Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete

Pentru ca nu poti sa rupi cu trecutul cu una cu doua. Poti sa-ti parasesti iubitul, sa-ti dai demisia, sa-ti lasi tara, sa termini o carte, dar ce te leaga pe tine de trecut nu se rupe. Nici macar nu-i nevoie sa te uiti inapoi ca-n Tinerete fara batranete, e acolo, cu mine, seara cand ma culc, dimineata cand ma scol, tot ce-am facut si ce n-am facut. Asadar bantui cu el prin Barcelona, asteptand sedimentarea si bucurandu-ma de ceea ce am in jur: case superbe, legume si fructe delicioase, oameni amabili, circ garantat, pentru ca primaria nu precupeteste fondurile dedicate serbarilor populare.

Vineri am pasit pragului guvernului catalan: Palau de la Generalitat, care indeplineste aceleasi functii de vreo 600 de ani, cu ceva intreruperi din cauza convulsiilor istoriei, in principal conflictele cu Spania si-a ei coroana, urmate de negura din perioada franchista. Aici 11 septembrie inseamna Ziua Cataluniei si se comemoreaza data din 1714, cand Barcelona a cazut dupa 14 luni de asediu, institutiile nationale catalane fiind abolite in 1716 pana la restauratia din 1980. Tot in urma capriciilor istoriei mormintele medievale ale unor conti de Urgell sunt in Manhattan la The Cloisters. Ar trebui sa fie la Santa Maria de Bellpuig de les Avellanes, unde poate reusesc sa dau o mana de ajutor la culesul viei la anul. O statie de metrou din Barcelona poarta numele de Urgell. In Quebec in schimb decembrie 1989 inseamna atacul armat de la Politehnica in care 14 femei au fost ucise de un dement. Fiecare cu istoria lui.

De ziua Cataluniei am inchinat paharele (de plastic) in Costa Brava pe malul unui golf cu ape cristaline: Cala Tavallera, de unde am coborat in Cadaques, clasicul orasel mediteranean aproape de Port Lligat unde Dali si-a facut un fel de vila-castel intre fabulos si kitsch. Imi place la nebunie ca aici poti sa drumetesti pe dealuri, eventual printre smochini si vii cum am facut sambata, scoborandu-te apoi sa te imbaiezi in Mediterana.



Vorbind de circ, aici fiecare cartier are propria sarbatoare anuala, care dureaza cam o saptamana. Pe strazi se intind mese pentru vecinii care fac cine colective, la colturi si in piete se instaleaza scene pentru tot felul de concerte, se bea, se mananca, se recita, se canta, se da cu artificii si els castellers fac turnuri umane. Distractia asta a culminat cu sarbatoarea Barcelonei - La Mercé, de pe 23 pe 26 septembrie. Am inceput cu o cina printre catalani, incheiata cu rachiu flambat - creimada galega si un descantec din Galicia recitat de gazda. Muzeele si unele institutii oficiale si-au deschis portile gratis, au defilat giganti si capatanosi si s-au incins focuri de artificii si mai fastuoase. Invitat oficial a fost orasul Dakar/Senegal iar pe 26 Mercé a coincis cu ultima zi din Festival Asia. Eu acolo m-am dus, sa vad dansuri indiene si sa ascult bhangra pop din Pakistan. Pre legea mea, rar am vazut veselie mai mare si dansuri mai saltarete. Ceea ce intr-adevar am remarcat e ca saltau numai barbatii:( Am avut si ocazia sa vad cum se compune si se infasoara un turban sikh dintr-o bucata de panza dar nu cred ca pot reproduce manu propria. Sa innod o barba cu atat mai putin.

Doctoratul o ia alene din loc de-abia in octombrie si nici de lucru n-am gasit, dar ma straduiesc in continuare. Asadar invat ce pot despre Barcelona si Catalunya, m-am inscris si la cursul gratuit de catalana si sper ca e inca e loc de mai bine. Cat despre Romania, ma intreb cat loc mai e de mai rau. Ma gandesc la Ignoranta lui Kundera, in sensul ignorantei consecintelor, proprii si colective. Dac-as fi stiut...

Barcelona - mod de întrebuinţare

În curând blogul ăsta îşi va da obştescul sfârşit, pentru că nu-i mai văd rostul, dar îl voi păstra pe cel în engleză. A fost un jurnal al începutului întoarcerii în Europa, întâi în gând şi intenţie, apoi în faptă. Se va termina atunci când ma voi fi acomodat în Barcelona, unde m-am hotarât să mă mut.

M-am îndrăgostit de oraşul ăsta cumva prin transfer, când am citit din scoarţă în scoarţă albumul Gaudí editat de Taschen, pe la 17 ani. Au urmat mult mai târziu monografiile splendide ale lui Robert Hughes şi La Catedral del Mare de Ildefonso Falcones, chiar în 2006, înainte de prima vizită. În 2007 m-am hotărât să o aduc pe mama aici de ziua ei, prilej pentru amândouă de a descoperi mai mult decât ne aşteptam. Dincolo de cel mai faimos arhitect al Catalunyei au existat si Doménech i Montaner, Puig i Cadalfach şi Jujol, care a şi colaborat cu Gaudí de altfel. Am luat trenul şi ne-am dus până la fosta colonie Guëll, în afara Barcelonei, numai pentru a vedea biserica neterminată, dar nu am avut timp să vedem Muzeul Naţional de Artă, ca să putem admira vestigiile romanice şi gotice. Nu-i nimic, l-am văzut anul ăsta în mai şi mă mai duc.

În 2007 mi-am spus cu regret că mi-ar plăcea enorm să trăiesc într-un asemenea oraş, dominat de stilurile gotic şi art-nouveau/ modernismo, cu bulevarde largi mărginite de platani şi gâşte în curtea catedralei, plajă şi munţi, rafinament clasic şi cultură alternativă contemporană. Un oraş unde Nordul şi Sudul se întâlnesc şi se îmbină armonios. Pe atunci nu mi-am dat seama ca tot ceea ce am de făcut este să vin aici. Între timp mi-am luat diploma de master şi paşaportul canadian, iar formalităţile de stabilire aici s-au simplificat, aşadar aş spune că am venit în momentul oportun, în ciuda crizei şi a şomajului apăsător din Spania. Fiind europeni, românii nu au nevoie de multe formalităţi. Eu am fost admisă la un doctorat la Universitatea Pompeu Fabra, dar la înregistrarea la Poliţie nu mi-au cerut nici o dovadă. Primul pas a fost trecerea în spaţiu, în registrul imobil al oraşului, ceea ce s-a făcut pe loc, în prezenţa colocatarei mele catalane, pe care am cunoscut-o în mai, datorită fratelui ei devenit rezident canadian (actualmente lucrează în Haiti pentru ONU, nu s-a lipit nici el de Québec). Azi deja mi-am obţinut numărul de identificare pentru străini (un fel de CNP), de care am nevoie pentru a-mi deschide un cont în bancă, a-mi face abonament la mobil şi la bibliotecă, şi mai ales pentru asigurarea medicală, absolut gratuită, indiferent dacă munceşti sau nu în Spania.

Săptămâna viitoare ar trebui să am interviu pentru un post, dar să nu spun hop ! până n-am sărit. Oamenii caută personal cu limbi europene, mai ales engleză avansat, şi experienţă internaţională, am avut noroc să dau peste ei. Pe 23 august mă duc la facultate, să văd ce se întâmplă cu înscrierea la doctorat. Totul simplu şi curgător, fără grimasele, hârţoagele şi timpii de aşteptare din România. Pe care o iubesc şi de care mi-e dor, cu oamenii frumoşi şi locuri a căror vedere îţi taie răsuflarea, ca şi miasmele aţâţate de arşiţă şi mitocănia omniprezentă. Aici am x magazine cu fructe şi legume pe o rază de 500 de metri, x supermarketuri cu servire amabilă, vedere la turnurile de la Sagrada Familia (cu care am constatat că nu mă mai împac, prefer bisericile austere, asta-mi aminteşte de un tort de nuntă) şi platani umbroşi pe bulevarde. Prefer partea modernă a Barcelonei - Eixample, imaginată de Ildefons Cerdà cu străzi ample, simetrice, perpendiculare şi paralele, şi cvartaluri de case octogonale, cu colţurile tăiate. Am senzaţia că respir liber, mai ales acum în august când locuitorii sunt plecaţi în vacanţă şi turiştii bântuie numai în jurul obiectivelor semnalate pe hartă. Da, mă simt singură şi dezorientată, dar ştiu că am nevoie de timp să mă acomodez, am trecut prin experienţa asta şi în Canada. Atunci am emigrat, acum e vorba doar de o mutare.

Trauma auto-impusă

Mărgele călătoare anti-temeri din mâinile Lolei

Un alt drumeţ prin viaţă mi-a spus de curând, într-un schimb de replici virtuale, că noi doi nu am discutat încă despre singurătatea alergătorului de cursă lungă şi oboseala inerentă. Acum trăiesc un astfel de moment, care din păcate se prelungeşte şi mă turmentează. Cred că am întins prea mult coarda sufletului, mi-am asumat o povară care devine apăsătoare.

