Intrarea El Colmado, cu afisul nostru (verde si programul serii)
In Arco de la Virgen, Barcelona
Din Valencia ar fi trebuit sa ajung la Barcelona cu trenul, dar un amic blogger foarte special mi-a deviat parcursul prin Tarragona, cu ruinele ei romane si catedrala absolut fabuloasa (si inchisa cand am ajuns noi la ea:(
Apoi a fost Barcelona la repezeala, de joi pana duminica dupa-amiaza, cu prietenele mele din Canada, fabuloasa Sheri-D Wilson si inimoasaEliz Robert. Am citit poezii la El Colmado si Arco de la Virgen joi si sambata, iar vineri am ajuns intr-un club de salsa din port.
Cu ocazia asta am descoperit Parcul Montjuic, ca un accent verde splendid plasat deasupra Barcelonei, dotat cu miradoare, citadela, muzeu Joan Miro (coada interminabila, ramane pe toamna) si cimitir istoric si pitoresc sapat in coasta muntelui. Am urcat si in coloana incununata de statuia lui Cristobal Colon/Cristoforo Colombo si am prins parada gigantilor la sarbatoarea locala a cartierului Barceloneta. De cand am citit monografiile lui Robert Hughes mi-am dat seama ca nu pot rata Muzeul National de Arta Catalana, cu vestigiile romanice patinate si atat de vii in naivitatea si fantezia lor.
Montjuic vazut de pe coloana lui Cristobal Colon
Port Vell din Barcelona de pe Montjuic, cu hotelul W
MNAC, sau Muzeul National de Arta Catalana
Altfel a fost un prilej de revederi: Barri Gotic, Palau de la Musica Catalana de Domenech i Montaner, casele lui Gaudi Mila si Battlo, strajuita de alte doua capodopere moderniste: casa Lleo Morera de autorul lui Palau si casa Amatller de Puig i Cadafalch. Ce nu prea imi place la mie la Barcelona e aerul trendy contemporan, suficient si superficial, dar e usor sa treci peste. Pe de alta parte catalanii par satui de turisti ca de mere acre, am avut parte de servicii execrabile in vreo patru locuri, de parca venisem sa cerem de pomana, nu sa platim. Doua dintre ele nu aveau decat meniul in catalana, la Cafe Mauri chiar ne-au facut sa parasim localul cu aroganta lor, in alta parte au incurcat comanda, acum si indolenta din Romania pare suportabila pe langa tupeul de acolo.
O noua prietena m-a purtat pe culoarele Universitatii Pompeu Fabra, a carei biblioteca m-a fascinat atat de tare incat tocmai am aplicat la doctorat acolo. E absolut incredibil ca o facultate atat de noua (din 1992) sa aiba asemenea dotari. Sau mai bine zis, e jenant ca Universitatea Bucuresti nu-i ajunge nici pana la glezna. Mi-am dat seama in Canada ca in Romania nu poti avea decat notiunea vaga a unui lacas dedicat educatiei, care ar trebui sa-ti ofere in primul rand resurse de studio (recte biblioteci) si nu prelegeri. Noroc acum cu programul Erasmus.
Un loc intitulat foarte inspirat La Paciencia. Rabdarea se educa de dimineata, aici a fost de mic dejun.
Vechea intrare de la Palau de la Musica Catalana (Orfeo Catala)
Gigantii din Barceloneta
Langostinos pe plaja Nova Icaria
Biblioteca Universitatii Pompeu Fabra
Barcelona, a reveure!
NB ceea ce m-a impresionat extrem de pozitiv in Spania e faptul ca recicleaza, toti prietenii la care am stat au preocuparea asta. In Barcelona miscarea ecologica este chiar foarte puternica.
Valencia m-a cucerit si m-a surprins de la prima vedere a garii in stil Art Nouveau (sau modernismo in varianta spaniola) si a caseiunde locuiau prietenii care m-au gazduit. Apoi prin varietatea spatiilor si a starilor pe care mi le induceau, de la centrul vechi la edificiile futuriste din Orasul Artelor si Stiintelor. Vechea albie a raului Turia este acum un parc enorm, traversat de poduri din diverse epoci si presarat cu gradini, locuri de joaca si terenuri sportive. Pe langa biserici am descoperit superba Llotja de la Seda, fosta bursa a matasii, si Mercado Central, cel putin la fel de frumos ca faimoasa Boqueria din Barcelona, cupolele ii sunt strajuite de un papagal cacadu si un peste spada.
Chiar in seara sosirii am savurat un concert de jazz cu Ruzafa Ensemble, urmat de un jam session, gratie unui prieten drag, un tanar pianist foarte talentat. Mi-a luat ceva vreme a doua zi sa traversez plaja orasului, nu prea aglomerata in luna mai, salutand apele limpezi ale Mediteranei, leaganul deliciosului pranz de la restaurantul Llevant, din capatul promenadei. M-am intalnit apoi cu Lola, prietena mea poetesa, valenciana pure laine, ca si Albert. Ea m-a invatat sa mananc paella cu lingura direct din tigaie. Cu ocazia asta am aflat ca paella originala e cea cu iepure, pui si melci, nicidecum cu fructe de mare, iar cea perfecta trebuie sa fie putin arsa. Cred ca prefer risotto si biryani pana la urma.
Cutreierand fara succes prin librarii in cautarea lui Ramon Gomez de la Serna m-am ales totusi cu Vicente Blasco Ibáñez si savuroasele Cuentos Valencianos, mai usor de carat decat un burduf de vin sau o paella. Hotarat, e un oras in care m-as intoarce.
Vedere din turnul catedralei spre biserica Santa Catalina
La Finca Roja, unde am avut norocul nesperat sa stau
Prietenul Albert exersand la pian
Plaja orasului
Galerie si pavilion din Ciudad de las Artes y de las Ciencias de Santiago Calatrava
Am fãcut câtiva pasi pe solul iberic, atât de arid la prima vedere, atât de roditor cultural si generos cu mine, vorba lui Creangã, nu stiu altii cum sunt... Un pas la Madrid, altul la Valladolid, împrejurimile capitalei, presãrate cu dealuri si lagune, de acolo un salt la Valencia pe sub portocali, o trecere scurtã prin Tarragona romanã si medievalã si în sfârsit Barcelona, atât de elegantã si trecutã prin toti evii, dar vai, atât de turisticã. Am fost mai putin entuziastã si curioasã decât de obicei, mai putin dornicã sã învãt de prin muzee si ghiduri si mai dispusã sã mã bucur pur si simplu de ceea ce mã înconjoarã imediat în timp si spatiu. Prea multe probleme se luptã pentru suprematie în capul meu ca sã mã pot delecta cu povestile bãtãliilor si cuceririlor coroanei spaniole. Mã oboseau foarte tare si hoardele de turisti profesionisti, vânzoleala continuã, si cãutam strãdutele putin populare dar fermecãtor de pustii. Simteam nevoia sã bântui de una singurã cu nebunia mea.
În Madrid, pe lângã mãsuratul centrului la pas, m-am multumit sã vizitez douã mãnãstiri de maici, dintre care una dedicatã celor de sânge nobil - las Descalzas Reales. Si acolo m-a coplesit severitatea tablourilor, figuri de sfinti si nobilime în straie rigide, cu figuri aspre. Mãnãstirile fiind încã în uz, una cu 13, cealaltã cu 20 de maici, fotografiile nu erau permise, iar vizitele se fãceau în grupuri de maxim 20 si pe tãcute. Nu zic, a fost interesant sã-mi imaginez viata monahalã "de clausura", izolatã între zidurile mãnãstirii, dar prea vesel nu era, mai ales în sinistra camerã a moastelor printre femururi si molari. Fastul baroc, atât cât era permis în asemenea locuri, nu fãcea decât sã accentueze întunecimea si izolarea, aerul apãsãtor. Nici pânã în ziua de azi nu existã încãlzire acolo.
