruri mai importante asupra cãrora trebuie sã-mi fixez atentia, hai sã spunem cã e si ãsta un exercitiu de meditatie. Sau poate e numai începutul, momentul prelung al regasirii amintirilor din copilarie. Sau clipele de ragaz când îti bei cafeaua înainte sa începi ziua, între noapte si agitatia urbana. Neaparat dintr-o cescutã de portelan saxon.

Îmi vad prietenii, fac salsa one to one cu un cubanez emigrat prin cãsãtorie, ceea ce-mi mai ostoieste dorul, ma plimb prin parcuri, privesc florile si pãsãrile, am vãzut mierle si un pitigoi, pregatesc o conferinta despre experienta mea din Uruguay, am avut norocul unui festival de tango superb la Bucuresti.

Uneori ma întristez pentru casele paraginite, batrânii obiditi, otrepele cu sclipici si dinti albi de fiara care musca din oras si din cugetele noastre. Si totusi nu simt scârba pe care o acuza alti oameni traitori aici sau care au plecat deja. Probabil din cauza ca traiesc undeva într-o falie, unde nu interactionez cu nimeni din afara sferei mele de interes. Pânã si taximetristii peste care am nimerit au fost decenti. Azi la coafor am cunoscut-o pe Mariana Mihut, mi-a luminat ziua cu tonusul ei. Nu ma intereseaza bârfometrele si vaicarelile, mi se întâmpla uneori lucruri teribil de frumoase, de ma întreb ce-am facut sa merit asta. Am petrecut o jumatate de ora delicioasã în holul Colonadelor de la Athénée Palace citind Ramon Gomez de la Serna. As fi putut fi la fel de bine la Madrid sau Buenos Aires. Dar s-a fãcut ora 11 si s-a rupt vraja. În curând voi fi pe strada unde s-a nãscut el însã, urmeazã portocalele de Valencia, concertul de jazz al unui prieten si seri de poezie la Barcelona. Montréal e atât de departe încât e ca si cum nu ar fi fost. Cu toate astea îi admit necesitatea în viata mea, nu e comparabilã cu cea a visinilor din curte sau cu magnoliile de pe strãzi cu nume de capitale, dar a fost o etapã fãrã de care n-as fi ce sunt si chiar mult mai putin. Ca multe alte lucruri din viata mea, probabil Canada îsi va face simtite consecintele ceva mai târziu, pentru moment simt cã m-am întors trup si suflet, fãrã pãreri de rãu.

Mary Poppins deschide usa

Cealaltã usã, oglinditã în geam, care dãdea spre altceva, sau lumea din oglindã a lui Alice. Pare sã nu fie nimic dincolo de ceea ce vedem în reflectie si totusi e o altã posibilitate a existentei, imposibilul paralel la care tânjim cu totii. Am senzatia cã acum deschid o asemenea usã, împotriva tuturor evidentelor, usa posibilitãtilor absurde, care existã împotriva logicii si a generalizãrilor. Usa spre Canada a fost una spre normalitate, spre bunãstarea ca urmare fireascã a pasilor numãrati si mãsurati, bunãstare ritmatã lunar de credite la bancã pentru casã si masinã, 1-2 cãlãtorii pe an, 1-2 copii bucãlati cu zâmbet senin si viitoare credite pentru universitate. Tânjind mereu dupã Europa, în mod absurd, pentru cã teoretic nu-mi lipseste nimic palpabil si mãsurabil. Dau cu piciorul unei vieti linistite si înlesnite în momentul în care as fi putut chiar sã cer un credit la bancã pentru un condominium, pentru cã am banii de avans.

Am plâns râuri de lacrimi sãptãmânile astea, mi s-a pãrut ca viata mi se rupe în bucãti, m-am despãrtit cu greu de cele câteva mobile mai acãtãrii, vândute cu sume derizorii, pentru cã asa-i viata de migrant, mai primesti cadou, mai iei en-gros, si când îti vine tie rândul sã te muti toate se duc pe apa sâmbetei. Mã uit în jur si mi-e drag apartamentul în care am stat aproape 5 ani, primul în care am locuit singurã, pe care l-am aranjat cum am vrut eu si l-am împãrtit cu omul drag, pe care încã nu stiu când si unde îl voi revedea. Mi-e fricã de Bucuresti, desi este orasul meu, unde sunt mormintele celor plecati si casa-i plinã de amintiri. Zilele trecute mã gândeam la cât de sfâsiat si zdrobit este orasul ãsta, cât neiubit - Bucarest la mal aimée. Grãdina de varã festival unde vedeam filmele cu Piedone când eram micã nu mai existã, cinemaul copiilor - Doina, nici atât, cinema Modern, unde am vãzut cândva "Concurs" de Dan Pita adãposteste acum cred o salã de bingo. As putea scrie pagini întregi despre cât de batjocorite sunt locurile unde am copilãrit, de venetici veniti din toate colturile sã se ajungã, pe care nu-i leagã nimic de oras si de viata lui interioarã, sufocatã de SUVuri si blocuri vechi si noi. Si totusi acolo mã duc, nu stiu pentru câtã vreme încã, astept peste zece zile o întâlnire ca o rãscruce de drumuri, care o sã-mi semnalizeze urmarea itinerariului. Într-o lume idealã mi-as fi urcat apartamentul închiriat pe covorul zburãtor, cu iubit, pisicã si plante, în loc sã burdusesc valizele si sã trimit cutii cu vaporul. Pisica va fi însã singura verigã de legãtura cu viata de aici, cel putin pentru o vreme. Un bot de blãnitã neagrã cu ochi galbeni care se tine dupã mine prin casã ca un...cãtel. Tinându-mi de urât în timpul unor luni chinuitoare de relatie la distantã, punctatã de chat, e-mailuri, Skype si uneori scrisori desuete.