Saptamânile astea mi-au pus la grea încercare relaţia cu mine însămi, mi-am impus prea multe schimbări şi am ajuns să mă simt propriul meu duşman. Nu am mai locuit de multă vreme singură, şi nu mă aşteptam ca la întoarcerea în Bucureşti să mă trezesc faţă în faţă cu amintirile şi fantasmagoriile mele tocmai în casa copilăriei şi primei tinereţi. A fost o casă de familie şi acum este un cuib gol şi tot mai părăginit, pentru că o casă veche poate deveni peste ani o icoană roasă de cari, fragilă şi extrem de costisitoare. Mi-a fost greu să mă desprind de căminul meu de cinci ani din Montréal, de lângă omul drag, acum trebuie să trăiesc şi doliul după ancora mea principală, locul unde credeam ca pot reveni întotdeauna. Eram o familie, acum suntem doar membri separaţi ai unei familii şi am rămas eu să contemplu cioburile şi să le cer ajutorul bunicilor şi străbunicii mele, care mi-au înstelat copilăria, nu idilică, ci plină de miez, dragoste şi învăţăminte. Trebuie să-mi adun toate fotografiile, jurnalele, fragmentele de viaţă, şi să le găsesc un alt loc, pentru că al meu este încă doar o Fata Morgana, tremurând iluzoriu în propria imaginaţie.

Am o nevoie organică de stabilitate, de un loc al meu, unde să împodobesc iar pereţii cu măşti şi desene din toate colţurile lumii, să-mi chem prietenii la cină şi să mă adăpostesc de toate furtunile. Am nevoie de un umăr pe care să-mi sprijin capul greu de gânduri, de o mână care să mi-o strângă pe a mea, de zâmbetul din fiecare dimineaţă la trezire. Şi cu toate astea am reuşit performanţa de mă îndepărta de ele tocmai când le găsisem, pradă unui impuls mai puternic decât instinctul de conservare şi nevoia de siguranţă.

Acum iar bagaje şi destinaţia pe care mi-am modelat-o în vis încă din 2007: Barcelona, unde nordul şi sudul reuşesc să convieţuiască. Deşi semnele şi veştile bune m-au copleşit începând de miercuri – mi-am găsit cameră în casa unei cunoştinţe de baştină din Barcelona şi am fost admisă la doctorat - nu reuşesc să mă bucur de ele. Nu sunt făcută pentru o viaţă solitară, nici nomadă. Colac peste pupăză, viitoarea mea colegă de apartament e alergică la părul de animale, deci nici măcar pisica nu mi-o pot lua pentru moment, fărâma asta de viaţă şi de moliciune de care mi-am promis să am grijă. Fiecare plecare pare să fie mai grea decât precedenta, dar sper să mă opresc la malul Mediteranei, unde să mă aciuiesc cândva într-o căsuţă albă cu grădină.

A miere/Şi a tiparoase/Hoitul tău miroase.

Cu toate zilele astea de computer intermitent m-am dezobicinuit de blogăreală. Si cutia magică încă nu și-a revenit total, pe lângă diacriticele care nu funcționează decât în Word, noroc cu spellingul de pe Google Chrome (da, și Mozzilla a amețit și funcționa incoerent). În procesul de refacere am rămas și fără mare parte din muzica stocată, noroc cu o jucărie MP3 care păstra o parte din comoară.

Un prieten cubano-spaniol m-a întrebat acum ceva vreme a ce miroase Bucureștiul. Iaca am tot fost atenta, cu nasul în vânt, și nările dilatate adulmecând cu nesaț. Pe lângă urină, praf, benzină și noxe, gogoși înfuriate și pateuri ieftine, oameni asudați sau prost parfumați, am inspirat miros de tei, de mâțișori de salcie, de dude strivite, de asfalt ud și prăfuit după ploaie, de crini vânduți de florăresele noastre inimitabile, de căpșuni coapte la tarabă, mirosuri familiare și dragi, care spre deosebire de peisajul urban sunt neschimbate. Si nu sunt numai ele, mirosurile, e și o grădină din vecinătate, de pe strada Cornelia, care are întotdeauna cele mai frumoase flori ale anotimpului, nu știu cine o îngrijește de treizeci de ani de când o contemplu, dar se vede dragostea revărsată asupra corolelor de toate formele și culorile. O oază de normalitate și de nemișcare în vânzoleala continua din jur.

Continui să mă simt ciudat de bine acasă, e drept că mă bucur de cireșe, căpșuni, roșiile și brânza neaoșe, care nu-mi lasă mare lucru de dorit culinar pe căldurile astea. Pana și un ou prăjit mi se pare un act de inconștiență și curaj. Am mai avut parte și de Regele Lear, de Agwa Correria si un mic concert cu Filarmonica și Alexandru Tomescu. Dar îmi dau seama că punctul meu principal de sprijin aici e casa în care stau, așa prăpădită și lovită de ani, pe potriva orașului și tării ce ne adăpostesc, după canonul matrioșka. Vișinii din curte sunt încărcați de fructe și masa adastă sub ploaie sau soare sosirea oaspeților, ca în vremurile vechi și bune când bunica era primitoarea si neodihnita stăpână a casei. Un alt vestigiu e "femeia cu brânză și smântână", care vine la ușă cu verdețuri și de-ale vacii, de-abia acum, după vreo douăzeci și cinci de ani am aflat ca o cheamă Veronica. E bine acasă, e aproape ca înainte, dar cei dragi nu mai sunt și mă conversez cu amintirea lor, sper ca bunica se bucură că mă vede robotind ca sa nu se ducă de izbeliște casa la care a muncit atât. Pentru că o casă veche, vorba mamei, e un elefant alb, minunat la distanță sau la alții, dar inutil de costisitor. Nu știu ce va fi, dar savurez răgazul asta de întoarcere la copilărie, chiar cu prețul singurătății, al insomniei și al lacrimilor din ochi.

Suspensie

Asa mã simt, ca un pendul între douã puncte, nici acolo, nici aici, si mã simt bine. Pe de-o parte nu mã deranjeazã detaliile cotidiene, Canada, Caraibele si America de Sud m-au obisnuit cu un fel de calm care rotunjeste asperitãtile agitatiei tipic bucurestene. Viata e prea scurta ca sa-mi macine mie nervii toti derbedeii, am lucruri mai importante asupra cãrora trebuie sã-mi fixez atentia, hai sã spunem cã e si ãsta un exercitiu de meditatie. Sau poate e numai începutul, momentul prelung al regasirii amintirilor din copilarie. Sau clipele de ragaz când îti bei cafeaua înainte sa începi ziua, între noapte si agitatia urbana. Neaparat dintr-o cescutã de portelan saxon.

Îmi vad prietenii, fac salsa one to one cu un cubanez emigrat prin cãsãtorie, ceea ce-mi mai ostoieste dorul, ma plimb prin parcuri, privesc florile si pãsãrile, am vãzut mierle si un pitigoi, pregatesc o conferinta despre experienta mea din Uruguay, am avut norocul unui festival de tango superb la Bucuresti.

Uneori ma întristez pentru casele paraginite, batrânii obiditi, otrepele cu sclipici si dinti albi de fiara care musca din oras si din cugetele noastre. Si totusi nu simt scârba pe care o acuza alti oameni traitori aici sau care au plecat deja. Probabil din cauza ca traiesc undeva într-o falie, unde nu interactionez cu nimeni din afara sferei mele de interes. Pânã si taximetristii peste care am nimerit au fost decenti. Azi la coafor am cunoscut-o pe Mariana Mihut, mi-a luminat ziua cu tonusul ei. Nu ma intereseaza bârfometrele si vaicarelile, mi se întâmpla uneori lucruri teribil de frumoase, de ma întreb ce-am facut sa merit asta. Am petrecut o jumatate de ora delicioasã în holul Colonadelor de la Athénée Palace citind Ramon Gomez de la Serna. As fi putut fi la fel de bine la Madrid sau Buenos Aires. Dar s-a fãcut ora 11 si s-a rupt vraja. În curând voi fi pe strada unde s-a nãscut el însã, urmeazã portocalele de Valencia, concertul de jazz al unui prieten si seri de poezie la Barcelona. Montréal e atât de departe încât e ca si cum nu ar fi fost. Cu toate astea îi admit necesitatea în viata mea, nu e comparabilã cu cea a visinilor din curte sau cu magnoliile de pe strãzi cu nume de capitale, dar a fost o etapã fãrã de care n-as fi ce sunt si chiar mult mai putin. Ca multe alte lucruri din viata mea, probabil Canada îsi va face simtite consecintele ceva mai târziu, pentru moment simt cã m-am întors trup si suflet, fãrã pãreri de rãu.

Lucrurile bune...

De când am venit tot fredonez asta ca sã-mi fac curaj. E drept, am regãsit Bucurestii într-o stare mai bunã decât ma asteptam, pentru cã mã asteptam la tot ce e mai rãu, o bolgie, un oras infernal, haotic, stresant, murdar, absolut insuportabil. În primul rând as spune cã e peticit, si încã prost. Desi m-am plimbat cu o plãcere nebunã pe strãzile cu nume de capitale, linistite, cu case frumoase si grãdini îmbietoare, sau pe cele aidoma din zona Teleajen/Matei Voievod. Cartierul unde am trãit pânã în 2001 si în timpul scurtelor mele vizite - Parcul Carol/ 11 Iunie este în schimb un hibrid înfiorãtor, unde casele pãrãginite se sprijinã de cele renovate si rânjesc sardonic spre bloculetele noi, unele mai impersonale decât altele, exceptia fiind monstruozitatea din piata unde se terminã Bulevardul Mãrãsesti. Taman acolo era cândva grãdina-cinema Festival. Dar am vãzut multe magnolii si forsithya în floare, iar Parcul Carol e presãrat cu toporasi, de care mi-era tare dor. Masinile nu opresc la trecerile de pietoni, claxoanele sunt mai rãu ca broastele pe lac la ceas de searã, dar autobuzele si metroul circulã bine si sunt curate, Când circulã pentru cã azi era grevã RATB. Oscilez asadar între încântare, nostalgie si revoltã. Sunt foarte uimitã cã nu mi-e câtusi de putin dor de Montréal însã, de rutinele sau peisajele de acolo, doar de omul drag si de apartamentul care oricum nu era al meu si va fi preluat de urmãtorul chirias peste o lunã.

