Şi-am încălecat pe-o roată…

Pe scurt Barcelona via Tarragona

Intrarea El Colmado, cu afisul nostru (verde si programul serii)

In Arco de la Virgen, Barcelona



Din Valencia ar fi trebuit sa ajung la Barcelona cu trenul, dar un amic blogger foarte special mi-a deviat parcursul prin Tarragona, cu ruinele ei romane si catedrala absolut fabuloasa (si inchisa cand am ajuns noi la ea:(

Apoi a fost Barcelona la repezeala, de joi pana duminica dupa-amiaza, cu prietenele mele din Canada, fabuloasa Sheri-D Wilson si inimoasa Eliz Robert. Am citit poezii la El Colmado si Arco de la Virgen joi si sambata, iar vineri am ajuns intr-un club de salsa din port.

Cu ocazia asta am descoperit Parcul Montjuic, ca un accent verde splendid plasat deasupra Barcelonei, dotat cu miradoare, citadela, muzeu Joan Miro (coada interminabila, ramane pe toamna) si cimitir istoric si pitoresc sapat in coasta muntelui. Am urcat si in coloana incununata de statuia lui Cristobal Colon/Cristoforo Colombo si am prins parada gigantilor la sarbatoarea locala a cartierului Barceloneta. De cand am citit monografiile lui Robert Hughes mi-am dat seama ca nu pot rata Muzeul National de Arta Catalana, cu vestigiile romanice patinate si atat de vii in naivitatea si fantezia lor.

Montjuic vazut de pe coloana lui Cristobal Colon

Port Vell din Barcelona de pe Montjuic, cu hotelul W

MNAC, sau Muzeul National de Arta Catalana

Altfel a fost un prilej de revederi: Barri Gotic, Palau de la Musica Catalana de Domenech i Montaner, casele lui Gaudi Mila si Battlo, strajuita de alte doua capodopere moderniste: casa Lleo Morera de autorul lui Palau si casa Amatller de Puig i Cadafalch. Ce nu prea imi place la mie la Barcelona e aerul trendy contemporan, suficient si superficial, dar e usor sa treci peste. Pe de alta parte catalanii par satui de turisti ca de mere acre, am avut parte de servicii execrabile in vreo patru locuri, de parca venisem sa cerem de pomana, nu sa platim. Doua dintre ele nu aveau decat meniul in catalana, la Cafe Mauri chiar ne-au facut sa parasim localul cu aroganta lor, in alta parte au incurcat comanda, acum si indolenta din Romania pare suportabila pe langa tupeul de acolo.

O noua prietena m-a purtat pe culoarele Universitatii Pompeu Fabra, a carei biblioteca m-a fascinat atat de tare incat tocmai am aplicat la doctorat acolo. E absolut incredibil ca o facultate atat de noua (din 1992) sa aiba asemenea dotari. Sau mai bine zis, e jenant ca Universitatea Bucuresti nu-i ajunge nici pana la glezna. Mi-am dat seama in Canada ca in Romania nu poti avea decat notiunea vaga a unui lacas dedicat educatiei, care ar trebui sa-ti ofere in primul rand resurse de studio (recte biblioteci) si nu prelegeri. Noroc acum cu programul Erasmus.

Un loc intitulat foarte inspirat La Paciencia. Rabdarea se educa de dimineata, aici a fost de mic dejun.

Vechea intrare de la Palau de la Musica Catalana (Orfeo Catala)

Gigantii din Barceloneta

Langostinos pe plaja Nova Icaria

Biblioteca Universitatii Pompeu Fabra

Barcelona, a reveure!

NB ceea ce m-a impresionat extrem de pozitiv in Spania e faptul ca recicleaza, toti prietenii la care am stat au preocuparea asta. In Barcelona miscarea ecologica este chiar foarte puternica.

Viva Valencia

Valencia m-a cucerit si m-a surprins de la prima vedere a garii in stil Art Nouveau (sau modernismo in varianta spaniola) si a casei unde locuiau prietenii care m-au gazduit. Apoi prin varietatea spatiilor si a starilor pe care mi le induceau, de la centrul vechi la edificiile futuriste din Orasul Artelor si Stiintelor. Vechea albie a raului Turia este acum un parc enorm, traversat de poduri din diverse epoci si presarat cu gradini, locuri de joaca si terenuri sportive. Pe langa biserici am descoperit superba Llotja de la Seda, fosta bursa a matasii, si Mercado Central, cel putin la fel de frumos ca faimoasa Boqueria din Barcelona, cupolele ii sunt strajuite de un papagal cacadu si un peste spada.

Chiar in seara sosirii am savurat un concert de jazz cu Ruzafa Ensemble, urmat de un jam session, gratie unui prieten drag, un tanar pianist foarte talentat. Mi-a luat ceva vreme a doua zi sa traversez plaja orasului, nu prea aglomerata in luna mai, salutand apele limpezi ale Mediteranei, leaganul deliciosului pranz de la restaurantul Llevant, din capatul promenadei. M-am intalnit apoi cu Lola, prietena mea poetesa, valenciana pure laine, ca si Albert. Ea m-a invatat sa mananc paella cu lingura direct din tigaie. Cu ocazia asta am aflat ca paella originala e cea cu iepure, pui si melci, nicidecum cu fructe de mare, iar cea perfecta trebuie sa fie putin arsa. Cred ca prefer risotto si biryani pana la urma.

Cutreierand fara succes prin librarii in cautarea lui Ramon Gomez de la Serna m-am ales totusi cu Vicente Blasco Ibáñez si savuroasele Cuentos Valencianos, mai usor de carat decat un burduf de vin sau o paella. Hotarat, e un oras in care m-as intoarce.

Vedere din turnul catedralei spre biserica Santa Catalina



La Finca Roja, unde am avut norocul nesperat sa stau



Prietenul Albert exersand la pian


Plaja orasului


Galerie si pavilion din Ciudad de las Artes y de las Ciencias de Santiago Calatrava

Taras grapis

Laptopul meu de un an si un pic e la service de vineri, asadar pritocesc la un notebook mititel, fara nici un fel de diacritice. As putea spune ca m-am asezat in realitatea bucuresteana, adica vad tot mai putini oameni pentru ca-s mai toti ocupati si ingrijorati, si eu venind de doua luni deja nu mai prezinta interesul noutatii si ineditului, iar viata mea si problemele mele sunt destul de diferite. In plus platesc si facturi, alta metoda infailibila de a te simti ca acasa. Ma simt nelalocul meu in schimb pentru ca nu sunt obisnuita sa nu merg la munca cinci zile pe saptamana, dintotdeauna perioadele astea de tranzitie imi dau o stare de anxietate. Toti muncesc in jurul meu, si dupa ce mi-am dat singura prezentarea de la Clubul Taranului ca tema pentru acasa, acum trebuie sa-mi gasesc altceva de facut, ceea ce in contextul actual nu e tocmai floare la ureche.

