Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete

Pentru ca nu poti sa rupi cu trecutul cu una cu doua. Poti sa-ti parasesti iubitul, sa-ti dai demisia, sa-ti lasi tara, sa termini o carte, dar ce te leaga pe tine de trecut nu se rupe. Nici macar nu-i nevoie sa te uiti inapoi ca-n Tinerete fara batranete, e acolo, cu mine, seara cand ma culc, dimineata cand ma scol, tot ce-am facut si ce n-am facut. Asadar bantui cu el prin Barcelona, asteptand sedimentarea si bucurandu-ma de ceea ce am in jur: case superbe, legume si fructe delicioase, oameni amabili, circ garantat, pentru ca primaria nu precupeteste fondurile dedicate serbarilor populare.

Vineri am pasit pragului guvernului catalan: Palau de la Generalitat, care indeplineste aceleasi functii de vreo 600 de ani, cu ceva intreruperi din cauza convulsiilor istoriei, in principal conflictele cu Spania si-a ei coroana, urmate de negura din perioada franchista. Aici 11 septembrie inseamna Ziua Cataluniei si se comemoreaza data din 1714, cand Barcelona a cazut dupa 14 luni de asediu, institutiile nationale catalane fiind abolite in 1716 pana la restauratia din 1980. Tot in urma capriciilor istoriei mormintele medievale ale unor conti de Urgell sunt in Manhattan la The Cloisters. Ar trebui sa fie la Santa Maria de Bellpuig de les Avellanes, unde poate reusesc sa dau o mana de ajutor la culesul viei la anul. O statie de metrou din Barcelona poarta numele de Urgell. In Quebec in schimb decembrie 1989 inseamna atacul armat de la Politehnica in care 14 femei au fost ucise de un dement. Fiecare cu istoria lui.

De ziua Cataluniei am inchinat paharele (de plastic) in Costa Brava pe malul unui golf cu ape cristaline: Cala Tavallera, de unde am coborat in Cadaques, clasicul orasel mediteranean aproape de Port Lligat unde Dali si-a facut un fel de vila-castel intre fabulos si kitsch. Imi place la nebunie ca aici poti sa drumetesti pe dealuri, eventual printre smochini si vii cum am facut sambata, scoborandu-te apoi sa te imbaiezi in Mediterana.



Vorbind de circ, aici fiecare cartier are propria sarbatoare anuala, care dureaza cam o saptamana. Pe strazi se intind mese pentru vecinii care fac cine colective, la colturi si in piete se instaleaza scene pentru tot felul de concerte, se bea, se mananca, se recita, se canta, se da cu artificii si els castellers fac turnuri umane. Distractia asta a culminat cu sarbatoarea Barcelonei - La Mercé, de pe 23 pe 26 septembrie. Am inceput cu o cina printre catalani, incheiata cu rachiu flambat - creimada galega si un descantec din Galicia recitat de gazda. Muzeele si unele institutii oficiale si-au deschis portile gratis, au defilat giganti si capatanosi si s-au incins focuri de artificii si mai fastuoase. Invitat oficial a fost orasul Dakar/Senegal iar pe 26 Mercé a coincis cu ultima zi din Festival Asia. Eu acolo m-am dus, sa vad dansuri indiene si sa ascult bhangra pop din Pakistan. Pre legea mea, rar am vazut veselie mai mare si dansuri mai saltarete. Ceea ce intr-adevar am remarcat e ca saltau numai barbatii:( Am avut si ocazia sa vad cum se compune si se infasoara un turban sikh dintr-o bucata de panza dar nu cred ca pot reproduce manu propria. Sa innod o barba cu atat mai putin.

Doctoratul o ia alene din loc de-abia in octombrie si nici de lucru n-am gasit, dar ma straduiesc in continuare. Asadar invat ce pot despre Barcelona si Catalunya, m-am inscris si la cursul gratuit de catalana si sper ca e inca e loc de mai bine. Cat despre Romania, ma intreb cat loc mai e de mai rau. Ma gandesc la Ignoranta lui Kundera, in sensul ignorantei consecintelor, proprii si colective. Dac-as fi stiut...

Dolce far niente

Cum ziceam, formalităţile au fost floare la ureche. Am avut un prim interviu, pentru care mă sunaseră chiar în România, rămas fără urmări, deşi aveam profilul căutat de companie, dar se pare că ce-i place HR-ului nu-i place musai şi Project Managerului. Azi am aflat că de-abia pe la începutul lui octombrie se urneşte doctoratul, şi ieri am mai trimis CV-ul la vreo 7 posturi. În curând fac şase luni de sabatic şi m-am cam săturat. Colac peste pupăză, cred ca încep să am o problemă cu oraşele mari, şi mai ales la modă, cum e Barcelona.

Pe de-o parte mulţi turişti, multe magazine de şi la modă, cluburi şi loungeuri, pe de alta tot felul de anti-consumişti rebeli şi sleampeţi, savant ciufuliţi şi tunşi cu ciobul şi străpunşi (pierced) pe te miri unde. Apartamente mici şi scumpe, proprietarii cer o primă plată de 2000 – 3000 de Euro ca să închiriezi individual, incluzând şi două luni de garanţie. Din fericire oamenii sunt foarte amabili, şi plajele frumoase la distanţă mică: Masnou şi Sitges mi-au plăcut mai ales, şi marea sărbatoare – Festa Major din Sitges, dedicată sfântului Bartolomeu şi sfintei Tecla, cu dansuri populare, draci şi artificii, pepene şi rom flambat gratis, procesiuni şi concerte, preţ de vreo săptămână. Ieri mi-a trimis un prieten după vacanţa lui fabuloasă în Salento câteva clipuri cu taranta sau pizzicarella pugliese, de-mi venea să-mi iau lumea în cap, dar ce să fac eu acolo la ţară, că doar nu m-apuc să dansez tarantella 24 de ore?



Mi-am făcut ceva cunoştinţe necesare unei vieţi sociale moderate, prin grupurile de interes de pe net cu care eram obişnuită din Canada: Meet-up, de fotografie, jazz, cinema, brasilofili, şi mai ales drumeţii, de-abia aştept să vină sâmbăta să-mi înşfac rucsacul. Văd că lunar se anunţă şi diverşi prieteni în trecere, din Canada sau România, chiar m-am întâlnit la Sitges tam-nesam cu un prieten gay australian pe care nu l-am mai văzut de opt ani, de când am fost colegi pe vasul Carnival Victory. Mare bucurie mare.

Viaţa merge înainte aşadar, cu o lentoare exasperantă după rapiditatea formalităţilor de rezidenţă. Sunt încă năucă şi nu mi-e prea clar pe ce lume sunt, dar ceva îmi spune că e bine, dorm bine, mănânc bine şi încerc să-mi domolesc nerăbdările.