Proaspãt aterizatã, am fost la piesa "Amadeus" pusã în scenã de prietenul meu Toma Enache, apoi la concertul Izabelei, care a avut imensul curaj de a începe o carierã artisticã la vârsta la care unii alunecã deja pe panta descendentã. Vineri seara am avut plãcerea si onoarea sã mã delectez cu prezenta Zazei, un personaj absolut delicios, eruditã, generoasã si în afara oricãrui tipar, mare cãlãtoare, cititoare, amatoare de sacouri de tweed si de bomboane de la faimoasa "Bucuria" din Chisinãu, cu care a binevoit sã mã cinsteascã si pe mine. Apoi a venit în sfârsit rândul Liei zurliei, mare om, mare caracter, care este, ca si Zaza, pe potriva imaginii pe care o aveam deja despre ea, dupã nenumãrate e-mailuri si discutii pe chat. Cu un haz nebun, drãgalasã si inimoasã, s-o pui la ranã.

Pisica mi s-a adaptat de minune, dupã ce a suportat înjereste tot drumul, ceea ce nu se poate spune despre valiza mea, care prin gratiile companiei KLM a ajuns a doua zi seara fragmentatã, dupã ce plãtisem $100 surplus de greutate si $50 o valizã în plus, pe lângã bagajul de 23 de kile admis. Mã rog, se pare cã-mi vor restitui barem costul valizei, conform politicii firmei.

În general mã simt bine în Bucuresti, mi-e drag sã stau în casa care m-a adãpostit vreo 26 de ani, alãturi de sora si cumnatul meu, sã ies cu mama în oras, sã-mi revãd prietenele si prietenii, locurile memoriei, sã respir aerul primãvãratec, cât rãzbate din poluare. E un moment de respiro înainte de o nouã provocare, despre care deocamdatã nu se stie unde, când si cum. Totul e la stadiul de posibilitate, de fior al asteptãrii, temãtoare si entuziaste în acelasi timp. O iau încetisor si mã bucur de tranzitie, citesc Nãscut în URSS de partizanul Ernu, vreau sã mã duc sã vãd Concertul de Radu Mihãileanu, Eu când vreau sã fluier, fluier, sã vãd ce mai e la teatru, sã fac un curs de salsa de o lunã cu niste habaneros adevãrati. Urmeazã concertul Butterflies in My Stomach, exact starea mea de acum.

Mary Poppins deschide usa

Cealaltã usã, oglinditã în geam, care dãdea spre altceva, sau lumea din oglindã a lui Alice. Pare sã nu fie nimic dincolo de ceea ce vedem în reflectie si totusi e o altã posibilitate a existentei, imposibilul paralel la care tânjim cu totii. Am senzatia cã acum deschid o asemenea usã, împotriva tuturor evidentelor, usa posibilitãtilor absurde, care existã împotriva logicii si a generalizãrilor. Usa spre Canada a fost una spre normalitate, spre bunãstarea ca urmare fireascã a pasilor numãrati si mãsurati, bunãstare ritmatã lunar de credite la bancã pentru casã si masinã, 1-2 cãlãtorii pe an, 1-2 copii bucãlati cu zâmbet senin si viitoare credite pentru universitate. Tânjind mereu dupã Europa, în mod absurd, pentru cã teoretic nu-mi lipseste nimic palpabil si mãsurabil. Dau cu piciorul unei vieti linistite si înlesnite în momentul în care as fi putut chiar sã cer un credit la bancã pentru un condominium, pentru cã am banii de avans.

Am plâns râuri de lacrimi sãptãmânile astea, mi s-a pãrut ca viata mi se rupe în bucãti, m-am despãrtit cu greu de cele câteva mobile mai acãtãrii, vândute cu sume derizorii, pentru cã asa-i viata de migrant, mai primesti cadou, mai iei en-gros, si când îti vine tie rândul sã te muti toate se duc pe apa sâmbetei. Mã uit în jur si mi-e drag apartamentul în care am stat aproape 5 ani, primul în care am locuit singurã, pe care l-am aranjat cum am vrut eu si l-am împãrtit cu omul drag, pe care încã nu stiu când si unde îl voi revedea. Mi-e fricã de Bucuresti, desi este orasul meu, unde sunt mormintele celor plecati si casa-i plinã de amintiri. Zilele trecute mã gândeam la cât de sfâsiat si zdrobit este orasul ãsta, cât neiubit - Bucarest la mal aimée. Grãdina de varã festival unde vedeam filmele cu Piedone când eram micã nu mai existã, cinemaul copiilor - Doina, nici atât, cinema Modern, unde am vãzut cândva "Concurs" de Dan Pita adãposteste acum cred o salã de bingo. As putea scrie pagini întregi despre cât de batjocorite sunt locurile unde am copilãrit, de venetici veniti din toate colturile sã se ajungã, pe care nu-i leagã nimic de oras si de viata lui interioarã, sufocatã de SUVuri si blocuri vechi si noi. Si totusi acolo mã duc, nu stiu pentru câtã vreme încã, astept peste zece zile o întâlnire ca o rãscruce de drumuri, care o sã-mi semnalizeze urmarea itinerariului. Într-o lume idealã mi-as fi urcat apartamentul închiriat pe covorul zburãtor, cu iubit, pisicã si plante, în loc sã burdusesc valizele si sã trimit cutii cu vaporul. Pisica va fi însã singura verigã de legãtura cu viata de aici, cel putin pentru o vreme. Un bot de blãnitã neagrã cu ochi galbeni care se tine dupã mine prin casã ca un...cãtel. Tinându-mi de urât în timpul unor luni chinuitoare de relatie la distantã, punctatã de chat, e-mailuri, Skype si uneori scrisori desuete.

Încã douã zile si jumãtate si voi lua iar viata în piept, departe de comoditatea canadianã, de matricea existentialã pe care am reusit sã o încropesc în Montréal, timp de cinci ani. Nu am venit aici cu vântul fluierând prin buzunare, plec cu ceva mai mult chiar, plus o diplomã de master si o pisicã, pe lângã noi prieteni, cãlãtorii, experiente. Dragostea a tot venit si plecat din viata mea, de data asta sper sã stea si sã treacã proba de foc a distantei în timp si spatiu. Vita nuova, încã o datã, printre lacrimi si sperante, dar pe un teritoriu cunoscut, rãvãsit de absurda crizã generatã de jocul cu cifrele. Anticiparea senzatiei de cãldurã pe care ti-o dã familiaritatea ritualurilor zilnice. Si efortul de a construi obiceiuri noi, de a cumpãra si de a gãti altfel, efortul de a te regãsi într-o lume care nu mai e a ta de aproape 10 ani, decât pe timpul unor saptãmâni de vacantã. Si care nu va redeveni a ta decât pentru un timp nedeterminat încã. Dupã multã vreme mi-e fricã de schimbare, mi-e fricã de mine însãmi, de reactiile si emotiile mele, nu vreau sã mai plâng, sã mã mai îndoiesc, sã mã învinuiesc, se vede cã nu mai am curajul de la 20 de ani, dar am o luciditate si o constiintã a riscului asumat pe care nu o aveam atunci. Stiu cã este o parte din pret, si sper sã nu fie mai scump decât credeam.

Dincolo de Havana - Trinidad

Întrucât am însirat o poveste sinteticã si la obiect pe un site grozav, îl semnalez aici.

Multi ar crede ca exista numai Varadero si felurite insulite (cayos), plajele albe, apa turcoaz, hoteluri all-inclusive. Am descoperit ca în Cuba exista si Sighisoara (a mai remarcat cineva:) si am pornit într-acolo, ca la pomul lãudat cu sacul. N-a fost nici o problema sã sun din Havana si sã fac rezervare la casa particular. Autocarul Via Azul, pentru care a trebuit sa ne trezim cu noaptea în cap, pleca pe la 8, a oprit de nenumãrate ori prin diverse sate, sau chiar în fata unor case izolate, probabil soferii le duceau una-alta din Havana si luau mâncare. Toate bune, dar pe banii nostri. Nu-i rãu sã-i furi statului, ca si el îi furã pe toti, dar creeazã obiceiuri proaste care se perpetueazã si dupã schimbarea regimului.

În drum am trecut pe lânga rezervatia naturala Cienaga de Zapata (mlastina lui Zapata), cu tot felul de specii endemice de plante si animale, gen Delta Dunãrii. Dupã am continuat spre Playa Giron/Bahia de Cochinos, locul unei "bãtãlii istorice" - 17 aprilie 1961, în care 1511 de contra-revolutionari, la bordul câtorva vase, majoritatea cubanezi din Statele Unite, s-au înfruntat cu 15.000 de oameni din fortele castriste. CIA si guvernul USA au fost implicati în planificarea invaziei. Lozincile care precedau locul faptei culminau cu afisul din capul satului, care exprima mândria primei victorii împotriva imperialismului yanqui. So much for it.