N-as putea spune cã Madridul m-a surprins, dupã Italia, Havana si Buenos Aires, pânã si unele cartiere sau bulevarde au nume asemãnãtoare: Retiro, Callao, Recoletos, Paseo del Prado. Si peste tot existã o statuie a bietului Colon, care domneste astfel dupã moarte. Mi s-a pãrut ca se manâncã multe ouã, cartofi, si ouã cu cartofi, au un fel special - huevos estrellados. La peste - cartofi, la iepure - cartofi, alte legume veneau numai ca feluri separate, mai ales aperitiv. E drept, de gãtit gãteau bine si au decenta meniurilor fixe cu 9 - 15 Euro, care includ vin/bere si desert. Ca si la noi, mai prinzi si câte un meniu/fel anti-crizã. Parcurile din centru sunt multe si superbe si contrasteazã cu austeritatea strãdutelor medievale înguste, pietroase si întunecate din orasul vechi. Cel mai bine m-am simtit în Retiro, monumental, rafinat si luxuriant, prin care te poti pierde cu usurintã si plãcere. As zice totusi ca Madridul mi s-a parut grandios si sever, vizual, dar înmuiat de vivacitatea spaniolã si orarul absurd, de vesnici studenti: prânzul între douã si patru, cina pe la zece - unsprezece. Într-joi searã de joi m-a rãzbit somnul pe la douã si jumãtate iar prietenii mei si-au continuat periplul nocturn spre un alt club, desi amândoi munceau a doua zi. Am stat într-o casã la fel de delicios de absurdã, cu o umbrelã japonezã drept abajur în tavan si tot felul de bulendre amestecate cu oglinzi art nouveau si ceramicã veche spaniolã. În casa de alãturi s-a nãscut cândva Ramon Gomez de la Serna, un autor tradus la noi nedrept de putin, mare iubitor al întâmplãrii poetice, aparent fãrã sens dar plinã de miez.
Datoritã lui Ramon am ajuns si la târgul de carte de la Valladolid, în vârtejul unei singure zile. Ospãtãria de acolo meritã un rând, templu culinar de Castilla y Leon, încãrcat de arome si pitit într-un subsol unde ne-am ospãtat cu sparanghel alb gros de Navarra si miel fraged. Dreptu-i cã ne-au dat carnea ca atare, fãrã nici o garniturã si în memoria meselor de Pasti am cerut o salatã verde. Dar locul avea ceva de han medieval, ca si numele - Meson de Angel Cuadrado, ceea ce îndreptãtea multe licente culinare. Desi Înger Pãtrat e numele bucãtarului, tot mi-a dat un fior poetic, mai ales cã pe perete Don Quijote si Sancho atârnau placizi sub formã de furculitã si lingurã din lemn. Dupã câteva încercãri infructoase pe la alte usi, aici chelnerii ne-au primit în ciuda orei târzii si ne-au spus verde-n fatã, uite, noi ar trebui sã închidem, dar tot mai gãsim ceva la bucãtãrie sã ospãtãm niste drumeti osteniti. O altã surprizã a fost pasajul boltit Gutierrez, foarte parizian si pierdut în spaniolitatea de vitã veche a Valladolidului, mai are doar un frate în Albacete. Sã bei o cafea acolo printre lambriuri de lemn si oglinzi patinate e o adevãratã cãlãtorie în timpurile burgheze de glorie belle-époque.
Sâmbãta de la Madrid a fost de fapt pe lângã, în Rivas-Vaciamadrid si împrejurimi. Pentru o suburbie, e un loc foarte agreabil, verde si bine dotat pentru sport si culturã, madam Pilar Bardem a pus-o de un auditoriu acolo. Am sãrit din transeele rãzboiului civil din '36 - '39 pe dealurile muntoase din jur, de unde am admirat lagunele si râul, am vãzut si pozat tot felul de floricele sãlbatice si mi-am fãcut poftã de mâncare. M-au cam socat împrejurimile foarte aride, soluri de ghips mi-au spus prietenii mei, chiar si în drum spre Valladolid m-au surprins uscãciunea pamântului, bolovãnisurile continue si vegetatia sãracã. O tarã asprã, as spune. Seara am ajuns în orasul lui Cervantes, Alcala de Henares, din pãcate ploaia m-a oprit din explorare, asadar n-am vãzut decât poarta de intrare, catedrala si douã cârciumi, iar duminicã am pornit-o spre Valencia din Atocha, o garã superbã, adãpost de serã si broaste testoase, de tristã amintire dupã atacurile islamiste teroriste de pe 11 martie 2004.
Pe mãsurã ce se apropie întoarcerea în Europa creste frecventa si durata momentelor de rãu fizic, ca un gol în stomac, un nod în gât, o senzatie de slãbiciune, anxietate, însingurare. Senzatie de animal încoltit. Doar o lunã, douã sãptãmâni încã la birou, prinse în sendvisul a doua saptamâni de vacantã, desi ultima va fi dedicatã pachetelor, valizelor si presimtirii unui doliu. Sã-ti desfaci foile vietii, ca foile unei cepe, tot ce ai putut acumula într-un apartament în aproape cinci ani, în care ai iubit, ai râs, ai plâns, ai scris, ai gãtit, ai crescut un pui de mâtã, câteva prietenii.
Desi am studiat, nu am venit la studii în Canada, am venit sã rãmân, cu toate catrafusele necesare unei asemenea mutãri, lãsând în urma fotografiile câtorva povesti de dragoste pentru a evita nostalgiile periculoase pentru un nou echilibru fragil. Tata mi-a zis sã nu mã uit în urmã, numai înainte, sã ard toate corãbiile si toate podurile. Odatã cu disparitia unul dintre podurile cele mai trainice s-a nãruit. M-am simtit atunci slabã, foarte slabã, desi puterea mea crescuse în absenta, nu în prezenta lui. Si totusi eram a lui si era al meu. Mama...mama este...inefabilã, dincolo de descrieri. Eu sunt ea si ea este eu, pânã la punct, sã fiu departe de ea e ca si cum as fi departe de mine, nu sunt întreagã, în ciuda lungilor momente de separare, nu m-am obisnuit niciodatã cu ideea. Ne dãm si luãm fortã una de la cealaltã, desi nu sunt singurul ei copil, suntem surori în spirit.
Mi-a rãmas înfipt în minte un cui din cartea lui Vasile Ernu "Ultimii eretici ai imperiului" - cu cât creste gradul de sigurantã, cu atât scade gradul de libertate. Si vitãvercea evident este valabilã. Ce-mi lipseste de fapt? Am intrat în sistem, bunãstarea canadianã mi-a pus mâna în cap si atâta timp cât sunt un bun plãtitor de impozite, n-am a-mi face griji. Cu atât mai putin grija zilei de mâine. Câstig suficient pentru nevoile mele, care nu includ restaurante de lux si haine de firmã ultimul rãcnet, ci mâncare proaspãtã si gustoasã, haine frumoase, comode si din fibre naturale, cãrti în diverse limbi (long live bibliotecile si Amazon.com), spectacole de teatru, dans, DVD-uri de cinematecã si festivaluri de film. Din când în când o drumetie pe munte, sau o cãlãtorie într-un tinut unde oamenii, peisajele si cultura localã îmi tin mintea si inima treze. Ce vreau mai mult de atât? Între mintea si sufletul meu e un fel de sciziune, nu reusesc sã le împac. Mã uit la mine si-mi spun cã sunt nebunã si mi s-a urât cu binele. Mi s-a urât cu siguranta poate, simt cã devin dependentã de ea si atunci vine nevoia de fugã ca o regãsire de sine. În acelasi timp nu reusesc sã mã regãsesc aici, simt ca sufãr de o oarece toropealã si toate eforturile mele de a mã trage singurã de pãr, scriind articole, activând pe la festivaluri si seri de poezie, nu reusesc sã compenseze nazuinta existentiala. Poate chiar sunt dromomanã, dar în perfectã luciditate, cu toate contradictiile interne de rigoare.
