Bagaje pentru Cuba

- Sampon si balsam - 200ml, pline

- Sapunuri - 4

- Paste de dinti - 2 mari

- Periute de dinti (ale noastre si doua noi)

- Hârtie igienica - 4

- Doze de detergent - 4

- Prosoape - 2 mari si 2 mici

- Cafea - 500g

- Protectie solara si post-expunere - de 15, de 30 si aloe vera

În afarã de protectia solarã toate celelalte, câte prisosesc, vor ramâne acolo. Nu sunt produse accesibile pe piatã, iar dacã sunt, preturile le depãsesc cu mult valoarea. Mã întreb cum aratã el papel sanitario acolo, dacã e mov, asprã si taiatã strâmb, ca cea pre-'89. Mai luãm un hard-disk portabil si un încarcãtor de baterii, în afarã de cadourile de rigoare. Urmeazã amintiri din epoca de aur...la umbra palmierilor.

Pânã atunci, iatã ratiile de la începutul lui 2009, asta e mâncarea distribuitã gratuit; cu salarii de 16 - 24 de dolari pe lunã, dacã n-ai rude afarã, nu poti cumpãra mare lucru în plus. Dacã ai si-ti trimit dolari, existã "shop".

Orez (3.5k/luna)

Zahãr (2.5 k/luna, alb si brun)

Fasole neagra/rosie (500g/luna)

Pasta de soia (230g/luna)

Paste (500g/luna)

Ulei (230 ml/luna)

10 ouã

Sare (340g/luna)

Café (115g/luna)

Pâine 125g/zi

Carne, când se poate, cam un fel diferit o datã la doua saptãmâni, au primit jumãtate de kilogram de carne tocatã de vitã de ziua nationalã, tot pe cartelã. Lapte numai pentru copiii sub 7 ani, 1 litru pe zi. A fost anuntatã abolirea cartelei, deci cei care nu se "descurcã" (resolver), vor trãi nu se stie cu ce.

Evident, nu voi putea rata o cãlãtorie în cãmilã. Nu pe cãmilã, nu suntem în India sau America de Sud totusi, se cãlãtoreste în interior.

De aici: http://havanajournal.com/culture/entry/camellos-and-public-transportation-in-cuba-7711/

Sunt trei autobuze sudate între ele si purtate de un camion. Pink and cute, pot duce pânã la 300 de pasageri.

Montréal multicultural

Mi-a pierit cheful de scris în ultima vreme, din varii motive. Evident unul ar fi bulibãseala alegerilor din România, altul faptul cã mã zbat sã iau o hotarâre asupra întoarcerii în Europa (unde si cum?). Nu-i usor sã-mi pun gaj la masa de joc relatia; sã-mi las tabieturile, cuibul cald si confortabil, apreciat de toti oaspetii; prietenii din toate colturile planetei; supermarketul cu tot felul de trufandale, care-mi aduce bunãtãtile în prag pentru un dolar.

Ce frumos ar fi dacã viata mea aici ar fi definitã numai de diversitatea culturilor cu care intru în contact, dacã provincia asta francofonã ar fi mai putin impenetrabilã si defensivã. Ce bine ar fi sã pot trãi într-o zonã limitatã de confort. De curând o prietenã din USA, plecatã prin cãsãtorie, mã întreba de ce am mai venit în Canada dacã-mi doresc sa fiu mai aproape de casã. Ca emigrant independent în 2004 nu prea aveam loc de întors, singurele variante erau loteria vizelor SUA, Noua Zeelandã sau Australia. Si Canada, mai ales Montréalul pe care-l stiam pe atunci francofon, nu si multicultural, mi se pãrea cea mai onestã solutie, desi pe mine mã trãgea ata spre Italia pe atunci, inclusiv din motive sentimentale.

Am fãcut un mariaj de complezentã, cu bãrbatul "good on paper", o tarã neutrã si cuminticã unde eu am un "profil interesant", dar care nu se încadreazã în tipare. O tarã la urma urmei complexatã de scurtimea propriei istorii si lipsa unui mit fondator ca "Founding Fathers" în USA. Nu cã în România am avea vreun tãtuc, la cât de cârpite au fost si unirile noastre, greu de decis cine-i "pãrintele natiunii", cã Bucur ciobanul e doar pãrintele Bucurestilor. Conversându-mã si eu cu mintile canadiene luminate de prin jur am aflat cã de fapt economia localã depinde covârsitor de Statele Unite si de exploatarea propriilor rezerve naturale, fiindcã nu exceleazã în alte industrii (mai putin farmaceuticã si aviaticã as spune, care se aflã chiar la Montréal). O tarã bunã pentru tehnocrati si cercetãtori, cum am mai scris, tot respectul, dar eu nu fac parte dintre ei. Si români care nu-si doresc decât o viatã linistitã, as adãuga, cu vacante all inclusive si casã în suburbii. A fost frumos cât mi-am fãcut masterul, acum vãd Canada ca pe un fel de purgatoriu, în care am învãtat sa trãiesc si sã mã gospodãresc singurã, o altã încercare dintre cele douãsprezece ale lui Heracle. I don't belong here. Poate nicãieri, dar în mod cert e momentul sã mã misc. În 2004 nu aveam drept de muncã în UE, acum am, si acolo experienta diversã si internationalã si limbile strãine constituie un atu, aici o ciudãtenie admirabilã. Si da, recunosc, nu vreau sã mã adaptez standardelor, chiar dacã asta înseamnã iar nesigurantã, framântãri, bocete. Cred cã am ajuns la un stadiu în care sunt oarecum blindatã, si am suficientã încredere în energiile bune ale universului (nu, nu în sensul dat de Coelho, ci în sensul în care ajung uneori sã le simt, gratie generozitãtii mamei naturã). Pentru moment mã simt cumva într-o situatie de suspendare între douã planuri, care a avut avantajele ei, dar începe sã mã irite.

Una dintre marile surprize ale orasului de pe St. Laurent a fost amestecul de culturi, natii si rase. Poti gasi ce mâncare, cult religios sau muzicã doresti, ba chiar si vestminte traditionale, cu putin efort (ii si itari nu:) Cursuri de salsa, tango, flamenco si bharata natyam. Mai toate comunitãtile au un ziar propriu si ansambluri folclorice. Nu mã asteptam sã-mi pot gãsi interlocutori în spaniolã si italianã atât de usor, din primele saptamâni de la sosire, cãutând pe Google español Montréal. Saptamâna trecutã le-am avut invitate la ratzã pe varzã pe ex-directoarea mea de tezã (fost decan al Facultãtii de comunicare din Montevideo, de la Universitatea Catolica) si o prietenã literatã din Argentina, poetã, eseistã si profesoarã, pasionatã de psihanaliza jungiana. Una are vârsta mamei, sapte fete acasã si pãrinti venerabili, doctoratul si l-a fãcut în Spania, nu stiu prin ce eforturi mirobolante, cealaltã e de peste douãzeci de ani aici si e divortatã, stã cu fata de 15 ani. Amândouã debordeazã de vervã, sunt talentate si pline de umor. Dar vorbesc despre întoarcerea în sud, nici nu le trece prin cap sã considere Canada acasã.

