Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete

Pentru ca nu poti sa rupi cu trecutul cu una cu doua. Poti sa-ti parasesti iubitul, sa-ti dai demisia, sa-ti lasi tara, sa termini o carte, dar ce te leaga pe tine de trecut nu se rupe. Nici macar nu-i nevoie sa te uiti inapoi ca-n Tinerete fara batranete, e acolo, cu mine, seara cand ma culc, dimineata cand ma scol, tot ce-am facut si ce n-am facut. Asadar bantui cu el prin Barcelona, asteptand sedimentarea si bucurandu-ma de ceea ce am in jur: case superbe, legume si fructe delicioase, oameni amabili, circ garantat, pentru ca primaria nu precupeteste fondurile dedicate serbarilor populare.

Vineri am pasit pragului guvernului catalan: Palau de la Generalitat, care indeplineste aceleasi functii de vreo 600 de ani, cu ceva intreruperi din cauza convulsiilor istoriei, in principal conflictele cu Spania si-a ei coroana, urmate de negura din perioada franchista. Aici 11 septembrie inseamna Ziua Cataluniei si se comemoreaza data din 1714, cand Barcelona a cazut dupa 14 luni de asediu, institutiile nationale catalane fiind abolite in 1716 pana la restauratia din 1980. Tot in urma capriciilor istoriei mormintele medievale ale unor conti de Urgell sunt in Manhattan la The Cloisters. Ar trebui sa fie la Santa Maria de Bellpuig de les Avellanes, unde poate reusesc sa dau o mana de ajutor la culesul viei la anul. O statie de metrou din Barcelona poarta numele de Urgell. In Quebec in schimb decembrie 1989 inseamna atacul armat de la Politehnica in care 14 femei au fost ucise de un dement. Fiecare cu istoria lui.

De ziua Cataluniei am inchinat paharele (de plastic) in Costa Brava pe malul unui golf cu ape cristaline: Cala Tavallera, de unde am coborat in Cadaques, clasicul orasel mediteranean aproape de Port Lligat unde Dali si-a facut un fel de vila-castel intre fabulos si kitsch. Imi place la nebunie ca aici poti sa drumetesti pe dealuri, eventual printre smochini si vii cum am facut sambata, scoborandu-te apoi sa te imbaiezi in Mediterana.



Vorbind de circ, aici fiecare cartier are propria sarbatoare anuala, care dureaza cam o saptamana. Pe strazi se intind mese pentru vecinii care fac cine colective, la colturi si in piete se instaleaza scene pentru tot felul de concerte, se bea, se mananca, se recita, se canta, se da cu artificii si els castellers fac turnuri umane. Distractia asta a culminat cu sarbatoarea Barcelonei - La Mercé, de pe 23 pe 26 septembrie. Am inceput cu o cina printre catalani, incheiata cu rachiu flambat - creimada galega si un descantec din Galicia recitat de gazda. Muzeele si unele institutii oficiale si-au deschis portile gratis, au defilat giganti si capatanosi si s-au incins focuri de artificii si mai fastuoase. Invitat oficial a fost orasul Dakar/Senegal iar pe 26 Mercé a coincis cu ultima zi din Festival Asia. Eu acolo m-am dus, sa vad dansuri indiene si sa ascult bhangra pop din Pakistan. Pre legea mea, rar am vazut veselie mai mare si dansuri mai saltarete. Ceea ce intr-adevar am remarcat e ca saltau numai barbatii:( Am avut si ocazia sa vad cum se compune si se infasoara un turban sikh dintr-o bucata de panza dar nu cred ca pot reproduce manu propria. Sa innod o barba cu atat mai putin.

Doctoratul o ia alene din loc de-abia in octombrie si nici de lucru n-am gasit, dar ma straduiesc in continuare. Asadar invat ce pot despre Barcelona si Catalunya, m-am inscris si la cursul gratuit de catalana si sper ca e inca e loc de mai bine. Cat despre Romania, ma intreb cat loc mai e de mai rau. Ma gandesc la Ignoranta lui Kundera, in sensul ignorantei consecintelor, proprii si colective. Dac-as fi stiut...

O reverentã cãtre Mark Morris Dance Group

'Strange and difficult - but I like it' ... Mark Morris, choreographer Photograph: Tim Knox
guardian.co.uk, Monday 19 October 2009

Pentru cã prietena noastrã Jewish Buddhist Atheist Jane este mare fan Mark Morris, are DVD-uri cu baletele lui, afise si fotografii pe multi pereti din casã, si poate merge la acelasi spectacol de 5 ori, ne-am lãsat convinse. Am fost la Howard Gilman Opera House - BAM (Brooklyn Academy of Music), altã salã cu istorie si poveste în acelasi timp, de prin 1907. Cum sunt amatoare de dans contemporan si nu specialistã, prefer sã recomand un articol din Village Voice, un ziar care-mi place mult. Mark Morris însusi este o figurã fermecãtoare si fascinantã.