Suspensie

Asa mã simt, ca un pendul între douã puncte, nici acolo, nici aici, si mã simt bine. Pe de-o parte nu mã deranjeazã detaliile cotidiene, Canada, Caraibele si America de Sud m-au obisnuit cu un fel de calm care rotunjeste asperitãtile agitatiei tipic bucurestene. Viata e prea scurta ca sa-mi macine mie nervii toti derbedeii, am lucruri mai importante asupra cãrora trebuie sã-mi fixez atentia, hai sã spunem cã e si ãsta un exercitiu de meditatie. Sau poate e numai începutul, momentul prelung al regasirii amintirilor din copilarie. Sau clipele de ragaz când îti bei cafeaua înainte sa începi ziua, între noapte si agitatia urbana. Neaparat dintr-o cescutã de portelan saxon.

Îmi vad prietenii, fac salsa one to one cu un cubanez emigrat prin cãsãtorie, ceea ce-mi mai ostoieste dorul, ma plimb prin parcuri, privesc florile si pãsãrile, am vãzut mierle si un pitigoi, pregatesc o conferinta despre experienta mea din Uruguay, am avut norocul unui festival de tango superb la Bucuresti.

Uneori ma întristez pentru casele paraginite, batrânii obiditi, otrepele cu sclipici si dinti albi de fiara care musca din oras si din cugetele noastre. Si totusi nu simt scârba pe care o acuza alti oameni traitori aici sau care au plecat deja. Probabil din cauza ca traiesc undeva într-o falie, unde nu interactionez cu nimeni din afara sferei mele de interes. Pânã si taximetristii peste care am nimerit au fost decenti. Azi la coafor am cunoscut-o pe Mariana Mihut, mi-a luminat ziua cu tonusul ei. Nu ma intereseaza bârfometrele si vaicarelile, mi se întâmpla uneori lucruri teribil de frumoase, de ma întreb ce-am facut sa merit asta. Am petrecut o jumatate de ora delicioasã în holul Colonadelor de la Athénée Palace citind Ramon Gomez de la Serna. As fi putut fi la fel de bine la Madrid sau Buenos Aires. Dar s-a fãcut ora 11 si s-a rupt vraja. În curând voi fi pe strada unde s-a nãscut el însã, urmeazã portocalele de Valencia, concertul de jazz al unui prieten si seri de poezie la Barcelona. Montréal e atât de departe încât e ca si cum nu ar fi fost. Cu toate astea îi admit necesitatea în viata mea, nu e comparabilã cu cea a visinilor din curte sau cu magnoliile de pe strãzi cu nume de capitale, dar a fost o etapã fãrã de care n-as fi ce sunt si chiar mult mai putin. Ca multe alte lucruri din viata mea, probabil Canada îsi va face simtite consecintele ceva mai târziu, pentru moment simt cã m-am întors trup si suflet, fãrã pãreri de rãu.

Lucrurile bune...

De când am venit tot fredonez asta ca sã-mi fac curaj. E drept, am regãsit Bucurestii într-o stare mai bunã decât ma asteptam, pentru cã mã asteptam la tot ce e mai rãu, o bolgie, un oras infernal, haotic, stresant, murdar, absolut insuportabil. În primul rând as spune cã e peticit, si încã prost. Desi m-am plimbat cu o plãcere nebunã pe strãzile cu nume de capitale, linistite, cu case frumoase si grãdini îmbietoare, sau pe cele aidoma din zona Teleajen/Matei Voievod. Cartierul unde am trãit pânã în 2001 si în timpul scurtelor mele vizite - Parcul Carol/ 11 Iunie este în schimb un hibrid înfiorãtor, unde casele pãrãginite se sprijinã de cele renovate si rânjesc sardonic spre bloculetele noi, unele mai impersonale decât altele, exceptia fiind monstruozitatea din piata unde se terminã Bulevardul Mãrãsesti. Taman acolo era cândva grãdina-cinema Festival. Dar am vãzut multe magnolii si forsithya în floare, iar Parcul Carol e presãrat cu toporasi, de care mi-era tare dor. Masinile nu opresc la trecerile de pietoni, claxoanele sunt mai rãu ca broastele pe lac la ceas de searã, dar autobuzele si metroul circulã bine si sunt curate, Când circulã pentru cã azi era grevã RATB. Oscilez asadar între încântare, nostalgie si revoltã. Sunt foarte uimitã cã nu mi-e câtusi de putin dor de Montréal însã, de rutinele sau peisajele de acolo, doar de omul drag si de apartamentul care oricum nu era al meu si va fi preluat de urmãtorul chirias peste o lunã.

Proaspãt aterizatã, am fost la piesa "Amadeus" pusã în scenã de prietenul meu Toma Enache, apoi la concertul Izabelei, care a avut imensul curaj de a începe o carierã artisticã la vârsta la care unii alunecã deja pe panta descendentã. Vineri seara am avut plãcerea si onoarea sã mã delectez cu prezenta Zazei, un personaj absolut delicios, eruditã, generoasã si în afara oricãrui tipar, mare cãlãtoare, cititoare, amatoare de sacouri de tweed si de bomboane de la faimoasa "Bucuria" din Chisinãu, cu care a binevoit sã mã cinsteascã si pe mine. Apoi a venit în sfârsit rândul Liei zurliei, mare om, mare caracter, care este, ca si Zaza, pe potriva imaginii pe care o aveam deja despre ea, dupã nenumãrate e-mailuri si discutii pe chat. Cu un haz nebun, drãgalasã si inimoasã, s-o pui la ranã.

Pisica mi s-a adaptat de minune, dupã ce a suportat înjereste tot drumul, ceea ce nu se poate spune despre valiza mea, care prin gratiile companiei KLM a ajuns a doua zi seara fragmentatã, dupã ce plãtisem $100 surplus de greutate si $50 o valizã în plus, pe lângã bagajul de 23 de kile admis. Mã rog, se pare cã-mi vor restitui barem costul valizei, conform politicii firmei.

În general mã simt bine în Bucuresti, mi-e drag sã stau în casa care m-a adãpostit vreo 26 de ani, alãturi de sora si cumnatul meu, sã ies cu mama în oras, sã-mi revãd prietenele si prietenii, locurile memoriei, sã respir aerul primãvãratec, cât rãzbate din poluare. E un moment de respiro înainte de o nouã provocare, despre care deocamdatã nu se stie unde, când si cum. Totul e la stadiul de posibilitate, de fior al asteptãrii, temãtoare si entuziaste în acelasi timp. O iau încetisor si mã bucur de tranzitie, citesc Nãscut în URSS de partizanul Ernu, vreau sã mã duc sã vãd Concertul de Radu Mihãileanu, Eu când vreau sã fluier, fluier, sã vãd ce mai e la teatru, sã fac un curs de salsa de o lunã cu niste habaneros adevãrati. Urmeazã concertul Butterflies in My Stomach, exact starea mea de acum.

