Luntre şi punte şi alte amănunte

Deocamdată între Barcelona şi Madrid, să vedem dacă de acolo sare iepurele, din vreun tufiş din Paseo de Prado, că prin Barcelona am colindat nenumărate parcuri şi nu s-a iţit nici unul, doar umbra lui amăgitoare. Am bătut la toate uşile posibile şi imposibile, rezultând foarte puţine interviuri; până la urmă, dincolo de criză, motivele sunt aceleaşi: experienţă locală ioc, lipsa unei reţele de contacte, deci a unor posibile recomandări. Cel de la Madrid, în două episoade cu suspans, e pentru o slujbă foarte promiţătoare, din nou trebuie să pun în balanţă libertatea şi siguranţa, de data asta bate siguranţa, că destulă libertate am halit opt luni încheiate tocmai azi. Mi se pare un negoţ bun, o soluţie apropiată de dorinţa mea fierbinte de a locui la Barcelona. Ar însemna ca cel puţin am reuşit să mă mut cu bine din Canada în Spania, şi de fapt nici n-ar fi puţin.

Chiar dacă rămân partizana Barcelonei din x motive, inclusiv dorinţa de a învăţa catalana. Apoi situarea între mare şi munte, clima mai blândă, apropierea de Franţa, şi mai ales poezia care pluteşte în oraş, şi de care nu reuşesc să mă impregnez în Madrid. Care deşi nu-i de lepădat, ba chiar are propriul lui farmec de metropolă iberică, în timp ce capitala catalană pare mai aproape de Franţa şi nordul Italiei, sau sudul Germaniei, depinde cum priveşti. Aproape în fiecare zi descopăr cu uimire altă biserică, altă casă, cafenea, bibliotecă, care mă farmecă. Până la urmă poezia e total inutilă din punct de vedere practic, ca toate decoraţiile Art Nouveau din exteriorul şi holurile clădirilor, probabil din cauza asta mi se pare una ciudad sumamente poética, cu toată faima catalanilor de negustori pragmatici, nu mi-l închipui deloc pe Don Quijote bântuind pe aici, avea nevoie de câmpiile halucinante ale Castiliei, unde aceleaşi vânturi bat, dar mişcă alte mori.

Pe de altă parte mâncarea tipică e prea grea, prea prăjită şi prea puţin aromată pentru gustul meu. Folosesc puţin sau deloc ierburile aromatice, în afară de pătrunjel, şi la malul Mediteranei unde culegi rosmarinul şi cimbrul direct de pe munte mi se pare cam trist. Pe toate drumurile cartofi tăiaţi cuburi şi prăjiţi(patatas bravas), peştişori şi calamari sugari pané, cârnaţi şi cârnăciori, mini-pârjoale (croquetas), zău dacă nu mi se par mai atrăgătoare zacusca, sărmăluţele în foi de viţă şi salata de vinete. Au nişte ardei copţi, mici, verzi şi ţuguiaţi care-mi plac – pebrot de padrò, şi prefer tortilla de dovlecei (calabacín) celei clasice de cartofi. Evident mă dau în vânt după toate produsele cândva submarine făcute pe plită – plancha. Problema n-ar fi numai asta, ci şi abundenţa turiştilor şi a birturilor capcană, care servesc sangria şi paella, cu fotografii lucioase tronând în stradă, de cele mai multe ori fotografii standard menite să laude mâncăruri cumpărate cu toptanul deja gătite şi reîncălzite. Când apuc prefer să dau o raită prin Gracia, un cartier boem şi cu mai multă personalitate locală. M-am bucurat nespus să dau peste Mihaela Mihailova şi baniţa ei cu gust de balcani.

Am avut bucuria să-l văd pe scenă pe Dario Grandinetti, pe care l-am descoperit cu Miguel Angel Solá într-o banală telenovelă acum vreo 15 ani. I-am revăzut apoi în Hable con ella şi Tango, amândoi sunt monştri sacri ai scenei şi ecranului în Argentina. Publicul catalan e mult mai rezervat în manifestări, la sfârşitul piesei aproape nimeni nu s-a ridicat în picioare, în ciuda calităţii textului şi a actorilor. Baraka e povestea a patru bărbaţi care sunt prieteni de vreo treizeci de ani, de pe vremea studenţiei. Un politician în aşteptarea numirii ca ministru; un critic de artă gay devenit un funcţionar municipal oarecare, dar cu un spirit strălucit; un regizor de teatru experimental de mare succes şi un avocat hiperactiv, fost excepţional, care încearcă să-şi recupereze echilibrul după o cădere psihică severă. Caractere care sunt de găsit în majoritatea societăţilor contemporane şi ale căror relaţii generează o aparentă comedie de situaţii şi moravuri până la deznodământul câtuşi de puţin vesel. Dă mult de gândit asupra relaţiilor de prietenie, asupra fragilităţii, laşităţii şi comodităţii fiecăruia dintre noi.

Pe lângă mă bucur şi de grupul de poezie bilingv, anglo-spaniol, de noii mei prieteni, de-ai locului sau venetici, cum ar fi brazilienii sau italienii.

Prostíbulo Poético from Florencia P. Marano on Vimeo.

Din punct de vedere multicultural Barcelona e foarte pestriţă. Mă simt recunoscătoare şi împlinită, deşi sunt într-o situaţie incertă care poate derapa oricând.

N.B. Fotografii făcute cu telefonul mobil

Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete

Pentru ca nu poti sa rupi cu trecutul cu una cu doua. Poti sa-ti parasesti iubitul, sa-ti dai demisia, sa-ti lasi tara, sa termini o carte, dar ce te leaga pe tine de trecut nu se rupe. Nici macar nu-i nevoie sa te uiti inapoi ca-n Tinerete fara batranete, e acolo, cu mine, seara cand ma culc, dimineata cand ma scol, tot ce-am facut si ce n-am facut. Asadar bantui cu el prin Barcelona, asteptand sedimentarea si bucurandu-ma de ceea ce am in jur: case superbe, legume si fructe delicioase, oameni amabili, circ garantat, pentru ca primaria nu precupeteste fondurile dedicate serbarilor populare.