- mi-am dat demisia ieri, mi-a fost acordatã o saptamânã de concediu fãrã platã si mã simt usoarã ca un fulg
- afarã e uscat si nu e ger
- am descoperit pe un afis stradal ca la muzeul de artã e expozitie Tiffany
- chiar dacã asta se întâmplã zilnic, am acasã un bãrbat si o pisicã iubitori, fiecare în felul lui
- tot acasã e si o tocanitã de iepure cu vin si rozmarin, vin alb si rozé în frigider si un tempranillo din 2004 deja desfãcut
- am si douã comedii rusesti grozave care asteaptã sã fie vãzute: Starik Hotabâci - 1956 (dupã Batrânul Hotabîci, tradusã în româna Vrãjitorul, de Lazar Laghin) si Ivan Vasilievici schimbã profesia - 1973 de Leonid Gaidai, dupã Bulgakov (am vãzut piesa la Odeon cu titlul Ivan cel Groaznic)
Cãlatoriile nu sunt numai pe apã, în aer si pe uscat, cãlare sau pe jos. Primele mele cãlãtorii au fost pe pluta Kon Tiki, au însumat 20.000 de leghe sub mãri si o insulã misterioasã, alãturi de Dick Sand pe bricul goeletã Pilgrim sau într-o fabuloasã casã-elefant cu aburi. Mi s-a pãrut cã am vãzut prea multe în prea putin timp când am fãcut ocolul pamântului în 80 de zile si din lumea tãcerii an aflat cã visez sã cãlãtoresc si sub mãri, sã le vãd minunile cu ochii mei.
Atractia pentru lumea hispanicã a început cu "Un veac de singurãtate", ca si dorinta de a învãta spaniola. Pe parcurs m-am împrietenit apoi cu Cervantes, Antonio Gala, Almudena Grandes, Antonio Machado, Neruda, Vargas Llosa, Borges, Reinaldo Arenas, Jorge Amado, Mario Benedetti, Cortazar. Oil on canvas de Gina Picart, ilustratia copertei
De Cuba, spuneam mai înainte, m-am apropiat cu Reinaldo Arenas si Alejo Carpentier. Acolo fiind am avut sansa sã o cunosc pe Gina Picart, o artistã cu darul nepretuit al invocãrii si evocãrii, cunostintã aprofundatã când am ajuns sa-i citesc în Canada cartea de nuvele "Oil on canvas", în care literatura devine un vehicul al picturii. Lolita Lempicka, Numele trandafirului, calugãrii ce migãleau enluminures între zidurile mãnãstirilor, erotism ludic si macabru unite într-un inefabil dans al cuvintelor. Favorita mea e ultima povestire Apocalipsis paloma sobre nieve.
Gina cea delicata si generoasã mi-a dãruit si "La visita de la infanta" de Reinaldo Montero, o relatare fabuloasãa vizitei infantei Spaniei la Habana în 1893. Care recreeazã spaniola din secolul XIX si amestecã elegant epoca si contemporaneitatea. M-au fascinat mai ales introducerea limbajului plantelor si evantaiului, pe lângã descrierea ceremonialului oficial si a ritualului monden. Am fost coplesitã de revãrsarea verbalã înfloritã cu detalii de o somptuozitate barocã.
Din evantai am fluturat
Idila s-a înfiripat
Foto: Site Romero Diaz.com, Spania, sec. XIX, os si mãtase, 1074 de Euro
Pe vremea aceea cucoanele din Spania si colonii se uitau gales pe deasupra sau pe lângã evantai, îl fluturau rapid sau lent, îl închideau sau deschideau brusc, si fiecare gest era amplificat de semnificatii ascunse, menite sã treacã neobservate de privirea vigilentã a mamelor si a damelor de companie. Dezavantajul bãrbatilor era cã nu puteau rãspunde, eventual doar cu un buchet de flori îngrijit alese. La promenadã, la teatru, operã sau bal, evantaiul era un accesoriu indispensabil, cu o putere de evocare care trecea dincolo de cuvinte.
Limbajele puteau fi diferite, dar de pe siteul Todos abanicos am aflat ca toate utilizau ca regulã comunã plasarea obiectului în patru directii, cu cinci pozitii diferite pentru fiecare din cele patru, pentru reprezentarea alfabetului. Pe lânga asta anumite gesturi erau adevãrate ideograme, exprimând sentimente sau stãri de fapt, declaratii de dragoste sau de rãzboi, cam asa:
Dacã-l tii cu mâna dreaptã în fata fetei: urmeazã-mã
Dacã-l tii cu mâna stângã: vreau a vã cunoaste
În dreptul urechii stângi: vreau sã mã lasi în pace
Sursa foto: Une Histoire de Soleil Levant, by clasixart on DeviantArt
M-a luat valul Herta Müller/"Amintiri din Epoca de Aur" si am uitat complet sã divaghez pe teme si mai estice, cred cã genetic înclin mai mult spre rãsãrit si craii, sahii si rajahii, tarinele si sultanii lui - pilafuri si parfum de magar, cum zicea o piesa de Purcarete dupa 1001 de nopti.
Asadar înainte de cura de trecut si doza de realism suprarealist din "The Land of Green Plums" si "The Appointment", am îngurgitat cu mare satisfactie Naghib Mahfuz "Le mendiant" si "Les enfants de la Médina" ( publicatã de douã ori în România, cu titlul "Paradisul copiilor" si "Bãietii de pe strada noastrã"); Elif Shafak "The Bastard of Istanbul" (tradusã si ea) si "Bonbon Palace", încheind cu Orhan Pamuk "Neige".
În paralel am reusit sã vãd "Soare arzãtor" (Burnt by the Sun) al lui Mihalkov si "Admiral" de Andrei Kravciuk ("The Italian"), asadar plãnuiesc sã citesc Andrei Makin, ca sã ramân în aceeasi sferã de influentã si...last, but not least - Vasile Ernu"Nãscut în URSS" si "Ultimii eretici ai Imperiului". Iaca poznã, eu cred sincer cã pe lângã tragedia ruperii Moldovei de România, influenta directã a culturii ruse a fost beneficã asupra intelectualilor si artistilor moldoveni. Asadar ard de nerãbdare ca o zânã bunã si deloc imaginarã sã-mi punã cãrtile la postã.
Pe sart acus:
Naghib Mahfuz - simbolic, amestec de basm si realism, mistic, în Le mendiant zugrãveste cautarea absolutului, prin toate mijloacele accesibile unui om cu bani, familie, carierã, care ajunge sã renunte la tot. Les enfants de la médina - o repovestire în cheia fabulei a istoriei iudeo-crestine-mahomedane, de la crearea lui Adam si pâna la '"moartea" lui Dumnezeu, situata într-un cartier marginas si imaginar din Cairo. Vocabular simplu, stil de povestitor arhaic la gura focului, multa violentã, perpetuatã în toate orânduirile, aluzie si la regimurile politice care s-au succedat în Egipt.
Orhan Pamuk - "Neige" mi-a plãcut mai mult decât "Numele meu este rosu" si "Castelul alb" (asta din urma avea o tramã minunata, dar dialogurile si relatarea în sine mi s-au pãrut cam seci). Superbã imaginea orasului Kars iarna, clãdirile fantomã, strãdutele, trecutul glorios de oras frontierã care de-abia se întrevede, caracterele bine conturate, între fanatici religiosi si militanti republicani, totul îmbrãcat în zãpada obsesivã...si destinul poetului exilat în Germania care încearcã sã recupereze mãcar o parte din trecut. Un roman foarte nostalgic, ca si "Istanbul - Memories of a city". Un roman cu miros de zãpadã si gust de ceai.