Nu vreau sã mã simt asa si peste zece ani, prefer sã-mi asum riscul de a nu-mi gãsi locul nici în altã parte. Duminicã am fost la masã la un prieten catalan aflat într-un stagiu de trei luni, fizician fiind, care ne-a mãrturisit cu mâna pe inimã ca în ciuda burselor si avantajelor pe care i le oferã cea mai vestitã universitate de aici (McGill) si cea din San Diego, el n-ar putea pãrãsi niciodatã Spania. Stie ce înseamnã asta, dar acceptã dezavantajele, pentru cã nu vrea sã trãiascã pentru carierã.

Asadar, vine, vine primãvara...la altii, aici de-abia prin mai dau primele frunze, oi veni si eu cu ea.

Amurg de toamna violet ...

Prima mea fascinatie cu violetul a apãrut pe la 15 ani, aveam un palton scurt , esarfã si...pãlãrie, de care eram foarte mândrã, îmi pare teribil de rãu ca nu am fotografii de atunci, cred ca arãtam tare nãstrusnic.

Acum iar m-am trezit cu tot felul de obiecte violete în garderobã, ultimele achizitii au fost o floare-agrafã si o pereche de dresuri.

La o nuntã...

Tomatillo (rosie verde vinetie cu scufita)

Tomatillos nehotarâte

Lele de la Orãstie cu rochie portocalie...

Pentru cã Lia zurlia nurlia mi-a plasat una din lepsele astea care cam îmbâcsesc blogurile de la o vreme...adicã dacã n-ai ce scrie inventezi repede o leapsã si le-o pui si altora în cârca;)

Pasul 1. Se aleg obiectele din casă de culoarea asta şi se face o listă a lor: un prosop de plajã, portocale, morcovi, cercei, mãrgele, un set lenjerie intimã din Buenos Aires, o tigaie-grãtar proaspãt achizionatã care face minuni în bucãtãrie; un set de linguri de mãsurat cumpãrat cu toptanul de la danezul care a plecat si eu am luat tot ce avea el în cuhnia personalã; un tirbuson care aratã ca mine cu rochita scurtã portocalie din pânzã topitã pe care nu o mai gãsesc si la care dragul meu drag meu tine mult tocmai din acest motiv; un sal pashmina de la prietena mea Ioana cea înaltã si creatã ca mine, dar mai blondã; diverse tricouri si maieuri, o fustã neagrã cu flori mari portocalii, un deux-pièces grozav pe care nu l-am purtat deloc vara asta; o esarfã de mãtase cu motive indiene; un pulovãr de lânã finã cumpãrat cândva la Milano.

Pasul 2. Este scris un text mic, micuţ, mititel legat de unul dintre obiectele respective - textul poate să fie personal, obiectiv, poetic, sec, cifrat, simplu, complicat etc. Acest text se postează pe blogul personal împreună cu o fotografie a unui obiect colorat din lista de la pasul 1. ETE NA, PUN CÂTE FOTOGRAFII VREAU! SI TEXTE MICUTE MITITELE AM SCRIS MAI SUS. PORTOCALIUL ÎMI PLACE MULT, E TONIC, CA SUCUL DE PORTOCALE. FIIND COMBINATIE DE ROSU SI GALBEN ÎMI DÃ ENERGIE, PE TIMP DE IARNÃ MAI ALES, PE TIMP DE VARÃ MI SE PARE CÃ SUNT ÎN TON CU EXUBERANTA NATURII (ÎN ALTE TÃRI, ÎN CANADA MAI CURÂND O STIMULEZ EU PE EA).

Eu pe-un picior de plai si-o gurã de rai din Puerto Rico cu rochia de cadâna anticã si mãrgele de împrumut

Unul dintre tricourile mele preferate, de la Terra Nova, îl purtam duminicã pe malul lacului la Toronto, când m-a lepsuit Lia



Tigaia minune producând ardei copti




Tirbusonul

Pasul 3. Leapşa fiind colorată cea/cel care dă leapşa mai departe poate schimba sau nu culoarea în cauză. Singura limitare este să menţină condiţiile de la punctele 1 şi 2 . Pentru simplificare spunem că se alege o culoare din lista următoare: galben, verde, albastru, violet, roşu, oranj (am ales culorile de bază). Şi, normal, mai adăugăm că leapşa este data mai departe cu o singură culoare. OK

Pasul 4. Se dă "leapşa" mai departe la câte persoane se doreşte. VERDE CÃTRE RODOS, cã are grãdinã; GALBEN CÃTRE...JENIKA , o gãsi el ceva fructe tropicale pe acolo; SI ROSU CÃTRE TO-MORROW, cã tot îi arde ei de flamenco si latin lovers de douã posturi încoace.

România schizo sau criza pe douã cãrãri

Nu mai înteleg nimic din vestile pe care le primesc din tarã. S-au tãiat joburi în sectorul sãnãtãtii; judecãtorii nu-si primesc sporul de suprasolicitare, dar continuã sã fie suprasolicitati; se vor desfiinta 15.000 de joburi în sectorul public; inclusiv Universitatea Bucuresti renuntã la un profesor din cinci. Altora li se scad drastic salariile, fie ca lucreazã la public sau la privat, pânã la 50%, eventual sunt si dati afarã dupã (chiar azi mi-a spus un prieten ca sotia lui e acum somerã). Guvernul nu mai are bani si moare de gâtul FMI-ului.

Ce vãd la unii pe Facebook? Petreceri, Vama Veche în week-end, vacante sclipitoare prin tãri extraordinare, eventual un articol de ziar care recomandã o vacantã de 4000 de Euro în Indonezia.

Unii îmi spun cã se sufocã, au deja grija zilei de mâine, dacã nu va fi cea în care ramân pe drumuri; altii par sã trãiascã pe altã planetã, îmi spun cã sunt bani, ei o duc bine, ceilalti spun baliverne, nu stiu sã lupte cu viata, nu sunt pe val si nici în trend. Ah, da, e mitocãnie, mizerie, drumuri desfundate, dar astea tin de specificul local, altfel toate merg ca uns, înainte, flãcãi, spre alegeri!

Poveste de spus mai departe - partea a XII-a

Adicã a bãtut ceasul al doisprezecelea pentru Orfelia, fir-ar ea de bagaboantã si drogatã dezorientatã, m-a pus pârdalnicul sã mã bag în vorbã cu multiplii ei creatori, si iat-ma-s stapâna pe destinul ametitei. Sincer, nu mã înduioseazã firile slabe, îmi plac oamenii care-si asumã propriul destin si pun osul la treabã, la bine si la rãu. Personajul ãsta pistruiat si aburit cu marijuana e de rãu augur pentru sine, ar trebui sã-si bage mintile în cap - burta suptã, mars la luptã!

Asadar, de la Rhodos citire, cu trecere pe la Jenika , unde a ajuns de la Dush care a primit-o de la Lia, si de acolo mai vede cine vrea sã-si dea osteneala cu fantasmagoria asta.