Prima parte din spectacol - Behemoth, dateazã din 1990 si nu are ilustratie muzicalã, ca atare în ciuda mãiestriei dansatorilor si a fluiditãti miscãrilor, mi-a fost greu sã o urmãresc. A doua - Looky s-a desfãsurat pe muzica unei pianine mecanice si avea ca temã spectatorii, cei din muzee mai ales. A fost mai jucãusã, ironicã în intentie, si ne-a destins. The Death of Socrates pe muzicã de Satie în schimb a fost un regal vizual care gâghilã plãcut si auzul, cu imagini si miscãri inspirate de basoreliefurile grecesti si de picturile de pe vasele antice. Contra-tenorul (high tenor?) Jean-Paul Fouchécourt era acompaniat doar de pian, balerinii erau învesmântati în khitoane simple bleu, kaki, galbui si ruginii. Ambianta generalã avea ceva pur si aerian, degajat de simplitatea muzicii, a costumelor, armonia miscãrilor si lipsa decorului. A fost unul dintre cele mai bune spectacole vãzute vreodatã, alãturi de Pina Bausch, Béjart Ballet si Jiri Kylian. O consolare pentru cã nu am apucat sã vãd cea mai bunã companie brazilianã, Grupo Corpo. Si un motiv în plus sã ador New Yorkul, cu tot ce are de oferit metropola asta nebunã si minunatã.

Sara Krulwich/The New York Times - 25.02.2010

Send in the Clowns

La NY nu am ajuns pânã luna trecutã la nici un show, doar la concerte de jazz in East sau West Village. Dar cum mama e numai una am ajuns sã facem si nefãcute. Nici nu m-am uitat vreodatã ce spectacole sunt pe Broadway, dar m-am gândit cã un musical i-ar plãcea, desi eu voiam sã merg la o piesã care dezbate probleme contemporane, cum ar fi prezenta corvârsitoare a presei la toate catastrofele posibile: Time Stands Still.

Întrucât Angela Lansbury este una dintre actritele ei preferate, mai ales de când a întruchipat-o pe simpatica Miss Marple, am ajuns la A Little Night Music, inspiratã de filmul lui Bergman Surâsurile unei nopti de varã, pe care l-am vãzut în adolescentã. Catherine-Zeta Jones contrabalansa gratia celor 82 de ani ai Angelei Lansbury. O comedie de moravuri care trateazã cu mult umor încurcatele relatii de cuplu dintre protagonisti. O actritã superbã - Catherine ZJ, cu o mamã excentricã, posesoarea unui trecut mai mult decât interesant, disputatã de doi bãrbati cãsãtoriti, un avocat si un ofiter. Subreta, Leigh Ann Larkin, era grozav de frumoasã si cânta tare bine, iar divele si-au confirmat reputatia si imaginea de pe ecran si de aproape. Chiar eram pornitã sã o critic pe frumoasa velsã, dar s-a achitat impecabil de rol. Sala teatrului Walter Kerr construit în 1921 ca Ritz este absolut superbã, decoratã in stil Art Deco, montarea pãrea din 1940, dar în costume din secolul XIX. M-am bucurat mult cã draga mea Jane, care ne-a gãzduit, avea filmul acasã si am putut compara cele douã versiuni. Ramân la Bergman, dar experienta de pe Broadway a fost departe de traumatizantã, plus cã Angela Lansbury nu stim cât va mai urca pe scenã.

Am comparat varianta filmului muzical din 1977, cu Liz Taylor în rolul actritei, si piesa cu Dame Judi Dench într-o variantã modernizatã. Votez Judi Dench cu douã mâini. Cântecul Send in the Clowns (cu sensul de nebuni, bufoni) se pare cã a fãcut istorie separatã.

În final, o imagine din filmul original, cu frumoasa Eva Dahlbeck între Gunnar Bjornstrand si Jarl Kulle.

Later edit - cred ca am ascultat prima oarã cântecul în concert, cu nebunii de la Tiger Lillies.