Azi ma bucur

Am o multime de motive:

- se întoarce mama de la Ottawa, unde a stat patru zile

- citesc o carte fabuloasã pe care mi-a adus-o ea, Ultimii eretici ai imperiului, de Vasile Ernu

- simpatica si erudita mea amicã bloggeritã m-a blagoslovit cu o mentionare zeflemistã

- am bilete la concertul Mariei de Medeiros pentru sâmbata si-o sa am si la coana Misia, pasiunea mea, pentru joi

- am regasit-o pe Roxana Valea, fostã vecinã, care a frecventat aceeasi scoalã primarã, sub formã de cãlãtoare-autoare prin praful si visele Africii.

- am rãspuns unui interviu aiuritor pe HotNews

- mi-am dat demisia ieri, mi-a fost acordatã o saptamânã de concediu fãrã platã si mã simt usoarã ca un fulg

- afarã e uscat si nu e ger

- am descoperit pe un afis stradal ca la muzeul de artã e expozitie Tiffany

- chiar dacã asta se întâmplã zilnic, am acasã un bãrbat si o pisicã iubitori, fiecare în felul lui

- tot acasã e si o tocanitã de iepure cu vin si rozmarin, vin alb si rozé în frigider si un tempranillo din 2004 deja desfãcut

- am si douã comedii rusesti grozave care asteaptã sã fie vãzute: Starik Hotabâci - 1956 (dupã Batrânul Hotabîci, tradusã în româna Vrãjitorul, de Lazar Laghin) si Ivan Vasilievici schimbã profesia - 1973 de Leonid Gaidai, dupã Bulgakov (am vãzut piesa la Odeon cu titlul Ivan cel Groaznic)

Happy Holidays/ Joyeuses Fêtes

Nu e politically correct, ci chiar lipsit de tact sã urezi Crãciun Fericit în dreapta si în stânga, din cauza asta sintagmele încetãtenite pentru vremea Crãciunului sunt temps des fêtes si holiday season. Le e mai usor comerciantilor sã-i atragã astfel si pe pakistanezi, maghrebini, indieni, si alte natii necrestine. Crãciunul e doar shopping season, de ce sã-l acaparãm noi, crestinii? Cã ni se trage de la Saturnalii sau Soarele Nebiruit , probabil si Yule, si de fapt habar n-avem când s-a nãscut Isus (poate era în zodia Vãrsatorului, doar predica iubirea universalã, sau a Pestilor, cã doar ãsta a fost simbolul secret al crestinilor de la începuturi) e un fapt secundar. Oricum în Québec bisericile abandonate pot fi transformate în condominium, Domnul fie cu tine.

Recunosc, lehamitea care mã ia pe sus în asemenea ocazii tocmai îsi atinge apogeul. Mi-ar plãcea sã fiu într-un sat de munte din România. Undeva în Maramures sau Bucovina, unde obiceiurile pãgâne au fãcut casã bunã cu cele crestine, si "mascatii" nu sunt brigada anti-tero. Probabil n-as putea mânca mare lucru pe-acolo, doar o mãmãligã cu ceva, porcul fiind animalul nostru sfânt, simbolic si sacrificial, dupã cum se si povesteste. Nu mor eu de la mirosul de sarmale, dar de la cârnati lesin cu sigurantã, si nu de poftã. Dar m-as simti bine printre ce-a mai rãmas din oamenii de acolo. Aici românii îsi umflã frigiderul, dau eventual o raitã pe la bisericã si se înroleazã în hoarda de shopping, în semn de integrare deplinã, mai ales pe 26 decembrie, Boxing Day, ziua reducerilor si coada cozilor.

Mi-e dor de casã, de casa noastrã din copilãrie, de mesele si vizitele de familie. Noi eram putini, la un moment dat eu, mama si bunicii, cu ceva variatii pe parcurs, ramânând într-un final cu mama si sora mea. Dar eram legati de tot felul de neamuri si rubedenii, veri de-ai bunicului si de-ai bunicii, mai aromâni si mai sasi, dupã caz, între Crãciun si Anul Nou nu mai pridideam cu sãrbãtoritul. Acum avem niste veri în Orlando, Florida, pe care de-abia i-am regãsit, o verisoarã la Paris, un vãr la NY. Cu pãrintii lor ne vorbeam si ne vizitam, ne veneau felicitãrile negresit de la Salbertrand si München. Cum necum de sãrbãtori aveam cele cuvenite, dar mai ales ni se lumina casa de la micii colindãtori si de la oaspeti. Mi-e dor de bunici, de unchii si mãtusile mele, care, vai, au plecat dintre noi, mi-e dor de lumea pe care si-o croiserã ei si în care am crescut cu lipsuri si bombãneli, dar multa dragoste si multã frumusete, care crestea în cozonaci, în O Tannenbaum (rãmãsitele de culturã germanã din familie), în agitatia si bucuria de a împãrtãsi a acelor zile. Nici cu douã kilograme de somon afumat, un banc de stridii si valuri de sampanie nu le mai pot recupera. Mã tem cã pentru moment Crãciunul e pentru mine un timp al amintirii si al tristetii, si as vrea sa treacã repede si sã plec în Cuba, doar asa sunt eu cel mai fericitã, tot pe drum, pe drum, pe drum.

Pe 25 am chemat la masa câtiva prieteni care stiu cã sunt si ei singuri aici si dependenti de invitatii: Andrea si Kirsten din Germania si Petter din Norvegia, se pare cã voi avea si un musafir necunoscut din Barcelona, dacã nu mã duc eu în Catalunya (încã) vine ea la mine. Cu prietenii brazilieni s-ar putea sã mã vãd vineri seara. Desi m-au invitat pe 24, mã duc la vecina româncã, sã împodobim brãdutul, i-l dãruiesc ei si mai ales bãietelului, Andrei. Eu sper sã nu mai am nevoie de el în Canada, iar la anul de Crãciun vreau un Caganer.

Amurg de toamna violet ...

Prima mea fascinatie cu violetul a apãrut pe la 15 ani, aveam un palton scurt , esarfã si...pãlãrie, de care eram foarte mândrã, îmi pare teribil de rãu ca nu am fotografii de atunci, cred ca arãtam tare nãstrusnic.

Acum iar m-am trezit cu tot felul de obiecte violete în garderobã, ultimele achizitii au fost o floare-agrafã si o pereche de dresuri.

La o nuntã...

Tomatillo (rosie verde vinetie cu scufita)

Tomatillos nehotarâte

Combaterea culinara a spleenului

Pentru cã m-am înhãmat la un atelier de articole stiintifice din si despre America Latinã sãptãmâna trecutã, de luni pânã joi, sâmbãtã si duminicã am rãmas la vatrã sa transcriu procese verbale în spaniolã. Adicã nema filme, teatru, concert, nimic, numa' vineri am reusit sa ajung la piscina mea dragã, cu multe culoare, din Parc Jean Drapeau. Mare daraverã atelierul ãsta darã, mai ales cu francofoanele si brazilianca vorbitoare de spaniolã, tusea, fosnetele si soaptele înregistrate de reportofon.

M-am consolat în pauza de masã asadar, cu o salatã de ruccola (cicã voinicicã pre limba noastrã, exact ce-mi trebuia mie, stimulator de voinicie), rosii felurite, prosciutto de la mama lui si mozzarella de la italienii pripãsiti la Montréal, proprietari de ditai fabrica "Saputo".