Vineri am pasit pragului guvernului catalan: Palau de la Generalitat, care indeplineste aceleasi functii de vreo 600 de ani, cu ceva intreruperi din cauza convulsiilor istoriei, in principal conflictele cu Spania si-a ei coroana, urmate de negura din perioada franchista. Aici 11 septembrie inseamna Ziua Cataluniei si se comemoreaza data din 1714, cand Barcelona a cazut dupa 14 luni de asediu, institutiile nationale catalane fiind abolite in 1716 pana la restauratia din 1980. Tot in urma capriciilor istoriei mormintele medievale ale unor conti de Urgell sunt in Manhattan la The Cloisters. Ar trebui sa fie la Santa Maria de Bellpuig de les Avellanes, unde poate reusesc sa dau o mana de ajutor la culesul viei la anul. O statie de metrou din Barcelona poarta numele de Urgell. In Quebec in schimb decembrie 1989 inseamna atacul armat de la Politehnica in care 14 femei au fost ucise de un dement. Fiecare cu istoria lui.

De ziua Cataluniei am inchinat paharele (de plastic) in Costa Brava pe malul unui golf cu ape cristaline: Cala Tavallera, de unde am coborat in Cadaques, clasicul orasel mediteranean aproape de Port Lligat unde Dali si-a facut un fel de vila-castel intre fabulos si kitsch. Imi place la nebunie ca aici poti sa drumetesti pe dealuri, eventual printre smochini si vii cum am facut sambata, scoborandu-te apoi sa te imbaiezi in Mediterana.



Vorbind de circ, aici fiecare cartier are propria sarbatoare anuala, care dureaza cam o saptamana. Pe strazi se intind mese pentru vecinii care fac cine colective, la colturi si in piete se instaleaza scene pentru tot felul de concerte, se bea, se mananca, se recita, se canta, se da cu artificii si els castellers fac turnuri umane. Distractia asta a culminat cu sarbatoarea Barcelonei - La Mercé, de pe 23 pe 26 septembrie. Am inceput cu o cina printre catalani, incheiata cu rachiu flambat - creimada galega si un descantec din Galicia recitat de gazda. Muzeele si unele institutii oficiale si-au deschis portile gratis, au defilat giganti si capatanosi si s-au incins focuri de artificii si mai fastuoase. Invitat oficial a fost orasul Dakar/Senegal iar pe 26 Mercé a coincis cu ultima zi din Festival Asia. Eu acolo m-am dus, sa vad dansuri indiene si sa ascult bhangra pop din Pakistan. Pre legea mea, rar am vazut veselie mai mare si dansuri mai saltarete. Ceea ce intr-adevar am remarcat e ca saltau numai barbatii:( Am avut si ocazia sa vad cum se compune si se infasoara un turban sikh dintr-o bucata de panza dar nu cred ca pot reproduce manu propria. Sa innod o barba cu atat mai putin.

Doctoratul o ia alene din loc de-abia in octombrie si nici de lucru n-am gasit, dar ma straduiesc in continuare. Asadar invat ce pot despre Barcelona si Catalunya, m-am inscris si la cursul gratuit de catalana si sper ca e inca e loc de mai bine. Cat despre Romania, ma intreb cat loc mai e de mai rau. Ma gandesc la Ignoranta lui Kundera, in sensul ignorantei consecintelor, proprii si colective. Dac-as fi stiut...

Barcelona - mod de întrebuinţare

În curând blogul ăsta îşi va da obştescul sfârşit, pentru că nu-i mai văd rostul, dar îl voi păstra pe cel în engleză. A fost un jurnal al începutului întoarcerii în Europa, întâi în gând şi intenţie, apoi în faptă. Se va termina atunci când ma voi fi acomodat în Barcelona, unde m-am hotarât să mă mut.

M-am îndrăgostit de oraşul ăsta cumva prin transfer, când am citit din scoarţă în scoarţă albumul Gaudí editat de Taschen, pe la 17 ani. Au urmat mult mai târziu monografiile splendide ale lui Robert Hughes şi La Catedral del Mare de Ildefonso Falcones, chiar în 2006, înainte de prima vizită. În 2007 m-am hotărât să o aduc pe mama aici de ziua ei, prilej pentru amândouă de a descoperi mai mult decât ne aşteptam. Dincolo de cel mai faimos arhitect al Catalunyei au existat si Doménech i Montaner, Puig i Cadalfach şi Jujol, care a şi colaborat cu Gaudí de altfel. Am luat trenul şi ne-am dus până la fosta colonie Guëll, în afara Barcelonei, numai pentru a vedea biserica neterminată, dar nu am avut timp să vedem Muzeul Naţional de Artă, ca să putem admira vestigiile romanice şi gotice. Nu-i nimic, l-am văzut anul ăsta în mai şi mă mai duc.

În 2007 mi-am spus cu regret că mi-ar plăcea enorm să trăiesc într-un asemenea oraş, dominat de stilurile gotic şi art-nouveau/ modernismo, cu bulevarde largi mărginite de platani şi gâşte în curtea catedralei, plajă şi munţi, rafinament clasic şi cultură alternativă contemporană. Un oraş unde Nordul şi Sudul se întâlnesc şi se îmbină armonios. Pe atunci nu mi-am dat seama ca tot ceea ce am de făcut este să vin aici. Între timp mi-am luat diploma de master şi paşaportul canadian, iar formalităţile de stabilire aici s-au simplificat, aşadar aş spune că am venit în momentul oportun, în ciuda crizei şi a şomajului apăsător din Spania. Fiind europeni, românii nu au nevoie de multe formalităţi. Eu am fost admisă la un doctorat la Universitatea Pompeu Fabra, dar la înregistrarea la Poliţie nu mi-au cerut nici o dovadă. Primul pas a fost trecerea în spaţiu, în registrul imobil al oraşului, ceea ce s-a făcut pe loc, în prezenţa colocatarei mele catalane, pe care am cunoscut-o în mai, datorită fratelui ei devenit rezident canadian (actualmente lucrează în Haiti pentru ONU, nu s-a lipit nici el de Québec). Azi deja mi-am obţinut numărul de identificare pentru străini (un fel de CNP), de care am nevoie pentru a-mi deschide un cont în bancă, a-mi face abonament la mobil şi la bibliotecă, şi mai ales pentru asigurarea medicală, absolut gratuită, indiferent dacă munceşti sau nu în Spania.