Elif Shafak - tout le contraire, e plinã de energie, mai ales în "The Bastard of Istanbul", unde caracterele feminine par sã lupte pentru suprematie, unul mai atrãgator si mai puternic decât altul. O pledoarie pentru împletires secularã dintre cultura turcã si cea armeanã, care cu greu pot separa ceea ce apartine ambelor. Bãrbatii dominã femeile la propriu, dar rolul lor în naratiune este minim, practic înrãmeazã si accentueazã panoplia de eroine. Istanbulul e pus în oglindã cu Arizona si San Francisco, trecutul cu prezentul, umorul cu drama, fantasticul cu realul (realism magic), iar mesele somptuoase puncteazã reuniunile de familie. Totul în jurul unui concept pe cât de absolut, pe atât de relativ: adevãrul. Oare cât avem nevoie sã stim? Cât avem (ne)voie sã uitãm? Finalul neasteptat nu mi s-a parut necesar.
"Bonbon Palace" (titlu original si traducerea englezã foarte diferite: Flea Palace/Bit Palas) musteste de personaje colorate si trãznite, strânse sub acoperisul unei foste clãdiri minunate, acum într-o stare îndoielnicã si mai ales coplesitã de un miros teribil de putreziciune, pus pe seama grãmezii de gunoaie alãturate. Povesti din trecut si povesti din prezent: rusii albi emigrati care pleacã si revin; studentul turc întors din Elvetia cu un St. Bernard si bântuit de gânduri morbide; profesorul/narator divortat si petrecãret; nevasta obsedatã de curãtenie; rusoaica casnicã si înselatã care urmãreste vocea rivalei dublând telenovele; fratii gemeni coafori de dame, unul introvertit, celãlalt exuberant; "la maîtresse bleue" care se automutileazã. De-a dreptul nãucitor, si un final loviturã de teatru, deus ex machina, pam param pam pam. Într-un stil alert, capitole scenetã scurte si pline de sevã si ironie sau melancolie.
"Burnt by the Sun" ( Утомлённые солнцем, Utomlyonnye solntsem) de Nikita Mihalkov - hm, atmosferã cehovianã pentru marea epurare initiatã de Stalin din 1937, când generali ai Armatei Rosii, eroi ai poporului, oficiali din partid si guvern, au fost executati dupã o judecatã sumarã, iar familiile le-au fost deportate, de multe ori despãrtite. Eroul Armatei Rosii este arestat de fostul artist si intelectual burghez care s-a vândut regimului în speranta de a putea reveni la viata dinainte. Cam neclare rolurile pentru gustul meu, dar ambianta admirabil realizatã, ca si în filmele precedente, pe care le prefer fãrã rezerve. Ce-a vrut Mihalkov sã demonstreze? Cã si albii au fost lasi si oportunisti, ca stalinismul a fãcut victime si printre bolsevici? Hm! Frumos tangoul, care de altfel e polonez si apare ca fond sonor si în filmul de animatie "Tales of Tales" si în "Blanc" de Kieslowski.
"Admiral" - din fericire m-a interesat povestea, pentru cã stilul este pur hollywoodian, chiar "Titanic" like as zice, presãrat cu secvente de rugãciuni ortodoxe pâna la ridicol. Actrita din rolul principal - Elizaveta Boiarskaia (ce nume predestinat) e uluitor de frumoasã, dar îsi joacã rolul ca un top model, nu ca o intelectualã rasatã si pasionatã, care-si sacrificã existenta linistitã de dragul unui bãrbat. Am reusit însã sã am o idee mai clarã despre luptele dintre armata albã si bolsevici, si mai ales despre amiralul Kolceak, care evident în romanele copilãriei mele era un ofiter alb mare si rãu, ca si Denikin si Vranghel. Bineînteles, rãzboiul civil din fostul imperiu tarist e un fenomen mult mai complex, cu diverse corpuri de armata luptând în zone diferite. Filmul mi-a atras însã atentia si asupra figurii Anei Timireva, iubita lui Kolceak, o femeie extrem de puternicã si cu un destin demn de transpus în literaturã sau pe peliculã. Kolceak a fost executat rapid de bolsevici si mensevici, dar calvarul ei a continuat pânã prin anii '50, ca si amintirea acelei mari iubiri. Fiica directorului Conservatorului înainte de Revolutie, vorbea francezã si germanã, picta, scria poezii, a fost arestatã dupa rãzboi în repetate rânduri, iar primul ei fiu, pictor, a fost executat pentru simplul fapt cã mama sa fusese iubita lui Kolceak pânã în ultimul moment.
Dupã ce am vãzut filmele, astea tot sap pe net dupã informatii despre perioada stalinistã, arestãri, deportãri si gulaguri. E o poveste fãrã sfârsit, cu nenumãrate ramificatii, de fapt multe povesti legate între ele.
stãteam la coadã si voiam sã devin din soim al patriei, pionier. Si din pionier, utecistã. E mai bine sã-ti doresti ceea ce este inevitabil. Evident mi-am dorit si ca bunica sã plece în Germania în '87, dar nu mi-am dorit sã ne pãrãseascã în '89, chestie de nuantã. Nu numai cã am crescut în anii '80 (de la 6 la 15 ani, fotografia e din 1981, anul de glorie când am fost "fãcutã" pionierã), dar ei au crescut în mine, în carnea si mintea mea, cu toate posibilitãtile lor de a visa cã "afarã" e mai bine, si imposibilitatea de a trece dincolo de vise.
"The Land of Green Plums" m-a dus înapoi acolo, apoi "Amintiri din Epoca de Aur", de unde am iesit cu o senzatie de disconfort spre rãu fizic, acum citesc "The Appointment" si am aceeasi senzatie, ca port haine vechi, urâte si incomode, cu miros de naftalinã. Nu-mi aduc aminte sã mã fi simtit atât corodatã interior de o carte de când am citit "Castelul", acum vreo 15 ani. Toate tristetile, lipsurile, întunecimea, au revenit la suprafatã ca mortii vii din filmele de serie B cu zombies. Nu atât amintiri concrete, cât amintiri de stãri, ca în faimoasã scenã proustianã a madeleinei. Saptamâna trecutã mi-am cumpãrat pufuleti, dintr-un impuls inexplicabil, cred cã voiam sã simt un gust din acei ani. Gusturi schimbate temporar de cel al ciocolatei chinezesti, când se nimerea, sau al ciocolatei Barila din Cehoslovacia, pâna când mama a fost obligatã sã-si pãrãseasca slujba din comertul exterior, având rude prea apropiate într-o tarã vesticã. Vara veneau ciocolata Sarotti si ursuletii fructati Haribo din München, din Italia nu-mi amintesc ce ne aduceau zio Toni si tanti Dina. "Sed fugit interea, fugit irreparabile tempus, singula dum capti circumvectamur amore."
Sursa: Kurt Deninger/Photobucket
N-am simtit nevoia sa-mi iau gumi-bärchen ci pufuleti, nu stiu de ce, poate mi se pare cã ceva a rãmas neterminat atunci, eram prea tânãrã ca sã-mi pot dea seama cu adevãrat de ceea ce se întâmplã, prea tânãrã ca sã încerc sã trec Dunãrea înot sau sã lipesc afise subversive. Noi asteptam sã plecãm în Germania, pânã în iunie 1989. 23 iunie. Multe au luat alt curs decât cel asteptat, la München am ajuns numai în pelerinaj la un mormânt, între un tren si un avion, desi voiam sã vãd orasul prin ochii bunicii mele, un mormânt nu-mi spune nimic. Rãmâne sã revin, sã o mai caut, pe la Alte/Neue Pinakothek si prin parcuri, sper sã-i regãsesc scrisorile si sã-i pot restitui parcursurile.