Care salatã a fost urmatã de linguine cu calamar si legume (tulpinã de telinã, câteva rosii proaspete, ceapa verde si ardei), presãrate într-un final glorios cu mãrar. Am fentat stilul mediteranean favorit punând în loc de sare sos de soia. Una dintre tainele binecunoscute ale bucãtãriei italiene, ignoratã cu succes în America de Nord si prin restaurantele italienesti horror din Românica, este simplitatea pastelor. Se pot face paste foarte gustoase numai cu rosii, mãsline, uleiul aferent, o târã de busuioc sau oregano, nitel piper proaspãt si o idee de parmezan. Nu e necesarã înecarea lor în sosuri de smântânã sau rosii, nici ametirea cu zece ingrediente, de obicei 2-3 de bazã si niscai arome sunt suficiente. Am primit o mare lectie de la prietena mea pompeianã când am servit-o alternativ, cu rasol de peste simplu si blaff de poisson, care-i cam tot aia, dar zãpãcit cu tot felul de ierburi aromatice. Mi-a spus cã e bun blafful dar rasolul pãstreazã gustul original al pestelui. De atunci încerc pe cât posibil sã respect regula de aur: importantã e savoarea originalã, simplitatea, eventual încurajatã cu 1-2 mirodenii sau ierburi cu gust. Calamarul oricum îsi lasã sucurile la gãtit, asadar nitel vin alb si 2-3 rosioare sunt suficiente pentru lungirea sosului.

Spre searã am comis o crimã rarã - am zdrobit douã cesti de cãpsuni si am amestecat storceala cu niscai suc de lime, oleacã de Martini Extra Dry, nitel rom de Havana si zahãr brun. Un fel de home made strawberry Daiquiri adaptat la ingredientele disponibile. Prefer fructele natur, dar dupã o zi întreagã de stat în casã aveam nevoie de putinã cruzime.

Din putul gândirii care trece prin stomac:

Marea artã a gãtitului e sã-ti iasã gustos, sã te sature fãrã sã-ti cadã greu la linguricã si astea fãrã prea mare efort, strãduintã si cheltuialã. As vrea sã conving cât mai multe gospodine si gospodari cã asa e. Jos sarmalele!

Zi gri de melanholii, cu happy end

Rosii brune




Rosii felurite: roz, bruna, campari, pruna, cherry, galbena


Vara trecutã a plouat de ne-a uscat. De câteva sãptãmâni de când a venit chinuitã si indecisã primãvara, vremea e capricioasã ca o fecioarã chinuitã de hormoni sau o vãduva asisderea. Acum sã zicem ca e varã, de câteva zile trãim într-un fel de purgatoriu al anotimpurilor, nici pe cal nici în cãrutã. Cerul e gri pal, aproape gri, nici nu plouã, nici soarele nu se îndurã de spleenul nostru. Nu-i greu de înteles de ce la 15 grade îsi scot fetele deja sandalele si fustitele la vedere, asta-i vara, prinde-o repede! Variaza soiurile de rosii de serã, de toate culorile si formele, astept în curând rosiile albastre. Ale originale, din Mexic, erau de douã feluri: jitomatl (cele rosii) si miltomatl - verzi si îmbrãcate într-o foitã subtire ca pergamentul, cu gust cumva de corcoduse. Eu duc dorul celor "de la tãrani", rosii, grase, dulci si cu forme nãstrusnice uneori, aduceau a mandragore.

Am cunoscut ieri o doamnã din satul Monor, Bistrita - Nãsãud, care cântã ca o privighetoare, tocmai a scos aici primul disc, dupa 26 de ani de la emigrare. A trecut întâi prin Grecia, unde plecase sã le studieze folclorul, apoi prin Italia, si si-a gãsit locul aici. Ne-a povestit despre satul ei: Monor, pe net se vede a fi loc frumos si cu stare, chiar cu obiective turistice - vulcani noroiosi si industriale. Anuca deplânge starea ogoarelor, ne-a spus ca tãranii obisnuiti de cooperativã sã execute ordinele: aici cositi, aici prãsiti, n-au stiut ce sã mai facã când si-au luat pamântul înapoi, ce, cum si când sã cultive, l-au lãsat în paraginã si au cumpãrat vaci când s-a deschis fabrica de produse lactate. Vorba Anucãi, la cât îngrãsãmânt natural au lãsat vacile pe ogoare, s-ar scoate recolte record de acolo. Doar cã pe tãrani nu i-a învãtat nimeni sã spele ugerul vacii, sã cumpere masini de muls, sã se conformeze standardelor de igienã. Iac-asa au ajuns sã vândã vitele. Urmarea nu o stiu. Dar pe siteul fabricii am vãzut cã au propria lor fermã, nu cumpãrã laptele de la altii.

Ne-a mai povestit si altele Anuca, cum a învãtat sã cânte, cât îi plac doinele, cum citea ora exactã dupã soare, stia când vine un cutremur dupã animale, si câte si mai câte. Mai ales cum mergeau pe jos, cale de 200 de kilometri, în pelerinaj la Nicula de Sfântã Mãrie, cântând pe drum.

Am stat si m-am gândit, bietul tãran român, ce-o fi înteles si el, de la rãscoala din 1907 si pâna la cooperativizare. Scurtã viatã a avut sã se bucure de pãmântul lui, de care acum e rupt, zice Anuca. Eu n-am de unde sã stiu, cã n-am avut si nu am rude la tarã, stiu numai ce zice mama, ca fãrã tãranii care veneau la piatã cu de-ale gurii pe vremea multidezvoltãrii, mureau de foame citadinii.

REVIZIE: a iesit soarele si am iesit la preumblare cu Freundin Andrea, pe the Main - bulevardul St. Laurent care separa cândva vestul anglofon de estul francofon al orasului, plin de magazine haioase, restaurante, baruri, cafenele si birturi tinute de portughezi, evrei est-europeni si câtiva asiatici. Zilele astea a fost închisã strada si tarabele, muzica, grãtarele, au inundat trotuarele si o parte din carosabil.

REVIZIE II - am uitat un amãnunt, din povestiri reiese cã si în lumea bucolicã a mediului rural femeile au învãtat drumul spre cârciumã, si au descoperit plãcerile bahice.

No Sex, Just the City

Am ajuns sã mã citez eu însãmi. Întrucât simteam nevoia sã scriu despre New York în englezã, am favorizat celãlalt blog, care oricum s-a cam prãfuit de când îl am pe ãsta. Fiind Cãnutã om sucit, scriu în englezã din 2005, si în românã din 2008.


Central Park South


Central Park - Turtle Pond

Building on 5th Avenue


Bergdorf Goodman - the most luxurious department store


New York Public Library - reading room

Hristos a înviat!