Bucurestiul asadar, e la fel de prafuit, cu drumuri si trotuare sincopate de hartoape, cu minunate case cazute in ruina prin fostele cartiere negustoresti, pe langa care rasare ciudat cate una gatita de bal, cu fete obosite, plictisite, incrancenate. Mi se pare ceva mai curat, cu spatii verzi mai ingrijite si mai inflorite. Teatrele sunt pline, la cinema nu prea e nimic interesant de vazut, spectatorii intarzie peste tot, pare-se din motive de trafic. Terasele mele favorite - Muzeul Taranului, Green Hours si La Motoare - sunt tot acolo, dar duc dorul berilor si alunelor prea prajite, la umbra din curtea Hanului Manuc. Hanul recuperat de familia Cantacuzinilor zace in asteptarea renovarii. Pe Franceza si Smardan e plin de terase stradale, dar toate aidoma, la Buen Humor parca parca era altceva.

Prezentarea iesi bine, nu foarte bine, nu minunat, m-am bucurat sa cunosc noi bloggeri: delicata Misaki, doamna cu blog de doamna, calatorii de la Lumea Mare, sa-mi revad prieteni si foste colege. Draga mea Lia s-a ocupat de promovare din rasputeri, inclusiv post-factum. Bogdan Serban de la Radio Guerrilla a facut un interviu fulger in direct , domnul cu camera si reporterul TVR care nu au stat pana la sfarsit nu s-au prezentat, asadar nu stiu daca au fost si alte repercusiuni mediatice. Ambasadorul si consulul au fost incantati si asta m-a bucurat mult, pentru ca tin tare mult la el paisito, care m-a primit cu atata generozitate si seninatate. Si acum, ce urmeaza?

Ne vedem joi

La Muzeul Țăranului Român - Clubul Țăranului, 27 mai, ora 19:00.

Lusitania la export

Vãzut, plãcut, mai vrem!

Eu credeam cã nu sunt fanul unui gen anume, al unui artist anume, preferintele mele sunt mai mereu liste. Dar în ceea ce o priveste pe Misia nu mai încape îndoialã, sunt fanul ei trup si suflet. Când m-am dus sã iau bilete pentru drãgãlasa Maria de Medeiros m-am blocat vãzând afisul cu Misia, habar nu aveam cã va cânta si ea la Montréal. Si mi-am dat seama cã nu pot sã nu mã duc, e de-a dreptul musai.

Femeia asta frumoasã si elegantã nu e numai fadista, e o fadista cosmopolitã, nostimã si eruditã . Am ascultat-o pentru prima oarã într-o cafenea din Bucuresti - Mes Amis, care nu cred cã mai existã, prin 98, apoi am rugat un prieten foarte special sã-mi aducã discul cu pricina - Garras dos sentidos. Are un talent aparte de a se juca cu muzici si cuvinte. Ba cântã muzicã instrumentalã de Carlos Paredes, în Canto, ba versuri de poeti portughezi interbelici si contemporani în Paixoes Diagonais si Garras dos Sentidos, ba se duce înspre bolero si tango în Drama Box si invitã actrite ca Ute Lemper, Fanny Ardant sau Carmen Maura sã-i recite, fiecare pre limba ei. As fi vrut s-o vãd în opereta tango Maria de Buenos Aires.

De data asta ne-a (în)cântat si cu Hurt dupã Nine Inch Nails, Pour ne pas vivre seul cântat de Dalida, ba chiar douã piese în turcã si japonezã, pentru cã dupã ea cântecele care vorbesc despre dragoste, suferintã, moarte sunt create în acelasi spirit ca si fado, dar nu le-a fost dat sã se nascã în Portugalia. Pe scenã e cât se poate de vie si atentã la public, are întotdeauna câteva vorbe si pentru portughezii ei. E doamnã a muzicii, si cu o istorie personalã fabuloasã, începându-si cariera la cabaretul El Molino din Barcelona, pe urmele mamei si bunicii ei, fado devenind carierã si Lisabona casã de-abia dupã 35 de ani.


MISIA Paixões Diagonais (TV)
envoyé par misiafado. - Clip, interview et concert.

Maria de Medeiros mi-era cunoscutã din Henry si June, pe post de Anaïs Nin si din Pulp Fiction. Pare o fetitã proaspatã si gratioasã, cu ochi imensi si zâmbet candid. Si ea, ca si Misia, stã acum la Paris si cântã în mai multe limbi, desi portugheza predominã, mai ales jazzul brazilian. A avut si instrumentisti extraordinari, iar prezenta ei scenicã este tulburãtoare prin gingãsie si plasticitate. Amestecã inteligent engleza si franceza cu portugheza, recitarea si cântecul, iar muzicienii sunt de prima mânã. Întâmplãtor am apucat sã o vãd si la teatru, în Sextett, o piesã cam zurlie despre cãutarea identitãtii sexuale, dar simpaticã.

Azi ma bucur

Am o multime de motive:

- se întoarce mama de la Ottawa, unde a stat patru zile

- citesc o carte fabuloasã pe care mi-a adus-o ea, Ultimii eretici ai imperiului, de Vasile Ernu

- simpatica si erudita mea amicã bloggeritã m-a blagoslovit cu o mentionare zeflemistã

- am bilete la concertul Mariei de Medeiros pentru sâmbata si-o sa am si la coana Misia, pasiunea mea, pentru joi

- am regasit-o pe Roxana Valea, fostã vecinã, care a frecventat aceeasi scoalã primarã, sub formã de cãlãtoare-autoare prin praful si visele Africii.

- am rãspuns unui interviu aiuritor pe HotNews

- mi-am dat demisia ieri, mi-a fost acordatã o saptamânã de concediu fãrã platã si mã simt usoarã ca un fulg

- afarã e uscat si nu e ger

- am descoperit pe un afis stradal ca la muzeul de artã e expozitie Tiffany

- chiar dacã asta se întâmplã zilnic, am acasã un bãrbat si o pisicã iubitori, fiecare în felul lui

- tot acasã e si o tocanitã de iepure cu vin si rozmarin, vin alb si rozé în frigider si un tempranillo din 2004 deja desfãcut

- am si douã comedii rusesti grozave care asteaptã sã fie vãzute: Starik Hotabâci - 1956 (dupã Batrânul Hotabîci, tradusã în româna Vrãjitorul, de Lazar Laghin) si Ivan Vasilievici schimbã profesia - 1973 de Leonid Gaidai, dupã Bulgakov (am vãzut piesa la Odeon cu titlul Ivan cel Groaznic)

Montréal multicultural

Mi-a pierit cheful de scris în ultima vreme, din varii motive. Evident unul ar fi bulibãseala alegerilor din România, altul faptul cã mã zbat sã iau o hotarâre asupra întoarcerii în Europa (unde si cum?). Nu-i usor sã-mi pun gaj la masa de joc relatia; sã-mi las tabieturile, cuibul cald si confortabil, apreciat de toti oaspetii; prietenii din toate colturile planetei; supermarketul cu tot felul de trufandale, care-mi aduce bunãtãtile în prag pentru un dolar.