Săptămâna viitoare ar trebui să am interviu pentru un post, dar să nu spun hop ! până n-am sărit. Oamenii caută personal cu limbi europene, mai ales engleză avansat, şi experienţă internaţională, am avut noroc să dau peste ei. Pe 23 august mă duc la facultate, să văd ce se întâmplă cu înscrierea la doctorat. Totul simplu şi curgător, fără grimasele, hârţoagele şi timpii de aşteptare din România. Pe care o iubesc şi de care mi-e dor, cu oamenii frumoşi şi locuri a căror vedere îţi taie răsuflarea, ca şi miasmele aţâţate de arşiţă şi mitocănia omniprezentă. Aici am x magazine cu fructe şi legume pe o rază de 500 de metri, x supermarketuri cu servire amabilă, vedere la turnurile de la Sagrada Familia (cu care am constatat că nu mă mai împac, prefer bisericile austere, asta-mi aminteşte de un tort de nuntă) şi platani umbroşi pe bulevarde. Prefer partea modernă a Barcelonei - Eixample, imaginată de Ildefons Cerdà cu străzi ample, simetrice, perpendiculare şi paralele, şi cvartaluri de case octogonale, cu colţurile tăiate. Am senzaţia că respir liber, mai ales acum în august când locuitorii sunt plecaţi în vacanţă şi turiştii bântuie numai în jurul obiectivelor semnalate pe hartă. Da, mă simt singură şi dezorientată, dar ştiu că am nevoie de timp să mă acomodez, am trecut prin experienţa asta şi în Canada. Atunci am emigrat, acum e vorba doar de o mutare.

Trauma auto-impusă

Mărgele călătoare anti-temeri din mâinile Lolei

Un alt drumeţ prin viaţă mi-a spus de curând, într-un schimb de replici virtuale, că noi doi nu am discutat încă despre singurătatea alergătorului de cursă lungă şi oboseala inerentă. Acum trăiesc un astfel de moment, care din păcate se prelungeşte şi mă turmentează. Cred că am întins prea mult coarda sufletului, mi-am asumat o povară care devine apăsătoare.

Saptamânile astea mi-au pus la grea încercare relaţia cu mine însămi, mi-am impus prea multe schimbări şi am ajuns să mă simt propriul meu duşman. Nu am mai locuit de multă vreme singură, şi nu mă aşteptam ca la întoarcerea în Bucureşti să mă trezesc faţă în faţă cu amintirile şi fantasmagoriile mele tocmai în casa copilăriei şi primei tinereţi. A fost o casă de familie şi acum este un cuib gol şi tot mai părăginit, pentru că o casă veche poate deveni peste ani o icoană roasă de cari, fragilă şi extrem de costisitoare. Mi-a fost greu să mă desprind de căminul meu de cinci ani din Montréal, de lângă omul drag, acum trebuie să trăiesc şi doliul după ancora mea principală, locul unde credeam ca pot reveni întotdeauna. Eram o familie, acum suntem doar membri separaţi ai unei familii şi am rămas eu să contemplu cioburile şi să le cer ajutorul bunicilor şi străbunicii mele, care mi-au înstelat copilăria, nu idilică, ci plină de miez, dragoste şi învăţăminte. Trebuie să-mi adun toate fotografiile, jurnalele, fragmentele de viaţă, şi să le găsesc un alt loc, pentru că al meu este încă doar o Fata Morgana, tremurând iluzoriu în propria imaginaţie.

Am o nevoie organică de stabilitate, de un loc al meu, unde să împodobesc iar pereţii cu măşti şi desene din toate colţurile lumii, să-mi chem prietenii la cină şi să mă adăpostesc de toate furtunile. Am nevoie de un umăr pe care să-mi sprijin capul greu de gânduri, de o mână care să mi-o strângă pe a mea, de zâmbetul din fiecare dimineaţă la trezire. Şi cu toate astea am reuşit performanţa de mă îndepărta de ele tocmai când le găsisem, pradă unui impuls mai puternic decât instinctul de conservare şi nevoia de siguranţă.

Acum iar bagaje şi destinaţia pe care mi-am modelat-o în vis încă din 2007: Barcelona, unde nordul şi sudul reuşesc să convieţuiască. Deşi semnele şi veştile bune m-au copleşit începând de miercuri – mi-am găsit cameră în casa unei cunoştinţe de baştină din Barcelona şi am fost admisă la doctorat - nu reuşesc să mă bucur de ele. Nu sunt făcută pentru o viaţă solitară, nici nomadă. Colac peste pupăză, viitoarea mea colegă de apartament e alergică la părul de animale, deci nici măcar pisica nu mi-o pot lua pentru moment, fărâma asta de viaţă şi de moliciune de care mi-am promis să am grijă. Fiecare plecare pare să fie mai grea decât precedenta, dar sper să mă opresc la malul Mediteranei, unde să mă aciuiesc cândva într-o căsuţă albă cu grădină.

Pe scurt Barcelona via Tarragona

Intrarea El Colmado, cu afisul nostru (verde si programul serii)

In Arco de la Virgen, Barcelona



Din Valencia ar fi trebuit sa ajung la Barcelona cu trenul, dar un amic blogger foarte special mi-a deviat parcursul prin Tarragona, cu ruinele ei romane si catedrala absolut fabuloasa (si inchisa cand am ajuns noi la ea:(

Apoi a fost Barcelona la repezeala, de joi pana duminica dupa-amiaza, cu prietenele mele din Canada, fabuloasa Sheri-D Wilson si inimoasa Eliz Robert. Am citit poezii la El Colmado si Arco de la Virgen joi si sambata, iar vineri am ajuns intr-un club de salsa din port.