Încã douã zile si jumãtate si voi lua iar viata în piept, departe de comoditatea canadianã, de matricea existentialã pe care am reusit sã o încropesc în Montréal, timp de cinci ani. Nu am venit aici cu vântul fluierând prin buzunare, plec cu ceva mai mult chiar, plus o diplomã de master si o pisicã, pe lângã noi prieteni, cãlãtorii, experiente. Dragostea a tot venit si plecat din viata mea, de data asta sper sã stea si sã treacã proba de foc a distantei în timp si spatiu. Vita nuova, încã o datã, printre lacrimi si sperante, dar pe un teritoriu cunoscut, rãvãsit de absurda crizã generatã de jocul cu cifrele. Anticiparea senzatiei de cãldurã pe care ti-o dã familiaritatea ritualurilor zilnice. Si efortul de a construi obiceiuri noi, de a cumpãra si de a gãti altfel, efortul de a te regãsi într-o lume care nu mai e a ta de aproape 10 ani, decât pe timpul unor saptãmâni de vacantã. Si care nu va redeveni a ta decât pentru un timp nedeterminat încã. Dupã multã vreme mi-e fricã de schimbare, mi-e fricã de mine însãmi, de reactiile si emotiile mele, nu vreau sã mai plâng, sã mã mai îndoiesc, sã mã învinuiesc, se vede cã nu mai am curajul de la 20 de ani, dar am o luciditate si o constiintã a riscului asumat pe care nu o aveam atunci. Stiu cã este o parte din pret, si sper sã nu fie mai scump decât credeam.

Între sigurantã si libertate

Pe mãsurã ce se apropie întoarcerea în Europa creste frecventa si durata momentelor de rãu fizic, ca un gol în stomac, un nod în gât, o senzatie de slãbiciune, anxietate, însingurare. Senzatie de animal încoltit. Doar o lunã, douã sãptãmâni încã la birou, prinse în sendvisul a doua saptamâni de vacantã, desi ultima va fi dedicatã pachetelor, valizelor si presimtirii unui doliu. Sã-ti desfaci foile vietii, ca foile unei cepe, tot ce ai putut acumula într-un apartament în aproape cinci ani, în care ai iubit, ai râs, ai plâns, ai scris, ai gãtit, ai crescut un pui de mâtã, câteva prietenii.

Desi am studiat, nu am venit la studii în Canada, am venit sã rãmân, cu toate catrafusele necesare unei asemenea mutãri, lãsând în urma fotografiile câtorva povesti de dragoste pentru a evita nostalgiile periculoase pentru un nou echilibru fragil. Tata mi-a zis sã nu mã uit în urmã, numai înainte, sã ard toate corãbiile si toate podurile. Odatã cu disparitia unul dintre podurile cele mai trainice s-a nãruit. M-am simtit atunci slabã, foarte slabã, desi puterea mea crescuse în absenta, nu în prezenta lui. Si totusi eram a lui si era al meu. Mama...mama este...inefabilã, dincolo de descrieri. Eu sunt ea si ea este eu, pânã la punct, sã fiu departe de ea e ca si cum as fi departe de mine, nu sunt întreagã, în ciuda lungilor momente de separare, nu m-am obisnuit niciodatã cu ideea. Ne dãm si luãm fortã una de la cealaltã, desi nu sunt singurul ei copil, suntem surori în spirit.

Mi-a rãmas înfipt în minte un cui din cartea lui Vasile Ernu "Ultimii eretici ai imperiului" - cu cât creste gradul de sigurantã, cu atât scade gradul de libertate. Si vitãvercea evident este valabilã. Ce-mi lipseste de fapt? Am intrat în sistem, bunãstarea canadianã mi-a pus mâna în cap si atâta timp cât sunt un bun plãtitor de impozite, n-am a-mi face griji. Cu atât mai putin grija zilei de mâine. Câstig suficient pentru nevoile mele, care nu includ restaurante de lux si haine de firmã ultimul rãcnet, ci mâncare proaspãtã si gustoasã, haine frumoase, comode si din fibre naturale, cãrti în diverse limbi (long live bibliotecile si Amazon.com), spectacole de teatru, dans, DVD-uri de cinematecã si festivaluri de film. Din când în când o drumetie pe munte, sau o cãlãtorie într-un tinut unde oamenii, peisajele si cultura localã îmi tin mintea si inima treze. Ce vreau mai mult de atât? Între mintea si sufletul meu e un fel de sciziune, nu reusesc sã le împac. Mã uit la mine si-mi spun cã sunt nebunã si mi s-a urât cu binele. Mi s-a urât cu siguranta poate, simt cã devin dependentã de ea si atunci vine nevoia de fugã ca o regãsire de sine. În acelasi timp nu reusesc sã mã regãsesc aici, simt ca sufãr de o oarece toropealã si toate eforturile mele de a mã trage singurã de pãr, scriind articole, activând pe la festivaluri si seri de poezie, nu reusesc sã compenseze nazuinta existentiala. Poate chiar sunt dromomanã, dar în perfectã luciditate, cu toate contradictiile interne de rigoare.

Montréal multicultural

Mi-a pierit cheful de scris în ultima vreme, din varii motive. Evident unul ar fi bulibãseala alegerilor din România, altul faptul cã mã zbat sã iau o hotarâre asupra întoarcerii în Europa (unde si cum?). Nu-i usor sã-mi pun gaj la masa de joc relatia; sã-mi las tabieturile, cuibul cald si confortabil, apreciat de toti oaspetii; prietenii din toate colturile planetei; supermarketul cu tot felul de trufandale, care-mi aduce bunãtãtile în prag pentru un dolar.

Ce frumos ar fi dacã viata mea aici ar fi definitã numai de diversitatea culturilor cu care intru în contact, dacã provincia asta francofonã ar fi mai putin impenetrabilã si defensivã. Ce bine ar fi sã pot trãi într-o zonã limitatã de confort. De curând o prietenã din USA, plecatã prin cãsãtorie, mã întreba de ce am mai venit în Canada dacã-mi doresc sa fiu mai aproape de casã. Ca emigrant independent în 2004 nu prea aveam loc de întors, singurele variante erau loteria vizelor SUA, Noua Zeelandã sau Australia. Si Canada, mai ales Montréalul pe care-l stiam pe atunci francofon, nu si multicultural, mi se pãrea cea mai onestã solutie, desi pe mine mã trãgea ata spre Italia pe atunci, inclusiv din motive sentimentale.