Ce frumos ar fi dacã viata mea aici ar fi definitã numai de diversitatea culturilor cu care intru în contact, dacã provincia asta francofonã ar fi mai putin impenetrabilã si defensivã. Ce bine ar fi sã pot trãi într-o zonã limitatã de confort. De curând o prietenã din USA, plecatã prin cãsãtorie, mã întreba de ce am mai venit în Canada dacã-mi doresc sa fiu mai aproape de casã. Ca emigrant independent în 2004 nu prea aveam loc de întors, singurele variante erau loteria vizelor SUA, Noua Zeelandã sau Australia. Si Canada, mai ales Montréalul pe care-l stiam pe atunci francofon, nu si multicultural, mi se pãrea cea mai onestã solutie, desi pe mine mã trãgea ata spre Italia pe atunci, inclusiv din motive sentimentale.

Am fãcut un mariaj de complezentã, cu bãrbatul "good on paper", o tarã neutrã si cuminticã unde eu am un "profil interesant", dar care nu se încadreazã în tipare. O tarã la urma urmei complexatã de scurtimea propriei istorii si lipsa unui mit fondator ca "Founding Fathers" în USA. Nu cã în România am avea vreun tãtuc, la cât de cârpite au fost si unirile noastre, greu de decis cine-i "pãrintele natiunii", cã Bucur ciobanul e doar pãrintele Bucurestilor. Conversându-mã si eu cu mintile canadiene luminate de prin jur am aflat cã de fapt economia localã depinde covârsitor de Statele Unite si de exploatarea propriilor rezerve naturale, fiindcã nu exceleazã în alte industrii (mai putin farmaceuticã si aviaticã as spune, care se aflã chiar la Montréal). O tarã bunã pentru tehnocrati si cercetãtori, cum am mai scris, tot respectul, dar eu nu fac parte dintre ei. Si români care nu-si doresc decât o viatã linistitã, as adãuga, cu vacante all inclusive si casã în suburbii. A fost frumos cât mi-am fãcut masterul, acum vãd Canada ca pe un fel de purgatoriu, în care am învãtat sa trãiesc si sã mã gospodãresc singurã, o altã încercare dintre cele douãsprezece ale lui Heracle. I don't belong here. Poate nicãieri, dar în mod cert e momentul sã mã misc. În 2004 nu aveam drept de muncã în UE, acum am, si acolo experienta diversã si internationalã si limbile strãine constituie un atu, aici o ciudãtenie admirabilã. Si da, recunosc, nu vreau sã mã adaptez standardelor, chiar dacã asta înseamnã iar nesigurantã, framântãri, bocete. Cred cã am ajuns la un stadiu în care sunt oarecum blindatã, si am suficientã încredere în energiile bune ale universului (nu, nu în sensul dat de Coelho, ci în sensul în care ajung uneori sã le simt, gratie generozitãtii mamei naturã). Pentru moment mã simt cumva într-o situatie de suspendare între douã planuri, care a avut avantajele ei, dar începe sã mã irite.

Una dintre marile surprize ale orasului de pe St. Laurent a fost amestecul de culturi, natii si rase. Poti gasi ce mâncare, cult religios sau muzicã doresti, ba chiar si vestminte traditionale, cu putin efort (ii si itari nu:) Cursuri de salsa, tango, flamenco si bharata natyam. Mai toate comunitãtile au un ziar propriu si ansambluri folclorice. Nu mã asteptam sã-mi pot gãsi interlocutori în spaniolã si italianã atât de usor, din primele saptamâni de la sosire, cãutând pe Google español Montréal. Saptamâna trecutã le-am avut invitate la ratzã pe varzã pe ex-directoarea mea de tezã (fost decan al Facultãtii de comunicare din Montevideo, de la Universitatea Catolica) si o prietenã literatã din Argentina, poetã, eseistã si profesoarã, pasionatã de psihanaliza jungiana. Una are vârsta mamei, sapte fete acasã si pãrinti venerabili, doctoratul si l-a fãcut în Spania, nu stiu prin ce eforturi mirobolante, cealaltã e de peste douãzeci de ani aici si e divortatã, stã cu fata de 15 ani. Amândouã debordeazã de vervã, sunt talentate si pline de umor. Dar vorbesc despre întoarcerea în sud, nici nu le trece prin cap sã considere Canada acasã.

Nu vreau sã mã simt asa si peste zece ani, prefer sã-mi asum riscul de a nu-mi gãsi locul nici în altã parte. Duminicã am fost la masã la un prieten catalan aflat într-un stagiu de trei luni, fizician fiind, care ne-a mãrturisit cu mâna pe inimã ca în ciuda burselor si avantajelor pe care i le oferã cea mai vestitã universitate de aici (McGill) si cea din San Diego, el n-ar putea pãrãsi niciodatã Spania. Stie ce înseamnã asta, dar acceptã dezavantajele, pentru cã nu vrea sã trãiascã pentru carierã.

Asadar, vine, vine primãvara...la altii, aici de-abia prin mai dau primele frunze, oi veni si eu cu ea.

Despre Herta Müller - metisajul cultural la zid

Dupã ce am citit multe interviuri si articole, din presã si blogosferã, în englezã, francezã, româna si ceva germanã (câta buchisesc). Dupã ce am început sã citesc Herztier/The Land of Green Plums, care va fi urmatã de The Appointment. Pentru cã mi se pare absurd sã-ti dai cu pãrerea despre un scriitor fãrã sã-i fi citit mãcar o poezie sau o carte, ca sã vezi de unde vine si ce hram poartã, pentru cã Premiul Nobel pentru literaturã este decernat operei, nu persoanei, indiferent de nationalitate.

Un turc nãscut în Germania, care alege sã trãiascã în Turcia si scrie în turcã, e turc sau german? Lautréamont, Jules Supervielle si Jules Laforgue sunt francezi nãscuti la Montevideo, nimãnui nu-i trece prin cap sã-i considere concetãtenii lui Mario Benedetti. Mai stie cineva ca Josephine Baker e originarã din Statele Unite? Dalida (Iolanda Cristina Gigliotti) era italiancã nãscutã în Egipt, a jucat acolo în douã filme, în limba arabã, a cântat si în italianã, chiar la San Remo...îsi mai pune cineva întrebãri asupra nationalitãtii ei? Unii români au sãrit de fund în sus ca se bucurã nespus ca o româncã a câstigat Nobelul pentru literaturã, altii s-au ofuscat de sãritul de fund în sus al primilor, pentru cã o scriitoare germanã de sânge german, nãscutã în România, a fost premiatã, iar propunerea a venit din partea Germaniei, tara unde s-a refugiat, a fost publicatã si apreciatã, pentru cã nici unui scriitor nu i se acordã Nobelul dacã nu beneficiazã de o faimã prealabilã. Herta Müller s-a nãscut într-o comunitate svabã, si conform declaratiilor ei, nu a învãtat limba românã pânã la 15 ani, dar limba ei maternã nu era totusi germana literarã. Are deci o identitate hibridã, metisatã, ceva destul de rar în forma asta, Kundera si Kafka nu pot fi decât cehi, cum si Kadare este albanez, în ciuda exilului. Ea s-a nãscut cumva în exil, dar admite ca limba românã îi influenteazã modul de a gândi si de a scrie. Mai mult, a publicat chiar o carte de versuri "Este sau nu este Ion".