Cu ocazia asta am descoperit Parcul Montjuic, ca un accent verde splendid plasat deasupra Barcelonei, dotat cu miradoare, citadela, muzeu Joan Miro (coada interminabila, ramane pe toamna) si cimitir istoric si pitoresc sapat in coasta muntelui. Am urcat si in coloana incununata de statuia lui Cristobal Colon/Cristoforo Colombo si am prins parada gigantilor la sarbatoarea locala a cartierului Barceloneta. De cand am citit monografiile lui Robert Hughes mi-am dat seama ca nu pot rata Muzeul National de Arta Catalana, cu vestigiile romanice patinate si atat de vii in naivitatea si fantezia lor.

Montjuic vazut de pe coloana lui Cristobal Colon

Port Vell din Barcelona de pe Montjuic, cu hotelul W

MNAC, sau Muzeul National de Arta Catalana

Altfel a fost un prilej de revederi: Barri Gotic, Palau de la Musica Catalana de Domenech i Montaner, casele lui Gaudi Mila si Battlo, strajuita de alte doua capodopere moderniste: casa Lleo Morera de autorul lui Palau si casa Amatller de Puig i Cadafalch. Ce nu prea imi place la mie la Barcelona e aerul trendy contemporan, suficient si superficial, dar e usor sa treci peste. Pe de alta parte catalanii par satui de turisti ca de mere acre, am avut parte de servicii execrabile in vreo patru locuri, de parca venisem sa cerem de pomana, nu sa platim. Doua dintre ele nu aveau decat meniul in catalana, la Cafe Mauri chiar ne-au facut sa parasim localul cu aroganta lor, in alta parte au incurcat comanda, acum si indolenta din Romania pare suportabila pe langa tupeul de acolo.

O noua prietena m-a purtat pe culoarele Universitatii Pompeu Fabra, a carei biblioteca m-a fascinat atat de tare incat tocmai am aplicat la doctorat acolo. E absolut incredibil ca o facultate atat de noua (din 1992) sa aiba asemenea dotari. Sau mai bine zis, e jenant ca Universitatea Bucuresti nu-i ajunge nici pana la glezna. Mi-am dat seama in Canada ca in Romania nu poti avea decat notiunea vaga a unui lacas dedicat educatiei, care ar trebui sa-ti ofere in primul rand resurse de studio (recte biblioteci) si nu prelegeri. Noroc acum cu programul Erasmus.

Un loc intitulat foarte inspirat La Paciencia. Rabdarea se educa de dimineata, aici a fost de mic dejun.

Vechea intrare de la Palau de la Musica Catalana (Orfeo Catala)

Gigantii din Barceloneta

Langostinos pe plaja Nova Icaria

Biblioteca Universitatii Pompeu Fabra

Barcelona, a reveure!

NB ceea ce m-a impresionat extrem de pozitiv in Spania e faptul ca recicleaza, toti prietenii la care am stat au preocuparea asta. In Barcelona miscarea ecologica este chiar foarte puternica.

Spania tur retur: Madrid, Valladolid y mas

Am fãcut câtiva pasi pe solul iberic, atât de arid la prima vedere, atât de roditor cultural si generos cu mine, vorba lui Creangã, nu stiu altii cum sunt... Un pas la Madrid, altul la Valladolid, împrejurimile capitalei, presãrate cu dealuri si lagune, de acolo un salt la Valencia pe sub portocali, o trecere scurtã prin Tarragona romanã si medievalã si în sfârsit Barcelona, atât de elegantã si trecutã prin toti evii, dar vai, atât de turisticã. Am fost mai putin entuziastã si curioasã decât de obicei, mai putin dornicã sã învãt de prin muzee si ghiduri si mai dispusã sã mã bucur pur si simplu de ceea ce mã înconjoarã imediat în timp si spatiu. Prea multe probleme se luptã pentru suprematie în capul meu ca sã mã pot delecta cu povestile bãtãliilor si cuceririlor coroanei spaniole. Mã oboseau foarte tare si hoardele de turisti profesionisti, vânzoleala continuã, si cãutam strãdutele putin populare dar fermecãtor de pustii. Simteam nevoia sã bântui de una singurã cu nebunia mea.

În Madrid, pe lângã mãsuratul centrului la pas, m-am multumit sã vizitez douã mãnãstiri de maici, dintre care una dedicatã celor de sânge nobil - las Descalzas Reales. Si acolo m-a coplesit severitatea tablourilor, figuri de sfinti si nobilime în straie rigide, cu figuri aspre. Mãnãstirile fiind încã în uz, una cu 13, cealaltã cu 20 de maici, fotografiile nu erau permise, iar vizitele se fãceau în grupuri de maxim 20 si pe tãcute. Nu zic, a fost interesant sã-mi imaginez viata monahalã "de clausura", izolatã între zidurile mãnãstirii, dar prea vesel nu era, mai ales în sinistra camerã a moastelor printre femururi si molari. Fastul baroc, atât cât era permis în asemenea locuri, nu fãcea decât sã accentueze întunecimea si izolarea, aerul apãsãtor. Nici pânã în ziua de azi nu existã încãlzire acolo.

N-as putea spune cã Madridul m-a surprins, dupã Italia, Havana si Buenos Aires, pânã si unele cartiere sau bulevarde au nume asemãnãtoare: Retiro, Callao, Recoletos, Paseo del Prado. Si peste tot existã o statuie a bietului Colon, care domneste astfel dupã moarte. Mi s-a pãrut ca se manâncã multe ouã, cartofi, si ouã cu cartofi, au un fel special - huevos estrellados. La peste - cartofi, la iepure - cartofi, alte legume veneau numai ca feluri separate, mai ales aperitiv. E drept, de gãtit gãteau bine si au decenta meniurilor fixe cu 9 - 15 Euro, care includ vin/bere si desert. Ca si la noi, mai prinzi si câte un meniu/fel anti-crizã. Parcurile din centru sunt multe si superbe si contrasteazã cu austeritatea strãdutelor medievale înguste, pietroase si întunecate din orasul vechi. Cel mai bine m-am simtit în Retiro, monumental, rafinat si luxuriant, prin care te poti pierde cu usurintã si plãcere. As zice totusi ca Madridul mi s-a parut grandios si sever, vizual, dar înmuiat de vivacitatea spaniolã si orarul absurd, de vesnici studenti: prânzul între douã si patru, cina pe la zece - unsprezece. Într-joi searã de joi m-a rãzbit somnul pe la douã si jumãtate iar prietenii mei si-au continuat periplul nocturn spre un alt club, desi amândoi munceau a doua zi. Am stat într-o casã la fel de delicios de absurdã, cu o umbrelã japonezã drept abajur în tavan si tot felul de bulendre amestecate cu oglinzi art nouveau si ceramicã veche spaniolã. În casa de alãturi s-a nãscut cândva Ramon Gomez de la Serna, un autor tradus la noi nedrept de putin, mare iubitor al întâmplãrii poetice, aparent fãrã sens dar plinã de miez.