Am fãcut un mariaj de complezentã, cu bãrbatul "good on paper", o tarã neutrã si cuminticã unde eu am un "profil interesant", dar care nu se încadreazã în tipare. O tarã la urma urmei complexatã de scurtimea propriei istorii si lipsa unui mit fondator ca "Founding Fathers" în USA. Nu cã în România am avea vreun tãtuc, la cât de cârpite au fost si unirile noastre, greu de decis cine-i "pãrintele natiunii", cã Bucur ciobanul e doar pãrintele Bucurestilor. Conversându-mã si eu cu mintile canadiene luminate de prin jur am aflat cã de fapt economia localã depinde covârsitor de Statele Unite si de exploatarea propriilor rezerve naturale, fiindcã nu exceleazã în alte industrii (mai putin farmaceuticã si aviaticã as spune, care se aflã chiar la Montréal). O tarã bunã pentru tehnocrati si cercetãtori, cum am mai scris, tot respectul, dar eu nu fac parte dintre ei. Si români care nu-si doresc decât o viatã linistitã, as adãuga, cu vacante all inclusive si casã în suburbii. A fost frumos cât mi-am fãcut masterul, acum vãd Canada ca pe un fel de purgatoriu, în care am învãtat sa trãiesc si sã mã gospodãresc singurã, o altã încercare dintre cele douãsprezece ale lui Heracle. I don't belong here. Poate nicãieri, dar în mod cert e momentul sã mã misc. În 2004 nu aveam drept de muncã în UE, acum am, si acolo experienta diversã si internationalã si limbile strãine constituie un atu, aici o ciudãtenie admirabilã. Si da, recunosc, nu vreau sã mã adaptez standardelor, chiar dacã asta înseamnã iar nesigurantã, framântãri, bocete. Cred cã am ajuns la un stadiu în care sunt oarecum blindatã, si am suficientã încredere în energiile bune ale universului (nu, nu în sensul dat de Coelho, ci în sensul în care ajung uneori sã le simt, gratie generozitãtii mamei naturã). Pentru moment mã simt cumva într-o situatie de suspendare între douã planuri, care a avut avantajele ei, dar începe sã mã irite.

Una dintre marile surprize ale orasului de pe St. Laurent a fost amestecul de culturi, natii si rase. Poti gasi ce mâncare, cult religios sau muzicã doresti, ba chiar si vestminte traditionale, cu putin efort (ii si itari nu:) Cursuri de salsa, tango, flamenco si bharata natyam. Mai toate comunitãtile au un ziar propriu si ansambluri folclorice. Nu mã asteptam sã-mi pot gãsi interlocutori în spaniolã si italianã atât de usor, din primele saptamâni de la sosire, cãutând pe Google español Montréal. Saptamâna trecutã le-am avut invitate la ratzã pe varzã pe ex-directoarea mea de tezã (fost decan al Facultãtii de comunicare din Montevideo, de la Universitatea Catolica) si o prietenã literatã din Argentina, poetã, eseistã si profesoarã, pasionatã de psihanaliza jungiana. Una are vârsta mamei, sapte fete acasã si pãrinti venerabili, doctoratul si l-a fãcut în Spania, nu stiu prin ce eforturi mirobolante, cealaltã e de peste douãzeci de ani aici si e divortatã, stã cu fata de 15 ani. Amândouã debordeazã de vervã, sunt talentate si pline de umor. Dar vorbesc despre întoarcerea în sud, nici nu le trece prin cap sã considere Canada acasã.

Nu vreau sã mã simt asa si peste zece ani, prefer sã-mi asum riscul de a nu-mi gãsi locul nici în altã parte. Duminicã am fost la masã la un prieten catalan aflat într-un stagiu de trei luni, fizician fiind, care ne-a mãrturisit cu mâna pe inimã ca în ciuda burselor si avantajelor pe care i le oferã cea mai vestitã universitate de aici (McGill) si cea din San Diego, el n-ar putea pãrãsi niciodatã Spania. Stie ce înseamnã asta, dar acceptã dezavantajele, pentru cã nu vrea sã trãiascã pentru carierã.

Asadar, vine, vine primãvara...la altii, aici de-abia prin mai dau primele frunze, oi veni si eu cu ea.

XXXV, câteva lucruri minunate, stare de fapt si de suflet

Recunosc cu mâna pe inimã cã am 35 de ani si o viatã îndestulatã pe toate planurile. Pe cel profesional mã strãduiesc cel putin sã ies din inertie si rutinã, si ultimele articole pentru "Pagini românesti", ca si un al treilea, mãrturie despre decembrie '89, pentru ziarul "Quartier Libre", m-au animat putin, ca o transfuzie temporarã de entuziasm. România ramâne însã ghimpele din inimã, aia pe care tin mâna când recunosc cele precedente. Poate 30 de ani era o vârstã prea coaptã pentru emigrarea în minunata lume nouã, poate am cãlãtorit prea mult înainte ca sã pot sta locului acum sau sã pot aprecia stabilitatea de aici, cert este cã am învatat sã-mi asum propriile elucubratii existentiale cu oarece calm. Poate cã de-abia atunci când nu mai apartii nici unui loc ajungi sã-ti apartii tie însãti, sau propriei schizofrenii, cu cât ne adaptãm mai mult societãtii, cu atât riscãm mai mult sã ne îndepãrtãm de noi însine. Noica spunea în Jurnalul filosofic cã Don Quijote avea dreptate, cã asa trebuie sa trãiesti, cu lumea ta. A mea e legatã de multe alte lumi, mai bine zis e un sirag pe care sunt însirate multe perle si mãrgele de sticlã.