Si acum îmi face rãu si-mi face bine sã-mi aduc aminte de oprirea apei, a gazului, a curentului, de cozi, de gustul iaurtului la borcan cu capac de staniol...de existenta Spitalului Brâncovenesc de care-mi amintesc ca prin ceatã, de tramvaiele 12 si 8 care treceau pe lângã casã, de Dâmbovita cea urât mirositoare si opacã precum vremurile. "Amintiri din Epoca de Aur" mi-a fãcut rãu pentru cã mi-am dat seama cã nu pot râde cinstit de mizeria umanã de atunci, care din pãcate a pus bazele mizeriei umane actuale: servilismul, minciuna, coruptia, aranjamentele, cultul personalitãtii dedicat unei nulitãti, mitocãnia la putere si lipsa de respect pentru individ,"ciupitul" de ici-de colo. Cum de-avem pretentia sa producem un presedinte care sã semene cu asa ceva, când nici chelneri decenti nu suntem capabili sa formãm? Cum dracului sa râzi de ceea ce te-a fãcut pânã la urmã sã-ti iei câmpii?
Dupã ce am citit multe interviuri si articole, din presã si blogosferã, în englezã, francezã, româna si ceva germanã (câta buchisesc). Dupã ce am început sã citesc Herztier/The Land of Green Plums, care va fi urmatã de The Appointment. Pentru cã mi se pare absurd sã-ti dai cu pãrerea despre un scriitor fãrã sã-i fi citit mãcar o poezie sau o carte, ca sã vezi de unde vine si ce hram poartã, pentru cã Premiul Nobel pentru literaturã este decernat operei, nu persoanei, indiferent de nationalitate.
Un turc nãscut în Germania, care alege sã trãiascã în Turcia si scrie în turcã, e turc sau german? Lautréamont, Jules Supervielle si Jules Laforgue sunt francezi nãscuti la Montevideo, nimãnui nu-i trece prin cap sã-i considere concetãtenii lui Mario Benedetti. Mai stie cineva ca Josephine Baker e originarã din Statele Unite? Dalida (Iolanda Cristina Gigliotti) era italiancã nãscutã în Egipt, a jucat acolo în douã filme, în limba arabã, a cântat si în italianã, chiar la San Remo...îsi mai pune cineva întrebãri asupra nationalitãtii ei? Unii români au sãrit de fund în sus ca se bucurã nespus ca o româncã a câstigat Nobelul pentru literaturã, altii s-au ofuscat de sãritul de fund în sus al primilor, pentru cã o scriitoare germanã de sânge german, nãscutã în România, a fost premiatã, iar propunerea a venit din partea Germaniei, tara unde s-a refugiat, a fost publicatã si apreciatã, pentru cã nici unui scriitor nu i se acordã Nobelul dacã nu beneficiazã de o faimã prealabilã. Herta Müller s-a nãscut într-o comunitate svabã, si conform declaratiilor ei, nu a învãtat limba românã pânã la 15 ani, dar limba ei maternã nu era totusi germana literarã. Are deci o identitate hibridã, metisatã, ceva destul de rar în forma asta, Kundera si Kafka nu pot fi decât cehi, cum si Kadare este albanez, în ciuda exilului. Ea s-a nãscut cumva în exil, dar admite ca limba românã îi influenteazã modul de a gândi si de a scrie. Mai mult, a publicat chiar o carte de versuri "Este sau nu este Ion".
Pânã la urma cred cã relatia fiecãruia cu un scriitor trebuie sã depindã de relatia cu scrierile acestuia, nu cu limba sau nationalitatea. Oricât mi-ar plãcea mie portugheza si oricât de dragã mi-ar fi Brazilia si locuitorii ei, natia si limba lui Paulo Coelho nu mã îndeamnã sã-i citesc parascoveniile New Age drese cu pastile de culturã generalã si povesti de dragoste improbabile. Probabil cã si Herta Müller m-ar fi interesant mult mai putin dacã n-ar fi scris despre România socialistã, în ciuda Nobelului. Spre Orhan Pamuk m-am îndreptat pentru cã la un moment dat, în 1997, prietena mea turcoaicã pasionatã de Hesse mi-a vorbit despre el. Si sincer, ultimul roman citit - "Zãpadã," mi-a plãcut mai mult decât "Numele meu este Rosu" si "Castelul alb". Am citit cu mare drag Calvino si Mahfouz fãrã sã am habar cã au primit Nobelul.
Când am aflat ca Herta Müller l-a câstigat , prima reactie a fost sã vãd despre ce scrie si cum gândeste (din interviuri), înainte de a verifica ce cãrti sunt disponibile la bibliotecã...poate cã nu aveau sã mã intereseze. Am descoperit un om integru, care a refuzat sã-si plece capul si totusi s-a considerat învins de regimul comunist. Asta deja e foarte important, dar ma intereseazã si mai mult faptul cã scrie numai despre experienta ei din acei ani...este unul dintre oamenii care nu ne lasã sã uitãm, esentiali pentru cei prea tineri în 1989 (eu aveam 15 ani, am apucat sã stau la coadã, sã fiu soim al patriei, pionierã si utecistã; sã dãntuiesc tematic pe stadion de Ziua Pionierului; sã mãnânc bunãtãti cu arome vestice în vacantele de varã, când veneau rudele din Italia si Germania...sasi, nu svabi; si sa ascult Europa Liberã alãturi de mama - sora mea avea numai 9, deci pentru ea astea sunt povesti). Si ca si cum nu ar fi suficient, Herta Müller ne reaminteste cã noi încã nu ne-am rãfuit cu trecutul, cã fostii "nomenclaturisti" si "securisti" sunt politicienii si oamenii de afaceri reciclati, încã viabili dupã 20 de ani. Ah...asta voiam sã stiu, nu câte si ce pasapoarte are.
Asadar am luat cele douã cãrti disponibile în englezã la bibliotecã, pentru moment îmi place foarte mult The Land of Green Plums, poezia îmbinatã cu realitatea cenusie si monotonã, modul ei de a descrie detaliile, senzatiile, oamenii, absurditatea existentei. Am descoperit fragmente de cântece populare: Mi-a zis mama cã mi-o da, Asearã vântul bãtea...pâna la Canarul lui Phoenix, cu mentiunea fugii lor. Evident citatele astea au altã semnificatie pentru un cititor din România.
Prin urmare mã bucur foarte tare cã premiul Nobel i-a fost decernat tocmai ei, pentru cã altfel cine stie cât mai stãteam pânã ajungeam sã o citesc - am citit anul trecut despre scrisoarea deschisã cãtre Patapievici, publicatã în Frankfurter Rundschau. Si iarãsi mã bucur pentru cã datoritã ei istoria recentã a României va fi cunoscutã de eventualii cititori de oe tot globul, sunt convinsã cã de-acum se vor face si lucrãri de master si doctorat pe marginea cãrtilor Hertei Müller.
De aici (unde sunt si înregistrãrile poemelor în lectura autoarei), via To-morrow, încã diger Nobelul 2009, si nu pentru cã mi-ar fi cãzut greu, dimpotrivã.
Medius locus - loc mediu, loc aflat în interiorul unui spaţiu, la oarecare distanţă de margine. La oarecare distantã de Atlantic si Pacific, de Statele Unite si de inuiti. La o distantã la fel de oarecare dar mai mare de Orient, fie el apropiat sau îndepartat.