Datoritã lui Ramon am ajuns si la târgul de carte de la Valladolid, în vârtejul unei singure zile. Ospãtãria de acolo meritã un rând, templu culinar de Castilla y Leon, încãrcat de arome si pitit într-un subsol unde ne-am ospãtat cu sparanghel alb gros de Navarra si miel fraged. Dreptu-i cã ne-au dat carnea ca atare, fãrã nici o garniturã si în memoria meselor de Pasti am cerut o salatã verde. Dar locul avea ceva de han medieval, ca si numele - Meson de Angel Cuadrado, ceea ce îndreptãtea multe licente culinare. Desi Înger Pãtrat e numele bucãtarului, tot mi-a dat un fior poetic, mai ales cã pe perete Don Quijote si Sancho atârnau placizi sub formã de furculitã si lingurã din lemn. Dupã câteva încercãri infructoase pe la alte usi, aici chelnerii ne-au primit în ciuda orei târzii si ne-au spus verde-n fatã, uite, noi ar trebui sã închidem, dar tot mai gãsim ceva la bucãtãrie sã ospãtãm niste drumeti osteniti. O altã surprizã a fost pasajul boltit Gutierrez, foarte parizian si pierdut în spaniolitatea de vitã veche a Valladolidului, mai are doar un frate în Albacete. Sã bei o cafea acolo printre lambriuri de lemn si oglinzi patinate e o adevãratã cãlãtorie în timpurile burgheze de glorie belle-époque.

Sâmbãta de la Madrid a fost de fapt pe lângã, în Rivas-Vaciamadrid si împrejurimi. Pentru o suburbie, e un loc foarte agreabil, verde si bine dotat pentru sport si culturã, madam Pilar Bardem a pus-o de un auditoriu acolo. Am sãrit din transeele rãzboiului civil din '36 - '39 pe dealurile muntoase din jur, de unde am admirat lagunele si râul, am vãzut si pozat tot felul de floricele sãlbatice si mi-am fãcut poftã de mâncare. M-au cam socat împrejurimile foarte aride, soluri de ghips mi-au spus prietenii mei, chiar si în drum spre Valladolid m-au surprins uscãciunea pamântului, bolovãnisurile continue si vegetatia sãracã. O tarã asprã, as spune. Seara am ajuns în orasul lui Cervantes, Alcala de Henares, din pãcate ploaia m-a oprit din explorare, asadar n-am vãzut decât poarta de intrare, catedrala si douã cârciumi, iar duminicã am pornit-o spre Valencia din Atocha, o garã superbã, adãpost de serã si broaste testoase, de tristã amintire dupã atacurile islamiste teroriste de pe 11 martie 2004.

Suspensie

Asa mã simt, ca un pendul între douã puncte, nici acolo, nici aici, si mã simt bine. Pe de-o parte nu mã deranjeazã detaliile cotidiene, Canada, Caraibele si America de Sud m-au obisnuit cu un fel de calm care rotunjeste asperitãtile agitatiei tipic bucurestene. Viata e prea scurta ca sa-mi macine mie nervii toti derbedeii, am lucruri mai importante asupra cãrora trebuie sã-mi fixez atentia, hai sã spunem cã e si ãsta un exercitiu de meditatie. Sau poate e numai începutul, momentul prelung al regasirii amintirilor din copilarie. Sau clipele de ragaz când îti bei cafeaua înainte sa începi ziua, între noapte si agitatia urbana. Neaparat dintr-o cescutã de portelan saxon.

Îmi vad prietenii, fac salsa one to one cu un cubanez emigrat prin cãsãtorie, ceea ce-mi mai ostoieste dorul, ma plimb prin parcuri, privesc florile si pãsãrile, am vãzut mierle si un pitigoi, pregatesc o conferinta despre experienta mea din Uruguay, am avut norocul unui festival de tango superb la Bucuresti.

Uneori ma întristez pentru casele paraginite, batrânii obiditi, otrepele cu sclipici si dinti albi de fiara care musca din oras si din cugetele noastre. Si totusi nu simt scârba pe care o acuza alti oameni traitori aici sau care au plecat deja. Probabil din cauza ca traiesc undeva într-o falie, unde nu interactionez cu nimeni din afara sferei mele de interes. Pânã si taximetristii peste care am nimerit au fost decenti. Azi la coafor am cunoscut-o pe Mariana Mihut, mi-a luminat ziua cu tonusul ei. Nu ma intereseaza bârfometrele si vaicarelile, mi se întâmpla uneori lucruri teribil de frumoase, de ma întreb ce-am facut sa merit asta. Am petrecut o jumatate de ora delicioasã în holul Colonadelor de la Athénée Palace citind Ramon Gomez de la Serna. As fi putut fi la fel de bine la Madrid sau Buenos Aires. Dar s-a fãcut ora 11 si s-a rupt vraja. În curând voi fi pe strada unde s-a nãscut el însã, urmeazã portocalele de Valencia, concertul de jazz al unui prieten si seri de poezie la Barcelona. Montréal e atât de departe încât e ca si cum nu ar fi fost. Cu toate astea îi admit necesitatea în viata mea, nu e comparabilã cu cea a visinilor din curte sau cu magnoliile de pe strãzi cu nume de capitale, dar a fost o etapã fãrã de care n-as fi ce sunt si chiar mult mai putin. Ca multe alte lucruri din viata mea, probabil Canada îsi va face simtite consecintele ceva mai târziu, pentru moment simt cã m-am întors trup si suflet, fãrã pãreri de rãu.