N-am mai scris de la o vreme, de România mi-era silã si milã, ce sã spun asadar când judecãtorilor în loc sã li se dea sporul de stres si suprasolicitare psiho-nervoasã, li se plãnuieste scãderea salariilor? Fac grevã? Sã facã, au tot dreptul, atâta timp cât sunt obligati de termene sã-si ia dosare si acasã în week-end sau chiar în vacantã. Un judecãtor este la fel de responsabil fatã de viata umanã ca si un medic. În mod ciudat si unii si altii sunt dintre cei mai oropsiti pe cale salarialã, si toti se scandalizeazã de nivelul de coruptie din justitie si neglijentele din sãnãtate. Dar criticii nu se gândesc la ce apasã umerii acestor oameni si cã sunt oarecum obligati sã caute alte compensatii când statul de drept îsi bate joc de munca lor. Chiar vorbeam cu un prieten ieri despre salariile mari ale judecãtorilor din Spania sau din Canada, o dovadã în plus cã debandada de la noi are fatete necunoscute pe alte plaiuri.

Trecând peste astea si privind exclusiv spre mãrunta mea existentã de veveritã sãltãreatã si satisfãcutã, am petrecut un week-end minunat la Toronto cu prietena mea Laura care, ah!, s-a mutat acolo când m-a lãsat pentru un bãrbat, care evident nu a meritat efortul. Ne-am plimbat mult, am vãzut o galerie plãnuitã de maestrul Santiago Calatrava, bãrci, lebede si rate, muuuultã apã si multã verdeatã. Toronto are un centru de afaceri mult mai întins decât Montréalul, hectare de blocuri cu fatade care se oglindesc reciproc si e mult mai american ca ambiantã. E minunat cã se aflã pe malul unui lac enorm si te poti duce cu feribotul pe niste insule brãzdate de canale linistite, pe care le poti strãbate în kayak si canoe, oprindu-te la o gustare si o cafea într-o pãdurice veselã, admirând bãrcile si yachturile norocosilor proprietari sau cottage-urile tipice. Laura stã într-o zonã verde tare, High Park, dacã traversezi parcul cu pricina ajungi sã te plimbi pe malul lacului, bucurându-te de priveliste si de lebede, cormorani si rãtuste, cum reiese si din imaginile de mai jos.

Album (click!)

Toronto

La Montréal am avut parte de Festival des Films du Monde, dupã care eu personal nu mã omor cu firea, având câteva dezãmãgiri la activ. De toantã ce sunt am pierdut însã ultimul film al lui Wajda cu ocazia asta. Tatarak mi-a fost cãlduros recomandat de Dan Burlac si Alex Iordãchescu, veniti la festival pentru a prezenta "Copilãria lui Icar"/L'Enfance d'Icare, fiind producãtorul si respectiv regizorul filmului. Le-am propus celor de la ziarul local "Pagini românesti" un interviu cu Alex, ca si cronica la filmul lui si "Nunta mutã", debutul regizoral al lui Horatiu Mãlãele. Zis si fãcut, am executat si interviul si cronicile, si a fost o mare bucurie sã-l cunosc pe Alex, vãr cu soprana Irina Iordãchescu si sotul Ruxandrei Zenide, al cãrei film, "Ryna" mi-a fãcut o impresie foarte puternicã. Duminica viitoare cronica filmului sãu si interviul vor fi si ele în "paginile românesti", la loc de cinste.

Sursa foto: gala.fr/SIPA

Joi pe 3 septembrie iar a fost ziua mea si am sãrbãtorit-o simplu, cu un picnic în parcul Mont-Royal printre veverite si rate la mal de Lac des Castors. A traversat si un sconcs pajistea razant mai pe searã, din fericire nu a stropit si el evenimentul, care ar fi devenit astfel cu totul de neuitat. Scenã de gen: Roberto si Adrian în plinã serenadã latino-americanã.

Mi-am luat câteva zile libere drept cadou si am fost sã dansez tango miercuri si vineri, sâmbãtã delectându-ne cu o minunatã cinã a la turca de Ramadan, datoritã veselei si generoasei initiative a fundatiei Dialog. Pe lângã noi mai erau prezenti si Pakistanul si Indonezia, ba chiar douã convertite la Islam, o polonezã si o bielorusã/gruzinã. La momentul rugãciunii tocmai gazdele au fost cele care nu s-au închinat la Allah, de, Turcia e un stat secular, sã nu uitãm. Ne-am înfruptat cu yayla çorbasi, köfte, çoban salatasi, taze fasulye, biber si patlacan dolmasi, încununate de o baclava finã si fistichie, güllaç, tulumbe si alte deserturi divine si mârsav de dulci, eu fiind tare fericitã sã-mi perii rudimentele de turcã. Culmea a fost ca pe lânga invitatia la masã m-au cadorisit si cu un CD de muzicã traditionalã, în timp ce toti am primit ochiul magic contra deochiului. Halal popor, turcii ãstia, întotdeauna capabili sã mã surprindã. Duminicã m-am delectat cu un spectacol de flamenco din menajeria de manifestãri locale, adicã împestritat cu muzicã "pop" care includea si "Dazed and Confused" de Led Zeppelin. Cel putin ciudat, noroc ca s-au cumintit în partea a doua.

Si ca si cum n-ar fi fost îndeajuns, am sãrbãtorit Labour Day, lunea liberã adicã, prin munca la câmp, pe tarlaua lui Roberto, care-mi cântã joi la aniversarã. El îi zice milpa locsorului unde cultivã printre altele si dragele mele rosii verzi tomatillos, baza de la salsa verde. Dupã ce cã ne-a rãsplãtit în naturã, cu busuioc, epazote, tomatillos si rosii portocalii minuscule, Roberto ne-a cinstit si cu o masã copioasã: pui scãldat în mole poblano si creveti cu sos de chile amarillo si cremã de cocos, evident înfãsurate în tortillas de mais cãldute. Dezmãt total adicã, finalul apoteotic fiind mango cu înghetatã de vanilie si sos de ciocolatã adusã tocmai din Chiapas, fãrã zahãr, numai cu migdale si scortisoarã mãcinate în compozitie, amarã si salutarã, desi gazda s-a îndurat de noi si a îndulcit-o putin. Xocolatl, nectarul zeilor. Oamenii din jur - nectarul meu.