Orasul prismatic

New York absoarbe si reflectã numeroasele culturi care sãlãsluiesc în sânul lui croit de olandezi, undeva prin veacul al saptisprezecelea, în pas molcom, din explorare în luare în posesie, acordarea statutului de provincie mai apoi si pierderea ei în favoarea perfidului Albion. De la primii stãpânitori europeni se trag printre altele numele cartierului Harlem, familia Roosevelt si Santa Claus.

Un new-yorkez, sau new-yorker, a altceva, indiferent cã e pictor, muzician, drug-dealer sau stock-market broker. Acolo lucrurile se întâmplã altfel si oamenii se croiesc dupã matca multicolorã si încarcatã de sensuri în care misunã, multi cu fundul deopotrivã situat în luntrea obiceiurilor strãmosesti si în nava modernã a progresului perpetuu. Traditia liberului schimb si a tolerantei religioase se datoreazã în mare parte olandezilor, nici pe vremea ceea colonia nu avea o populatie compactã. Asa se face ca existã în ziua de azi New York style pizza (în Little Italy dãinuie prima pizzerie deschisã de un anume Lombardi în 1905) si rulote care vând în miez de zi si miez de noapte knish de cartofi, kebab de miel, pui în curry sauce si alte minuni, pe lângã banalii hotdogs si faimosii covrigi/pretzels.

Sunt zone pe care turistii nu le descoperã întotdeauna, în goana turbatã dupã shopping sau bifând anxiosi lista de obiective turistice, ca nu cumva sã le scape ceva, i-am vãzut înarmati cu mici catastife doldora de informatie fugãrindu-si propria idee de New York si refuzând sã-l descopere cu adevãrat. Oamenii ãstia bântuie de fapt peste tot: Paris, Roma, Berlin, iar industria înfloritoare a turismului de masã îi formeazã si îi încurajeazã. Pentru ei orasele devin mozaicuri dezlânate, cu puncte de interes despãrtite de largi zone gri., pentru cã ceea ce nu figureazã în ghiduri nu meritã atentie. Si Tartarin de Tarascon pare-mi-se cãlãtorea dupã Baedeker, deci nici mãcar nu suntem o generatie nouã, modelul existã în din secolul XIX, dacã nu chiar dinainte.

Masa de beton si asfalt, în afarã de plãmânul verde si oaza imensã Central Park, mai contine câteva scuaruri - Washington Square si Bryant Park de pilda, dar insula Manhattan fiind îngustã, zonele libere de constructii si dedicate promenadei se lãfãie de-a lungul fluviului Hudson. Din Battery Park, în sud, se deschide ochiului privelistea insulelor Ellis, unde soseau emigrantii, si Liberty, unde troneazã doamna cu fãclia. Fort Tryon Park, în nord, adãposteste între arborii lui stufosi unul dintre muzeele mele preferate - The Cloisters, un puzzle maiastru mesterit din fragmente de biserici, capele si mãnãstiri din Spania si Franta, reconstruite armonios sub forma unui muzeu medieval, cu proportii odihnitoare, departe de grandoarea coplesitoare a MET-ului sau a Luvrului. Locurile de promenadã ale calugãrilor, claustruri, sunt acum grãdinite pline de farmec, unele cu vederi nãucitoare spre fluviu si New Jersey, pe malul opus.

Gazda noastrã locuind în Upper West Side, am putut admira apusul fie de pe acoperisul blocului, la etajul 16, fie din Riverside Park, care nu mãsoarã decât vreo opt kilometri, de-a lungul apei, cam de la strada 72 la 155.

Tot în zona de surprize ale New Yorkului situez si Brighton Beach (sau Little Odessa?), care continuã Coney Island - o întindere lungã si latã de nisip, partial acoperitã de un deck de lemn, cu scânduri îmbinate frumos ca un parchet de casã boiereascã. Oceanul Atlantic se învolbureazã discret si ispititor la marginea ei, ca o alternativã la arsita verii. Printr-o ciudatã alchimie a soartei zona a fost luatã în stãpânire de imigrantii rusi, asadar magazinele, farmaciile si alte prãvãlii de uz comun afiseazã toate firme bilingve, gen "Mosvideofilm", iar pe stradã risti sa întrebi directia si sã ti se rãspundã "Panimaite pa ruski?".