Dincolo de dezbaterile privind traditiile pre-crestine care dãinuie în crestinism, e o sãrbãtoare a luminii si a reînvierii, asociatã cu primãvara, mugurii si mieii (eu behãi minunat, cânt mult mai prost). Mi-e totuna cine-i budist, musulman, crestin sau hindus, atâta timp cât îi respectã pe ceilalti. Cum ar fi sã fie indienii sau tailandezii crestini? Câtã traditie s-ar duce pe apa sâmbetei... Sunt metisã prin sângele derivat din câteva culturi europene cu ceva tãtari galopând sãlbatic prin stepe, cosmopolitã prin cãlãtoriile si curiozitatea mea încãpãtânatã, care nu se împiedicã de frontiere geografice si culturale. Botezatã ortodoxã si misticã nativ.

Am fost la Prohod si Înviere si am avut prieteni de suflet la masa de duminicã, incluzându-l pe dragul de Pedro, gay din Paraguay. N-au lipsit borsul, drobul, brânza, ceapa verde si ridichile, friptura si pasca. Un impuls de afirmare al securitãtii mã împinge sã repet gesturile ancestrale. Chiar daca drãgutul meu cubanez a tocat mãruntaiele si pasca e de cumpãrat. Am stat si m-am gândit de unde am cãpatat reflexele pascale. Probabil de la o strã-strãbunicã din Buzãu, mãritatã cu strã-strãbunicul meu italian (de unde obiceiul de a pune cascaval ras la pilaf si cozonacul rotund cu stafide si gaurã la mijloc din copilãrie). Fiica ei, strãbunica mea, s-a mãritat la rândul ei cu un sas, si am avut o bunicã mai blondã ca grâul cu ochi de nu-mã-uita, domnisoara Ziegler din Buzãu. Când fac masa de Pasti ea e întotdeauna cu mine, un pas în spatele meu. Îmi aduc aminte când mergeam sã mã împãrtãsesc la biserica Sf. Nicolae de pe strada Justitiei, colt cu George Cosbuc, acum Regina Maria. La pãrintele Staicu sau pãrintele Delcea. Apoi mã asteptau acasã cozonacul si ceasca de cacao cu lapte. De la pãrintii aromâni ai bunicului am mostenit patima plãcintei cu spanac si poate gustul pentru miel si brânze. Amintiri urbane dintr-o lume ruralã idealizatã, poate inexistentã în altã parte decât în bogata mea imaginatie.

În acelasi timp cu noi sãrbãtoresc Pastele armenii, coptii si ortodocsii din Liban si Etiopia. În arabã salutul ritual este Al Massih qam! Hakan qam! Am aflat asta acum vreo 10 ani pe ICQ de la un om din Beirut, care-mi povestea cã si ei vopsesc ouã. Care obicei nu mi-e prea clar de unde vine, fiindcã în Rusia si Ucraina e pre-crestin. Oare de ce în România se mãnâncã miel numai de Paste?

Doamne ajutã de un an bun si mãnos.

VANCOUVER II - Chinezãrii, Sushi and more, Kayak si gogosi

Duminicã - a plouat mãrunt, rece si decis toatã ziulica aproape, fiind ziua de Pasti strãzile erau ceva mai goale, dar magazinele deschise. Cedric voia iar în drumetie, eu m-am dezis, ne-am dus sa explorãm centrul. Gastown - un infim centru istoric drãgãlas, rupt din filmele americane care ilustreazã anii '20, are pâna si un orologiu cu abur, construit în 1977, când s-a renovat cartierul. Galeriile de artã si magazinele de design si fashion design contrasteazã cu aerul desuet, altfel e plin de puburi si restaurante chic. Gas vine de la John Gassy Jack Deighton, un aventurier simpatic din sec. XIX care spunea povesti vânãtoresti de sã le pomenesti. Vancouver era tot britanic si cãpitan, pe numele de botez George.

De aici am trecut printr-un fel de no-district-land plin de cersetori si dubiosi (niste politisti tocmai scotoceau o tipã), spre Chinatown, unde am mâncat un fel de pâinicã din fãinã de orez, umplutã cu orez, insipidã si o prajituricã minunatã - moon cake, umplutã cu pastã din seminte de lotus si continând gãlbenus de ou fiert, nitel sãrat. Am petrecut câteva momente poetice si pensive (îmi place tare mult cuvântul ãsta francez englezit) în gradina clasicã chinezeascã din perioada Ming, prima în afara tãrii de bastinã, alãturi de rate si pomi înfloriti. Era atât de frumoasã încât ploaia nu-i rãpea nimic din farmec, ci se transforma într-un accesoriu în plus, cu zgomotul si prospetimea ei. Rododendroni, pini, chiparosi, bambus, magnolii, pietre Tai-Hu, modelate de ape si vânt, pavilioane delicate, ferestre decupate în piatrã cu modele diferite - totul bazat pe filosofie Feng Shui si Tao, de armonizare si echilibrare a elementelor opuse. Magnoliile miroseau înviorator si delicat, ploaia rãpãia discret pe tigle si pavaj - mã simteam împãcatã si revigoratã. Expozitia de artã tibetanã mi-a adus însã aminte de fata mai putin filosoficã a Chinei si de aparatul represiv instalat în Tibet, parcã s-a rupt vraja. Pânã la urmã si asta este o altã manifestare a opozitiei yin/yang.

Am continuat cu un galop nebun prin centrul comercial (Robson Street) si ploaie, pentru a ajunge pe Davie si Bute, sã ne întâlnim cu Octav, un potential prieten (pentru cã avem o amicã în comun). Bute is actually cute, cuprinde o zonã cu multi arbori, case vechi si o clãdire de artisti. Pe Octav l-am gãsit, dar locurile de sushi pe care le cãutam nu s-au lãsat gasite, am ajuns pânã la urmã la unul cu aspect de restaurant, nu de cantinã ca celelalte.

Spre deosebire de Montréal unde e plin de sushi, dar gãsesti peste tot cam aceleasi variante si nimic în plus, în afarã de supã miso si salate cu sashimi (peste crud sau trecut usor prin tigaie, ceea ce îl transformã în tataki), la Vancouver meniurile sunt cuprinzãtoare si includ peste si fructe de mare gãtite în diverse feluri, teriyaki, la grãtar (BBQ) si aperitive. Iar preturile sunt mai mici decât în Québec. Eu tineam mortis sã manânc anghilã (tipar) - BBQ Eel si mi s-a pãrut foarte gustoasã. Am mai împãrtit un rulou întreg de sushi - parcã Rainbow, niste gogosele umplute cu caracatitã si inele de sepie pané (cam uscate). Una peste alta, mult mai bun decât ce am degustat pânã acum pe mal de St. Laurent, mi-am dat seama cã de fapt eu habar n-am avut ce-i aia sushi. Oricum, cred cã e mai putin nipon si mai mult fusion, California style, în Japonia nu au avocado.

Am dezbãtut cu Octav pro si contra Canada si România, mi-a vorbit despre proiectele lui, despre reportajul realizat la târgul de benzi desenate din Franta (îmi scapã numele orasului), am constatat cã mai avem o cunostintã comunã, poetã româncã de limba englezã - Oana Avasilichioaiei, crescutã la Vancouver si rezidentã la Montréal. So quite an enriching meal, all in all.