Dupã 6.5 ore, mai mult sau mai putin plãcute (dupã Cienfuegos peisajul a început sã se onduleze si a trecut spre munti pe stânga, mare pe dreapta), am poposit în Trinidad. Gazda, Nancy, a venit sã ne astepte la autogarã, stia ea ce stia, la sârma care separa pasagerii de oras se îndesau gazdele în cãutare de turisti, care un mini-poster cu fotografii, care cu o carte de vizitã. Era o zi înnoratã si rãcoroasã, eu m-am urcat iar în ce turle am gãsit pe acolo si am misunat pe strãzi. De mâncare am gasit pizza localã vândutã din fereastrã cu 25 de centi si ceva fripturã si salata la un restaurant bodegã. Nu prea eram cu chef, orasul era micut si ni s-a pãrut cam lung drumul cu autocarul, pentru atâta lucru. Farmecul era cã Trinidad a rãmas intact din sec. XVIII, dar semãna suspect de bine cu zona Transilvaniei: acoperisuri frumoase de tiglã, strãzi pavate cu piatrã cubicã, case colorate lipite unele de altele. Dacã te îndepãrtai de centru, ceea ce nu era greu, mizeria rãsãrea dintre culori precum ciolanele unui cersetor prin hainele desirate. Se vedea de la postã cã turismul e cam singura sursã de venit, ceea ce ne-a confirmat si un localnic de la un muzeu local. O fetitã pe care am fotografiat-o ne-a cerut un pix, o negresã în piatã ne-a întrebat dacã nu avem un tricou sã-i dãm si ei, un nene ne-a cerut bani. Nu-i de muncã, fabrica de bomboane din apropiere e închisã. Poate din cauza asta nu mai sunt bomboane cubaneze în România.

Seara era a doua noapte de galã a festivalului Semana de la cultura, am rezistat eroic frigului si i-am privit pe tinerii balerini contemporani de la Endedans, urmati de niste tinere împopotonate cu pene de strut verzi care dãdeau strasnic din tot ce aveau, un cântãret patetic si un grup de dans folcloric. Nu am rezistat pâna la sfârsit, un comic de cãmin cultural punând capãt distractiei.

A doua zi am dejunat interesant, cu guava în trei forme de agregare: fruct, gem, suc, patru bucãtele de brânzã excelentã, rosii, pâine, unt si cafea. 3 CUC. Mai vrei si-un ou, mai pui un CUC. Dupã care a venit sã mã ia ca din oalã omul cu caii, de care eu de-abia întrebasem dacã existã cu o zi înainte. Mâna destinului am zis, si am plecat spre muntii din zare, eu si vãrul omului. Probabil tartorul avea un grup de turisti cu altã destinatie. 20 de CUC e rezonabil, pentru trei ore dus-întors de bãtut coapsele de sea, plus mers prin pãdure pânã la cascada seacã. Am traversat practic toatã valea, printre câmpuri, palmieri, vaci cu vitei, cãlãreti rurali, capre si câte o ogradã. Am zãrit si ceva pãsãret sãlbatic, greu de zis din mers ce era cu el, cred cã si prepelite, ghidul le-a zis codornices. Io nu prea stiu care-i potârniche si care-i prepelitã, da' erau mici, sãracele.

La întors am vãzut cã ratasem autobuzul pentru faimoasa plajã Ancon, si am reusit sã mergem cu un vechi Chevrolet sau ce era, la Boca, numele-i vine de la gura râului care se varsã acolo. Cum necum, desi era vânt, am reusit sã mã îmbãiez, apa era minunatã, limpede si cãldutã, ba chiar am vãzut arici de mari prinsi de stânci si un banc de Caribbean Blue Tang.

Nu ne-am despãrtit cu pãrere de rãu de Trinidad, dar mi-ar fi plãcut sã mai stau sã explorez zona, sã mã duc de pildã în zona muntelui Topes de Collantes unde se practica eco-turismul, sau sã vãd Valle de los Ingenios, unde s-a cultivat intens trestia de zahãr în secolul XVIII si se poate merge si cu trenul cu aburi, turistic, evident. Tot pe acolo le-au dat la cap celor care s-au împotrivit victoriei revolutiei pânã în 1964 (Rebeliunea din Escambray), inclusiv au deportat o parte din tãranii revoltati, cei care au scãpat de închisori si executie. O parte din rebelii ãstia au luptat alãturi de armata lui Fidel, ca sã scape de dictatura lui Batista, dar nu le-au plãcut consecintele comuniste. Bineînteles, asta nu scrie nicãieri, noroc cu Wikipedia.

Happy Holidays/ Joyeuses Fêtes

Nu e politically correct, ci chiar lipsit de tact sã urezi Crãciun Fericit în dreapta si în stânga, din cauza asta sintagmele încetãtenite pentru vremea Crãciunului sunt temps des fêtes si holiday season. Le e mai usor comerciantilor sã-i atragã astfel si pe pakistanezi, maghrebini, indieni, si alte natii necrestine. Crãciunul e doar shopping season, de ce sã-l acaparãm noi, crestinii? Cã ni se trage de la Saturnalii sau Soarele Nebiruit , probabil si Yule, si de fapt habar n-avem când s-a nãscut Isus (poate era în zodia Vãrsatorului, doar predica iubirea universalã, sau a Pestilor, cã doar ãsta a fost simbolul secret al crestinilor de la începuturi) e un fapt secundar. Oricum în Québec bisericile abandonate pot fi transformate în condominium, Domnul fie cu tine.

Recunosc, lehamitea care mã ia pe sus în asemenea ocazii tocmai îsi atinge apogeul. Mi-ar plãcea sã fiu într-un sat de munte din România. Undeva în Maramures sau Bucovina, unde obiceiurile pãgâne au fãcut casã bunã cu cele crestine, si "mascatii" nu sunt brigada anti-tero. Probabil n-as putea mânca mare lucru pe-acolo, doar o mãmãligã cu ceva, porcul fiind animalul nostru sfânt, simbolic si sacrificial, dupã cum se si povesteste. Nu mor eu de la mirosul de sarmale, dar de la cârnati lesin cu sigurantã, si nu de poftã. Dar m-as simti bine printre ce-a mai rãmas din oamenii de acolo. Aici românii îsi umflã frigiderul, dau eventual o raitã pe la bisericã si se înroleazã în hoarda de shopping, în semn de integrare deplinã, mai ales pe 26 decembrie, Boxing Day, ziua reducerilor si coada cozilor.

Mi-e dor de casã, de casa noastrã din copilãrie, de mesele si vizitele de familie. Noi eram putini, la un moment dat eu, mama si bunicii, cu ceva variatii pe parcurs, ramânând într-un final cu mama si sora mea. Dar eram legati de tot felul de neamuri si rubedenii, veri de-ai bunicului si de-ai bunicii, mai aromâni si mai sasi, dupã caz, între Crãciun si Anul Nou nu mai pridideam cu sãrbãtoritul. Acum avem niste veri în Orlando, Florida, pe care de-abia i-am regãsit, o verisoarã la Paris, un vãr la NY. Cu pãrintii lor ne vorbeam si ne vizitam, ne veneau felicitãrile negresit de la Salbertrand si München. Cum necum de sãrbãtori aveam cele cuvenite, dar mai ales ni se lumina casa de la micii colindãtori si de la oaspeti. Mi-e dor de bunici, de unchii si mãtusile mele, care, vai, au plecat dintre noi, mi-e dor de lumea pe care si-o croiserã ei si în care am crescut cu lipsuri si bombãneli, dar multa dragoste si multã frumusete, care crestea în cozonaci, în O Tannenbaum (rãmãsitele de culturã germanã din familie), în agitatia si bucuria de a împãrtãsi a acelor zile. Nici cu douã kilograme de somon afumat, un banc de stridii si valuri de sampanie nu le mai pot recupera. Mã tem cã pentru moment Crãciunul e pentru mine un timp al amintirii si al tristetii, si as vrea sa treacã repede si sã plec în Cuba, doar asa sunt eu cel mai fericitã, tot pe drum, pe drum, pe drum.

Pe 25 am chemat la masa câtiva prieteni care stiu cã sunt si ei singuri aici si dependenti de invitatii: Andrea si Kirsten din Germania si Petter din Norvegia, se pare cã voi avea si un musafir necunoscut din Barcelona, dacã nu mã duc eu în Catalunya (încã) vine ea la mine. Cu prietenii brazilieni s-ar putea sã mã vãd vineri seara. Desi m-au invitat pe 24, mã duc la vecina româncã, sã împodobim brãdutul, i-l dãruiesc ei si mai ales bãietelului, Andrei. Eu sper sã nu mai am nevoie de el în Canada, iar la anul de Crãciun vreau un Caganer.

Când sunteam eu micã...se opreau când una, când alta

stãteam la coadã si voiam sã devin din soim al patriei, pionier. Si din pionier, utecistã. E mai bine sã-ti doresti ceea ce este inevitabil. Evident mi-am dorit si ca bunica sã plece în Germania în '87, dar nu mi-am dorit sã ne pãrãseascã în '89, chestie de nuantã. Nu numai cã am crescut în anii '80 (de la 6 la 15 ani, fotografia e din 1981, anul de glorie când am fost "fãcutã" pionierã), dar ei au crescut în mine, în carnea si mintea mea, cu toate posibilitãtile lor de a visa cã "afarã" e mai bine, si imposibilitatea de a trece dincolo de vise.

"The Land of Green Plums" m-a dus înapoi acolo, apoi "Amintiri din Epoca de Aur", de unde am iesit cu o senzatie de disconfort spre rãu fizic, acum citesc "The Appointment" si am aceeasi senzatie, ca port haine vechi, urâte si incomode, cu miros de naftalinã. Nu-mi aduc aminte sã mã fi simtit atât corodatã interior de o carte de când am citit "Castelul", acum vreo 15 ani. Toate tristetile, lipsurile, întunecimea, au revenit la suprafatã ca mortii vii din filmele de serie B cu zombies. Nu atât amintiri concrete, cât amintiri de stãri, ca în faimoasã scenã proustianã a madeleinei. Saptamâna trecutã mi-am cumpãrat pufuleti, dintr-un impuls inexplicabil, cred cã voiam sã simt un gust din acei ani. Gusturi schimbate temporar de cel al ciocolatei chinezesti, când se nimerea, sau al ciocolatei Barila din Cehoslovacia, pâna când mama a fost obligatã sã-si pãrãseasca slujba din comertul exterior, având rude prea apropiate într-o tarã vesticã. Vara veneau ciocolata Sarotti si ursuletii fructati Haribo din München, din Italia nu-mi amintesc ce ne aduceau zio Toni si tanti Dina. "Sed fugit interea, fugit irreparabile tempus, singula dum capti circumvectamur amore."