Pânã la urma cred cã relatia fiecãruia cu un scriitor trebuie sã depindã de relatia cu scrierile acestuia, nu cu limba sau nationalitatea. Oricât mi-ar plãcea mie portugheza si oricât de dragã mi-ar fi Brazilia si locuitorii ei, natia si limba lui Paulo Coelho nu mã îndeamnã sã-i citesc parascoveniile New Age drese cu pastile de culturã generalã si povesti de dragoste improbabile. Probabil cã si Herta Müller m-ar fi interesant mult mai putin dacã n-ar fi scris despre România socialistã, în ciuda Nobelului. Spre Orhan Pamuk m-am îndreptat pentru cã la un moment dat, în 1997, prietena mea turcoaicã pasionatã de Hesse mi-a vorbit despre el. Si sincer, ultimul roman citit - "Zãpadã," mi-a plãcut mai mult decât "Numele meu este Rosu" si "Castelul alb". Am citit cu mare drag Calvino si Mahfouz fãrã sã am habar cã au primit Nobelul.

Când am aflat ca Herta Müller l-a câstigat , prima reactie a fost sã vãd despre ce scrie si cum gândeste (din interviuri), înainte de a verifica ce cãrti sunt disponibile la bibliotecã...poate cã nu aveau sã mã intereseze. Am descoperit un om integru, care a refuzat sã-si plece capul si totusi s-a considerat învins de regimul comunist. Asta deja e foarte important, dar ma intereseazã si mai mult faptul cã scrie numai despre experienta ei din acei ani...este unul dintre oamenii care nu ne lasã sã uitãm, esentiali pentru cei prea tineri în 1989 (eu aveam 15 ani, am apucat sã stau la coadã, sã fiu soim al patriei, pionierã si utecistã; sã dãntuiesc tematic pe stadion de Ziua Pionierului; sã mãnânc bunãtãti cu arome vestice în vacantele de varã, când veneau rudele din Italia si Germania...sasi, nu svabi; si sa ascult Europa Liberã alãturi de mama - sora mea avea numai 9, deci pentru ea astea sunt povesti). Si ca si cum nu ar fi suficient, Herta Müller ne reaminteste cã noi încã nu ne-am rãfuit cu trecutul, cã fostii "nomenclaturisti" si "securisti" sunt politicienii si oamenii de afaceri reciclati, încã viabili dupã 20 de ani. Ah...asta voiam sã stiu, nu câte si ce pasapoarte are.

Asadar am luat cele douã cãrti disponibile în englezã la bibliotecã, pentru moment îmi place foarte mult The Land of Green Plums, poezia îmbinatã cu realitatea cenusie si monotonã, modul ei de a descrie detaliile, senzatiile, oamenii, absurditatea existentei. Am descoperit fragmente de cântece populare: Mi-a zis mama cã mi-o da, Asearã vântul bãtea...pâna la Canarul lui Phoenix, cu mentiunea fugii lor. Evident citatele astea au altã semnificatie pentru un cititor din România.

Prin urmare mã bucur foarte tare cã premiul Nobel i-a fost decernat tocmai ei, pentru cã altfel cine stie cât mai stãteam pânã ajungeam sã o citesc - am citit anul trecut despre scrisoarea deschisã cãtre Patapievici, publicatã în Frankfurter Rundschau. Si iarãsi mã bucur pentru cã datoritã ei istoria recentã a României va fi cunoscutã de eventualii cititori de oe tot globul, sunt convinsã cã de-acum se vor face si lucrãri de master si doctorat pe marginea cãrtilor Hertei Müller.

Herta Müller - pe viu, în limba românã

De aici (unde sunt si înregistrãrile poemelor în lectura autoarei), via To-morrow, încã diger Nobelul 2009, si nu pentru cã mi-ar fi cãzut greu, dimpotrivã.

XXXV, câteva lucruri minunate, stare de fapt si de suflet

Recunosc cu mâna pe inimã cã am 35 de ani si o viatã îndestulatã pe toate planurile. Pe cel profesional mã strãduiesc cel putin sã ies din inertie si rutinã, si ultimele articole pentru "Pagini românesti", ca si un al treilea, mãrturie despre decembrie '89, pentru ziarul "Quartier Libre", m-au animat putin, ca o transfuzie temporarã de entuziasm. România ramâne însã ghimpele din inimã, aia pe care tin mâna când recunosc cele precedente. Poate 30 de ani era o vârstã prea coaptã pentru emigrarea în minunata lume nouã, poate am cãlãtorit prea mult înainte ca sã pot sta locului acum sau sã pot aprecia stabilitatea de aici, cert este cã am învatat sã-mi asum propriile elucubratii existentiale cu oarece calm. Poate cã de-abia atunci când nu mai apartii nici unui loc ajungi sã-ti apartii tie însãti, sau propriei schizofrenii, cu cât ne adaptãm mai mult societãtii, cu atât riscãm mai mult sã ne îndepãrtãm de noi însine. Noica spunea în Jurnalul filosofic cã Don Quijote avea dreptate, cã asa trebuie sa trãiesti, cu lumea ta. A mea e legatã de multe alte lumi, mai bine zis e un sirag pe care sunt însirate multe perle si mãrgele de sticlã.

N-am mai scris de la o vreme, de România mi-era silã si milã, ce sã spun asadar când judecãtorilor în loc sã li se dea sporul de stres si suprasolicitare psiho-nervoasã, li se plãnuieste scãderea salariilor? Fac grevã? Sã facã, au tot dreptul, atâta timp cât sunt obligati de termene sã-si ia dosare si acasã în week-end sau chiar în vacantã. Un judecãtor este la fel de responsabil fatã de viata umanã ca si un medic. În mod ciudat si unii si altii sunt dintre cei mai oropsiti pe cale salarialã, si toti se scandalizeazã de nivelul de coruptie din justitie si neglijentele din sãnãtate. Dar criticii nu se gândesc la ce apasã umerii acestor oameni si cã sunt oarecum obligati sã caute alte compensatii când statul de drept îsi bate joc de munca lor. Chiar vorbeam cu un prieten ieri despre salariile mari ale judecãtorilor din Spania sau din Canada, o dovadã în plus cã debandada de la noi are fatete necunoscute pe alte plaiuri.