Destinatia e drumul

Sursa foto: http://www.hearts-words.jp/works/windingroad.html

Gândurile de fatã mi-au fost inspirate de douã momente povestite savuros de madame Zaza, în ritm de roti sau de feribot, si nu numai de ele.

O revistã lucioasã cu public tintã feminin din România s-a arãtat interesatã de parcursul meu când le-am propus acum ceva vreme un interviu cu o scriitoare româncã publicatã si respectatã în Québec, si chiar în Canada sau Italia, pe unde se fac studii francofone sau românofile. Articolul meu a apãrut în ianuarie si m-am bucurat cã am reusit cumva sã o readuc pe Felicia Mihali în atentia românilor. Au revenit si mi-au luat mie interviu dupã câteva luni. Mare mi-a fost mirarea când am constatat cã si povestea mea a fost prezentatã ca una "de succes", mergând în crescendo, un alt triumf românesc pe plaiuri canadiene.

Eu nu cred în tinte si capãtul drumului, nu am scopuri clare si bine determinate, but I enjoy the ride, adicã felul în care îmi construiesc parcursul conteazã la fel de mult ca si destinatia. Tata mi-a spus la un moment dat si nu am înteles "Opera mea este viata mea". Mi-a luat ceva timp sã ajung acolo, sã pot privi în urmã si sã-mi dau seama cã de fapt viata mea e o poveste pe care am povestit-o din mers si e în continuã desfãsurare, în continuã cãutare, de experiente, de trãiri, de provocãri. Mã pasioneazã, e adevãrat, cãlãtoriile si limbile strãine, versatilitatea mintii umane, variatia viziunilor asupra vietii si asupra a ceea ce este dincolo de ea, si cam asta e spirala în jurul cãreia mã desfãsor, într-un mod cât se poate de aleatoriu. Am fost categorisitã drept aventurierã si globe-trotter, desi nu m-am avântat în strãfundurile junglei, nici pe culmile muntilor sau prin vreo comunitate care-si mãsoarã timpul dupã alte ritmuri decât convulsiile istorice si economice. Prefer cãlãtoria cu alt pretext, al studiului sau al muncii, stai si înveti mai mult într-un loc, te îmbibi mai bine de esenta lui. Nu sunt o iubitoare si cãutãtoare de riscuri, nici de câstiguri bruste si fabuloase, mai curând o fire iscoditoare, dornicã de a cunoaste si a întelege. Nu-i înteleg pe cei care cautã adrenalina sporturilor extreme, ci pe cei care exploreaza adâncurile submarine. Pe de altã parte nu am astâmpãr si nu mã multumesc pe deplin cu ceea ce am decât pânã la punct, nu mã tem sã iau iar de la capãt dacã simt cã sunt într-o fundãturã si nu functionez la parametrii optimi.

Evident cã nu m-ar deranja o asa zisã carierã de succes sau o familie model, cã om sunt, si nimic omenesc nu-mi este strãin, dar dacã asta înseamnã sã renunt la prietenia cu mine însãmi, atunci prefer sã continui alãturea cu drumul, pe unde gãsesc maci si albãstrele, uneori scaieti, dar variatia e mai mare decât pe asfalt. E important unde ajung, dar la fel de important este si pe unde o iau, si cum merg. Pe de altã parte singurul capãt cunoscut al drumului este sfârsitul vietii, altfel nimic nu este bãtut în cuie. Viata mea este un succes doar pentru cã s-a dovedit a fi interesantã din punctul meu de vedere, pentru altii poate fi o nebunie, sau un esec. Numai cã cea care o trãieste sunt eu, si mi-au trebuit diverse ocazii de dat cu capul ca sã înteleg asta, cã pãrerea altora conteazã pânã acolo unde începe zona ta de confort, a mea în cazul de fatã. Consider masterul din Canada o reusitã pentru ceea ce am avut ocazia sa învãt si sã experimentez pe teren, nu pentru cã am o diplomã în plus, iarãsi, parcursul masterului a contat mai mult, cursurile si subiectul ales mi-au definit traseul academic, nu titlul. Si asta e valabil pentru tot ceea am trãit pânã acum.

Caminante, no hay camino, se hace camino al andar.
Golpe a golpe y verso a verso...

FTA III - Questo buio feroce, despre moarte cu duiosie, cruzime, si mai ales gratie

Nu stiu cum face Pippo Delbono dar nu mã dezamãgeste nicicum. L-am descoperit din întâmplare, eu i-as spune providentã, în 2001 la Roma, cãutam o piesã de teatru iar titlul "Esodo"/Exod si descrierea de câteva rânduri m-au convins sã mã duc la Teatro Argentina. În mijlocul unei sãli clasice, elegante, tablourile care îngemãnau muzica, teatrul, miscarea, ilustrau rãzboiul, foametea, disperarea, dezorientarea exilului, dincolo de frontiere si origini. În contrast cu o societate obsedatã de Carpe diem, cumpãrãturi, divertisment.

Regizorul mergea prin sala recitând texte din Brecht, Passolini, Primo Levi, Biblie. Pe scenã se aflau si Nelson Lariccia, un om înalt si scheletic, Gianluca Ballaré, afectat de trisomie si Bobò, surdo-mut analfabet salvat dintr-un spital de boli mentale, dupã jumãtate de veac de singurãtate. Si personajele lor erau firesti în economia spectacolului, nu monstruoase, ci înduisãtoare si expresive. Mi-l voi aminti toatã viata pe micutul Bobò în rolul unui latino-american într-o procesiune religioasã.