Orfelia s-a trezit într-o casã aparent luxoasã, apartinând, s-ar zice, unui bãrbat bine îmbrãcat si bine mirositor, care conducea Mercedesul în fata cãruia reusise sã se arunce, cu mintile încã tulburi. O regãsim la iesirea din dus, fatã în fatã cu menajera care o sãgeteazã cu privirea:

"Scartaitul usii o facu sa tresara. O vazu pe menajera cu un rand de haine in brate. Femeia trecuta de prima tinerete se uita cu scarba la ea. Ii venea sa se faca mica, sa fie o furnica si sa intre in pamant. Privirea acestei femei o ingheta. Cine era barbatul care o luase la el acasa? Gandul asta ii revenea din nou si din nou. Trebuia sa afle..."

Capitolul XII

Uitându-se mai atent Orfelia îsi dãdu seama cã ostilitatea din ochii menajerei se degaja mai ales din cel stâng, care privea cumva pe lânga ea. "Biata femeie, îsi zise, poate ochiul ãla o fi de sticlã. Sau e doar sasie, mai bine e totusi cu lentile de contact".

- Multumesc, doamnã.

- Sã trãiesti. Alte haine nu aveam pe aici, asa cã ti-am adus o uniformã de-a mea, pâna se usucã ale tale. Noroc cã te-a adus Nelu la noi, altfel nu stiu ce fãceai la ora aia, singurã si pe-asa o vreme, la cum nu merg toate prin Bucuresti, te mai trezeai violatã si cu banii luati, sau în sala de asteptare a spitalului în zorii Anului Nou.

Orfelia desfãsurã cu o oarece condescendenta rochita bleumarin si mãsurã din ochi dimensiunile generoase ale menajerei, care cu sigurantã nu avea nevoie de silicoane, ba chiar, lasând la o parte privitul chiorâs, era de-a dreptul apetisantã, cu pieptul tantos gata sã-i rupã nasturii, trecuse ea de prima tinerete, dar era pe culmile celei de-a doua.

- Hai cã astept sã te îmbraci si mergem la bucãtãrie sã manânci o supã caldã de ratã si sã bem un pahar de sampanie. Pe Nelu l-a chemat domnul, dar nu cred cã vrea sã plece nicãieri la ora asta, mai curând stabilesc programul pentru mâine, sigur se duce în vizitã la pãrinti la prânz.

- Ãããã...cine e Nelu, mã scuzati...aoleu, si pãrintii mei, trebuie sã fie îngrijorati!

- Nelu e soferul, dragã, cel care te-a adus aici. Si tie, care ti-e numele?

- Ofelia. Dar...unde sînt? - în graba mare Orfelia uitã de schimbarea regulilor gramaticale survenite în copilãria ei.

- Of, sãraca de tine, asa e, ca te-a adus lesinatã. Eu sunt Nelly, Eleonora de fapt, dar asa mi se spune aici, ne aflãm la vila lui Denis Sulea, în Corbeanca. Deocamdatã n-ai cum sã te întorci de aici în oras, dar te duce Nelu dimineata pâna la metrou, cã dupã are treabã cu seful.

- Of, Doamne, unde-am ajuns, cine m-a pus sã ies în stradã ca o disperatã! Denis Sulea ati spus? Celebrul chirurg plastician care pune silicoane si injecteazã Botox în direct la "Mens sana in corpore formosus"? - de emotie Orfelia uitã sã scoatã capul din deschizãtura rochiei si rãmase pe întuneric câteva clipe.

- Da, mãi Ofelie, dar hai odatã, cã se rãceste supa si bea Nelu toatã sticla.

Orfelia oftã netezindu-si rochia cam largã pe trupul ei slãbut si pãsi în urma menajerei scrobite, pe un hol lung cu multe usi, la capãtul cãreia se afla o scarã de servici, pe unde coborârã în bucãtãria enormã si dichisitã ca o nava spatialã, numai aluminiu, otel si crom, care luceau de-i luarã ochii bietei Orfelii. În milocul încãperii se afla o un bloc de lucru acoperit cu marmurã, la care sedea pe un scaun de bar, în compania unui castron aburind si a unor platouri colorate domnul plinut care o culesese de pe drumuri - "Ce mai domn si ãsta - îsi zise Orfelia - un sofer cu bani". Nelu tãcãnea nerãbdator din degete lânga o sticlã de sampanie...

Si de aici povestea merge mai departe la Paulito, el gaucho rumano de los camiones españoles.

UPDATE: Paul nu se încurca cu de-alde astea, el plutind în sfere mult mai înalte. Dar povestea continuã, si Carameaua care a pus-o pe drumuri o urmãreste ca pe firul Ariadnei, la ea pe blog.

How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb

Citind despre colapsul "Realitãtii" din România, cu toate sensurile cuvântului în minte, ma bate gândul ca a fost o miscare planificatã: atragerea celor mai buni oameni din presã cu oferte nejustificate, cumpãrarea unor ziare cum sunt "Catavencu" si "Cotidianul" tocmai pentru a le dezamorsa, pentru cã unii si altii erau deranjati de ce spuneau si ce scriau unii jurnalisti. "Fã-te frate cu dracul pâna treci puntea" e din pãcate o scuzã pentru lipsa de responsabilitate si profesionalism din multe domenii. Unii au cãpãtat ce si-au cãutat cu lumânarea, altii au fost amãgiti de mirajul unui mare trust profesionist, ca musculitele de lumina lãmpii.

Si cel mai trist în România mi se pare penibilul situatiei, modul jalnic în care împricinatii se scuzã si-si pun cenusã în cap, Monica Ridzi e o biatã scolãritã în acest domeniu, si nu mã îndoiesc ca însusi cazul ei e numai o arma de distragere în masã de la situatii mai grave, gãuri si mai mari în buget. Nu înteleg cum de oamenii care au demnitate în România nu au ajuns demnitari si dregãtori, cu exceptii care confirmã regula, ca Varujan Pambuccian, un om de o luciditate impecabilã si implacabilã, care din pãcate nu poate face nimic printre atâtia inepti.

Pâna la urmã, ca pentru orice infectie, ar trebui sã explodeze naibii buba si sã iasã tot puroiul, din pãcate însã asta ar zdruncina vietile prea multor oameni, dintre care multi sunt nevinovati, dacã nu considerãm inertia si lãsatul în voia vântului o vinã.

România la purtãtor - atavismul si traditiile

Photo source: Martyna Majok/Daria Davis (check the links, they're worth it)

Mama unei foarte bune si dragi prietene românce s-a dus dintre noi, dupã ce a suferit un an, nu numai din cauza cancerului care o rodea, dar si din cauza tratamentelor si a chimoterapiei. Am o carte de poezii în englezã pe care mi-a dãruit-o acum câtiva ani, când au venit cu totii la mine sa bea un ceai. Am vorbit atunci despre tata, care se prãpãdise nu demult. Ana era o femeie blândã si duioasã, care-si iubea grãdina si picta. Frumoasã, de o frumusete luminoasã si calmã, cu un sot iubitor si copii asemenea lor, întreprinzãtori si dârzi. Fiica ei a ales sã rãmânã singurã la Montréal când pãrintii s-au mutat în Ontario, pentru cã se înscrisese aici la facultate, desi îsi dãduse deja licenta în România. Mi-a fost alãturi când a trebuit sã plec de azi pe mâine la Bucuresti pentru înmormântarea tatei.