Trecând peste astea si privind exclusiv spre mãrunta mea existentã de veveritã sãltãreatã si satisfãcutã, am petrecut un week-end minunat la Toronto cu prietena mea Laura care, ah!, s-a mutat acolo când m-a lãsat pentru un bãrbat, care evident nu a meritat efortul. Ne-am plimbat mult, am vãzut o galerie plãnuitã de maestrul Santiago Calatrava, bãrci, lebede si rate, muuuultã apã si multã verdeatã. Toronto are un centru de afaceri mult mai întins decât Montréalul, hectare de blocuri cu fatade care se oglindesc reciproc si e mult mai american ca ambiantã. E minunat cã se aflã pe malul unui lac enorm si te poti duce cu feribotul pe niste insule brãzdate de canale linistite, pe care le poti strãbate în kayak si canoe, oprindu-te la o gustare si o cafea într-o pãdurice veselã, admirând bãrcile si yachturile norocosilor proprietari sau cottage-urile tipice. Laura stã într-o zonã verde tare, High Park, dacã traversezi parcul cu pricina ajungi sã te plimbi pe malul lacului, bucurându-te de priveliste si de lebede, cormorani si rãtuste, cum reiese si din imaginile de mai jos.

Album (click!)

Toronto

La Montréal am avut parte de Festival des Films du Monde, dupã care eu personal nu mã omor cu firea, având câteva dezãmãgiri la activ. De toantã ce sunt am pierdut însã ultimul film al lui Wajda cu ocazia asta. Tatarak mi-a fost cãlduros recomandat de Dan Burlac si Alex Iordãchescu, veniti la festival pentru a prezenta "Copilãria lui Icar"/L'Enfance d'Icare, fiind producãtorul si respectiv regizorul filmului. Le-am propus celor de la ziarul local "Pagini românesti" un interviu cu Alex, ca si cronica la filmul lui si "Nunta mutã", debutul regizoral al lui Horatiu Mãlãele. Zis si fãcut, am executat si interviul si cronicile, si a fost o mare bucurie sã-l cunosc pe Alex, vãr cu soprana Irina Iordãchescu si sotul Ruxandrei Zenide, al cãrei film, "Ryna" mi-a fãcut o impresie foarte puternicã. Duminica viitoare cronica filmului sãu si interviul vor fi si ele în "paginile românesti", la loc de cinste.

Sursa foto: gala.fr/SIPA

Joi pe 3 septembrie iar a fost ziua mea si am sãrbãtorit-o simplu, cu un picnic în parcul Mont-Royal printre veverite si rate la mal de Lac des Castors. A traversat si un sconcs pajistea razant mai pe searã, din fericire nu a stropit si el evenimentul, care ar fi devenit astfel cu totul de neuitat. Scenã de gen: Roberto si Adrian în plinã serenadã latino-americanã.

Mi-am luat câteva zile libere drept cadou si am fost sã dansez tango miercuri si vineri, sâmbãtã delectându-ne cu o minunatã cinã a la turca de Ramadan, datoritã veselei si generoasei initiative a fundatiei Dialog. Pe lângã noi mai erau prezenti si Pakistanul si Indonezia, ba chiar douã convertite la Islam, o polonezã si o bielorusã/gruzinã. La momentul rugãciunii tocmai gazdele au fost cele care nu s-au închinat la Allah, de, Turcia e un stat secular, sã nu uitãm. Ne-am înfruptat cu yayla çorbasi, köfte, çoban salatasi, taze fasulye, biber si patlacan dolmasi, încununate de o baclava finã si fistichie, güllaç, tulumbe si alte deserturi divine si mârsav de dulci, eu fiind tare fericitã sã-mi perii rudimentele de turcã. Culmea a fost ca pe lânga invitatia la masã m-au cadorisit si cu un CD de muzicã traditionalã, în timp ce toti am primit ochiul magic contra deochiului. Halal popor, turcii ãstia, întotdeauna capabili sã mã surprindã. Duminicã m-am delectat cu un spectacol de flamenco din menajeria de manifestãri locale, adicã împestritat cu muzicã "pop" care includea si "Dazed and Confused" de Led Zeppelin. Cel putin ciudat, noroc ca s-au cumintit în partea a doua.

Si ca si cum n-ar fi fost îndeajuns, am sãrbãtorit Labour Day, lunea liberã adicã, prin munca la câmp, pe tarlaua lui Roberto, care-mi cântã joi la aniversarã. El îi zice milpa locsorului unde cultivã printre altele si dragele mele rosii verzi tomatillos, baza de la salsa verde. Dupã ce cã ne-a rãsplãtit în naturã, cu busuioc, epazote, tomatillos si rosii portocalii minuscule, Roberto ne-a cinstit si cu o masã copioasã: pui scãldat în mole poblano si creveti cu sos de chile amarillo si cremã de cocos, evident înfãsurate în tortillas de mais cãldute. Dezmãt total adicã, finalul apoteotic fiind mango cu înghetatã de vanilie si sos de ciocolatã adusã tocmai din Chiapas, fãrã zahãr, numai cu migdale si scortisoarã mãcinate în compozitie, amarã si salutarã, desi gazda s-a îndurat de noi si a îndulcit-o putin. Xocolatl, nectarul zeilor. Oamenii din jur - nectarul meu.

La marginea mijlocului

Medius locus - loc mediu, loc aflat în interiorul unui spaţiu, la oarecare distanţă de margine. La oarecare distantã de Atlantic si Pacific, de Statele Unite si de inuiti. La o distantã la fel de oarecare dar mai mare de Orient, fie el apropiat sau îndepartat.

M-am gândit la multe în ultima vreme, si în special la armeni. Mai ales cã la festivalul "EUROfEST" a participat un grup de tineri dansatori entuziasti de la Asociatia Hamazkayin si am vãzut o expozitie foto impresionantã. Si la New York, la sectia antropologicã din Museum of Natural History în sectia dedicatã popoarelor Asiei si celor intermediare din Caucaz erau vreo trei vitrine dedicate armenilor. Stiam de ceva vreme cine sunt si ce hram poartã Charlez Aznavour(ian?), Aram Haciaturian sau Calouste Gulbenkian, am vãzut "Calendar" de Atom Egoyan si "La Masseria delle Allodole" de fratii Taviani.