De din Valle de Viñales

si cafeaua lui Hernandez...

Hotarât Viñales are peisaje unice si spectaculoase, probabil printre cele mai impresionante din Cuba si din Caraibe. Si acolo am bãut cea mai bunã cafea din viata mea, adusã de pe plantatie si prãjitã în casã. Pe drum ne-am oprit la altã rezervatie naturalã, în Sierra del Rosario, pe malul lacului San Juan, printre colibe acoperite cu frunze de palmier, de pare stuf, barci priponite si munti padurosi.

În Viñales, un sat mai rãsãrit, am stat pe ulita mare la Eloy si Olga, un cuplu vârstnic si nostim, mai ales domnul, plin de povesti, care gãtea "fricassée" de pui si decora platourile cu mare iscusintã. Un vecin ne-a povestit ca o datã niste turisti au gãsit o broascã tronând în cãsuta rezervatã lor. Don Eloy nu s-a pierdut cu firea ci s-a arãtat mirat ca vizitatorii precedenti si-au uitat animalul de companie. Eu am gãsit doar o sopârlã microscopicã în baie, ceea ce chiar m-a bucurat, pentru cã aparatul meu a reusit sã-i surprindã dungile de pe corp mai bine decât ochii mei.

Atractia principalã din Viñales sunt los mogotes sau cãpitele de fân, stânci carstice fabuloase, rotunjite si acoperite de vegetatie, care se itesc ici colo pe cuprinsul câmpiei, precum clãile de fân ale uriasilor, strãpunse de grote si galerii subterane. În prima zi n-am fãcut decât sã ne plimbãm agale în recunoastere, am nimerit la o ciudatã grãdinã botanicã, o initiativã privatã, aflatã în grija lui Cari, cu pãpusi agãtate de crengi si vizitatã de vulturii aura tiñosa. Am cules de pe jos câteva portocale amare, pentru folosintã ulterioarã, înlocuiesc cu succes lamâia în salate si cocteiluri. Pe ulitã apãreau si cãlãreti, sau un car cu boi care venea iavas-iavas. Spre capul satului se vindea cu mare spor guarapo, tulpinile de trestie strânse mãnunchi erau îndesate într-o presã nemiloasã care le storcea de sucul dulce, prea dulce chiar pentru gustul meu, servit apoi cu gheatã în pahare clãtite la repezealã. Am luat si provizie la sticla de apã de 500ml, ne-am gândit cã merge cu suc de portocale si rom, si aveam dreptate. Apusul ne-a prins pe sosea, cu muntii în zare, lângã un câmp cu flori, o plantatie probabil, asadar am profitat din plin de luminile gingase si schimbãtoare.

Am gãsit brânzã, un fel de cascaval, spre marea noastrã surprindere, la fabulosul pret de 8 dolari locali, si unt, 1CUC pachetelul. O sticlã de rom, rosii la tarabã, si gata cina, ba chiar si senvisurile de a doua zi. Adrian îsi uitase periuta, si singura disponibilã era una portocalie cu maimuticã, pentru vârste si dinti fragezi. Am petrecut seara în cerdac bând rom sã alungãm frigul si stând la povesti.

A doua zi am luat autobuzul turistic de cinci cuci, fãrã ferestre, ceea ce era bine pentru fotografiile din mers, si prost pentru curent. Fãcea din orã în orã turul zonei. Aveam si varianta cal eu (5 cuci ora) sau bicicleta ei, dar nu mã simteam în stare sã mai salt în sa asa curând. (Ne-am oprit la Cueva del Indio - pestera indianului, unde pentru cinci cuci am parcurs vreme de jumãtate de orã o galerie mirificã, urmatã de o plimbare cu barca pe râul San Vicente, care a strapuns piatra calcaroasã pret de un kilometru si continuã apoi sã curgã nestingherit la lumina zilei (sau a lunii, dupã caz).

De acolo pe jos la Cueva José Miguel unde autoritãtii turistice din zonã i-a trãznit sã facã un restaurant în grotã, cu buda sãpatã în stâncã (o senzatie unicã de întoarcere la origini). Întrucât tocmai sosise un grup de turisti francezi, ne-am strecurat în galeria îngustã care se deschidea în peretele de stâncã al restaurantului si dupã nu multã vreme am tras o sperieturã zdravãnã, întrucât la iesirea din pesterã ne-a sãrit în fatã un negru care a scuturat niste crengute pe lângã noi, în timp ce altii fãceau tam-tam alãturi, toti îmbrãcati tare pitoresc. Pasã-mi-te acolo era asezarea sclavilor fugari (Palenque de los Cimarrones) si turistilor li se ofereau senzatii "autentice". În luminis era alt restaurant, unde mâncau aceiasi turisti francezi, vizionând un spectacol afro-cubanez. Am ocolit muntele, ca sã nu revenim prin pesterã, si întrebând de budã s-au prins cei din grota initialã cã n-am plãtit taxa de 1 CUC si ne-am strecurat fraudulos în galeria statului. Autobuzul turistic ne-a preluat iar si ne-a dus în fata unei picturi murale extrem de kitsch - Mural de la Prehistoria, care reproducea naiv bãstinasi si dinozauri, deloc contemporani. De acolo ultima oprire la apus a fost Hotel Los Jazmines, de unde vederea ce se deschidea asupra vãii îti tãia rãsuflarea. Ne-am lecuit imediat cu o piña colada la botul calului, fãcutã cu romul local Guayabita del Piñar, sticla contine si un mini fruct de guayaba. Nu am apucat sã vizitãm însã nici o plantatie de tutun, care se cultivã acolo în abundentã.

Nici la plajele fabuloase din Cayo Jutia si Cayo Levisa n-am fost, am fi avut nevoie de mai mult timp, si nici vremea nu era de partea noastrã. Eloy ne-a arãtat plin de mândrie douã superbe fotografii format mare, trimise din Bruxelles, care înfãtisau ape cristaline si nisip fin. Viñales însã mi-a mers la inimã si sper sã mã întorc într-o bunã zi, în care sã nu mai fie pionieri pe stradã, si nici în general.