Din pãcate ieri a fost rândul meu sã-i fiu alãturi. Eu si încã vreo sapte prietene de nãdejde, toate românce din Montréal. Eu m-am dus îmbrãcatã simplu, în negru, dar cu fustã bej, pentru cã nu era vorbã despre o rudã. Am ajuns când slujba începuse deja. Nici o femeie nu avea capul acoperit în bisericã, desi asa cere traditia. Eu am fost crescutã într-o relatie de întelegere si prietenie cu religia, nu de fricã si obligatii, asadar m-am simtit usuratã când am vãzut asta. Preotul a profitat de ocazie si ne-a amintit ca toatã viata noastrã este legatã de bisericã: botez, cãsãtorie, înmormântare. Si a tinut sa înfiereze practicile pãgâne cum ar fi incinerarea (fereascã Domnul!), cã doar Biblia zice din tãrânã am venit si în tãrânã ne întoarcem. Oops! La iesirea din bisericã - surprizã maximã: toate fetele erau complet în negru. Plus tocuri si taioare, ca în filmele americane cu înmormântari de lux. Ahâm.

Prietena mea ne-a scris sã nu aducem flori, mai degrabã sã facem o donatie loco pentru lupta împotriva cancerului. Eu asa am fãcut, evident cã pe acolo erau buchete si cosuri mari de flori.

La cimitir - altã minune, vãd mai bine sicriul: roz sidefat cu trandafiri în medalion la balamale. Solid, made to last. Hm, eu credeam cã recomandarea cu dusul în pãmânt înseamnã si o metodã cât mai directã. Buuun. Bocesc eu acolo cât bocesc, cã de când s-a dus tata n-am mai fost la înmormântare, plus ca mi se rupea inima sã mã uit la sotul si copiii Anei, atât de frumosi si de îndurerati. Si ea era tot frumoasã, ca Albã ca Zãpada în racla de clestar. Nu cred cã moartea sau viata sunt drepte sau nedrepte, astea sunt unitãtile noastre de mãsurã. Moartea închide capitolul vietii, face parte din ea, ca si boala si bãtrânetea. Doar cã trãim într-o societate idioatã care ne învatã ca trebuie sã fim tineri, frumosi si sãnãtosi...pânã murim. Cum vine asta?

Ne-am întors la bisericã la pomanã, fetele avusesera grijã de tot: colivã, sarmale de post, falafel, ghiveci, fasole bãtutã, salate (mie nu-mi spusese nimeni sã aduc si eu ce pot). În postul sfintilor Petru si Pavel nu se cuvenea altceva. M-am bucurat ca si familia logodnicului québécois a apreciat mâncarea. La spartul târgului multi (români, din pãcate evident) au plecat lãsând farfuriile si paharele de plastic pe masã, desi existau cosuri de gunoi, si eram în sala de întruniri a bisericii, nu la restaurant. Noi, pretenele, am rãmas sã facem curat. Si familia colateralã cot la cot cu noi, sunt niste oameni admirabili, prietena mea a avut mare noroc. Dau sã clãtesc platourile, sare o fatã ca arsã: "Nuuu, cã dai apã murdarã". N-am prea înteles, am mai robotit nitel în zonã, iar dau sã clãtesc. Vine alta: "Nu se spalã vasele imediat dupã dusul la groapã. Faci lãturi". "Poftim? Lãturile sunt alea de se dau animalelor din bãtãturã." "Dai apã murdarã dupã mort, nu se face". Ah, am înteles, în 2009, în Montréal, Canada, la sala de întruniri a bisericii, nu în casa Anei, nu facem ce nu se face si nu se cade sã nu facem ce se face.

Cam asa a fost si la nunta surorii mele, Noi n-am avut bunici la tarã, cu datini si obiceiuri. Si atunci a venit fiecare sã ne povesteascã ce se face si ce nu. Ca faza cu înlocuitul voalului cu basmaua. Orezul si ceva nou, ceva vechi, ceva împrumutat si ceva albastru, cã asa am vãzut în filmele americane. Sã faci ce se face, neapãrat.

Acu', zic si eu, dacã tot tinem sã respectãm datini pre-crestine, ca asta cu nespãlatul vaselor, nu-i normal sã ne acoperim si capul în bisericã? Hai sã ne tinem de datini pânã la capãt. Dar nu se poate, trebuie sã facem un ghiveci de aici si acolo, atunci si acum, ca sã ne dãm impresia cã suntem emancipati, dar nu ne uitãm rãdãcinile.

Dupã tata am purtat doliu 40 de zile pentru cã am vrut eu, pentru cã detest sã mã îmbrac în negru si am vrut sã mã nevoiesc. Indiferent ce spune pãrintele, eu vreau sã fiu arsã, între patru scânduri simple. Cenusã din cenusã. Si înainte sã-mi donez organele sãnãtoase. Si sã se spele toate vasele, na! Daca o avea cine sã-mi facã pomanã. De altfel, mai bine ar fi sã se facã donatii.

Maniere si comunicare

Câte bordeie, atâtea obiceie:

Scena 1 - La final de "Eonnagata" un tânar domn, spre 27 - 28 de ani, suiera de zor lânga noi. Având în vedere ca vârsta îsi spune cuvântul si eu devin o doamnã usor iritabilã, i-am spus ca la teatru nu se fluierã, înseamnã ca nu ai apreciat spectacolul. N-a mai fluierat, iar când s-au terminat aplauzele m-a întrebat candid, cu accent neaos québécois: "Cum ati spus, ca nu se fluierã, pentru cã înseamnã ca nu-mi place? Dar chiar mi-a plãcut foarte mult. Multumesc, nu stiam." "Cu plãcere. În cel mai bun caz poti striga "Bravo!". M-a lãsat mascã. Prietena cu care eram mi-a zis ca în România poate as fi riscat sã mã ia la bãtaie.

Scena 2 - Azi dimineatã în autobuz, dupã mine urcã tot un tânãr domn, aparent arab, usor grizonat, foarte dichisit - pantaloni bej, cãmasã albã de in, pantofi asortati, ochelari DKNY. Aici autobuzele au un sistem de frânare foarte puternic si foarte brusc, ca atare trebuie sã te tii de barã si cu dintii dacã poti. Omul stãtea chiar lângã sofer, în usã, din cauza aglomeratiei. Soferul haitian îl atentioneazã, cam brusc, în francezã "Tin-te bine, cã nu esti în croazierã". Elegantul î rãspunde cã nu stie francezã, sã-i spunã în englezã. Soferul mai boscorodeste el ceva în barbã si scapã un "Go to Toronto". Ha! Atâta i-a trebuit. Domnul profund jignit i-a sãrit la beregatã, noi care eram prin preajmã am început sã hãulim, din instict de conservare, ca sã-i atragem atentia. Dupã care au început sã curgã insultele "You're an idiot, damn stupid It's none of your business where I should live. You should go back to your country". Si se întoarce retoric spre public: "I will go back to my country, I am just a student here", publicul chicoteste. Continuã cocoseala si ajunge sã sune la politie: "Alo, am probleme cu un sofer...dã numãrul autobuzului...asa, mergem spre Guy Concordia...." le povesteste versiunea lui "My name is Mohamad". La o statie înainte metrou apare politia, noi care eram grãbiti am coborât, nu stiu dacã a rãmas cineva sã-l asiste pe sofer. Sper ca Mohamad bey s-a ales cu o amendã, cã ne-a pus tuturor vietile în pericol, putea sã sune la politie fãrã sã fie agresiv cu soferul care putea într-adevãr, sa tacã, daca tot nu era nici el bilingv.