EUROfEST "WEEK-ENDS DU MONDE"2009

Tocmai citesc "The Bastard of Istanbul" care mã umple de o dulce nostalgie cu gândul la orasul celor douã continente si mã poartã printre destinele împletite ale armenilor, în Turcia sau în America fiind, cu cele ale Imperiului Otoman si ale noii Republici care nu a acceptat nici pânã în ziua de azi genocidul din 1915, ba mai mult, turcii care vorbesc public despre asta sunt condamnati în mod la fel de public. Bedros Horasangian a mai scos o carte si singurul politician în care am încredere în România, Varujan Pambuccian, mi-a dezvãluit pe blogul sãu un cântec din altã lume:

interpretat într-un cadru autentic aici, de Isabel Bayrakdarian, sopranã trãitoare la Toronto si diplomatã în inginerie biomedicalã:

În englezã Armenian si Aromanian sunt usor de confundat, douã popoare rãspândite în diaspora, armenii mai cunoscuti si cu un statut clar, având în vedere cã au totusi o republicã, chiar dacã muntele Ararat e de cealaltã parte a frontierei. Dar douã popoare dintre munti, pãstori si negustori prin definitie, cu nume schimbate în tãrile unde nu conveneau, fie cã a fost vorba de Imperiul Otoman sau de Grecia. Poate simpatia mea fatã de armeni si soarta lor vine de aici, de la Manuc bei cu al sau han sau Melik, a cãrui casã din strada Spãtarului adãposteste acum Muzeul Pallady; de la numerosii "-ian": Krikor Zambaccian Ion; Anca si Lia Sahighian; Haig Acterian; Dan Barbilian aka Ion Barbu; Vartan Arachelian; pe Bedros Horansangian l-am pomenit mai sus, am avut plãcerea sã-l si cunosc; al maestru al condeiului - Stefan Agopian, citii "Fric" cu mare drag; Anusavan Salamanian; Dr. Bagdasar(ian); Dr. Ana Aslan; Varujan Vosganian; David Ohanesian; Harry Tavitian; Garbis Dedeian; Anda Cãlugãreanu, dupã mamã. Pe scriitorul Garabet Ibrãileanu nu-l trãdeazã decât prenumele. În viata de zi cu zi îi recunosc de obicei dupã ochii mari, întunecati, si privirea pãtrunzãtoare, asa am descoperit o fatã de la banca de vizavi, de aproape tagul dezvãluia un alt nume în -ian.

Muzeul Colectiilor beneficiazã si de donatiile lui Hrandt si Beatrice Avakian, Garabet Avakian si Hurmuz Aznavorian (o fi rudã cu Aznavour:). În trecere fie zis, acolo au donat si aromânii din familia Beza, având în vedere procentajele de populatie, fac o adâncã plecãciune virtualã. România nu e situatã pe douã continente, dar amprenta orientalã secularã pusã asupra Balcanilor nu poate fi negatã, e mai putin evidentã în ceea ce au fost odatã Transilvania, Banatul si Maramuresul, si zic asta pentru cã bucãtãriile s-au amestecat si manelele au nãvãlit tiptil prin toate tãrile tãrii. Minoritãtile balcanice sunt si minoritãtile României. Asadar evocarea Istanbulului cãlare pe Asia si Europa, trecut si prezent, nu numai fizic, ci si în spirit, fãrã frontiere clare, pentru mine e evocarea unei întregi zone care pluteste între ratiune occidentalã si intuitie orientalã, cu toate hibele care tin de ambele limite si toate farmecele culturilor hibride. Zonã de care eu simt cã apartin trup si suflet, ca un nufãr legat de fundul nevãzut al lacului, care se poate îndepãrta la suprafatã, dar nu se poate smulge.

Navegar é preciso, viver não é preciso

În portughezã. Traducerea poate înclina în douã sensuri:

E nevoie sã navighezi, sã trãiesti nu e nevoie, conform originalului - navigare necesse est, vivere non necesse, atribuit de Plutarh lui Pompei, care-si îndemna soldatii sã se îmbarce, în ciuda vremii potrivnice.

Sau putem sa-l luãm ca atare - navigatia e precisã, viata nu este.

Am ascultat cântecele astea pe plaja din Bom Jesus dos Pobres, Bahia, Brasil, câteva nopti din martie 2008, aproape soptite de un grup de brazilieni trecuti de patruzeci de ani, cu profesii ne-muzicale, acompaniati de chitãri si bere la gheatã. Am ajuns acolo datoritã impreciziei vietii mele. Precizia nu e necesarã.



"É d'Oxum" e dedicat orasului Salvador da Bahia de Tudos os Santos. Oxum e una dintre divinitãtile africane - orixas, nu departe la vorbã si la port de Afrodita.

Toda cidade irradia magia/Tot orasul iradiaza magie

Presente n'água doce/Prezentã în apa dulce
Presente n’água salgada/Prezentã în apa sãratã
E toda cidade brilha/Si tot orasul strãluceste.

Tot un drac si nu numai

Am mai descoperit o ghidusie lingvisticã, cândva vorbeam de împrumuturile din turcã, acum e vorba de una dintre multele apropieri de limbi si dialecte periferice de sorginte latinã, gen sora mia si frátemo în napoletana, sau straduzza, casuzza, nica (micã) în sicilianã.

Drac e dragon în catalanã. Pânã si dragonul lui Gaudí din Parcul Guëll e tot un drac.

Rezultã ca etimologia lui Dracula legatã de ordinul Dragonului e cât se poate de credibilã. E posibil ca "drac" sã fi însemnat dragon si pe atunci. Fratele sãu balaurul are alte rãdãcini etimologice, chiar pre-latine, probabil ca barzã, varzã, viezure si altele ca ele. Dracul catalan scuipã cum cere traditia, foc.

Tot în catalanã am mai gãsit forme ale participiului trecut: descosut (varianta veche) si perdut de exemplu sau chiar un refren popular pescãresc :
A la mar
no hi ha teu
ni meu.
A la mar
tot es teu
i tot es meu.

Ce lipseste

M-am luat cu povesti bucãtãresti si am uitat esentialul, ghimpele care mi-a rãmas înfipt de câteva zile în constiinta socialã si nationalã.

Seminarul la care m-am alipit saptamâna trecutã avea ca temã protectia socialã în domeniul sãnãtãtii în America Latinã. Subiect tehnic, ce tine de economie, stiinte politice, administratie publicã si localã, management medical. Cu o componentã socialã marcantã însã, fiind analizate sistemele de protectie socialã în sãnãtate din diverse tãri: Columbia, Argentina, Brazilia, Peru, Guatemala. Scopul era colaborarea între diversii investigatorii, pentru a învãta unii de la altii, din asemãnãri si diferente, din studii de caz, pentru a-si putea pune mai apoi cercetarea în serviciul societãtii. Când le-am vãzut biografiile, m-a luat ameteala, în afarã de titluri si pozitii în universitãti si centre de cercetare, cam toti aveau studii de master si doctorat în Statele Unite (inclusiv PhD la Harvard), Marea Britanie, Canada, Belgia, Franta (la Sorbonne). Si când si-au terminat studiile s-au întors acasã si s-au pus pe treabã. Pentru cã studiile lor nu ramân la nivel de publicatii si discutii academice, ci servesc la schimbarea politicilor si strategiilor, cu rezultate clare.

Mi-am adus aminte cã auzisem de o specialistã în domeniu si în România, Simona Haraga, fost manechin. Fatã desteaptã, când a plecat sã defileze la Milano, a fãcut si o scoalã de management în domeniul sãnãtãtii, cine nu stie cât de tare se simte în România lipsa acestei specializãri? Acum existã o institutie de învãtãmânt de profil si în Bucuresti, Simona lucreazã acolo si vãd pe net cã e foarte activã, merge pe la seminare internationale în Europa, prezintã studii de caz din România. Mã tem însã cã toti directorii de spitale continuã sã fie medici care, oricât de buni medici ar fi, tot n-au habar de management. Mã tem cã aceeasi situatie domneste si în Ministerul Sãnãtãtii. Sper sã nu am dreptate, dar povestile de groazã si coruptie din spitale continuã.