Când pe plajã trec bãtrânei cu traista în spate strigând "Cucuruzu'" si altceva mai putin inteligibil îti vine a crede cã esti la malul Mãrii Negre care a fost invadat brusc de turisti multinationali. Experienta transcedentalã nu ar fi completã fãrã un prânz la restaurantul "Volna", unde chelnerul arãta ca un agent KGB underconver, foarte amenintãtor, care a stat de strajã lângã noi pânã am comandat. Mâncarea a venit pe rând pentru fiecare, la intervale lungi, am ajuns asadar sã mâncãm pe rând, iar clãtitele mele cu icre rosii, absolut ordinare, au fost trântite pe masã în fata singurului scaun gol. Desi am fost încãrcati cu 10% în plus pentru serviciu, în momentul plãtii mi s-a sugerat si bacsisul. Cutremurãtor. Ceva între Bulgakov si Mamaia. Alte optiuni includeau "Tatiana" si "Moscow", unul dintre ele vânzând pirosti si alte varietãti din cocã, umplute divers, foarte gustoase si foarte ieftine, am încercat ceva asemãnãtor cu merdenelele si o umpluturã cu miel, ceapã si mirodenii. Stan Pãtitul era pãtit, acum suntem si noi, dar dacã-i plaja mare si apa numai bunã de înot, cine sã se mai plângã?

Am atins si alte teluri de pe lista de sarcini, cum ar fi întâlnirile mult asteptate, cu Ina bloggerita care m-a vizitat deja, vãrul meu si cuplul cubano-canadian Celena - Michael, la care m-am invitat la cinã ca sã gãtesc eu. Si obiective materiale, ca strãbaterea podului Brooklyn, degustarea de înghetatã la Arte del Gelato, contemplat insulele si Lady Liberty din Battery Park, mâncat în China Town, dansat tango în East Village, dar...High Line satisface the highest expectations.

Un parc inovator, minimalist, organic, post-modern, care a recuperat si reinventat un pod de cale feratã dezafectat, în mijlocul cartierelor hip Meatpacking si Chelsea. Cu bãnci care ies din asfalt, alte bãnci sezlong, un amfiteatru cu geamuri imense care contemplã spectacolul strãzii, ierburi si flori de câmp cu miros sãlbatic care cresc în devãlmãsie.

Ce-ar fi mai fi de zis, zãu asa? Sau de fãcut, decât sã-ti iei o înghetatã sau altceva din Chelsea Market si sã te bucuri cã High Line existã, sau mai bine zis ca existã oameni care au avut ideea asta extraordinarã si altii care au pus-o în practicã. De-asta New York e New York, pentru cã e viu, se miscã, se reinventeazã, creste în directii noi, fãrã sã-si piardã din farmecul Art Deco si Neo Gotic al zgârie-norilor decorati cu elegantã si fantezie.

Foto aici:

NEW YORK

Despre muzeele MET si Natural History - în numãrul urmãtor.

UPDATE - de la maestrul Alex Gâlmeanu, români la Ellis Island, pentru conformitate.

Cãlãtorului îi sade bine cu drumul

Nu mergem decât pâna la NY, pâna acolo ne tin banii de data asta, din partea mea as fi mers pe malul mãrii prin Nova Scotia si New Brunswick, sã respir si sã mã pierd în peisaj, marea diferentã e prietena noastrã Jane, Jewish-Buddhist-Atheist, care ne primeste cu bratele deschise în Upper West Side, între Riverside Park si Central Park. Dacã plouã putem sta în muzee, dacã stã, ne plimbãm pe High Line, trebuie sã traversãm pe jos Brooklyn Bridge, sã mergem all the way down pânã în Battery Park, si-mi doresc mai ales sã mã duc la "mare" - Brighton Beach. Si sã-mi cocot tovarãsul de viatã la Cloisters, în nordul Manhattanului, unde rãmãsite de mãnãstiri din Spania si Franta au fost restaurate si transformate în muzeu de artã medievalã.

Ar mai fi iesirile la tango, o milonga alternativã si una elegantã, posibil Hurricane Season - Climbing Poe-Tree la National Black Theatre în Harlem.

Prieteni nevãzuti de ani de zile, pentru cã în general am fost în Big Apple le temps d'un long week-end si nu am avut timp de întâlniri. Si în sfârsit mozzarella de la "Obika" si înghetatã de la nea' Salvatore Potestio, pe care l-am descoperit în 2007, mai ales ca aroma lunii e sorbetto di limone, my all time summer favourite.

No Sex, Just the City

Am ajuns sã mã citez eu însãmi. Întrucât simteam nevoia sã scriu despre New York în englezã, am favorizat celãlalt blog, care oricum s-a cam prãfuit de când îl am pe ãsta. Fiind Cãnutã om sucit, scriu în englezã din 2005, si în românã din 2008.


Central Park South


Central Park - Turtle Pond

Building on 5th Avenue


Bergdorf Goodman - the most luxurious department store


New York Public Library - reading room