A doua întâlnire a fost tot la Roma, în 2003, tot atrasã de titlul piesei: "Gente di plastica" - inspirat de titlul unei piese de Frank Zappa - "Plastic People". O satirã crudã a falsei perfectiuni din societatea occidentalã, cu o admirabilã caricaturã a familiei perfecte si o alta a Donatellei Versace. Teama de singurãtate, batrânete, moarte, ascunse de cãutarea unei fericiri imposibile, în alcool, droguri, operatii estetice, divertisment continuu. Citate din Sarah Kane, tânara scriitoare britanicã care s-a sinucis. De data asta Pippo Delbono era închis într-o cabinã, pe post de radio DJ.

Sâmbãtã, 6 iunie 2009 - a treia întâlnire, de data asta pe meleaguri îndepãrtate, dar planificatã si asteptatã. "Questo buio feroce"/Aceasta beznã feroce are la bazã povestea apropierii de moarte a lui Harold Brodkey, care a aflat cã este sero-pozitiv în 1993, desi aventurile sale homosexuale se întâmplaserã în anii 70 - 80 si era happily married. Regizorul a descoperit cartea în timpul unei cãlãtorii în Birmania. Fiind el însusi homosexual seropozitiv, povestea l-a marcat profund.

Cutremurãtor e un cuvânt foarte potrivit pentru "Questo buio feroce". Putini sunt cei care nu se tem de moarte. Pe care pâna la urmã trebuie sã o înfruntãm singuri. Iar eu, "nu de moarte mã cutremur, ci de vesnicia ei". Piesa, ca si celelalte, este o succesiune de tablouri, punctatã de citatele din carte (pe care mi-o cumpãr cât de curând). Cu interludii stranii: defileu de modã hieratic, care amestecã actualul cu diverse epoci, scene grotesti, iar critica societãtii de consum, citate din anunturi matrimoniale patetice, vulgare sau hilare. Oameni în sala de asteptare, definiti de un numãr; un bãrbat atletic legat la ochi si suspedant de douã corzi cu pungi de transfuzie; dragul de Bobò jucându-se cu Gianluca, doi arlechini inocenti; scheleticul Nelson (mama spaniolã, tatã italian, nãscut la Cairo si descoperit pe stradã la Napoli) cântând "I did it my way" într-o englezã perfectã, îmbrãcãt numai în chiloti; machiaje exagerate, fete transformate în mãsti, distrugerea tabuului corpurilor perfecte. Scene de vis si cosmar, care-mi aminteau de viziunile din filmele felliniene. Penultima scenã: întins pe scenã, îmbrãcat în alb, regizorul/actor are viziunea unui cortegiu funerar de cosmar: fete deformate de grimase, machiate grotesc, învesmântate în negru. Încheind periplul, Pippo Delbono se dezbraca de haine/învelisul pamântesc (pâna la chiloti, totusi) si danseazã copilãreste pe cântecul lui Aznavour "Emmenez-moi".

Cã mi-a plãcut e putin spus, m-a miscat pâna la lacrimi în schimb. Le-am dus câteva flori albe, nu aveam pentru toti, le-am împartit cum am apucat sirului de actori care iesiserã la rampã tinându-se de mânã. Cum florile stricau tabloul acela final, le-au depus pe masa albã si lungã din decor când s-au întors. Numai Bobò a pãstrat-o. A îmbatrânit, dar zâmbetul si privirea lui sunt aceleasi.

Bobò si Gianluca, foto aici: http://vscarmelobene.blogspot.com/2008/04/il-teatro-della-verit.html

P.S. Tocmai mi-am comandat douã cãrti de Brodkey, "This Wild Darkness" si "My Venice":)

Monseniorul Vladimir Ghika - gânduri zilnice

Foto: Salvador de Bahia, Pelourinho

O mentionare discretã dar salutarã mi-a înlesnit cunostinta cu acest mare spirit, altul a cãrui trecere prin lume a fost scurtatã brutal si sãlbatic de tartorii comunisti. Biografia lui se aflã în Wikipedia.

Vorbele mele sunt de prisos, îmi permit asadar sã transcriu câteva din gândurile sale:

*Que mes joies ne m'arrivent jamais à travers la douleur d'autrui!

*Que mes souffrances servent toutes à procurer à d'autres quelque joie!

*Que ma destinée n'écrase rien sur son passage!

*Vous me serez plus reconnaissants de vous avoir permis un mouvement généreux que du plus grand don que je pourrais vous faire. Car le plus joyeux présent qu'on puisse offrir à une âme, c'est de lui donner une bonne action à accomplir.

*Fie ca bucuriile sã nu-mi izvorascã niciodatã din durerea altcuiva!

*Fie ca suferintele mele toate sã aducã vreun fel de bucurie altora!

*Fie ca destinul meu sã nu zdrobeascã nimic în trecerea sa!

*O sã-mi fiti mai recunoscãtori cã v-am prilejuit o faptã generoasã decât pentru cel mai mare dar pe care vi l-as fi putut face. Cãci cel mai îmbucurãtor dar fãcut unui suflet este sã-i înlesnesti împlinirea unei fapte bune.

Si eu care mã gândeam zilele astea cât de necesar este sã avem atentia treazã, sã-i vedem în jur pe cei care au nevoie de ajutor: o usã tinutã deschisã la supermarket, un scaun cedat în autobuz, un zâmbet unei persoane necunoscute...vineri am ajutat o doamnã încãrcatã cu plicuri sã le punã la cutie, n-am fãcut decât sã tin capacul deschis. Am învãtat ceva foarte important în viata asta, cã binele fãcut e ca bumerangul, se întoarce la noi, dar nu întotdeauna prin persoana pe care am ajutat-o. Am avut parte de prieteni generosi pentru care eu nu puteam face mare lucru, în schimb i-am ajutat pe altii mai putin norocosi.

Mã voi strãdui sã citesc zilnic din biletele lui Vladimir Ghika, sunt un balsam pentru minte si suflet, departe de multimea înnebunitã sã fugã în continuu dupã fericire.