Dar ghimpele nu e ãsta, ci ceea ce se numeste "participare cetãteneascã" si "organizatii comunitare". Multi români se simt mai presus de America Latinã si o trateazã de Banana Republic imaginându-si cã cei de acolo ori mor de foame, ori trãiesc dupã principiul "Samba si, trabajo no" (desi în Brazilia se vorbeste portughezã, nu spaniolã). Dar ei au ceva ce noi nu avem: aceste organizatii comunitare, initiativa localã la nivel de sat si de cartier, a celor care nu
Foto: http://www.expressibian.com/images-up/04_05_2008_mici-si-bere-de-la-psd_1062.jpg

asteaptã sã le fie pus nimic în traistã, care nu se limiteazã sã înjure partidul si guvernul la un mic si la o bere.



Într-un documentar de Fernando Solanas "La dignidad de los nadies" am vãzut oameni care au creat din proprie initiativã o cantinã popularã într-un cartier cu drumuri neasfaltate de la periferia periferiei din Buenos Aires. Campania Liei "Oameni Darnici" e o adiere de initiativã comunitarã, în care nu intervine nici o institutie. În România de ce nu se întâmplã asta? De ce oamenii care stau la taclale în fata blocului sau la crâsmã nu se pot aduna sã facã ceva? O grãdinã de legume (da, stiu, vin altii si furã), un loc de joacã pentru copii, un sistem alternativ de supravegheat copiii altora din aceeasi scarã, de ajutat bãtrânii, de strâns gunoiul. De ce în afara comitetului de bloc, a sindicatului, nu-i miscã nimic? De unde atâta acrealã, sastisealã, vegetare si bombãnealã sterilã?

Combaterea culinara a spleenului

Pentru cã m-am înhãmat la un atelier de articole stiintifice din si despre America Latinã sãptãmâna trecutã, de luni pânã joi, sâmbãtã si duminicã am rãmas la vatrã sa transcriu procese verbale în spaniolã. Adicã nema filme, teatru, concert, nimic, numa' vineri am reusit sa ajung la piscina mea dragã, cu multe culoare, din Parc Jean Drapeau. Mare daraverã atelierul ãsta darã, mai ales cu francofoanele si brazilianca vorbitoare de spaniolã, tusea, fosnetele si soaptele înregistrate de reportofon.

M-am consolat în pauza de masã asadar, cu o salatã de ruccola (cicã voinicicã pre limba noastrã, exact ce-mi trebuia mie, stimulator de voinicie), rosii felurite, prosciutto de la mama lui si mozzarella de la italienii pripãsiti la Montréal, proprietari de ditai fabrica "Saputo".

Care salatã a fost urmatã de linguine cu calamar si legume (tulpinã de telinã, câteva rosii proaspete, ceapa verde si ardei), presãrate într-un final glorios cu mãrar. Am fentat stilul mediteranean favorit punând în loc de sare sos de soia. Una dintre tainele binecunoscute ale bucãtãriei italiene, ignoratã cu succes în America de Nord si prin restaurantele italienesti horror din Românica, este simplitatea pastelor. Se pot face paste foarte gustoase numai cu rosii, mãsline, uleiul aferent, o târã de busuioc sau oregano, nitel piper proaspãt si o idee de parmezan. Nu e necesarã înecarea lor în sosuri de smântânã sau rosii, nici ametirea cu zece ingrediente, de obicei 2-3 de bazã si niscai arome sunt suficiente. Am primit o mare lectie de la prietena mea pompeianã când am servit-o alternativ, cu rasol de peste simplu si blaff de poisson, care-i cam tot aia, dar zãpãcit cu tot felul de ierburi aromatice. Mi-a spus cã e bun blafful dar rasolul pãstreazã gustul original al pestelui. De atunci încerc pe cât posibil sã respect regula de aur: importantã e savoarea originalã, simplitatea, eventual încurajatã cu 1-2 mirodenii sau ierburi cu gust. Calamarul oricum îsi lasã sucurile la gãtit, asadar nitel vin alb si 2-3 rosioare sunt suficiente pentru lungirea sosului.

Spre searã am comis o crimã rarã - am zdrobit douã cesti de cãpsuni si am amestecat storceala cu niscai suc de lime, oleacã de Martini Extra Dry, nitel rom de Havana si zahãr brun. Un fel de home made strawberry Daiquiri adaptat la ingredientele disponibile. Prefer fructele natur, dar dupã o zi întreagã de stat în casã aveam nevoie de putinã cruzime.

Din putul gândirii care trece prin stomac:

Marea artã a gãtitului e sã-ti iasã gustos, sã te sature fãrã sã-ti cadã greu la linguricã si astea fãrã prea mare efort, strãduintã si cheltuialã. As vrea sã conving cât mai multe gospodine si gospodari cã asa e. Jos sarmalele!

Ilie Moromete si omonimul rus

Un post foarte scurt: într-o carte despre imaginarul rus, pre si postcrestin, am descoperit cã unul dintre eroii lor mitici se numea Ilya Muromets. Sau Ilia din Murom. Nu stiu cum se face cã nu am citit asta în nici o analizã sau criticã, desi coincidenta e mai mult decât evidentã.

Ilia este singurul erou epic canonizat de biserica rusã, are chiar si moaste, pe lângã Kiev, sã nu uitãm ca a fost capitalã înaintea Moscovei.

Românii din Parlamentul UE

Becali si limba lui Shakespeare, poate dupã ce o învatã bine de tot îi citeste si pe clasici.

De ce era mai bine sã stea Hamlet în Anglia? Iaca:

HAMLET: Ay, marry, why was he sent into England?
First Clown:
Why, because he was mad: he shall recover his wits there; or, if he do not, it's no great matter there.
HAMLET: Why?
First Clown: 'Twill, a not be seen in him there; there the men are as mad as he.

Nebunului îi stã bine printre nebuni, de-aia în Canada nu-i de mine. Sã mã duc în Anglia?

Maniere si comunicare

Câte bordeie, atâtea obiceie:

Scena 1 - La final de "Eonnagata" un tânar domn, spre 27 - 28 de ani, suiera de zor lânga noi. Având în vedere ca vârsta îsi spune cuvântul si eu devin o doamnã usor iritabilã, i-am spus ca la teatru nu se fluierã, înseamnã ca nu ai apreciat spectacolul. N-a mai fluierat, iar când s-au terminat aplauzele m-a întrebat candid, cu accent neaos québécois: "Cum ati spus, ca nu se fluierã, pentru cã înseamnã ca nu-mi place? Dar chiar mi-a plãcut foarte mult. Multumesc, nu stiam." "Cu plãcere. În cel mai bun caz poti striga "Bravo!". M-a lãsat mascã. Prietena cu care eram mi-a zis ca în România poate as fi riscat sã mã ia la bãtaie.