Dac-as fi sa fiu

o lună a anului: septembrie, când m-am nãscut, cãldura s-a molesit si e plin de fructe

o zi a săptămânii: prea sunt toate la fel în afara de week-end, dar eu m-am nascut într-o marti, asadar fie marti

o parte a zilei: apusul când e în culmea culorii

un animal marin: sirena

o direcţie: ocolita, ca sa ma bucur de peisaj

o virtute: dârzenia

o personalitate istorică: Cleopatra

o planetă: Mercur

un lichid: vin rosé sec

o piatră: safir

o pasăre: ciocãnitoare

o plantă: vita de vie

un tip de vreme: racoare primavaratica

un instrument muzical: bandoneon (tip de acordeon folosit în tango)

o emoţie: încântarea

un sunet: clinchetul cristalului

un element: apa

un cântec: Busco me - Bebe

un film: Fellini Satyricon

un serial: Passepartout - documentare culturale la RAI

o carte: Opere complete de Shakespeare

un personaj de ficţiune: Ileana cea Sireata sau preaînteleapta Vasilisa

un fel de mâncare: insalata caprese (mozzarella di buffala, rosii, busuioc, ulei de masline)

un oraş: Barcelona sau Lisabona

un gust: ciocolata neagra sau ghimbir

o aromă: frangipani

o culoare: curcubeu

un material: matase

un cuvânt: neastâmpãr

o parte a corpului: gâtul

o expresie a feţei: zâmbet

o materie de şcoală: literatura

un personaj de desene animate: Woody Woodpecker

o formă: serpuitã

un număr: 3

o maşină: un cal

o haină: rochie de varã

Placinta soacrei lui Geoanã

Potrivit declaratiei lui Mircea Geoanã, citat de Mediafax, plãcintele soacrei sale îl pot deschide la minte pe Bãse. Atunci sã meargã si la mama, care numai cu pite armânesti m-a crescut - spanac, praz, brânzã, ouã si lapte, poate de-aia mi-am si luat lumea în cap, machedonii erau pãstori si cãrvanari de fel. Chiar ar trebui sã pun mâna sã fac una, dacã tot mi-e dor de gustul ei.

Sigur se fac pite si în familia Becali, e drept însã cã mama soacrã cu pricina îsi pune amprenta inconfundabilã: "Eu fac plăcintele cu tot sufletul şi între mine şi cel care mănâncă din plăcintă se creează o relaţie armonioasă", a argumentat Margareta Costea. Noroc ca machedoni au fost si fratii Caragiu, Nicolae Batzaria, George Murnu, Andrei Saguna, dragul de Neagu Djuvara, minunata Irina Nicolau, Dumnezeu s-o odihneascã. Si bunicul meu, frumosul Paris de la Dupnica, în Bulgaria, care a fãcut medicina la Bucuresti, stia vreo sase limbi si n-a vrut nici în ruptul capului sã intre în P.C.R. Oare de ce despre machedoni se vorbeste mai tot timpul cu ironie si sunt identificati mai degrabã cu Hagi si Becali?

Ca de obicei, tara arde, si baba...face plãcinte, ce sã discute si presa noastrã decât o cioacã micã?

Straniu interludiu

Alexandru Tomescu a cântat la vioarã în Piata Victoriei si a strâns 328 de lei în jumãtate de orã. Si nu orice vioara, ci una Stradivarius, nu stiu eu multe despre muzica clasicã, adicã am o culturã strict generalã în domeniu, dar mãcar atât stiu, cine au fost Stradivari (hehe, îl mai chema si Antonio), Guarneri si Amati, mai ales cã mi-au cãlcat picioarele si pe la Cremona, si ce valoare artisticã au creatiile lor, dincolo de cea monetarã.

Ziaristii au plusat mult pe comparatia cu Joshua Bell care a strâns mult mai putini bani în Washington, în cadrul unui experiment asemãnãtor. Cineva a scris în comentarii cã este irelevant, pentru cã în US existã sãli de concerte în toate orasele mari, cu preturi pe mãsurã si care, slavã Domnului, nu sunt falimentare. Total de acord, everybody who's somebody îsi doreste sã cânte la Carnegie Hall si Lincoln Center. Pe de altã parte publicul potential de la Piata Victoriei e lejer diferit de cel de la Apãratorii Patriei sau Piata Sudului. Eu as face un asemenea experiment la piatã, ca sã-mi fac o idee despre gustul needucat.

Sunt pasionante si comentariile care dau cu bâta în americani, care, vaaaai, sunt mult mai insensibili decât noi. Poate, dar elitele lor sunt cu sigurantã mai sensibile decât ale noastre, pentru cã investesc în culturã, si umplu sãlile de concerte, cu preturi piperate, ca artistii sã poatã fi plãtiti cum meritã. Si dacã în capul românilor s-au urcat toti martafoii, a cui o fi vina? A multimii cu bun-gust înnãscut care se opreste cinci minute la metrou sa asculte un mare violonist în anonimat, nu? Cei care locuiesc în SUA sau Canada au rãspuns cum trebuie, cã ce se vede la fata locului e departe de mintea îngustã a românasilor care se bat cu pumnul în piept.

Nici argumentul cu "întârzia lumea la servici" nu prea tine, concertul experimental fiind la ora 9:00am, orã la care ori ai întârziat deja, ori nu lucrezi, de obicei. Am citit tot acolo cã o functionarã de la Ministerul Finantelor a dat fuga la metrou, o anuntase o colegã cã e Tomescu acolo. Pãi în Germania sau USA nu fuge nici un functionar guvernamental de la birou ca sã vadã ce se întâmplã la metrou.

Pe scurt, mã bucur de initiativa asta, mã bucur cã oamenii au reactionat pozitiv, dar mi se pare total irelevant pentru a evalua gustul majoritãtii si a spune Oh, dar noi suntem mult mai sensibili la frumos decât americanii. Da, si mult mai porniti sã fim distrasi de la treabã. QED Asta nu-i ia nimic din merit lui Alexandru Tomescu, numai cã meritul lui nu cred cã are nici o legãturã. Absolut nici una.

Vancouver wild nightlife

Tocmai am vazut muuuulti copaci infloriti, spre marea mea bucurie...si un urs scotocea prin gunoi cand am ajuns la anfitrioni. Back to nature, dar n-am apucat sa-mi scot haparatul.

Întrebãri pentru cititori

E de pe Facebook, în spaniolã, dar am preferat sã o pun aici, si pe blogul în englezã, pe care l-am cam lãsat în pãrãsire de când cu ãsta.

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã?
Poate Italo Calvino, Bruce Chatwin si Jorge Amado, dar gama preferintelor mele variazã ametitor, oricum nu cred în statistici.

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
Nici una de care sã-mi aduc aminte. Le città invisibili de Calvino am cumpãrat-o de douã ori, pentru cã am facut-o cadou.