Pânã una alta a stat si ploaia si în ciuda faptului cã urma sã avem altã cinã de Paste acasã, Cedric a continuat sã mã alerge pe strãzile din West End si de-a lungul plajelor, prin Coal Harbour si promenade. Mi-am dat seama cã mã obosesc foarte mult clãdirile extrem de înalte si înghesuite care mãrginesc plajele, se opun deschiderii orizontului cu fatadele lor impenetrabile de sticlã. Nu-mi plac blocurile, nu suport zgârie norii, clãdirile turn de locuinte, îmi dau senzatia de fortãreatã si ostilitate.

Am ajuns acasã înfiorãtor de târziu, eu am fãcut o salatã de vinete contemporary-fusion:), cu ulei aromat cu lãmâie si cimbru, susan rumenit si putin ardei copt si mi-am sacrificat avocatii de mic-dejun pentru guacamole. Meniul continea pork ham (brrr), cartofi la cuptor cu smântânã si brânzã (mmmm), broccoli si morcovi. Noroc cã erau multe legume. Desertul lui Anne (in England we eat dessert with a fork and a spoon) a fost o memorabilã tartã cu mure din pãdure, productie proprie. Draguta de ea mi-a dat si un iepuras de ciocolatã - lovely indeed.

Luni n-a plouat!!! Asa cã am fost dusã de frãtiorul de nãzbâtii Cedric la Deep Cove, un sãlas al zânelor pãdurii si apelor, cu aspect elvetian. Un brat al oceanului - Indian Arm, se prelungeste mult spre munti, si pe marginea lui se aflã aceastã asezare de poveste, o comunitate bine închegatã si activã, cu teatru, galerie de artã si cafenele organice. În apã se oglindesc muntii de pe malul opus. De pe plajã se pot face kayak rides, de fapt asta era ideea, sa ne dãm în bãrci si sa vedem foci. Am luat albia pentru douã ore, oarecum cu emotii, apa fiind foarte rece si presãratã cu disperati în bãrci cu motor care ne fãceau valuri. Cocotate pe râpe sedeau tot felul de case, cãsoaie, vilute, viloaie si cabane, nu stiu cine-o da si la ei permisele de constructie, si pe ce criterii. Era plin de rate Goldeneye (cred) sau poate rate Ring-necked, soarele se juca printre norii care colorau muntii cu umbra lor, foci am zãrit numai douã, separat, destul de departe. Am reusit sã ma ud fleascã, întâi pe pãr, cu picãturile de pe vâsle, rãzletite de vânt, si în spate, între "fustita" si vesta de protectie. De acolo apa gâl-gâl la vale, pânã la pãrtile moi si asezate. Când m-am prins sã-mi pun gluga arãtam deja ca o curcã plouatã. Când mi s-a uscat pãrul am constatat ca apa era într-adevãr foarte saratã, pentru cã-l aveam teapãn. Dar a fost o plimbare pe cinste, cireasa de pe tortul Vancouver escape. Am încheiat apoteotic cu gogosi unse cu miere de la Honey's - mmmm, si mai ales scone (un fel de briosã scotianã) cu anghinare, brânzã si rosii uscate.

Restul a mers prea rapid si nu a fost esential: bagaje, prânz pe Lonsdale, North Vancouver, ezitant între persan si iar japonez, si a fost iar japonez, desi bucãtarul-ospãtãrita proprietari sunt din Vietnam. Sashimi minunat, sushi cu cartof dulce, spanac cu susan si unt de arahide, sushi roll de crevete crocant (gãtit deci), avocado si anghilã, plus ceva verdeturi. Last time seabus, apoi o cãlãtorie luuuuuuuungã cu autobuzul, mai ales pe Granville, unde am zãrit multe case stil mansion si garduri vii mai înalte decât ele (ce frumos!), în care intrarea era efectiv decupatã, parcã scoasã din Alice în Tara Minunilor. Am traversat si zone în care toate firmele erau în limba chinezã - e normal, Vancouver e punctul nevralgic de legãturã cu Asia, peste Pacific, aici sosesc importurile din China...si emigrantii, iar zborurile într-acolo sunt mai ieftine.

Avionul West Jet avea întârziere o orã, riscam sã pierd legãtura la Calgary, si agenta aproape cã m-a apostrofat cã am venit doar cu o orã înainte, fiindca mã puteau plasa în zborul de Toronto. Pãi, madam, la zbor local se vine cu o orã înainte, mai ales cã am bagaj la purtãtor. Nuuu, 3 ore pentru neprevãzut. Haidade, 3 ore în aeroport, plus una pe drum, dupã ce am plãtit o cãrutã de bani pentru avion? Much ado about nothing, jumãtate de orã între avioane a fost marginea exactã necesarã. La sosirea chioarã dupã 7 în Montréal altã boacãnã - naveta cãtre centru nema pânã la 8. Hopa, cã eu încep la 8:30 si trebuie sã mã dichisesc nitel înainte. Am reusit sã vând biletul si sã mã azvârl într-un taxi pânã la prima statie de metrou, linie directã din fericire. Înviorat, schimbat în ritm de armatã la toaleta din fericire spatioasã. Alergãtura m-a si trezit din somnolentã, pânã am picat acasã, unde mã asteptau trei trandafiri rosii, unul în fiecare încãpere si un cantalup pe masa din salon. Direct pe fata de masã. Love is the answer.

Culori de carti si-n farfurii /De zile gri

Acum ceva vreme am postat cãrtile pe care le citesc...de la bibliotecã. Voi lua o pauzã ca sã le citesc pe cele cumpãrate pe Amazon. Am ajuns la ele ca si la bibliotecã, unele mi-au fãcut cu ochiul de pe raftul virtual. Laplantine cã-l cunosteam din citite, Mother Russia pentru cã a trebuit sã o înapoiez bibliotecii neterminatã, La Frontera mi-a recomandat-o cineva cu pseudonimul Trent Reznor pe blogul Confrunta durerea, celelalte au venit în întâmpinarea mea.

În week-end iar am fãcut o nefãcutã - banane mari si verzi (platano burro sau maduro) prãjite si presãrate cu sare, nu chiar chipsuri, le-am fãcut ceva mai groase ca sã rãmânã pufoase. Si pulpe de iepure cu smântânã si ciuperci brune, pe ele scria cã sunt de ratã, mi s-a pãrut mie ceva ciudat, dar tot nu m-am prins pânã nu ne-am înfruptat din ele. Am încheiat cu singura înghetatã comercialã care-mi place, cea de cirese negre cu pepite de ciocolatã neagrã de la Ben&Jerry's - Cherry Garcia. Numai cã i-am pus si friscã bãtutã de mine, e nitel roz pentru am aromat-o cu visinatã de la mama. Exquisite.