Sursa: Kurt Deninger/Photobucket

N-am simtit nevoia sa-mi iau gumi-bärchen ci pufuleti, nu stiu de ce, poate mi se pare cã ceva a rãmas neterminat atunci, eram prea tânãrã ca sã-mi pot dea seama cu adevãrat de ceea ce se întâmplã, prea tânãrã ca sã încerc sã trec Dunãrea înot sau sã lipesc afise subversive. Noi asteptam sã plecãm în Germania, pânã în iunie 1989. 23 iunie. Multe au luat alt curs decât cel asteptat, la München am ajuns numai în pelerinaj la un mormânt, între un tren si un avion, desi voiam sã vãd orasul prin ochii bunicii mele, un mormânt nu-mi spune nimic. Rãmâne sã revin, sã o mai caut, pe la Alte/Neue Pinakothek si prin parcuri, sper sã-i regãsesc scrisorile si sã-i pot restitui parcursurile.

Si acum îmi face rãu si-mi face bine sã-mi aduc aminte de oprirea apei, a gazului, a curentului, de cozi, de gustul iaurtului la borcan cu capac de staniol...de existenta Spitalului Brâncovenesc de care-mi amintesc ca prin ceatã, de tramvaiele 12 si 8 care treceau pe lângã casã, de Dâmbovita cea urât mirositoare si opacã precum vremurile. "Amintiri din Epoca de Aur" mi-a fãcut rãu pentru cã mi-am dat seama cã nu pot râde cinstit de mizeria umanã de atunci, care din pãcate a pus bazele mizeriei umane actuale: servilismul, minciuna, coruptia, aranjamentele, cultul personalitãtii dedicat unei nulitãti, mitocãnia la putere si lipsa de respect pentru individ,"ciupitul" de ici-de colo. Cum de-avem pretentia sa producem un presedinte care sã semene cu asa ceva, când nici chelneri decenti nu suntem capabili sa formãm? Cum dracului sa râzi de ceea ce te-a fãcut pânã la urmã sã-ti iei câmpii?

Despre Herta Müller - metisajul cultural la zid

Dupã ce am citit multe interviuri si articole, din presã si blogosferã, în englezã, francezã, româna si ceva germanã (câta buchisesc). Dupã ce am început sã citesc Herztier/The Land of Green Plums, care va fi urmatã de The Appointment. Pentru cã mi se pare absurd sã-ti dai cu pãrerea despre un scriitor fãrã sã-i fi citit mãcar o poezie sau o carte, ca sã vezi de unde vine si ce hram poartã, pentru cã Premiul Nobel pentru literaturã este decernat operei, nu persoanei, indiferent de nationalitate.

Un turc nãscut în Germania, care alege sã trãiascã în Turcia si scrie în turcã, e turc sau german? Lautréamont, Jules Supervielle si Jules Laforgue sunt francezi nãscuti la Montevideo, nimãnui nu-i trece prin cap sã-i considere concetãtenii lui Mario Benedetti. Mai stie cineva ca Josephine Baker e originarã din Statele Unite? Dalida (Iolanda Cristina Gigliotti) era italiancã nãscutã în Egipt, a jucat acolo în douã filme, în limba arabã, a cântat si în italianã, chiar la San Remo...îsi mai pune cineva întrebãri asupra nationalitãtii ei? Unii români au sãrit de fund în sus ca se bucurã nespus ca o româncã a câstigat Nobelul pentru literaturã, altii s-au ofuscat de sãritul de fund în sus al primilor, pentru cã o scriitoare germanã de sânge german, nãscutã în România, a fost premiatã, iar propunerea a venit din partea Germaniei, tara unde s-a refugiat, a fost publicatã si apreciatã, pentru cã nici unui scriitor nu i se acordã Nobelul dacã nu beneficiazã de o faimã prealabilã. Herta Müller s-a nãscut într-o comunitate svabã, si conform declaratiilor ei, nu a învãtat limba românã pânã la 15 ani, dar limba ei maternã nu era totusi germana literarã. Are deci o identitate hibridã, metisatã, ceva destul de rar în forma asta, Kundera si Kafka nu pot fi decât cehi, cum si Kadare este albanez, în ciuda exilului. Ea s-a nãscut cumva în exil, dar admite ca limba românã îi influenteazã modul de a gândi si de a scrie. Mai mult, a publicat chiar o carte de versuri "Este sau nu este Ion".

Pânã la urma cred cã relatia fiecãruia cu un scriitor trebuie sã depindã de relatia cu scrierile acestuia, nu cu limba sau nationalitatea. Oricât mi-ar plãcea mie portugheza si oricât de dragã mi-ar fi Brazilia si locuitorii ei, natia si limba lui Paulo Coelho nu mã îndeamnã sã-i citesc parascoveniile New Age drese cu pastile de culturã generalã si povesti de dragoste improbabile. Probabil cã si Herta Müller m-ar fi interesant mult mai putin dacã n-ar fi scris despre România socialistã, în ciuda Nobelului. Spre Orhan Pamuk m-am îndreptat pentru cã la un moment dat, în 1997, prietena mea turcoaicã pasionatã de Hesse mi-a vorbit despre el. Si sincer, ultimul roman citit - "Zãpadã," mi-a plãcut mai mult decât "Numele meu este Rosu" si "Castelul alb". Am citit cu mare drag Calvino si Mahfouz fãrã sã am habar cã au primit Nobelul.

Când am aflat ca Herta Müller l-a câstigat , prima reactie a fost sã vãd despre ce scrie si cum gândeste (din interviuri), înainte de a verifica ce cãrti sunt disponibile la bibliotecã...poate cã nu aveau sã mã intereseze. Am descoperit un om integru, care a refuzat sã-si plece capul si totusi s-a considerat învins de regimul comunist. Asta deja e foarte important, dar ma intereseazã si mai mult faptul cã scrie numai despre experienta ei din acei ani...este unul dintre oamenii care nu ne lasã sã uitãm, esentiali pentru cei prea tineri în 1989 (eu aveam 15 ani, am apucat sã stau la coadã, sã fiu soim al patriei, pionierã si utecistã; sã dãntuiesc tematic pe stadion de Ziua Pionierului; sã mãnânc bunãtãti cu arome vestice în vacantele de varã, când veneau rudele din Italia si Germania...sasi, nu svabi; si sa ascult Europa Liberã alãturi de mama - sora mea avea numai 9, deci pentru ea astea sunt povesti). Si ca si cum nu ar fi suficient, Herta Müller ne reaminteste cã noi încã nu ne-am rãfuit cu trecutul, cã fostii "nomenclaturisti" si "securisti" sunt politicienii si oamenii de afaceri reciclati, încã viabili dupã 20 de ani. Ah...asta voiam sã stiu, nu câte si ce pasapoarte are.

Asadar am luat cele douã cãrti disponibile în englezã la bibliotecã, pentru moment îmi place foarte mult The Land of Green Plums, poezia îmbinatã cu realitatea cenusie si monotonã, modul ei de a descrie detaliile, senzatiile, oamenii, absurditatea existentei. Am descoperit fragmente de cântece populare: Mi-a zis mama cã mi-o da, Asearã vântul bãtea...pâna la Canarul lui Phoenix, cu mentiunea fugii lor. Evident citatele astea au altã semnificatie pentru un cititor din România.

Prin urmare mã bucur foarte tare cã premiul Nobel i-a fost decernat tocmai ei, pentru cã altfel cine stie cât mai stãteam pânã ajungeam sã o citesc - am citit anul trecut despre scrisoarea deschisã cãtre Patapievici, publicatã în Frankfurter Rundschau. Si iarãsi mã bucur pentru cã datoritã ei istoria recentã a României va fi cunoscutã de eventualii cititori de oe tot globul, sunt convinsã cã de-acum se vor face si lucrãri de master si doctorat pe marginea cãrtilor Hertei Müller.

XXXV, câteva lucruri minunate, stare de fapt si de suflet

Recunosc cu mâna pe inimã cã am 35 de ani si o viatã îndestulatã pe toate planurile. Pe cel profesional mã strãduiesc cel putin sã ies din inertie si rutinã, si ultimele articole pentru "Pagini românesti", ca si un al treilea, mãrturie despre decembrie '89, pentru ziarul "Quartier Libre", m-au animat putin, ca o transfuzie temporarã de entuziasm. România ramâne însã ghimpele din inimã, aia pe care tin mâna când recunosc cele precedente. Poate 30 de ani era o vârstã prea coaptã pentru emigrarea în minunata lume nouã, poate am cãlãtorit prea mult înainte ca sã pot sta locului acum sau sã pot aprecia stabilitatea de aici, cert este cã am învatat sã-mi asum propriile elucubratii existentiale cu oarece calm. Poate cã de-abia atunci când nu mai apartii nici unui loc ajungi sã-ti apartii tie însãti, sau propriei schizofrenii, cu cât ne adaptãm mai mult societãtii, cu atât riscãm mai mult sã ne îndepãrtãm de noi însine. Noica spunea în Jurnalul filosofic cã Don Quijote avea dreptate, cã asa trebuie sa trãiesti, cu lumea ta. A mea e legatã de multe alte lumi, mai bine zis e un sirag pe care sunt însirate multe perle si mãrgele de sticlã.