Arcimboldo - Bibliotecarul

3) De ce personaj de fictiune esti amorezatã în secret?
Multã vreme am fost de Stavroghin din "Demonii" si Darcy din "Pride and Prejudice", îmi plãceau misteriosii greu de sedus. Acum trãiesc pe pãmânt:)

4) Ce carte ai citit cel mai des?
Nu prea am apucat sã recitesc. Daca mã gândesc mai bine, nuvele de Cehov si Bulgakov, Shakespeare.

5) Care era cartea ta preferatã la 10 ani?
Îmi amintesc autorii: Alexandre Dumas si Jules Verne, rusii Nosov - Aventurile lui Habarnam, Râbakov - Stiletul si Pasarea de bronz (un fel de Ciresarii), Obrucev - Plutonia si Tara lui Sannikov (cãrti fascinante despre animale dispãrute, gen Cãlãtorie spre centrul pãmântului), Uspenski - Crocodilul Ghena, si încã vreo douã cãrti rusesti cu povestiri despre animale, o culegere de basme asiatice. Evident, Toate pânzele sus de Radu Tudoran si În Tara Legendelor/ Legendele Olimpului de Alexandru Mitru:

6) Care a fost cea mai proastã carte cititã anul trecut?
Am citit multã bibliografie în ultima vreme, si toate erau bune:) Ultima carte proastã de care îmi aduc aminte: 11 minute de Coelho, prin 2004

7) Care a fost cea mai bunã carte cititã anul trecut?
Greu de zis, dar din ultimele cãrti citite, cele ale Feliciei Mihali, publicate în Québec: Luc, le chinois et moi; La reine et le soldat; Sweet, Sweet China si Dina.

8) Dacã ar trebui sã obligi pe cineva sã citeascã o carte, care ar fi aceea?
Piesele lui Shakespeare, pentru gama largã de aspecte, trãiri, subiecte, mãiestria literarã.

9) Cine crezi cã ar trebui sã câstige premiul Nobel pentru literaturã?
E nedrept sã fie ales un singur autor, totusi - Salman Rushdie si Umberto Eco (care se pare cã are vreo 50.000 de cãrti în cele douã biblioteci)

10) Ce carte ti-ar plãcea sã vezi ecranizatã?
Already done - Lord of the Rings, am citit-o acum vreo 12-13 ani. Si toate basmele asiatice din culegerea copilãriei:)

11) Descrie visul cel mai straniu care sa fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?
Nu-mi aduc aminte de nimic asemãnãtor.

12) Care e cartea cea mai putin cultã pe care ai citit-o ca adult?
Evident, 11 minute

13) Care e cartea cea mai dificilã pe care citit-o?
Mi-a fost greu sã citesc Kafka, mi-a provocat niste stãri de anxietate teribile. Si "Doctor Faustus" de Mann, nu am reusit sã o termin.

14) Preferi autorii francezi sau rusi?
Rusii, clar: clasicii (Dostoievski, Gogol, Goncearov, mai putin Tolstoi - prea exemplar pentru gustul meu), un modern devenit clasic: Bulgakov, contemporanul Bulat Okudjava, desi nu e chiar rus. Îmi plac francezii, dar nu într-un mod atât de pãtimas ca rusii. Am avut o mare pasiune pentru Balzac, Zola si Giraudoux în adolescentã. Mai sunt Marc Augé si François Laplantine în antropologie.

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?
Shakespeare. Milton nu am citit. Îmi place Chaucer la nebunie, dar ca Sexpir nu e nimeni:)

16) Ce te deranjeazã cel mai mult în activitatea lecturii?
Cã nu pot citi din mers:)

17) Care e romanul tau favorit?
Haidade, pãi as scrie toatã ziua liste de cãrti în cazul ãsta.

18) Joci ceva?
Nu-mi plac jocurile de cãrti iar la sport sunt jale. Videogames nici atât. Ultima oarã am jucat Monopoly, varianta Lord of the Rings, acum vreo trei ani.

19)Povestiri scurte, schite?
Bulgakov, Buzzati, Calvino, Pirandello, Borges.

20) Non-fictiune?
Antropologie, calatorie si psihologie. No self-help si new-age, please.

21) Scriitorul favorit?
Prea multi, mult prea multi, unii se regãsesc în rãspunsurile precedente, mai putin japonezii, Ismail Kadaré si Milan Kundera. Latino-Americani: Marquez, Llosa, Amado, Cortazar, Carpentier, Arenas, ceva de Borges. Spaniolii Cervantes, Almudena Grandes si Antonio Gala, portughezul Fernando Pessoa. Unii dramaturgi: Pirandello, Brecht, tragedia anticã, Racine, O'Neill. Poetii: D.H. Lawrence, Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Antonio Machado au venit cu mine în Canada. Nu exclud românii, doar cã majoritatea au fost lecturã obligatorie:) Rebreanu si Camil Petrescu de pildã.

22) Ce scriitor crezi cã este supraevaluat?
Paulo Coelho...brrrrrrrr

23) Ce carte ti-ai lua pe o insulã pustie?
Cele pe care nu m-am încumetat încã sã le citesc: Iliada si Odiseea, Divina Comedie

24) Si...acum ce citesti?

Mother Russia: the feminine myth in Russian culture, by Joanna Hubbs si Des îles et des hommes - Françoise Péron, un studiu despre insulele din Bretagne. Dar când termin dau iama iar în literaturã românã contemporanã, se gãsesc o multime de cãrti la Bibliothéque Nationale du Québec, începând cu Veronica A. Cara - Baba Lina.

Incident

Ieri în autobuz eram cufundatã în gânduri despre România, din cauza unui articol despre situatia economicã si socialã din provincie, când acesta s-a oprit în statia mea (sistemul de frânare al autobuzelor locale în general actioneaza atât de brusc încât trebuie sã te tii zdravãn de ce apuci ca sã nu fii catapultat cine stie unde), o femeie a cãzut grãmadã peste mine. La coborâre pãrea foarte dezorientatã si ajunsã în stradã nu se tinea prea bine pe picioare. Brusc am realizat cã România e foarte departe, în schimb cineva are nevoie poate de ajutor chiar alãturi.

M-am apropiat de ea, între timp reusise sã se loveascã de crengile unui arbust care de-abia daca depãsea zona de iarbã, am întrebat-o unde locuieste, dacã merge acasã si o pot însoti. Avea o privire pierdutã, clãtina din cap si vorbea incoerent. În jur de 40 de ani, subtiricã, roscatã cu ochii albastri, avea o geantã si o sacosã de pânzã care-i trãgea bratul în jos. Mirosea nitel a alcool, dar nu pãrea neapãrat beatã. I-am oferit bratul, s-a agãtat cu putere de el si a bâiguit "Je veux mourir. Je ne sais pas. Laval". Hm, Laval e o zonã suburbanã în nordul Montréalului, îndepartatã de cartierul meu. Am întrebat-o dacã acolo locuieste, unde vrea sã meargã, fãrã rezultat. I-am spus cã vreau sã o ajut, cã poate avea încredere în mine, dar trebuie sã-mi spunã ce pot face. "Je veux aller à Laval, avec vous" hohotea, m-a îmbrãtisat chiar. Ok, dar eu nu pot merge în Laval, nu am masinã, nu conduc...si cu ea în metrou în halul acela nu mã puteam duce. Plus ca Lavalul e mare, risipit, si metroul nu merge peste tot.