Hoinãrind prin Cienfuegos

Teatrul Tomas Terry unde a cântat cândva Caruso

Perla Sudului era în drum, la o ora si jumãtate din Trinidad, 5 de Havana, un motiv bun sa întrerupem cãlãtoria hurducãitã cu autocarul chinezesc, mai ales cã de data asta orasul nu e la câtiva kilometri de mare, ci pe malul unui golf, si are de douã ori mai multi locuitori decât Trinidad. Ne-a costat doar un cuc în plus sã luãm douã bilete separate, la autobuzul de dimineatã si cel postmeridian.

Întrucât a fost fondat de francezi veniti din Louisiana si Bordeaux, orasul, si mai ales Plaza Mayor, cu parcul José Marti în centru, poartã amprenta stilului neo-clasic din secolul XIX, cu un pas în urma perioadei Belle Époque. În jurul pietei sunt concentrate primãria, liceul, teatrul, palatul culturii, casa artizanilor, catedrala cu vitralii si câteva cârciumi cu staif ca El Paladio, amintiri dintr-o viata mai bunã. Figura lui Che tronând pe o clãdire de colt vegheazã în continuare asupra cuceririlor mãrete si propãsirii socialismului. La artizani ne-a plãcut cel mai mult, nu numai pentru puzderia de obiecte din piele, mãsti si bijuterii din felurite coji si seminte, rochite, pestisori de lemn pictat, tablouri kitsch sau mai putin, copii dupã arme si obiecte taínos, ci si pentru ambianta generalã. Bazarul se afla la parterul unei case vechi, începea sub coloane si continua printre impunãtoare mobile sculptate, pâna pe terasa veselã si inundatã de luminã. S-ar zice cã am fost la cumpãraturi, întrucât m-am ales cu o mascã semnatã de autor, care pãrea unicat, si o agrafã de pãr cu un betisor accesoriu, ambele din coaja unui tip de nucã de cocos. Cel mai mult mi-a plãcut cum combinau lemn de diferite esente si culori sub formã de bijuterii si obiecte decorative. Am o mare afectiune pentru lemn, mi se pare ca emanã caldurã.

Un mister neelucidat a fost cafeneaua El Telégrafo, aflatã în fata comitetului municipal al PCR, pardon, PCC. Curatã, cu lãmpi si mobilã ultima modã, nenumãrate feluri de cafea la preturi imbatabile (35 de centi un espresso), ba chiar cu un biscuit alãturi pentru câtiva bãnuti în plus si o fatã zâmbitoare la bar. Cum s-a pripãsit un asemenea loc care miroase a putrefactie moralã capitalistã în gloriosul Cienfuegos n-am aflat, mai ales cã în Cuba absolut tot e proprietatea statului, care eventual împarte cu investitorii strãini. La prânz am avut altã surprizã, am nimerit la un restaurant în moneda nacional, cu preturi derizorii. La nota de platã preturile s-au dublat ca prin farmec. Explicatie: în meniu nu sunt trecute preturile în CUC, dar ele existã într-o lume paralelã. Prietena mea, româncã fiind, suporta foarte greu sistemul, întrucât îi amintea de al nostru, asadar s-a ridicat val vârtej, m-a lãsat garantie si nu s-a lãsat pânã n-a venit triumfãtoare cu moneda nacional în dinti, desi nu stie spaniolã. Cubanezii rezolvã, noi ne descurcãm, cum ziceam.

La trap în jos la mijloc de Prado des, pânã când devine malecón (falezã) mãrginit de palmieri, din când în când ne depãsea câte o telegutã care servea de taxi.

La un moment dat, când s-au interpus siruri de case între noi si mare, am urcat într-o cotigã, mai mult asa, de amorul artei, pentru cã vãzusem un autobuz care mergea oblu pânã la capãtul (Punta Gorda) promenadei. Acolo am dat peste Palacio del Valle, în stil eclectic: maur, neo-gotic si veneto-bizantin, care exhiba si o negresã coloratã nu numai la piele ci si la caracter, dupã toate aparentele. Locul superb, dar mirosind de la o postã a vizuinã rezervatã turistilor, ne-am tras în poze pânã a venit autobuzul care ne-a întors în centru, unde am mai bãut o cafea la El Telégrafo, cã prea era bunã. În rest nu prea mai aveam ce vedea, fortãreata setecentescã era peste drum de apã, plaja de la Rancho Luna prea departe, si ne-am întors la autogarã la pas. Oricum am avut de asteptat douã ore autocarul care n-a mai venit, ne-au adus un înlocuitor, care a ajuns pe la 11, în loc de nouã jumate'. Si am luat autobuzul pânã acasã, fiind nu ne-am înteles la pret cu taxiurile. Noroc cã aveam un rucsac pentru amândouã.

Palacio del Valle, Punta Gorda, Cienfuegos

Dincolo de Havana - Trinidad

Întrucât am însirat o poveste sinteticã si la obiect pe un site grozav, îl semnalez aici.

Multi ar crede ca exista numai Varadero si felurite insulite (cayos), plajele albe, apa turcoaz, hoteluri all-inclusive. Am descoperit ca în Cuba exista si Sighisoara (a mai remarcat cineva:) si am pornit într-acolo, ca la pomul lãudat cu sacul. N-a fost nici o problema sã sun din Havana si sã fac rezervare la casa particular. Autocarul Via Azul, pentru care a trebuit sa ne trezim cu noaptea în cap, pleca pe la 8, a oprit de nenumãrate ori prin diverse sate, sau chiar în fata unor case izolate, probabil soferii le duceau una-alta din Havana si luau mâncare. Toate bune, dar pe banii nostri. Nu-i rãu sã-i furi statului, ca si el îi furã pe toti, dar creeazã obiceiuri proaste care se perpetueazã si dupã schimbarea regimului.