N-am mai scris de la o vreme, de România mi-era silã si milã, ce sã spun asadar când judecãtorilor în loc sã li se dea sporul de stres si suprasolicitare psiho-nervoasã, li se plãnuieste scãderea salariilor? Fac grevã? Sã facã, au tot dreptul, atâta timp cât sunt obligati de termene sã-si ia dosare si acasã în week-end sau chiar în vacantã. Un judecãtor este la fel de responsabil fatã de viata umanã ca si un medic. În mod ciudat si unii si altii sunt dintre cei mai oropsiti pe cale salarialã, si toti se scandalizeazã de nivelul de coruptie din justitie si neglijentele din sãnãtate. Dar criticii nu se gândesc la ce apasã umerii acestor oameni si cã sunt oarecum obligati sã caute alte compensatii când statul de drept îsi bate joc de munca lor. Chiar vorbeam cu un prieten ieri despre salariile mari ale judecãtorilor din Spania sau din Canada, o dovadã în plus cã debandada de la noi are fatete necunoscute pe alte plaiuri.

Trecând peste astea si privind exclusiv spre mãrunta mea existentã de veveritã sãltãreatã si satisfãcutã, am petrecut un week-end minunat la Toronto cu prietena mea Laura care, ah!, s-a mutat acolo când m-a lãsat pentru un bãrbat, care evident nu a meritat efortul. Ne-am plimbat mult, am vãzut o galerie plãnuitã de maestrul Santiago Calatrava, bãrci, lebede si rate, muuuultã apã si multã verdeatã. Toronto are un centru de afaceri mult mai întins decât Montréalul, hectare de blocuri cu fatade care se oglindesc reciproc si e mult mai american ca ambiantã. E minunat cã se aflã pe malul unui lac enorm si te poti duce cu feribotul pe niste insule brãzdate de canale linistite, pe care le poti strãbate în kayak si canoe, oprindu-te la o gustare si o cafea într-o pãdurice veselã, admirând bãrcile si yachturile norocosilor proprietari sau cottage-urile tipice. Laura stã într-o zonã verde tare, High Park, dacã traversezi parcul cu pricina ajungi sã te plimbi pe malul lacului, bucurându-te de priveliste si de lebede, cormorani si rãtuste, cum reiese si din imaginile de mai jos.

Album (click!)

Toronto

La Montréal am avut parte de Festival des Films du Monde, dupã care eu personal nu mã omor cu firea, având câteva dezãmãgiri la activ. De toantã ce sunt am pierdut însã ultimul film al lui Wajda cu ocazia asta. Tatarak mi-a fost cãlduros recomandat de Dan Burlac si Alex Iordãchescu, veniti la festival pentru a prezenta "Copilãria lui Icar"/L'Enfance d'Icare, fiind producãtorul si respectiv regizorul filmului. Le-am propus celor de la ziarul local "Pagini românesti" un interviu cu Alex, ca si cronica la filmul lui si "Nunta mutã", debutul regizoral al lui Horatiu Mãlãele. Zis si fãcut, am executat si interviul si cronicile, si a fost o mare bucurie sã-l cunosc pe Alex, vãr cu soprana Irina Iordãchescu si sotul Ruxandrei Zenide, al cãrei film, "Ryna" mi-a fãcut o impresie foarte puternicã. Duminica viitoare cronica filmului sãu si interviul vor fi si ele în "paginile românesti", la loc de cinste.

Sursa foto: gala.fr/SIPA

Joi pe 3 septembrie iar a fost ziua mea si am sãrbãtorit-o simplu, cu un picnic în parcul Mont-Royal printre veverite si rate la mal de Lac des Castors. A traversat si un sconcs pajistea razant mai pe searã, din fericire nu a stropit si el evenimentul, care ar fi devenit astfel cu totul de neuitat. Scenã de gen: Roberto si Adrian în plinã serenadã latino-americanã.

Mi-am luat câteva zile libere drept cadou si am fost sã dansez tango miercuri si vineri, sâmbãtã delectându-ne cu o minunatã cinã a la turca de Ramadan, datoritã veselei si generoasei initiative a fundatiei Dialog. Pe lângã noi mai erau prezenti si Pakistanul si Indonezia, ba chiar douã convertite la Islam, o polonezã si o bielorusã/gruzinã. La momentul rugãciunii tocmai gazdele au fost cele care nu s-au închinat la Allah, de, Turcia e un stat secular, sã nu uitãm. Ne-am înfruptat cu yayla çorbasi, köfte, çoban salatasi, taze fasulye, biber si patlacan dolmasi, încununate de o baclava finã si fistichie, güllaç, tulumbe si alte deserturi divine si mârsav de dulci, eu fiind tare fericitã sã-mi perii rudimentele de turcã. Culmea a fost ca pe lânga invitatia la masã m-au cadorisit si cu un CD de muzicã traditionalã, în timp ce toti am primit ochiul magic contra deochiului. Halal popor, turcii ãstia, întotdeauna capabili sã mã surprindã. Duminicã m-am delectat cu un spectacol de flamenco din menajeria de manifestãri locale, adicã împestritat cu muzicã "pop" care includea si "Dazed and Confused" de Led Zeppelin. Cel putin ciudat, noroc ca s-au cumintit în partea a doua.

Si ca si cum n-ar fi fost îndeajuns, am sãrbãtorit Labour Day, lunea liberã adicã, prin munca la câmp, pe tarlaua lui Roberto, care-mi cântã joi la aniversarã. El îi zice milpa locsorului unde cultivã printre altele si dragele mele rosii verzi tomatillos, baza de la salsa verde. Dupã ce cã ne-a rãsplãtit în naturã, cu busuioc, epazote, tomatillos si rosii portocalii minuscule, Roberto ne-a cinstit si cu o masã copioasã: pui scãldat în mole poblano si creveti cu sos de chile amarillo si cremã de cocos, evident înfãsurate în tortillas de mais cãldute. Dezmãt total adicã, finalul apoteotic fiind mango cu înghetatã de vanilie si sos de ciocolatã adusã tocmai din Chiapas, fãrã zahãr, numai cu migdale si scortisoarã mãcinate în compozitie, amarã si salutarã, desi gazda s-a îndurat de noi si a îndulcit-o putin. Xocolatl, nectarul zeilor. Oamenii din jur - nectarul meu.

România schizo sau criza pe douã cãrãri

Nu mai înteleg nimic din vestile pe care le primesc din tarã. S-au tãiat joburi în sectorul sãnãtãtii; judecãtorii nu-si primesc sporul de suprasolicitare, dar continuã sã fie suprasolicitati; se vor desfiinta 15.000 de joburi în sectorul public; inclusiv Universitatea Bucuresti renuntã la un profesor din cinci. Altora li se scad drastic salariile, fie ca lucreazã la public sau la privat, pânã la 50%, eventual sunt si dati afarã dupã (chiar azi mi-a spus un prieten ca sotia lui e acum somerã). Guvernul nu mai are bani si moare de gâtul FMI-ului.

Ce vãd la unii pe Facebook? Petreceri, Vama Veche în week-end, vacante sclipitoare prin tãri extraordinare, eventual un articol de ziar care recomandã o vacantã de 4000 de Euro în Indonezia.

Unii îmi spun cã se sufocã, au deja grija zilei de mâine, dacã nu va fi cea în care ramân pe drumuri; altii par sã trãiascã pe altã planetã, îmi spun cã sunt bani, ei o duc bine, ceilalti spun baliverne, nu stiu sã lupte cu viata, nu sunt pe val si nici în trend. Ah, da, e mitocãnie, mizerie, drumuri desfundate, dar astea tin de specificul local, altfel toate merg ca uns, înainte, flãcãi, spre alegeri!

Tot un drac si nu numai

Am mai descoperit o ghidusie lingvisticã, cândva vorbeam de împrumuturile din turcã, acum e vorba de una dintre multele apropieri de limbi si dialecte periferice de sorginte latinã, gen sora mia si frátemo în napoletana, sau straduzza, casuzza, nica (micã) în sicilianã.

Drac e dragon în catalanã. Pânã si dragonul lui Gaudí din Parcul Guëll e tot un drac.

Rezultã ca etimologia lui Dracula legatã de ordinul Dragonului e cât se poate de credibilã. E posibil ca "drac" sã fi însemnat dragon si pe atunci. Fratele sãu balaurul are alte rãdãcini etimologice, chiar pre-latine, probabil ca barzã, varzã, viezure si altele ca ele. Dracul catalan scuipã cum cere traditia, foc.

Tot în catalanã am mai gãsit forme ale participiului trecut: descosut (varianta veche) si perdut de exemplu sau chiar un refren popular pescãresc :
A la mar
no hi ha teu
ni meu.
A la mar
tot es teu
i tot es meu.

How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb

Citind despre colapsul "Realitãtii" din România, cu toate sensurile cuvântului în minte, ma bate gândul ca a fost o miscare planificatã: atragerea celor mai buni oameni din presã cu oferte nejustificate, cumpãrarea unor ziare cum sunt "Catavencu" si "Cotidianul" tocmai pentru a le dezamorsa, pentru cã unii si altii erau deranjati de ce spuneau si ce scriau unii jurnalisti. "Fã-te frate cu dracul pâna treci puntea" e din pãcate o scuzã pentru lipsa de responsabilitate si profesionalism din multe domenii. Unii au cãpãtat ce si-au cãutat cu lumânarea, altii au fost amãgiti de mirajul unui mare trust profesionist, ca musculitele de lumina lãmpii.