Tot mergând, am ajuns la intrarea unui bloc scump si am rugat o doamnã care-si plimba cãtelul sã ne lase sa vorbim cu portarul, ca sã pot suna la urgentã (faimosul numãr 911 din filmele americane). În hol o doamnã elegantã si foarte binevoitoare (din Maroc, am aflat mai apoi) a sunat de pe celular si a rãmas sã astepte cu noi. Un vecin, tot un domn arab fin, chiar s-a oferit sã ne conducã la spital, dar am refuzat, spunând cã nu ne putem asuma vreo responsabilitate, mai bine asteptãm ambulanta. Între timp protejata noastrã stãtea pe un taburet, tot agitatã, hohotind intermitent, fãrã lacrimi, spunând cã-i este teamã. Am presupus amândouã cã suferã de o conditie mentalã. Pãrea un om foarte chinuit si foarte singur, dupã cum se agãtase de mine.

Salvarea a ajuns dupã vreo 15 minute, au coborât doi bãrbati, femeia a sãrit ca un arc "J'ai peur" si a iesit, încercând sã plece în directia opusã ambulantei. Încoltitã, a intrat iar în vestibul, dar usa spre hol se închisese automat. Eu am încercat sã le povestesc celor doi ce se întâmplase, dar erau concentrati pe reactiile femeii din fata lor. Au reusit sã intre cu ea în ambulantã si...gata. Noi nu existam. Probabil presupuneau cã nici nu ne interesa ce va urma, cam astea sunt reactiile aici. Am chemat ambulanta, mi-am fãcut datoria, ura si la garã. Vãzând cã se prelungeste asteptarea ne-am dus la casele noastre.

M-am tot framântat asearã. Cine era nefericita, de ce fugea, cum ajunsese în cartier? De ce îi era teamã, era bolnavã sau era o crizã de nervi trecãtoare? Oare am fãcut bine cã am chemat ambulanta? Unde începe si unde se terminã responsabilitatea când întâlnesti pe cineva în dificultate? Colac peste pupãzã am vãzut la stirile ProTv un reportaj sfâsietor despre copiii bolnavi de leucemie, care nu pot fi tratati în tarã pentru cã nu existã un registru al donatorilor de celule stem (dar ungurii au). Iar transplantul în altã tarã costã mult, inclusiv ca timp de asteptare, care poate fi hotãrâtor pentru soarta unui bolnav. Si statul preferã sã dea câteva sute de mii de euro pentru câtiva pacienti în loc sã infiinteze o institutie specializatã pentru înregistrarea donatorilor.

Eliberadio la trântã cu mitocãnia...

...si cu limba românã. Mândrul Radio Guerrilla a lansat o campanie anti-mitocãnie, cu exemple din fauna citadinã contemporanã, mai ales speciile bãltate. Printre exemplare se numãrã si "tãranul de mall".

Or, cuvântul tãran nu are un sens peiorativ în limba românã, desi unii ignoranti asa îl folosesc. Tãranul e de la tarã, acolo locuieste, si în general munceste pãmântul si are si ceva animale în bãtãturã. Dacã voiau neapãrat un sinonim la cocalar, bãdãran, mârlan si mitocan, puteau folosi necioplit, topârlan, nesimtit, mojic. (Ãsta din urmã de altfel vine de la tãranul/mujicul rus - nici altii nu-s mai modesti). Genul ãsta de atitudine arogantã fatã de tãrani este de altfel tipicã mitocanului urban, care crede cã a fi de la oras îti acordã automat avantaje morale si sociale.

Pentru mine tãranii sunt oamenii aceia care vin la piatã la 4-5 dimineatã sã ne vândã nouã, ãstora chipurile civilizati, ce reusesc si ei sã scoata din pãmânt. Au pielea mâinilor îngrosatã si crãpatã, tãrânã sub unghii si multe riduri premature, din cauza timpului nemãsurat petrecut afarã, pe soare, ploaie, vânt si ninsoare. Se trezesc la ore pentru noi absurde si fac munci fizice, grele si repetitive. Si nu spun asta pentru cã as avea bunici tãrani sau rubedenii apropiate la sat, din contrã, de-abia am auzit de niste strãbunici aromâni ciobani cu stare, din Bulgaria, si niscai strãbuni paterni în Ohaba din Fãgãras. Am crescut la oras, la casã, într-o familie cu obiceiuri burgheze, dar care respecta tãranii si munca lor. Mama chiar spune cã fãrã tãrani ar fi murit orãsenii de foame în anii '80. Cei care aveau rude de la tarã erau chiar mai norocosi, mai pica un pui, ceva legume, niste cârnati.

Tãranii în casele cãrora am ajuns, pe la rude, prieteni, sau în gazdã la bãile din Telega, erau muncitori, ospitalieri si cu mult bun-simt. Cu mult drag îmi amintesc de o familie din afara Sighisoarei, pe lângã motelul Dracula. Iesisem la plimbare în pãdure dimineata cu niste prieteni francezi, femeia care-si sãpa acolo o bucãticã de pãmânt ne-a dat binete si nu s-a lãsat pânã nu si-a trezit fata sa ne ducã în pãdure unde au înflorit lãcrãmioarele. La întoarcere am zburdat cu viteii si oile, si am stat oleacã la masã, la un pahar de lapte. Când le-am povestit ce mult ne place în familie laptele proaspãt de vacã, m-au omenit cu o sticla de un litru jumate', s-o duc la Bucuresti. Si s-au simtit ofensati când le-am oferit bani.

Eu n-am vãzut la mall tãrani, ce sã caute ei acolo?

În plus, în descrierea specimenului s-au strecurat si niscai anglicisme, cã niste oameni asa cool ca cei de la Guerrilla nu pot vorbi altfel ca sã arate ce emancipati sunt, nu? Tricoul e "fake", falsificat nu poate fi, si neapãrat imitã un "brand" celebru, nu o "marcã" sau "firmã". A, da, si e cumpãrat de la En Gross (în francezã gros are un singur s, de unde-o fi al doilea?). Exemplarul lor e "Mascul Alfa" - concept teribil de trendy. De altfel, dacã-i vorba de mall, e permis, nu?

Intentia în sine mi se pare lãudabilã, dar prost aplicatã. Si lipsesc semidoctii dintre speciile enuntate, oare se simtea cineva cu musca pe caciulã? Dar ce la ne putem astepta de la unii care au impresia ca guerrilla e un termen cool? Pun pariu cã au si tricouri cu Che Guevara.

Umberto Eco ne ia apãrarea

Într-un articol ironic care dã replica panicii mass-media, pornitã împotriva romilor, a românilor, a oricãrui tap ispãsitor la îndemânã, în urma unui viol despre care nu se stie foarte sigur dacã a fost comis de cei doi prãpãditi, sau de alti dragi compatrioti semi-nomazi. Noi dãm vina pe italieni cã ne persecutã, ei pe noi cã-i furãm si-i violãm si asta distrage în mod util opinia publicã de la alte stiri despre ceea ce ne afecteazã pe toti.

Si "Che" dacã?