M-am gândit la multe în ultima vreme, si în special la armeni. Mai ales cã la festivalul "EUROfEST" a participat un grup de tineri dansatori entuziasti de la Asociatia Hamazkayin si am vãzut o expozitie foto impresionantã. Si la New York, la sectia antropologicã din Museum of Natural History în sectia dedicatã popoarelor Asiei si celor intermediare din Caucaz erau vreo trei vitrine dedicate armenilor. Stiam de ceva vreme cine sunt si ce hram poartã Charlez Aznavour(ian?), Aram Haciaturian sau Calouste Gulbenkian, am vãzut "Calendar" de Atom Egoyan si "La Masseria delle Allodole" de fratii Taviani.
Tocmai citesc "The Bastard of Istanbul"care mã umple de o dulce nostalgie cu gândul la orasul celor douã continente si mã poartã printre destinele împletite ale armenilor, în Turcia sau în America fiind, cu cele ale Imperiului Otoman si ale noii Republici care nu a acceptat nici pânã în ziua de azi genocidul din 1915, ba mai mult, turcii care vorbesc public despre asta sunt condamnati în mod la fel de public. Bedros Horasangian a mai scos o carte si singurul politician în care am încredere în România, Varujan Pambuccian, mi-a dezvãluit pe blogul sãu un cântec din altã lume:
interpretat într-un cadru autentic aici, de Isabel Bayrakdarian, sopranã trãitoare la Toronto si diplomatã în inginerie biomedicalã:
În englezã Armenian si Aromanian sunt usor de confundat, douã popoare rãspândite în diaspora, armenii mai cunoscuti si cu un statut clar, având în vedere cã au totusi o republicã, chiar dacã muntele Ararat e de cealaltã parte a frontierei. Dar douã popoare dintre munti, pãstori si negustori prin definitie, cu nume schimbate în tãrile unde nu conveneau, fie cã a fost vorba de Imperiul Otoman sau de Grecia. Poate simpatia mea fatã de armeni si soarta lor vine de aici, de la Manuc bei cu al sau han sau Melik, a cãrui casã din strada Spãtarului adãposteste acum Muzeul Pallady; de la numerosii "-ian": Krikor Zambaccian Ion; Anca si Lia Sahighian; Haig Acterian; Dan Barbilian aka Ion Barbu; Vartan Arachelian; pe Bedros Horansangian l-am pomenit mai sus, am avut plãcerea sã-l si cunosc; al maestru al condeiului - Stefan Agopian, citii "Fric" cu mare drag; Anusavan Salamanian; Dr. Bagdasar(ian); Dr. Ana Aslan; Varujan Vosganian; David Ohanesian; Harry Tavitian; Garbis Dedeian; Anda Cãlugãreanu, dupã mamã. Pe scriitorul Garabet Ibrãileanu nu-l trãdeazã decât prenumele. În viata de zi cu zi îi recunosc de obicei dupã ochii mari, întunecati, si privirea pãtrunzãtoare, asa am descoperit o fatã de la banca de vizavi, de aproape tagul dezvãluia un alt nume în -ian.
Muzeul Colectiilor beneficiazã si de donatiile lui Hrandt si Beatrice Avakian, Garabet Avakian si Hurmuz Aznavorian (o fi rudã cu Aznavour:). În trecere fie zis, acolo au donat si aromânii din familia Beza, având în vedere procentajele de populatie, fac o adâncã plecãciune virtualã. România nu e situatã pe douã continente, dar amprenta orientalã secularã pusã asupra Balcanilor nu poate fi negatã, e mai putin evidentã în ceea ce au fost odatã Transilvania, Banatul si Maramuresul, si zic asta pentru cã bucãtãriile s-au amestecat si manelele au nãvãlit tiptil prin toate tãrile tãrii. Minoritãtile balcanice sunt si minoritãtile României. Asadar evocarea Istanbulului cãlare pe Asia si Europa, trecut si prezent, nu numai fizic, ci si în spirit, fãrã frontiere clare, pentru mine e evocarea unei întregi zone care pluteste între ratiune occidentalã si intuitie orientalã, cu toate hibele care tin de ambele limite si toate farmecele culturilor hibride. Zonã de care eu simt cã apartin trup si suflet, ca un nufãr legat de fundul nevãzut al lacului, care se poate îndepãrta la suprafatã, dar nu se poate smulge.
Un post foarte scurt: într-o carte despre imaginarul rus, pre si postcrestin, am descoperit cã unul dintre eroii lor mitici se numea Ilya Muromets. Sau Ilia din Murom. Nu stiu cum se face cã nu am citit asta în nici o analizã sau criticã, desi coincidenta e mai mult decât evidentã.
Ilia este singurul erou epic canonizat de biserica rusã, are chiar si moaste, pe lângã Kiev, sã nu uitãm ca a fost capitalã înaintea Moscovei.
E de pe Facebook, în spaniolã, dar am preferat sã o pun aici, si pe blogul în englezã, pe care l-am cam lãsat în pãrãsire de când cu ãsta.
1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã? Poate Italo Calvino, Bruce Chatwin si Jorge Amado, dar gama preferintelor mele variazã ametitor, oricum nu cred în statistici.
2) Din ce carte ai mai multe exemplare? Nici una de care sã-mi aduc aminte. Le città invisibili de Calvino am cumpãrat-o de douã ori, pentru cã am facut-o cadou.
Arcimboldo - Bibliotecarul
3) De ce personaj de fictiune esti amorezatã în secret? Multã vreme am fost de Stavroghin din "Demonii" si Darcy din "Pride and Prejudice", îmi plãceau misteriosii greu de sedus. Acum trãiesc pe pãmânt:)
4) Ce carte ai citit cel mai des? Nu prea am apucat sã recitesc. Daca mã gândesc mai bine, nuvele de Cehov si Bulgakov, Shakespeare.
5) Care era cartea ta preferatã la 10 ani? Îmi amintesc autorii: Alexandre Dumas si Jules Verne, rusii Nosov - Aventurile lui Habarnam, Râbakov - Stiletul si Pasarea de bronz (un fel de Ciresarii), Obrucev - Plutonia si Tara lui Sannikov (cãrti fascinante despre animale dispãrute, gen Cãlãtorie spre centrul pãmântului), Uspenski - Crocodilul Ghena, si încã vreo douã cãrti rusesti cu povestiri despre animale, o culegere de basme asiatice. Evident, Toate pânzele sus de Radu Tudoran si În Tara Legendelor/ Legendele Olimpului de Alexandru Mitru:
6) Care a fost cea mai proastã carte cititã anul trecut? Am citit multã bibliografie în ultima vreme, si toate erau bune:) Ultima carte proastã de care îmi aduc aminte: 11 minute de Coelho, prin 2004
7) Care a fost cea mai bunã carte cititã anul trecut? Greu de zis, dar din ultimele cãrti citite, cele ale Feliciei Mihali, publicate în Québec: Luc, le chinois et moi; La reine et le soldat; Sweet, Sweet China si Dina.
8) Dacã ar trebui sã obligi pe cineva sã citeascã o carte, care ar fi aceea? Piesele lui Shakespeare, pentru gama largã de aspecte, trãiri, subiecte, mãiestria literarã.
9) Cine crezi cã ar trebui sã câstige premiul Nobel pentru literaturã? E nedrept sã fie ales un singur autor, totusi - Salman Rushdie si Umberto Eco (care se pare cã are vreo 50.000 de cãrti în cele douã biblioteci)
10) Ce carte ti-ar plãcea sã vezi ecranizatã? Already done - Lord of the Rings, am citit-o acum vreo 12-13 ani. Si toate basmele asiatice din culegerea copilãriei:)
11) Descrie visul cel mai straniu care sa fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar? Nu-mi aduc aminte de nimic asemãnãtor.
12) Care e cartea cea mai putin cultã pe care ai citit-o ca adult? Evident, 11 minute
13) Care e cartea cea mai dificilã pe care citit-o? Mi-a fost greu sã citesc Kafka, mi-a provocat niste stãri de anxietate teribile. Si "Doctor Faustus" de Mann, nu am reusit sã o termin.