E crizã, si pe deasupra aici e încã iarnã, mâine se pogoarã iar -11 grade peste noi. Asa cã plãcerile ni le facem noi, dacã nu existã, le inventãm.

N.A. Fotografiile albãstrui stau mãrturie stãrii vremii - asta-i lumina naturalã de la ora prânzului

Buze la moda - botisor de peste

Trout pout e deliciul chirurgilor plastici, pentru cã le umple buzunarele cu bani în timp ce ei injecteazã colagen în buzele cui îsi poate permite costul operatiei. Mai trist este cã pânã si vedetele gen fatã simpaticã, cum este Meg Ryan, au recurs la varianta asta. Sau frumuseti clasice ca Nicole Kidman. Elena Bãsescu nu are nevoie, ce usurare!

P.S. Tocmai "se da" Oscar in LA si la TV. Una dintre cele mai stralucite demonstratii de falsitate. Cutare arata senzational, Penelope Cruz is so excited, Anne Hathaway are nu's ce rochie...vai, nemaivazut de anul trecut! De-aia se injecteaza colagen, Botox si alte sosuri de frumusete fara batranete, for the big Oscar smile. Abunda nuantele de crem si decolteele fara coliere, asta-mi place, daca n-o fi de la criza:) Imi place si cum arata azi Kate Winslet, understated glamour. Oh, da, si Meryl Streep. In rest...the biggest soap opera of the year. Unde-o fi inefabila Adela Popescu? Poate macar Monica Barladeanu si-a facut loc pe-acolo, prin spate. If she's not playing Lost.

P.P.S. Recesiunea se simte si la Hollywood.

Rutina de fiecare zi

Carpeta Plutitoare m-a îndemnat sã povestesc o zi obisnuitã din viata mea. Cum o fi aceea, o zi ca toate zilele? Fiecare este altfel, dacã nu vãd nici un spectacol, nu citesc nici o paginã care sã mã facã sã gândesc mai departe, nu cunosc pe nimeni, mãcar fac ceva nou de mâncare sau vãd cimitirul din vecinãtate, care-mi tine loc de parc, în altã luminã. Îl învãt alt cuvânt în limba românã pe Adrian si el îmi corecteazã ce mai e de corectat la spaniolã (orice limbã, chiar si româna, e ca tangoul, toatã viata ai ceva de învãtat). Cam toate zilele sunt obisnuite de fapt, iar cele extraordinare nu sunt întotdeauna asa în sens pozitiv.

Orice zi de lucru începe la 7:00am cu sunatul ceasului, pe care-l opresc cu ciudã, întotdeauna sunt somnoroasã dimineata, mai putin când plec în vreo cãlãtorie si nu pot dormi de bine ce mã simt. Invariabil ramân în pat pânã la 7 si un sfert. Adrian se duce la bucãtãrie sã punã recipientul de espresso pe foc (tare mã bucur ca am gaze si nu plitã electricã). Mã urnesc din pat, îmi arunc halatul pe mine si bâjbâi pânã la baie, dacã nu mã spãl cu apã rece pe fatã nu mã pot destepta. Apoi mã îndrept vioi spre bucãtãrie, micul-dejun e sarcina mea:( De când am venit în Canada îmi încep ziua cu pâine prãjitã (numai integralã sau de secarã) si o jumãtate de avocado întins pe ea, cu putinã sare. Pe lângã, un pahar cu suc 100% de portocale si fructe, care variazã functie de sezon, iarna ananas, kiwi si grapefruit, vara cãpsuni de Québec si piersici de Ontario - consumãm local. Cafeaua e si ea echitabilã, de aici. Eu prefer turceascã, dar de...ne adaptãm si nevoilor celuilalt. Adrian se multumeste cu pâine cu unt, în loc de suc bea lapte. În general mãnâncã ce-i dai, el a scãpat de comunism mai târziu, important este sã fie mâncare pe masã.

Mã îmbrac în pripã, câteodatã mã gândesc cu o zi înainte cu ce, si întotdeauna consult siteul meteo înainte (pentru ca la televizor nu ne uitãm), mã spãl pe dinti, îmi dau cu ruj, cremã de fatã si parfum, nu am timp si nici chef de alte farduri, mai ales de când lucram în croazierã si nu aveam nevoie de ele. Crema de fatã e musai sã fie foarte grasã iarna. Cizmele si bocancii suntem nevoiti sã-i lãsãm în fata usii, din cauza sãrii si a pietricelelor negre presãrate pe trotuare (nu de Haensel si Graetel, ci de serviciul public).

Autobuzul îl iau de la coltul strãzii, dupã ce mã pravãlesc la vale pe strada în pantã. În timp ce astept autobuzul contemplu lumina si umbrele copacilor din cimitirul de vizavi. Uneori autobuzele sunt pline si nu opresc, alteori reusim sã ne urcãm prin spate, desi teoretic se urcã numai prin fatã, unde trebuie sa prezinti abonamentul. Si aici lumea se împinge fãrã sã-si cearã scuze sau stã protãpitã în fata usii. De obicei reusesc sã-mi scot cartea si sã citesc dupã ce trecem de statia de metrou si coboarã grosul gloatei. De obicei traseul dureazã cam 20 de minute.

La birou citesc mailul de servici, apoi pe al meu, dau cu ochiul si pe FB si pe blog. Execut ce am fãcut, la pauza de prânz iarna mãnânc în bucãtãrie, cu cine se nimereste pe acolo, colegii si colegele din Columbia, Guatemala, Mexic, Puerto Rico, Peru, câtiva din Canada. Ceilalti trei români mãnâncã pe la birourile lor. Ar trebui sã fi si din USA, dar la secretariatul comisiei ambientale triguvernamentale sunt putini sau inexistenti, aici posturile sunt contractuale, asa cã apar permanent schimbãri. În general încerc sã mã duc la bancã, la videotecã (e una cu filme de cinematecã pe aproape) si la Yves Rocher în timpul pauzei de masã, iar vara mãnânc afarã.

În jur de ora 5 se goleste biroul, si de aici programul se diversificã, salã de sport (unei universitãti), cinã cu prietenii, film, teatru, dans contemporan, concert, depinde ce apare. Din cauza asta gãtesc cât pot de mult duminicã, ca sã nu-mi bat capul prea mult în timpul sãptãmânii. Seara acasã Adrian lucreazã mult la computer pentru scoala lui de animatie 3D, dar îsi mai face timp sã vedem un film. Dacã nu ajung prea târziu mâncam neapãrat împreunã: supã sau supã si salatã, seara meniul este usor. Cam o searã pe sãptãmânã încerc sã mã duc la tango, îmi place la nebunie si mã relaxeazã, dar cum domnul nu danseazã, nu mã lasã inima sã-l privez prea des de prezenta mea. Citesc câteva pagini si înainte sã adorm, acum am pe noptierã cartea despre figura femininã în mitologia rusã "Mother Russia". Cartea de autobuz tocmai am terminat-o, "Figures des îles" - antropologia insulelor. Urmeazã "Des îles et des hommes".