Si cel mai trist în România mi se pare penibilul situatiei, modul jalnic în care împricinatii se scuzã si-si pun cenusã în cap, Monica Ridzi e o biatã scolãritã în acest domeniu, si nu mã îndoiesc ca însusi cazul ei e numai o arma de distragere în masã de la situatii mai grave, gãuri si mai mari în buget. Nu înteleg cum de oamenii care au demnitate în România nu au ajuns demnitari si dregãtori, cu exceptii care confirmã regula, ca Varujan Pambuccian, un om de o luciditate impecabilã si implacabilã, care din pãcate nu poate face nimic printre atâtia inepti.

Pâna la urmã, ca pentru orice infectie, ar trebui sã explodeze naibii buba si sã iasã tot puroiul, din pãcate însã asta ar zdruncina vietile prea multor oameni, dintre care multi sunt nevinovati, dacã nu considerãm inertia si lãsatul în voia vântului o vinã.

Destinatia e drumul

Sursa foto: http://www.hearts-words.jp/works/windingroad.html

Gândurile de fatã mi-au fost inspirate de douã momente povestite savuros de madame Zaza, în ritm de roti sau de feribot, si nu numai de ele.

O revistã lucioasã cu public tintã feminin din România s-a arãtat interesatã de parcursul meu când le-am propus acum ceva vreme un interviu cu o scriitoare româncã publicatã si respectatã în Québec, si chiar în Canada sau Italia, pe unde se fac studii francofone sau românofile. Articolul meu a apãrut în ianuarie si m-am bucurat cã am reusit cumva sã o readuc pe Felicia Mihali în atentia românilor. Au revenit si mi-au luat mie interviu dupã câteva luni. Mare mi-a fost mirarea când am constatat cã si povestea mea a fost prezentatã ca una "de succes", mergând în crescendo, un alt triumf românesc pe plaiuri canadiene.

Eu nu cred în tinte si capãtul drumului, nu am scopuri clare si bine determinate, but I enjoy the ride, adicã felul în care îmi construiesc parcursul conteazã la fel de mult ca si destinatia. Tata mi-a spus la un moment dat si nu am înteles "Opera mea este viata mea". Mi-a luat ceva timp sã ajung acolo, sã pot privi în urmã si sã-mi dau seama cã de fapt viata mea e o poveste pe care am povestit-o din mers si e în continuã desfãsurare, în continuã cãutare, de experiente, de trãiri, de provocãri. Mã pasioneazã, e adevãrat, cãlãtoriile si limbile strãine, versatilitatea mintii umane, variatia viziunilor asupra vietii si asupra a ceea ce este dincolo de ea, si cam asta e spirala în jurul cãreia mã desfãsor, într-un mod cât se poate de aleatoriu. Am fost categorisitã drept aventurierã si globe-trotter, desi nu m-am avântat în strãfundurile junglei, nici pe culmile muntilor sau prin vreo comunitate care-si mãsoarã timpul dupã alte ritmuri decât convulsiile istorice si economice. Prefer cãlãtoria cu alt pretext, al studiului sau al muncii, stai si înveti mai mult într-un loc, te îmbibi mai bine de esenta lui. Nu sunt o iubitoare si cãutãtoare de riscuri, nici de câstiguri bruste si fabuloase, mai curând o fire iscoditoare, dornicã de a cunoaste si a întelege. Nu-i înteleg pe cei care cautã adrenalina sporturilor extreme, ci pe cei care exploreaza adâncurile submarine. Pe de altã parte nu am astâmpãr si nu mã multumesc pe deplin cu ceea ce am decât pânã la punct, nu mã tem sã iau iar de la capãt dacã simt cã sunt într-o fundãturã si nu functionez la parametrii optimi.

Evident cã nu m-ar deranja o asa zisã carierã de succes sau o familie model, cã om sunt, si nimic omenesc nu-mi este strãin, dar dacã asta înseamnã sã renunt la prietenia cu mine însãmi, atunci prefer sã continui alãturea cu drumul, pe unde gãsesc maci si albãstrele, uneori scaieti, dar variatia e mai mare decât pe asfalt. E important unde ajung, dar la fel de important este si pe unde o iau, si cum merg. Pe de altã parte singurul capãt cunoscut al drumului este sfârsitul vietii, altfel nimic nu este bãtut în cuie. Viata mea este un succes doar pentru cã s-a dovedit a fi interesantã din punctul meu de vedere, pentru altii poate fi o nebunie, sau un esec. Numai cã cea care o trãieste sunt eu, si mi-au trebuit diverse ocazii de dat cu capul ca sã înteleg asta, cã pãrerea altora conteazã pânã acolo unde începe zona ta de confort, a mea în cazul de fatã. Consider masterul din Canada o reusitã pentru ceea ce am avut ocazia sa învãt si sã experimentez pe teren, nu pentru cã am o diplomã în plus, iarãsi, parcursul masterului a contat mai mult, cursurile si subiectul ales mi-au definit traseul academic, nu titlul. Si asta e valabil pentru tot ceea am trãit pânã acum.

Caminante, no hay camino, se hace camino al andar.
Golpe a golpe y verso a verso...

Ce lipseste

M-am luat cu povesti bucãtãresti si am uitat esentialul, ghimpele care mi-a rãmas înfipt de câteva zile în constiinta socialã si nationalã.

Seminarul la care m-am alipit saptamâna trecutã avea ca temã protectia socialã în domeniul sãnãtãtii în America Latinã. Subiect tehnic, ce tine de economie, stiinte politice, administratie publicã si localã, management medical. Cu o componentã socialã marcantã însã, fiind analizate sistemele de protectie socialã în sãnãtate din diverse tãri: Columbia, Argentina, Brazilia, Peru, Guatemala. Scopul era colaborarea între diversii investigatorii, pentru a învãta unii de la altii, din asemãnãri si diferente, din studii de caz, pentru a-si putea pune mai apoi cercetarea în serviciul societãtii. Când le-am vãzut biografiile, m-a luat ameteala, în afarã de titluri si pozitii în universitãti si centre de cercetare, cam toti aveau studii de master si doctorat în Statele Unite (inclusiv PhD la Harvard), Marea Britanie, Canada, Belgia, Franta (la Sorbonne). Si când si-au terminat studiile s-au întors acasã si s-au pus pe treabã. Pentru cã studiile lor nu ramân la nivel de publicatii si discutii academice, ci servesc la schimbarea politicilor si strategiilor, cu rezultate clare.

Mi-am adus aminte cã auzisem de o specialistã în domeniu si în România, Simona Haraga, fost manechin. Fatã desteaptã, când a plecat sã defileze la Milano, a fãcut si o scoalã de management în domeniul sãnãtãtii, cine nu stie cât de tare se simte în România lipsa acestei specializãri? Acum existã o institutie de învãtãmânt de profil si în Bucuresti, Simona lucreazã acolo si vãd pe net cã e foarte activã, merge pe la seminare internationale în Europa, prezintã studii de caz din România. Mã tem însã cã toti directorii de spitale continuã sã fie medici care, oricât de buni medici ar fi, tot n-au habar de management. Mã tem cã aceeasi situatie domneste si în Ministerul Sãnãtãtii. Sper sã nu am dreptate, dar povestile de groazã si coruptie din spitale continuã.

Dar ghimpele nu e ãsta, ci ceea ce se numeste "participare cetãteneascã" si "organizatii comunitare". Multi români se simt mai presus de America Latinã si o trateazã de Banana Republic imaginându-si cã cei de acolo ori mor de foame, ori trãiesc dupã principiul "Samba si, trabajo no" (desi în Brazilia se vorbeste portughezã, nu spaniolã). Dar ei au ceva ce noi nu avem: aceste organizatii comunitare, initiativa localã la nivel de sat si de cartier, a celor care nu
Foto: http://www.expressibian.com/images-up/04_05_2008_mici-si-bere-de-la-psd_1062.jpg

asteaptã sã le fie pus nimic în traistã, care nu se limiteazã sã înjure partidul si guvernul la un mic si la o bere.



Într-un documentar de Fernando Solanas "La dignidad de los nadies" am vãzut oameni care au creat din proprie initiativã o cantinã popularã într-un cartier cu drumuri neasfaltate de la periferia periferiei din Buenos Aires. Campania Liei "Oameni Darnici" e o adiere de initiativã comunitarã, în care nu intervine nici o institutie. În România de ce nu se întâmplã asta? De ce oamenii care stau la taclale în fata blocului sau la crâsmã nu se pot aduna sã facã ceva? O grãdinã de legume (da, stiu, vin altii si furã), un loc de joacã pentru copii, un sistem alternativ de supravegheat copiii altora din aceeasi scarã, de ajutat bãtrânii, de strâns gunoiul. De ce în afara comitetului de bloc, a sindicatului, nu-i miscã nimic? De unde atâta acrealã, sastisealã, vegetare si bombãnealã sterilã?

Zi gri de melanholii, cu happy end

Rosii brune




Rosii felurite: roz, bruna, campari, pruna, cherry, galbena


Vara trecutã a plouat de ne-a uscat. De câteva sãptãmâni de când a venit chinuitã si indecisã primãvara, vremea e capricioasã ca o fecioarã chinuitã de hormoni sau o vãduva asisderea. Acum sã zicem ca e varã, de câteva zile trãim într-un fel de purgatoriu al anotimpurilor, nici pe cal nici în cãrutã. Cerul e gri pal, aproape gri, nici nu plouã, nici soarele nu se îndurã de spleenul nostru. Nu-i greu de înteles de ce la 15 grade îsi scot fetele deja sandalele si fustitele la vedere, asta-i vara, prinde-o repede! Variaza soiurile de rosii de serã, de toate culorile si formele, astept în curând rosiile albastre. Ale originale, din Mexic, erau de douã feluri: jitomatl (cele rosii) si miltomatl - verzi si îmbrãcate într-o foitã subtire ca pergamentul, cu gust cumva de corcoduse. Eu duc dorul celor "de la tãrani", rosii, grase, dulci si cu forme nãstrusnice uneori, aduceau a mandragore.