14) Preferi autorii francezi sau rusi? Rusii, clar: clasicii (Dostoievski, Gogol, Goncearov, mai putin Tolstoi - prea exemplar pentru gustul meu), un modern devenit clasic: Bulgakov, contemporanul Bulat Okudjava, desi nu e chiar rus. Îmi plac francezii, dar nu într-un mod atât de pãtimas ca rusii. Am avut o mare pasiune pentru Balzac, Zola si Giraudoux în adolescentã. Mai sunt Marc Augé si François Laplantine în antropologie.
15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer? Shakespeare. Milton nu am citit. Îmi place Chaucer la nebunie, dar ca Sexpir nu e nimeni:)
16) Ce te deranjeazã cel mai mult în activitatea lecturii? Cã nu pot citi din mers:)
17) Care e romanul tau favorit? Haidade, pãi as scrie toatã ziua liste de cãrti în cazul ãsta.
18) Joci ceva? Nu-mi plac jocurile de cãrti iar la sport sunt jale. Videogames nici atât. Ultima oarã am jucat Monopoly, varianta Lord of the Rings, acum vreo trei ani.
20) Non-fictiune? Antropologie, calatorie si psihologie. No self-help si new-age, please.
21) Scriitorul favorit? Prea multi, mult prea multi, unii se regãsesc în rãspunsurile precedente, mai putin japonezii, Ismail Kadaré si Milan Kundera. Latino-Americani: Marquez, Llosa, Amado, Cortazar, Carpentier, Arenas, ceva de Borges. Spaniolii Cervantes, Almudena Grandes si Antonio Gala, portughezul Fernando Pessoa. Unii dramaturgi: Pirandello, Brecht, tragedia anticã, Racine, O'Neill. Poetii: D.H. Lawrence, Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Antonio Machado au venit cu mine în Canada. Nu exclud românii, doar cã majoritatea au fost lecturã obligatorie:) Rebreanu si Camil Petrescu de pildã.
22) Ce scriitor crezi cã este supraevaluat? Paulo Coelho...brrrrrrrr
23) Ce carte ti-ai lua pe o insulã pustie? Cele pe care nu m-am încumetat încã sã le citesc: Iliada si Odiseea, Divina Comedie
24) Si...acum ce citesti?
Mother Russia: the feminine myth in Russian culture, by Joanna Hubbs si Des îles et des hommes - Françoise Péron, un studiu despre insulele din Bretagne. Dar când termin dau iama iar în literaturã românã contemporanã, se gãsesc o multime de cãrti la Bibliothéque Nationale du Québec, începând cu Veronica A. Cara- Baba Lina.
Mâine îmi iau cetãtenia canadianã, adicã devin majoritarã. În Canada existã trei minoritãti - First Nations, metisi si inuiti. Existã foarte putine First Nations (numele politically correct dat populatiilor care locuiau pe teritoriul Canadei înainte de nationalizare, noi le spunem indieni, sau amerindieni în cel mai bun caz) care nu trãiesc în rezervatii, inuitii fac parte dintre ele. Noi ãstia mici, emigrantii, suntem...canadieni, la grãmadã: indieni, sud-asiatici, chinezi, arabi, europeni de toate natiile, negri caraibieni, negri africani, latinos. Uniti de Constitutie, pasaport si plata impozitelor.
Despre inuiti cred cã stiam doar vag cã se numesc asa, nu-mi aduc aminte, nici mãcar nu-mi era foarte clar în ce tarã trãiesc. În ce tarã este Cercul Polar? Dar Polul Nord? Noi le spunem eschimosi, unele surse spun ca înseamnã în limba Algonquin "mâncãtori de carne crudã", altele "mesteri de rachete" (snow shoes) sau "vorbitorii unei limbi diferite". Eschimosii trãiesc din Siberia pânã în Alaska, trecând prin Groenlanda (Danemarca) si Canada: Nunavut si Nunavik - ultima regiune aflându-se în nordul Québecului. Inuiti sunt cei din nordul Alaskãi, Groenlanda si Canada.
Desi îmi doresc cu ardoare sã pot petrece ceva timp alãturi de ei si locuim, pur teoretic, în aceeasi tarã, din cauza distantelor enorme si a lipsei infrastructurii de acolo, zborurile sunt enorm de scumpe. Pentru conformitate, gãsiti aici muzicã.
Maci arctici - Ottawa, iunie 2005
Prima mea slujbã la Montréal a fost la salonul de carte, si am avut norocul sã nimeresc la standul unei edituri bune, înfiintatã de un lituanian, acum multã vreme. Din pãcate o vânduse de curând celui mai mare trust de presã de aici: Québecor, fãcut pe acelasi calapod ca trusturile din România: facem orice, bani sã iasã. Am remarcat cã se vindeau foarte bine biografiile, povestile la prima mânã, cu sedintã de autografe si tot tam-tamul. Unde pãzeam eu rafturile am remarcat "Sanaaq", de Mitiarjuk Nappaaluk, o carte scrisã de o inuitã care nu voia sã scrie o carte si nu stia cã scrie una, pur si simplu descria ceea ce trãia. Sanaaq este o femeie inuitã imaginarã pe care o urmãrim în viata de zi cu zi: la pescuit, în iglu iarna, la cort vara, cu câinii, cu cele douã fetite, însãilând cizme si haine, unelte, îngrijindu-se de mentinerea qulliqului aprins (opaitul cu ulei de balenã).
Mãnâncã caribu, grãsime si carne de focã, vertebrele sunt foarte apreciate, le sug, dar si mãruntaiele crude ale unei pãsãri. Pestele este deseori uscat si pãstrat. Totul este fãcut de mânã, uneltele sunt improvizate din lemn, oase, tendoane, pietre. Fetita cea micã îsi face prima pereche de cizmulite la sase ani. Eu la sase ani mã jucam cu pãpusile, evident. Din pielea de focã se fac haine, corturi, încãltãri si kayakuri. Din tendoane se face "atzã", din oase se fac ace. Inuitii stau si la sezãtoare: cântã, danseazã, spun povesti. Desi foarte simplã, cartea este fascinantã si fermecãtoare, si stã mãrturie pentru ingeniozitatea umanã, capacitatea de adaptare la conditiile naturale, chiar armonizarea cu ele.
I-am cumpãrat Sanaaq mamei si m-a apostrofat când a venit aici cã nu am tratat-o cu vertebre crude de focã. În galeriile de artã din Montréal se gãsesc obiecte minunate create de artizanii din nord, la preturi piperate, ca orice artizanat comercializat pe scarã largã. O sã-mi cumpãr ceva, la un moment dat, la urma urmei este singurul suvenir care meritã atentie.
Inuitii din Nunavut, unde se vorbeste mai mult englezã, fac de câtiva ani filme: Atarnajuat the Fast Runner si The Journals of Knut Rasmussen au fost foarte apreciate la festivaluri. Ultimul venit este Before Tomorrow, realizat de femei, dirijate de o regizoare din Québec - Marie-Hélène Cousineau, e drept, dar în spirit traditional. Nu numai cã am vãzut filmul, dar am avut si norocul sã le întâlnesc, doar una dintre ele, asistenta de platou - Carol Kunnuk, vorbea englezã. Ne-am strâns mâinile, ne-am privit în ochi si ne-am zâmbit, eu, românca cosmopolitã si citadinã prin excelentã, Madeline Ivalu si Susan Avingaq - mãruntele, zbârcite, cu ochii mici si vii si un zâmbet care le lumina fata încercatã de vreme. Surprizã maximã - fotografa de platou a filmelor din Igloolik este româncã - Oana Spînu, i-am scris pe e-mail si i-am propus un interviu pentru revista Avantaje, dar nu m-a învrednicit cu un rãspuns, probabil viata ei se desfãsoarã într-o lume paralelã si esentialã. Numele atelierului video dedicat femeilor - Arnait, este pluralul lui arnaq - femeie. Mai multe aicisi aici. Filmele sunt lente, dar spre uimirea mea am reusit sã asimilez ritmul, cumva am intuit ca ãsta este ritmul de viatã în Marele Nord si asa trebuie vãzute ca sã poti întelege ceva despre cei de acolo.