Azi mã duc la Ballets Eifman din Sankt Petersburg, probabil la crème de la crème în dans. Sâmbãtã mã duc sã "sambez", sunt destui brazilieni aici care nu-si uitã carnavalul.

Sopa de lima

Adicã supa de lamâie verde, care de fapt este de pui. Având în vedere reactiile rapide si unanime de la postul anterior, cred cã ar trebui sa postez numai retete. Reteta de supã se gãseste usor pe Google, se numeste sopa de lima, lime soup sau soupe de lime, depinde ce limbã întelegeti mai usor. Numai cã eu am adaptat-o, a mea are ceapã, rosii, ardei gras, pui, lãmâi verzi (3 la numãr pentru o oalã mare: suc, coaja rasã si la final am pus resturile tot în supã).

Supa în faza initialã am facut-o din tacâmuri de pui (oase, pentru cine nu a apucat vremurile de tristã amintire), dupã am pus si pieptul, pe care dupa ce a fiert l-am rupt în fâsii. Pentru cã nu am vrut sã-i pun ardei iute i-am pus în loc douã lingurite de chutney de coriandru. se poate servi fie cu frunze de coriandru, fie cu pãtrunjel.

Si ca sã-i rãspund Luminitei, stau la Montréal, în Chiubec, Canada, unde în afarã de faptul ca gãsesti toate natiile pamântului cu muzicile si ingredientele lor culinare, n-as putea spune cã mã încântã altceva. Doar sã merg în kayak sau canoe, vara. Kayakul e inuit (eschimos), canoea amerindiana, important este cã amândouã ma tin aproape de apã.

Gustos de gustibus

Aflând eu cã în Bucuresti existã un restaurant demn de numele ãsta, care pe deasupra mai este si organic: Violeta, m-am gândit sã transcriu aici ce-am fãcut duminicã de mâncare cu ocazia lu' Sân Valentin, nu de alta, dar m-am tot dat cultã si îngrijoratã de probleme majore în ultimele posturi. De fapt grija mea cea mare în fiecare sãptãmâna este compunerea si prepararea meniului, cu peste pentru mine si pui/ vitã pentru omul cubanez cu care-mi împart soarta si rezultatele fanteziei culinare.

Aperitiv - prosciutto con melone (prosciutto era din Italia, cantalupul din Costa Rica:)

Fel principal - creveti cu ceapã verde, mango si ghimbir proaspãt, totul cãlit în ulei de mãsline, la sfârsit am adãugat un sos din soia, miere si suc de lãmâie verde

Desert - l-am cumpãrat, dar intentia initialã era sã fac banane flambate în unt cu zahãr brun, peste care într-un final spectaculos torni rom si le dai foc

Vin: Bordeaux alb

Evident cã Adrian a crezut la prima vedere cã prosciutto era un fel de hârtie si m-a întrebat dupã felul doi dacã n-am sã-i dau si ceva cu carne (desi nu era prima oarã când am fãcut creveti sau peste). Reactia la desertul inimos a fost : "Cum se face cã tu, care tii atât de mult la esteticã si urãsti kitschul si comercialul ai cumpãrat asa ceva?".

Pentru cã-mi place sã mã joc, na, doar n-am cumpãrat o pernã de plus rosu în formã de inimã care sã troneze permanent pe canapea. Adevãrul este cã m-am distrat, vineri seara când am venit de la teatru, pe la 11, am decupat inimioare de carton dintr-un dosar gãbjit la birou. Douã mari cu marcate cu doi A le-am lipit pe geamul din salon, restul s-au asezat, ca fluturii, pe unde au apucat: monitorul de la computer, peretele de la intrare, usile de la bucãtãrie, baie si dormitor, veioza. Când bestia a venit de la muncã sâmbãtã la 8am a gãsit apartamentul împânzit de inimioare. Asta era manifestarea initialã a sãrbatorii, fabricarea manualã a unei felicitãri supranumitã "valentine", de-aia m-am apucat si eu de lucru manual, în loc sã cumpãr ghirlande din materiale sintetice de la Dollarama (magazinul cu produse de $1). Meniul special era pentru cina de sâmbãtã, dar am fost invitatã în oras, într-un restaurant la liberã alegere (a rezultat tailandez, mor dupa sosurile lor aromate), de-aia am sãrbatorit douã zile. Duminicã dimineatã am avut la micul dejun biscuiti bretoni în formã de inimã si totul a culminat cu prânzul sus-mentionat, am început cam deandoaselea, de!

Iarna în fiecare sãptãmâna produc supã sau ciorbã, face bine când vii din frig. Duminica asta am fãcut una de pui si multã lãmâie verde, retetã maya din peninsula Yucatan. Pentru ca am uitat sã iau coriandru frunze o garnisesc tot cu pãtrunjel, nu sunt puristã.

Azi ninge pudrat, e curat în palat...

STIRE Ieri am salvat de la o viatã tristã si bizarã o editie Shakespeare deluxe, New York, 1909, care zãcea în stradã printre felii de ananas, lãdite cu avocado si ciuperci, mese si scaune, decoratiuni de Crãciun, sticle de ketchup (care cicã la origini era sos de peste din Asia, mult dupã a fost ameliorat si chiar îmbunãtatit, mai întâi cu ciuperci si ierburi, apoi cu rosii si mai nou cu sirop de porumb si E-uri), alte cãrti vechi, cutii de carton si diverse accesorii necesare exploatãrii localului din lantul Eggspectations de pe strada St. Jacques. Se pare ca administratorii nu si-au plãtit franciza si au fost evacuati. Cãrtile vechi serveau la crearea atmosferei intime a unui salon old fashion într-o salã pentru 50 de persoane.

Am luat în mânã cartea, am cântãrit-o cu jind, am pus-o la loc si m-am dus la bancã. La întoarcere am însfãcat-o hotãrâtã si am strâns-o la piept, trecând pe lângã reporterita CBC care tocmai îi spunea unei curioase cã nu putem lua nici un obiect, din cauza asta stationeazã masina politiei la colt. Editia princeps publicata in numai 1000 de exemplare cuprinde A Midsummer Night's Dream si Romeo and Juliet, fiecare cu introducerea ei si ilustratii alb-negru stil gravura. Muchiile paginilor sunt aurite si o foaie transparenta si fina separa ilustratia cu scena balconului de pagina de titlu. Fineturi.

De sezon Prim-ministrul Québecului, Jean Charest, a sustinut ca bradul oficial de Crãciun este de Crãciun si nu de Sãrbatori cum declarase un functionar zelos, cu tendinte de înglobare a tuturor locuitorilor provinciei în bucuriile sezonului, exprimate mai ales prin goana cumpãrãturilor. Tot dânsul declarã ca este o sãrbãtoare cu traditie a loculu (care are de-a face adicã cu acea scurtã istorie de la Jacques Cartier încoace). Haoleu!

Într-o bunã zi voi scrie mai mult despre faimoasele accommodements raisonnables, care încercând sa multumeascã pe toatã lumea ne nemultumesc pe toti.