Am cunoscut ieri o doamnã din satul Monor, Bistrita - Nãsãud, care cântã ca o privighetoare, tocmai a scos aici primul disc, dupa 26 de ani de la emigrare. A trecut întâi prin Grecia, unde plecase sã le studieze folclorul, apoi prin Italia, si si-a gãsit locul aici. Ne-a povestit despre satul ei: Monor, pe net se vede a fi loc frumos si cu stare, chiar cu obiective turistice - vulcani noroiosi si industriale. Anuca deplânge starea ogoarelor, ne-a spus ca tãranii obisnuiti de cooperativã sã execute ordinele: aici cositi, aici prãsiti, n-au stiut ce sã mai facã când si-au luat pamântul înapoi, ce, cum si când sã cultive, l-au lãsat în paraginã si au cumpãrat vaci când s-a deschis fabrica de produse lactate. Vorba Anucãi, la cât îngrãsãmânt natural au lãsat vacile pe ogoare, s-ar scoate recolte record de acolo. Doar cã pe tãrani nu i-a învãtat nimeni sã spele ugerul vacii, sã cumpere masini de muls, sã se conformeze standardelor de igienã. Iac-asa au ajuns sã vândã vitele. Urmarea nu o stiu. Dar pe siteul fabricii am vãzut cã au propria lor fermã, nu cumpãrã laptele de la altii.

Ne-a mai povestit si altele Anuca, cum a învãtat sã cânte, cât îi plac doinele, cum citea ora exactã dupã soare, stia când vine un cutremur dupã animale, si câte si mai câte. Mai ales cum mergeau pe jos, cale de 200 de kilometri, în pelerinaj la Nicula de Sfântã Mãrie, cântând pe drum.

Am stat si m-am gândit, bietul tãran român, ce-o fi înteles si el, de la rãscoala din 1907 si pâna la cooperativizare. Scurtã viatã a avut sã se bucure de pãmântul lui, de care acum e rupt, zice Anuca. Eu n-am de unde sã stiu, cã n-am avut si nu am rude la tarã, stiu numai ce zice mama, ca fãrã tãranii care veneau la piatã cu de-ale gurii pe vremea multidezvoltãrii, mureau de foame citadinii.

REVIZIE: a iesit soarele si am iesit la preumblare cu Freundin Andrea, pe the Main - bulevardul St. Laurent care separa cândva vestul anglofon de estul francofon al orasului, plin de magazine haioase, restaurante, baruri, cafenele si birturi tinute de portughezi, evrei est-europeni si câtiva asiatici. Zilele astea a fost închisã strada si tarabele, muzica, grãtarele, au inundat trotuarele si o parte din carosabil.

REVIZIE II - am uitat un amãnunt, din povestiri reiese cã si în lumea bucolicã a mediului rural femeile au învãtat drumul spre cârciumã, si au descoperit plãcerile bahice.

România la purtãtor - atavismul si traditiile

Photo source: Martyna Majok/Daria Davis (check the links, they're worth it)

Mama unei foarte bune si dragi prietene românce s-a dus dintre noi, dupã ce a suferit un an, nu numai din cauza cancerului care o rodea, dar si din cauza tratamentelor si a chimoterapiei. Am o carte de poezii în englezã pe care mi-a dãruit-o acum câtiva ani, când au venit cu totii la mine sa bea un ceai. Am vorbit atunci despre tata, care se prãpãdise nu demult. Ana era o femeie blândã si duioasã, care-si iubea grãdina si picta. Frumoasã, de o frumusete luminoasã si calmã, cu un sot iubitor si copii asemenea lor, întreprinzãtori si dârzi. Fiica ei a ales sã rãmânã singurã la Montréal când pãrintii s-au mutat în Ontario, pentru cã se înscrisese aici la facultate, desi îsi dãduse deja licenta în România. Mi-a fost alãturi când a trebuit sã plec de azi pe mâine la Bucuresti pentru înmormântarea tatei.

Din pãcate ieri a fost rândul meu sã-i fiu alãturi. Eu si încã vreo sapte prietene de nãdejde, toate românce din Montréal. Eu m-am dus îmbrãcatã simplu, în negru, dar cu fustã bej, pentru cã nu era vorbã despre o rudã. Am ajuns când slujba începuse deja. Nici o femeie nu avea capul acoperit în bisericã, desi asa cere traditia. Eu am fost crescutã într-o relatie de întelegere si prietenie cu religia, nu de fricã si obligatii, asadar m-am simtit usuratã când am vãzut asta. Preotul a profitat de ocazie si ne-a amintit ca toatã viata noastrã este legatã de bisericã: botez, cãsãtorie, înmormântare. Si a tinut sa înfiereze practicile pãgâne cum ar fi incinerarea (fereascã Domnul!), cã doar Biblia zice din tãrânã am venit si în tãrânã ne întoarcem. Oops! La iesirea din bisericã - surprizã maximã: toate fetele erau complet în negru. Plus tocuri si taioare, ca în filmele americane cu înmormântari de lux. Ahâm.

Prietena mea ne-a scris sã nu aducem flori, mai degrabã sã facem o donatie loco pentru lupta împotriva cancerului. Eu asa am fãcut, evident cã pe acolo erau buchete si cosuri mari de flori.

La cimitir - altã minune, vãd mai bine sicriul: roz sidefat cu trandafiri în medalion la balamale. Solid, made to last. Hm, eu credeam cã recomandarea cu dusul în pãmânt înseamnã si o metodã cât mai directã. Buuun. Bocesc eu acolo cât bocesc, cã de când s-a dus tata n-am mai fost la înmormântare, plus ca mi se rupea inima sã mã uit la sotul si copiii Anei, atât de frumosi si de îndurerati. Si ea era tot frumoasã, ca Albã ca Zãpada în racla de clestar. Nu cred cã moartea sau viata sunt drepte sau nedrepte, astea sunt unitãtile noastre de mãsurã. Moartea închide capitolul vietii, face parte din ea, ca si boala si bãtrânetea. Doar cã trãim într-o societate idioatã care ne învatã ca trebuie sã fim tineri, frumosi si sãnãtosi...pânã murim. Cum vine asta?

Ne-am întors la bisericã la pomanã, fetele avusesera grijã de tot: colivã, sarmale de post, falafel, ghiveci, fasole bãtutã, salate (mie nu-mi spusese nimeni sã aduc si eu ce pot). În postul sfintilor Petru si Pavel nu se cuvenea altceva. M-am bucurat ca si familia logodnicului québécois a apreciat mâncarea. La spartul târgului multi (români, din pãcate evident) au plecat lãsând farfuriile si paharele de plastic pe masã, desi existau cosuri de gunoi, si eram în sala de întruniri a bisericii, nu la restaurant. Noi, pretenele, am rãmas sã facem curat. Si familia colateralã cot la cot cu noi, sunt niste oameni admirabili, prietena mea a avut mare noroc. Dau sã clãtesc platourile, sare o fatã ca arsã: "Nuuu, cã dai apã murdarã". N-am prea înteles, am mai robotit nitel în zonã, iar dau sã clãtesc. Vine alta: "Nu se spalã vasele imediat dupã dusul la groapã. Faci lãturi". "Poftim? Lãturile sunt alea de se dau animalelor din bãtãturã." "Dai apã murdarã dupã mort, nu se face". Ah, am înteles, în 2009, în Montréal, Canada, la sala de întruniri a bisericii, nu în casa Anei, nu facem ce nu se face si nu se cade sã nu facem ce se face.

Cam asa a fost si la nunta surorii mele, Noi n-am avut bunici la tarã, cu datini si obiceiuri. Si atunci a venit fiecare sã ne povesteascã ce se face si ce nu. Ca faza cu înlocuitul voalului cu basmaua. Orezul si ceva nou, ceva vechi, ceva împrumutat si ceva albastru, cã asa am vãzut în filmele americane. Sã faci ce se face, neapãrat.

Acu', zic si eu, dacã tot tinem sã respectãm datini pre-crestine, ca asta cu nespãlatul vaselor, nu-i normal sã ne acoperim si capul în bisericã? Hai sã ne tinem de datini pânã la capãt. Dar nu se poate, trebuie sã facem un ghiveci de aici si acolo, atunci si acum, ca sã ne dãm impresia cã suntem emancipati, dar nu ne uitãm rãdãcinile.

Dupã tata am purtat doliu 40 de zile pentru cã am vrut eu, pentru cã detest sã mã îmbrac în negru si am vrut sã mã nevoiesc. Indiferent ce spune pãrintele, eu vreau sã fiu arsã, între patru scânduri simple. Cenusã din cenusã. Si înainte sã-mi donez organele sãnãtoase. Si sã se spele toate vasele, na! Daca o avea cine sã-mi facã pomanã. De altfel, mai bine ar fi sã se facã donatii.

Ilie Moromete si omonimul rus

Un post foarte scurt: într-o carte despre imaginarul rus, pre si postcrestin, am descoperit cã unul dintre eroii lor mitici se numea Ilya Muromets. Sau Ilia din Murom. Nu stiu cum se face cã nu am citit asta în nici o analizã sau criticã, desi coincidenta e mai mult decât evidentã.

Ilia este singurul erou epic canonizat de biserica rusã, are chiar si moaste, pe lângã Kiev, sã nu uitãm ca a fost capitalã înaintea Moscovei.