Scena 2 - Azi dimineatã în autobuz, dupã mine urcã tot un tânãr domn, aparent arab, usor grizonat, foarte dichisit - pantaloni bej, cãmasã albã de in, pantofi asortati, ochelari DKNY. Aici autobuzele au un sistem de frânare foarte puternic si foarte brusc, ca atare trebuie sã te tii de barã si cu dintii dacã poti. Omul stãtea chiar lângã sofer, în usã, din cauza aglomeratiei. Soferul haitian îl atentioneazã, cam brusc, în francezã "Tin-te bine, cã nu esti în croazierã". Elegantul î rãspunde cã nu stie francezã, sã-i spunã în englezã. Soferul mai boscorodeste el ceva în barbã si scapã un "Go to Toronto". Ha! Atâta i-a trebuit. Domnul profund jignit i-a sãrit la beregatã, noi care eram prin preajmã am început sã hãulim, din instict de conservare, ca sã-i atragem atentia. Dupã care au început sã curgã insultele "You're an idiot, damn stupid It's none of your business where I should live. You should go back to your country". Si se întoarce retoric spre public: "I will go back to my country, I am just a student here", publicul chicoteste. Continuã cocoseala si ajunge sã sune la politie: "Alo, am probleme cu un sofer...dã numãrul autobuzului...asa, mergem spre Guy Concordia...." le povesteste versiunea lui "My name is Mohamad". La o statie înainte metrou apare politia, noi care eram grãbiti am coborât, nu stiu dacã a rãmas cineva sã-l asiste pe sofer. Sper ca Mohamad bey s-a ales cu o amendã, cã ne-a pus tuturor vietile în pericol, putea sã sune la politie fãrã sã fie agresiv cu soferul care putea într-adevãr, sa tacã, daca tot nu era nici el bilingv.

FTA III - Questo buio feroce, despre moarte cu duiosie, cruzime, si mai ales gratie

Nu stiu cum face Pippo Delbono dar nu mã dezamãgeste nicicum. L-am descoperit din întâmplare, eu i-as spune providentã, în 2001 la Roma, cãutam o piesã de teatru iar titlul "Esodo"/Exod si descrierea de câteva rânduri m-au convins sã mã duc la Teatro Argentina. În mijlocul unei sãli clasice, elegante, tablourile care îngemãnau muzica, teatrul, miscarea, ilustrau rãzboiul, foametea, disperarea, dezorientarea exilului, dincolo de frontiere si origini. În contrast cu o societate obsedatã de Carpe diem, cumpãrãturi, divertisment.

Regizorul mergea prin sala recitând texte din Brecht, Passolini, Primo Levi, Biblie. Pe scenã se aflau si Nelson Lariccia, un om înalt si scheletic, Gianluca Ballaré, afectat de trisomie si Bobò, surdo-mut analfabet salvat dintr-un spital de boli mentale, dupã jumãtate de veac de singurãtate. Si personajele lor erau firesti în economia spectacolului, nu monstruoase, ci înduisãtoare si expresive. Mi-l voi aminti toatã viata pe micutul Bobò în rolul unui latino-american într-o procesiune religioasã.

A doua întâlnire a fost tot la Roma, în 2003, tot atrasã de titlul piesei: "Gente di plastica" - inspirat de titlul unei piese de Frank Zappa - "Plastic People". O satirã crudã a falsei perfectiuni din societatea occidentalã, cu o admirabilã caricaturã a familiei perfecte si o alta a Donatellei Versace. Teama de singurãtate, batrânete, moarte, ascunse de cãutarea unei fericiri imposibile, în alcool, droguri, operatii estetice, divertisment continuu. Citate din Sarah Kane, tânara scriitoare britanicã care s-a sinucis. De data asta Pippo Delbono era închis într-o cabinã, pe post de radio DJ.

Sâmbãtã, 6 iunie 2009 - a treia întâlnire, de data asta pe meleaguri îndepãrtate, dar planificatã si asteptatã. "Questo buio feroce"/Aceasta beznã feroce are la bazã povestea apropierii de moarte a lui Harold Brodkey, care a aflat cã este sero-pozitiv în 1993, desi aventurile sale homosexuale se întâmplaserã în anii 70 - 80 si era happily married. Regizorul a descoperit cartea în timpul unei cãlãtorii în Birmania. Fiind el însusi homosexual seropozitiv, povestea l-a marcat profund.

Cutremurãtor e un cuvânt foarte potrivit pentru "Questo buio feroce". Putini sunt cei care nu se tem de moarte. Pe care pâna la urmã trebuie sã o înfruntãm singuri. Iar eu, "nu de moarte mã cutremur, ci de vesnicia ei". Piesa, ca si celelalte, este o succesiune de tablouri, punctatã de citatele din carte (pe care mi-o cumpãr cât de curând). Cu interludii stranii: defileu de modã hieratic, care amestecã actualul cu diverse epoci, scene grotesti, iar critica societãtii de consum, citate din anunturi matrimoniale patetice, vulgare sau hilare. Oameni în sala de asteptare, definiti de un numãr; un bãrbat atletic legat la ochi si suspedant de douã corzi cu pungi de transfuzie; dragul de Bobò jucându-se cu Gianluca, doi arlechini inocenti; scheleticul Nelson (mama spaniolã, tatã italian, nãscut la Cairo si descoperit pe stradã la Napoli) cântând "I did it my way" într-o englezã perfectã, îmbrãcãt numai în chiloti; machiaje exagerate, fete transformate în mãsti, distrugerea tabuului corpurilor perfecte. Scene de vis si cosmar, care-mi aminteau de viziunile din filmele felliniene. Penultima scenã: întins pe scenã, îmbrãcat în alb, regizorul/actor are viziunea unui cortegiu funerar de cosmar: fete deformate de grimase, machiate grotesc, învesmântate în negru. Încheind periplul, Pippo Delbono se dezbraca de haine/învelisul pamântesc (pâna la chiloti, totusi) si danseazã copilãreste pe cântecul lui Aznavour "Emmenez-moi".

Cã mi-a plãcut e putin spus, m-a miscat pâna la lacrimi în schimb. Le-am dus câteva flori albe, nu aveam pentru toti, le-am împartit cum am apucat sirului de actori care iesiserã la rampã tinându-se de mânã. Cum florile stricau tabloul acela final, le-au depus pe masa albã si lungã din decor când s-au întors. Numai Bobò a pãstrat-o. A îmbatrânit, dar zâmbetul si privirea lui sunt aceleasi.

Bobò si Gianluca, foto aici: http://vscarmelobene.blogspot.com/2008/04/il-teatro-della-verit.html

P.S. Tocmai mi-am comandat douã cãrti de Brodkey, "This Wild Darkness" si "My Venice":)