Geografie sentimentalã si afinitãti (s)elective

Ieri am avut o revelatie. Mi-am dat seama ca acelasi job bine plãtit de asistentã executivã la o comisie trinationalã nu mi-ar deranja moralul dacã as fi în Europa-mi multiubitã, la Roma, Napoli, Paris, Barcelona sau Lisabona. Desi n-am fost niciodatã la Valencia încep sa dezvolt o curiozitate afectivã fatã de oras, probabil generatã de paella valenciana si creatiile arhitectului Santiago Calatrava.

Am venit în 2004 în Canada fiindcã aici se putea veni si eram supãratã pe Italia pentru cã încercarea mea de a face masterul acolo s-a lovit de zidul de neclintit al celor douã birocratii. Sau mai bine zis când m-am trezit în fundãtura unui labirint, am preferat sã escaladez zidul si sã nu mã uit înapoi. Fundãtura se afla la Ministerul Învãtãmântului, unde au refuzat sã-mi punã stampila de autentificare pe diploma de licentã, fãrã sã am un document de la facultatea "La Sapienza" din Roma, unde de altfel nu puteam nici mãcar sã candidez fãrã acea stampilã. Asta se întâmpla în primãvara lui 2002, eu lucrând ca ghid-translator pe vasele de croazierã Carnival în Caraibe, hãt departe de labirintul în cauzã.

Ajunsã din nou pe vas m-am asezat strâmb si am cugetat drept (o fi fost invers) încotro sã o iau. Sã mã întorc în România cu coada pe spate, dupã ce lãsasem bunãtate de job de PR la Athenée Palace Hilton? Hm! Optiunile emigrãrii pe atunci erau limitate la SUA (loteria vizelor), Australia, Noua Zeelandã si Canada. Prima nu-mi plãcea nici de fricã, vasul meu pleca din Miami, fusesem la New Orleans, eram înconjurata zilnic de 3000 de cetãteni ai Statelor Unite. Australia si NZ erau prea...australe. A rãmas Canada, varianta Québec pentru cã sunt bilingvi, dureazã si costã mai putin. Am avut profesori din Québec (Roger Tessier, dragul de el, care s-a stins mult înainte sã ajung eu aici), a fost cât pe-aci sã plec cu iubitul meu în 1996, dar el plecând primul povestea si-a schimbat finalul, asadar era aproape logic sã vin aici. Am trimis actele la Viena din St. Thomas - US Virgin Islands. Miracolo! am fost acceptatã, restul au fost formalitãti, pânã în martie 2004 când am obtinut viza de emigrare. Nu mai fusesem în Canada, era prea departe, era complicat cu viza. Probabil cã n-as mai fi emigrat aici în cazul ãsta, dar toate se întâmplã cu un rost.

Din 1996 si pânã în 2002 însã apucasem sã ma plimb si chiar sã trãiesc pe diverse meleaguri: turcesti, eline, lusitane. Apucasem sã mã îndragostesc iremediabil de Italia, ceea ce cred cã va dura pânã plec dintre cei vii. Eram convinsã cã dupã atâtea experiente, experimente si peripetii, mã pot adapta oriunde, în termen de câtiva ani.

În ianuarie 2008 cercetarea pentru master m-a purtat în Uruguay, de unde am zburãtãcit si la Buenos Aires si Salvador de Bahia, mi-am dat seama cã toate eforturile mele de adaptare în Canada nu fac doi bani, cã nu pot sã mã dau peste cap ca Fãt Frumos si sã mã integrez. Am aici înlãuntru un sâmbure de încãpãtânare sentimentaloidã care nu se lasã pãcãlit de liniste si confort, vrea ambiantã, vrea emotii exteriorizate, Sturm und Drang.

Desi uruguayenii nu sunt exaltati, ci amabili si educati, eu i-am comparat în mintea mea cu ardelenii, n-au ifosele de la Buenos Aires, nici mitocãnia si stresul din Bucuresti, ritmul de viatã de acolo e mai calm, mai provincial (desi Montevideo are cam 1.5 milioane de locuitori). Se pare cã anii interbelici au fost cruciali în multe tãri. Era pe când România ajunsese cât de cât sã se civilizeze, mama mi-a spus cã-i aminteste de copilãria ei, în anii '50. Montevideo m-a adus fatal spre casã, dar o casã mai deschisã, mai molcomã, unde încã stiu sã gãteascã tarte si fursecuri, chelnerii poartã jachetã albã, nu t-shirt si multi au peste 50 de ani. Am vãzut case înalte cu mobile frumoase si vechi, identice cu cele din casele înstãrite naufragiate dintr-o Românie mai bunã, cu portelanuri, cristale, evantaie, oglinzi. Superflu necesar pentru odihna ochiului si a mintii. În numai trei luni m-am simtit mai confortabil sufleteste decât în trei ani de Canada. E o altã lume, mai apropiatã de a mea.

Les québécois sunt mai neciopliti, la ei civilizatia a venit de-abia prin anii '60, când s-au eliberat de preceptele catolice si cizma englezã. Nu pot sã le critic cãutãrile identitare, sunt problemele si frustrãrile lor. Dar mi se par niste elucubratii intelectuale, pentru cã în realitate cultura cotidianului seamanã cam tare cu cea a atotputernicilor vecini din Sud. Am 2-3 prieteni canadieni, restul sunt adunati de prin toate colturile lumii: Liban, Germania, Suedia, Brazilia, Mexic. Unii sunt români, dar nu din cauza asta sunt prietenii mei. Asa ajung la începutul postului, nu m-ar fi deranjat o slujbã fãrã glamour într-o tarã unde sã mã simt bine, sã ies pe stradã, sã mã uit în jur si sã mi se parã minunat. Într-o zi la Roma suspinam din cauze sentimentale si mergând pe malul Tibrului m-am trezit zâmbind, ma furase frumusetea peisajului. Sunt o nostalgicã nenorocitã, o pãcãtoasã de estetã, dar nu pot trãi fãrã artã si istorie în jur. Sunt oxigenul meu. Pânã si Bucurestiul, asa prãpãdit si lovit de soartã, nesimtire si buldozere, are suflu boem, coltisoarele lui cu farmec desuet.