Filmul lui Steven Soderbergh este inspirat de jurnalele de guerillero ale marelui revolutionar afisat pe tricourile anarhistilor veseli din Occident, care habar n-au avut ce plagã a fost el argentino pentru cea mai mare tarã din Caraibe: Cuba. E ca si cum am face un film numit "Ceausescu" inspirat din jurnalele lui despre lupta comunistã împotriva fascistilor si capitalistilor din România. 4 ore si 18 minute frumoase si inutile, filmul mi-a plãcut în linii mari, desi are lungimi greu de suportat, mai ales când dureazã aproximativ de la 6:30pm la 11:30 pm, cu o pauzã de 20 de minute. Dar nu chestioneazã si nu demonstreazã nimic, din contrã, are grijã sã arate cât de buni, corecti si milosi erau revolutionarii fatã de tãrani, comparati cu militarii.

Discursurile lui Ernesto Guevara abundã de clisee gãunoase, pe care le cunoastem prea bine : "Cea mai înaltã conditie a fiintei umane este cea de revolutionar"; "Patria sau moartea". Inspirându-se din jurnale filmul omite cu bunã stiintã perioada petrecutã în Congo, care s-a soldat cu un esec. Che oricum nu se putea întoarce în Cuba pentru cã Fidel - un tip diabolic de destept, care-l considera cam nebun pe argentinian - i-a citit în public scrisoarea care spunea ca el renuntã la toate functiile si conditia de cubanez pentru a purta revolutia mai departe. Scrisoarea ar fi trebuit cititã în cazul decesului, dar Fidel voia sã scape de un aliat incomod, de-asta l-a si sustinut financiar expeditia fãrã sorti de izbândã în Bolivia, Che îi era mai de folos ca martir. Filmul este o palmã pe obrazul cubanezilor, indiferent de ce parte a granitei de aflã.

Din ceea ce îmi povesteste prietenul meu, care si-a lãsat mama si bunicul într-o Havana sãrãcitã, ruinatã, înfometatã, înspãimântatã de politia politicã si trãind de azi pe mâine, Che a fost un asasin cu sânge rece, care a omorât oameni cu pistolul la tâmplã, atât în timpul "Revolutiei" cât si al trecerii sale prin functia de director al închisorii din Havana. Orice mijloc era bun pentru atingerea scopului, care dupa "Revolutie" a fost crearea "omului nou". Tot atâtea lucruri bune a fãcut si la Ministerul Economiei si la cel al Industriei. A lui a fost ideea rationalizãrii mâncãrii si a voluntariatului obligatoriu (la tãiat trestie de zahãr). Cuba a schimbat dictatura lui Batista cu o alta, mult mai durabilã si mai nemiloasã, noi românii stim cum este, sau nu? Cred cã nu mai stim, tricourile cu Che sunt la modã, iar Radio Guerrilla s-a folosit cu nonsalantã de simbol.

În Cuba actualã mâncarea este rationalizatã, si chiar si asa, e greu de procurat, supravietuirea se bazeazã pe o economie subteranã ramificatã, bazatã pe trocuri, pe banii si obiectele trimise de rude, pe iesirile si intrãrile marinarilor si alte subterfugii. Cine-si mai aduce aminte de shopurile din România optzecistã? Si în Havana existã magazine pline unde poti cumpãra numai cu pesos convertibili. Cuba nu mai are economie, nu mai produce, dar importã, agricultura a fost distrusã în mare parte "gratie " mintilor strãlucite ale lui Che si Fidel care credeau cã le stiu pe toate. Dacã pânã în anii '90 sãrãcia nu atinsese pragul mizeriei, asta s-a întâmplat din cauza subventiilor din Uniunea Sovieticã, care sustinea comunismul din Cuba ca pe un ghimpe în coasta Statelor Unite.

Despre CUBA - date actuale si mai putin actuale, mai cunoscute si mai putin cunoscute, aici si aici - bloguri de cubanezi, în Cuba si în USA. Despre Che, un articol dur si bine documentat. Citat: "British historian Hugh Thomas, though a leftist Labour Party member who sympathized with Castro's revolution, studied mountains of records and simply could not evade the truth. His massive and authoritative historical volume Cuba sums it up very succinctly: "In all essentials Castro's battle for Cuba was a public relations campaign, fought in New York and Washington." E un articol lung si dureros, cu atât de multe fapte care contrazic imaginea eroului revolutionar cã e chiar deprimant de citit. Edificant: "Actually, Che Guevara was anything but a "cold killing machine." The term implies a certain detachment or nonchalance towards murder. In fact Che gave ample evidence of enjoying it. Almost all Cubans who knew him and are now in exile and able to talk freely (Jose Benitez, Mario Chanes de Armas Dariel Alarcon among others) recall Che Guevara as a classic psychopath." Ah, da, si un articol la obiect de Ion Mihai Pacepa.

M-am inscris in grupul Facebook Che Guevara was a murderer and your t-shirt is not cool

De-abia astept sã mã duc în iulie la Havana, cu sigurantã va fi dureros, straniu si frumos în acelasi timp.

Devenire

Cresc deci exist. Dacã doar as gândi, ceea ce am gândit si ieri, as rãmâne la ziua de ieri. Cred cã-i bine sã si cugeti, nu numai sã gândesti. Eventual poti sã sezi si sã cugeti, dar miscarea face bine. Cred cã multe din problemele omenirii, dintotdeauna, (realitatea noastrã nu-i mai rea decât a strãmosilor nostri, dar avem o constiintã ceva mai amplã despre lume), sunt cauzate de inertie comoditatea de a accepta regulile care ne împiedicã sã devenim noi însine. Faimosul dicton "merge si-asa".

În ziua când am devenit pionierã, undeva prin 1980, eram mândrã, de-abia asteptam sã mai cresc putin sã fiu si utecistã. În iunie1990 eram cu mama în Piata Universitãtii - am fãcut liceul la "Scoala Centralã", deci era în drum - iar acum mã întreb ce mama dracului cautã iar FSNul reîntregit la putere? Unde-i devenirea rromânului verde, în masini de lux, mobilã scumpã si toale de marcã, eventual cumpãrate în rate? Sau în vedetele vai de mama lor?

Buze la moda - botisor de peste

Trout pout e deliciul chirurgilor plastici, pentru cã le umple buzunarele cu bani în timp ce ei injecteazã colagen în buzele cui îsi poate permite costul operatiei. Mai trist este cã pânã si vedetele gen fatã simpaticã, cum este Meg Ryan, au recurs la varianta asta. Sau frumuseti clasice ca Nicole Kidman. Elena Bãsescu nu are nevoie, ce usurare!

P.S. Tocmai "se da" Oscar in LA si la TV. Una dintre cele mai stralucite demonstratii de falsitate. Cutare arata senzational, Penelope Cruz is so excited, Anne Hathaway are nu's ce rochie...vai, nemaivazut de anul trecut! De-aia se injecteaza colagen, Botox si alte sosuri de frumusete fara batranete, for the big Oscar smile. Abunda nuantele de crem si decolteele fara coliere, asta-mi place, daca n-o fi de la criza:) Imi place si cum arata azi Kate Winslet, understated glamour. Oh, da, si Meryl Streep. In rest...the biggest soap opera of the year. Unde-o fi inefabila Adela Popescu? Poate macar Monica Barladeanu si-a facut loc pe-acolo, prin spate. If she's not playing Lost.

P.P.S. Recesiunea se simte si la Hollywood.