Actorul Natar Ungalaq este si artist plastic. Sculpturile inuite sunt uimitor de expresive si miscãtoare, acum existã si desene si picturi. Pentru limba lor - inuktitut, existã un alfabet special, silabic, adicã fiecare semn reprezintã o silabã, nu o literã. Romanul Sanaaq a fost primul scris vreodatã în acest alfabet. Faptul cã sunt oameni simpli si au o viatã simplã nu-i face rudimentari sufleteste, lipsiti de intuitie si sensibilitate, din contrã, interiorul lor este bogat si plin de fantezie. Sunt convinsã cã este o culturã despre care stiu prea putine si de la care avem multe de învãtat. Si mai cred cã va deveni din ce în ce mai cunoscutã, mai ales prin povestile cinematografice de exceptie, un acces direct si spontan spre o lume asprã, misterioasã si amenintatã de schimbãrile climatice.
În 2005 când am revenit în România pentru înmormântarea tatei, la malul mãrii, în 2 Mai "la nudisti" am descoperit un inukshuk (inuk -0m, suk - înfãtisare, simbol), simbol inuit care imitã silueta umanã si servea de indicator, marca teritoriul, însemnând cã cineva a fost acolo si esti pe drumul cel bun (erau însemnate astfel si depozitele de hranã sau zonele bune pentru vânat). Pentru mine atunci a fost un semn cã viata mea trebuie sã continue în Canada. Atunci. Acum, nu mai stiu.
Acum ceva vreme am postat cãrtile pe care le citesc...de la bibliotecã. Voi lua o pauzã ca sã le citesc pe cele cumpãrate pe Amazon. Am ajuns la ele ca si la bibliotecã, unele mi-au fãcut cu ochiul de pe raftul virtual. Laplantine cã-l cunosteam din citite, Mother Russia pentru cã a trebuit sã o înapoiez bibliotecii neterminatã, La Frontera mi-a recomandat-o cineva cu pseudonimul Trent Reznor pe blogul Confrunta durerea, celelalte au venit în întâmpinarea mea.
În week-end iar am fãcut o nefãcutã - banane mari si verzi (platano burro sau maduro) prãjite si presãrate cu sare, nu chiar chipsuri, le-am fãcut ceva mai groase ca sã rãmânã pufoase. Si pulpe de iepure cu smântânã si ciuperci brune, pe ele scria cã sunt de ratã, mi s-a pãrut mie ceva ciudat, dar tot nu m-am prins pânã nu ne-am înfruptat din ele. Am încheiat cu singura înghetatã comercialã care-mi place, cea de cirese negre cu pepite de ciocolatã neagrã de la Ben&Jerry's - Cherry Garcia. Numai cã i-am pus si friscã bãtutã de mine, e nitel roz pentru am aromat-o cu visinatã de la mama. Exquisite.
E crizã, si pe deasupra aici e încã iarnã, mâine se pogoarã iar -11 grade peste noi. Asa cã plãcerile ni le facem noi, dacã nu existã, le inventãm.
N.A. Fotografiile albãstrui stau mãrturie stãrii vremii - asta-i lumina naturalã de la ora prânzului
Unele cãrti vin ele la tine. Am vãzut "Casablanca" de Marc Augé pozatã de o prietenã din Spania, am gãsit-o pe siteul bibliotecii, alãturi de "Le métier d'anthropologue", si ducându-mã dupã ele mi-a agãtat privirea "Mother Russia. The Feminine Myth in Russian Culture", fãrã îndoialã pentru cã are un cotor rosu de pânzã, spãlãcit de prea multã întrebuintare.
Tot pe acolo m-au agãtat "Figures de l'île" si "Des îles et des hommes", care mi-ar putea folosi dacã într-o bunã zi voi reusi sã scriu o carte despre experienta mea de trei ani pe vasele de croazierã "Carnival". La cât sunt eu de oscilantã si de puturoasã sigur se gãseste alt român întreprinzãtor care sã scrie una înainte, un cetãtean USA s-a mobilizat deja si a scris asta.
Ãsta era titlul unei cãrti de Iris Murdoch, care mi-a plãcut mai ales pentru numeroasele cuvinte folosite pentru a descrie stãrile mãrii. Doar cã nu era în Caraibe, ci în Anglia.
Asadar m-am întors pe un vas de croazierã pentru doar o saptãmânã, la aceeasi companie unde am trudit trei ani, din 2001 în 2004, Carnival Cruise Lines. Fun at sea - ha! Am o prietenã dragã care lucreazã acolo, asadar am navigat pe post de verisoarã, conditia idealã, pentru cã aveam acces la guest si crew area.
În ciuda libertãtii totale, probabil din reflex, am fãcut exact ce fãceam pe vremuri: soare si gym dimineata, prânz cu amica mea, corecturã la teza de master pe puntea trei, la adãpost de soarele ucigãtor si o alta plajã micã dupa amiazã, pe puntea echipajului - 4, sub binoclurile ofiterilor italieni, care supravegheazã când apucã si gagicile expuse sub nasul lor la prova. Din nefericire pentru ei toatã lumea munceste atât de mult cã nu prea au ocazia sã vadã mare lucru. Dupa cinã pe înserat (care pica pe la 6, ca în toatã emisfera nordicã), ma retrãgeam în sala de training ca sã-mi pun corecturile pe hârtie, apoi din nou pe deck 3 ca sã citesc stropitã din când în când de spuma valurilor iscate de navã si rãcoritã de briza energizantã. Am descoperit în St. Thomas o carte interesantã scrisã de un american care s-a angajat în restaurant (dining room) pentru ca s-a îndrãgostit de o româncã (nici nu putea fi vorba de altã natie;) Asta mi-a fost lectura, pe lângã Sweet Sweet China de amica mea Felicia, o scriitoare româncã care a publicat cinci cãrti în Québec, din 2002 în 2008.
No dancing, little drinking, m-am relaxat si m-am simtit energicã si vibrantã numai în contact cu natura: marea, cerul, copacii, animãlutele, oamenii. A fost minunat sã mã întâlnesc cu o prietenã dragã lângã care nu am mai stat atât de aproape pentru atâta vreme de pe bãncile facultãtii. Niciodatã nu ne-am nimerit pe acelasi vapor.
Senzatia a fost foarte stranie, mã simteam oarecum ca si cum m-a fi întors acasã, totul îmi era cunoscut, nava semãna foarte bine cu cele unde am lucrat: Destiny, Victory si Triumph. Jobul meu însã (translator/ghid pentru cei care nu vorbeau englezã ci limbi latine) nu exista la bord, si e pe cale de disparitie:( Pãcat, era frumos, doar cã nu se putea avansa în grad (ca atare nici pe plan financiar). Eu mã distram în general cu italienii si latino-americanii, iar quebecosii nu-mi dãdeau bãtaie de cap. Those days are over.
Splendor e mai mare decât toate, e cea mai nouã, a fãcut croaziere în Europa toatã vara si se pregãteste de turul Americii de Sud în februarie - martie. Dar este la fel de kitsch, sclipicioasã si încãrcatã ca o curvã ieftinã, care altfel poate ar arãta mai bine.
Head in the clouds and feet on Earth, which requires a great sense of balance. Brave, stubborn, fiery, I speak six languages and two quarters, even body language. Passionate reader, animated dancer, energetic walker, aspiring writer. And above all, a lucid dreamer.
Posts