Mi-e fricã sã mã duc în Cuba în iulie, mi-e fricã c-o sã-mi placã la fel de tare ca si America de Sud. Mi-e fricã sã întâlnesc oameni calzi si deschisi, care pretuiesc prea mult muzica si cãrtile, în lipsa bunurilor de consum. Stiam si anul trecut înainte sã plec cã e periculos pentru linistea mea sufleteascã de sorginte canadianã, am si scris despre asta, aici. Ce sã fac, dacã pe lume sunt atâtea Americi?

Evadare

Mi-ar plãcea sã îmbãiez un elefant.

"The Wrestler" - lupta cu viata, cu vârsta, cu noi insine si cu ceilalti

Mickey Rourke nu mi-a plãcut niciodatã ca bãrbat, nu este genul meu, iar filmele în care am apucat sã-l vad, "Nouã sãptãmâni jumate", "Orhideea Salbaticã", "Angel's Heart", "Anul Dragonului" si "Francesco", nu mi-au atras prea tare atentia. "Barfly" ar fi putut fi ok dacã nu mi s-ar fi pãrut sexist. Oarecum m-a impresionat si "Angel's Heart" de fapt, dar nu din cauza protagonistului. În "The Wrestler" m-a impresionat însã, evident îmi dau seama cã oricine îi cunoaste povestea ajunge sã aprecieze faptul ca a fost capabil de un come-back. Omul aratã jalnic (operatiile plastice au fost un fiasco) si nu stiu cât din performanta lui este joc actoricesc si cât îsi joacã propriul rol, dar inclusiv asta emotioneazã. Fata umflatã si rigidã de la excesul de Botox, trupul musculos dar uzat, bronzul fals, par sã apartinã si personajului si actorului. Singura adãugire a fost pãrul lung si blond, care exagereazã aspectul grotesc, nefiresc, al luptãtorului. Exteriorul contrasteazã puternic cu personalitatea sensibilã si vulnerabilã a personajului, aflat în plinã maturitate si în pragul declinului, dar nevoit sã-si pãstreze alura cool si nonsalanta. În ciuda violentei exacerbate "The Wrestler" mi-a plãcut, este un film al marginalilor , al oropsitilor sortii, care nu reusesc sã-si schimbe cursul vietii când sare de pe linie. Indiferent cã este vorba de luptãtori sau artisti, orice persoanã care a fost în culmea gloriei si a cãzut de sus se poate regãsi în povestea asta.

America a creat douã tipuri opuse de eroi: the successful and the losers (gen rebeli fãrã cauzã, cowboy singuratici, care pierd pentru cã nu vor sau nu stiu sã se adapteze sistemului, durii tandri, neîntelesi si izolati). Nu mã îndoiesc c-o sã-l mai vedem pe Mickey Rourke în ceva filme în urmãtorii ani, povestea lui de fiu risipitor pocãit vinde bine.

A propos de victime ale chirurgiei plastice, am gãsit lista câtorva vedete tratate cu Botox si alte minuni ale tehnicii, e trist cã acolo se aflã si Faye Dunaway, Helen Mirren sau Al Pacino. Cât despre Beyoncé, Nicole Kidman si Catherine Zeta-Jones, cred cã puteau sã mai astepte. Presupun cã presa are un cuvânt de spus în cota unui actor si orice semn al vârstei este vânat de paparazzi, ca atare toti îsi injecteazã sau exfoliazã corpul în cãutarea box-officelui generat de tineretea fãra bãtrânete.

Consumãm vedete cum consumãm pantofi, genti si iaurturi, într-o gamã cât mai largã, cu produse care ba se vor de nisã, ba de larg consum. Ca si Danone sau Unilever sãracele vedete se dau peste cap, se înfometeazã, îsi schimbã ambalajul si se fac din om neom doar-doar ne prelungesc interesul.

Cred ca am ajuns la crizã pentru cã producem mai mult decât putem consuma, cumpãrãm mai mult decât avem nevoie, nu ne ajung banii , ne împrumutãm, und so weiter... De ce naiba credem cã avem nevoie de toate brânzele astea de plastic, de atâtea ciocolate acoperite doar cu ciocolatã, ouã de trei mãrimi, iaurt cu gust de cafea, cafea cu gust de ciocolatã si ciocolatã cu gust de iaurt?

De la tata cand am plecat

Cand mi-e dor si ma doare, si in sufletul meu fosneste din aripi o molie mare si tacuta, ca cea din "The God of the Small Things", recitesc mesajul asta, primit la Montreal pe 13 septembrie 2004, de la tatucul meu inteleptit la batranete si plecat prea tanar:

Drum bun, fata tatii!

Nu pleci asa departe, si esti puternica si razbatatoare, deci nu mi-e frica pentru tine. Dar iti doresc sa te vegheze ingeri poligloti si ecumenici, divinitati multiculturale sa te inteleaga si sa te ocroteasca.

Poate ca nu vei fi fericita mereu ci, cum e dat si suportabil omului (si oamei, adica omului de parte femeiasca !), doar din cind in cind. Dar sunt sigur c-o sa fii mereu vie, atenta si creativa, ceea ce iti va umple viata. Care viata e plina mai ales atunci cind ii traiesti bucuriile dar si necazurile, cind ii gusti si binele, dar si raul. Nimic mai stupid si mai steril decit un optimist mereu fericit !

Nu-ti dori totdeauna prezenta, simpatia si nici dragostea celorlalti: bunul cel mai de pret e puterea ta de a gindi neobosit si de a incerca sa intelegi, chiar si in cea mai deplina singuratate, lumea in care traiesti. Nu vei reusi, n-a facut-o nimeni pina acum, dar vei incerca, ceea ce e totul si inca ceva.

Tata Radu