În drum am trecut pe lânga rezervatia naturala Cienaga de Zapata (mlastina lui Zapata), cu tot felul de specii endemice de plante si animale, gen Delta Dunãrii. Dupã am continuat spre Playa Giron/Bahia de Cochinos, locul unei "bãtãlii istorice" - 17 aprilie 1961, în care 1511 de contra-revolutionari, la bordul câtorva vase, majoritatea cubanezi din Statele Unite, s-au înfruntat cu 15.000 de oameni din fortele castriste. CIA si guvernul USA au fost implicati în planificarea invaziei. Lozincile care precedau locul faptei culminau cu afisul din capul satului, care exprima mândria primei victorii împotriva imperialismului yanqui. So much for it.

Dupã 6.5 ore, mai mult sau mai putin plãcute (dupã Cienfuegos peisajul a început sã se onduleze si a trecut spre munti pe stânga, mare pe dreapta), am poposit în Trinidad. Gazda, Nancy, a venit sã ne astepte la autogarã, stia ea ce stia, la sârma care separa pasagerii de oras se îndesau gazdele în cãutare de turisti, care un mini-poster cu fotografii, care cu o carte de vizitã. Era o zi înnoratã si rãcoroasã, eu m-am urcat iar în ce turle am gãsit pe acolo si am misunat pe strãzi. De mâncare am gasit pizza localã vândutã din fereastrã cu 25 de centi si ceva fripturã si salata la un restaurant bodegã. Nu prea eram cu chef, orasul era micut si ni s-a pãrut cam lung drumul cu autocarul, pentru atâta lucru. Farmecul era cã Trinidad a rãmas intact din sec. XVIII, dar semãna suspect de bine cu zona Transilvaniei: acoperisuri frumoase de tiglã, strãzi pavate cu piatrã cubicã, case colorate lipite unele de altele. Dacã te îndepãrtai de centru, ceea ce nu era greu, mizeria rãsãrea dintre culori precum ciolanele unui cersetor prin hainele desirate. Se vedea de la postã cã turismul e cam singura sursã de venit, ceea ce ne-a confirmat si un localnic de la un muzeu local. O fetitã pe care am fotografiat-o ne-a cerut un pix, o negresã în piatã ne-a întrebat dacã nu avem un tricou sã-i dãm si ei, un nene ne-a cerut bani. Nu-i de muncã, fabrica de bomboane din apropiere e închisã. Poate din cauza asta nu mai sunt bomboane cubaneze în România.

Seara era a doua noapte de galã a festivalului Semana de la cultura, am rezistat eroic frigului si i-am privit pe tinerii balerini contemporani de la Endedans, urmati de niste tinere împopotonate cu pene de strut verzi care dãdeau strasnic din tot ce aveau, un cântãret patetic si un grup de dans folcloric. Nu am rezistat pâna la sfârsit, un comic de cãmin cultural punând capãt distractiei.

A doua zi am dejunat interesant, cu guava în trei forme de agregare: fruct, gem, suc, patru bucãtele de brânzã excelentã, rosii, pâine, unt si cafea. 3 CUC. Mai vrei si-un ou, mai pui un CUC. Dupã care a venit sã mã ia ca din oalã omul cu caii, de care eu de-abia întrebasem dacã existã cu o zi înainte. Mâna destinului am zis, si am plecat spre muntii din zare, eu si vãrul omului. Probabil tartorul avea un grup de turisti cu altã destinatie. 20 de CUC e rezonabil, pentru trei ore dus-întors de bãtut coapsele de sea, plus mers prin pãdure pânã la cascada seacã. Am traversat practic toatã valea, printre câmpuri, palmieri, vaci cu vitei, cãlãreti rurali, capre si câte o ogradã. Am zãrit si ceva pãsãret sãlbatic, greu de zis din mers ce era cu el, cred cã si prepelite, ghidul le-a zis codornices. Io nu prea stiu care-i potârniche si care-i prepelitã, da' erau mici, sãracele.

La întors am vãzut cã ratasem autobuzul pentru faimoasa plajã Ancon, si am reusit sã mergem cu un vechi Chevrolet sau ce era, la Boca, numele-i vine de la gura râului care se varsã acolo. Cum necum, desi era vânt, am reusit sã mã îmbãiez, apa era minunatã, limpede si cãldutã, ba chiar am vãzut arici de mari prinsi de stânci si un banc de Caribbean Blue Tang.

Nu ne-am despãrtit cu pãrere de rãu de Trinidad, dar mi-ar fi plãcut sã mai stau sã explorez zona, sã mã duc de pildã în zona muntelui Topes de Collantes unde se practica eco-turismul, sau sã vãd Valle de los Ingenios, unde s-a cultivat intens trestia de zahãr în secolul XVIII si se poate merge si cu trenul cu aburi, turistic, evident. Tot pe acolo le-au dat la cap celor care s-au împotrivit victoriei revolutiei pânã în 1964 (Rebeliunea din Escambray), inclusiv au deportat o parte din tãranii revoltati, cei care au scãpat de închisori si executie. O parte din rebelii ãstia au luptat alãturi de armata lui Fidel, ca sã scape de dictatura lui Batista, dar nu le-au plãcut consecintele comuniste. Bineînteles, asta nu scrie nicãieri, noroc cu Wikipedia.

La Habana, partial

Nu stiu sã vorbesc despre Habana. Mã copleseste încã, nu numai vizual, cu somptuozitatea si generozitatea arhitecturii coloniale (tavane înalte, camere vaste), lãrgimea bulevardelor, vegetatia luxuriantã, culorile vii, automobilele din frumosii ani '50 pe lângã Lada, Moskvici, Coco si bicitaxi, întunecimea strãzilor noaptea, fermecãtorul Malecon, soseaua de la marginea mãrii pe care te poti plimba la nesfârsit admirând nuantele de albastru si turcoaz si inhalând briza marinã. Mã copleseste prin simplitatea si cãldura care sunt firescul relatiilor umane de acolo. Nu-i vorbã, am avut parte si de chelneri indiferenti si distrati, dar impresia generalã a fost de grijã unii fatã de ceilalti, ca nicãieri în alte mari orase. La traversare, la coadã la bancã, în autobuz, la piatã, în muzee. Am simtit o mare dozã de ingenuitate, o deschidere pentru dialog (cum eram si noi înainte de '89, însetati de informatie, extrem de curiosi fatã de strãini, de ceea ce vine din afara insulei). Nu am avut nici o problemã circulând cu autobuzele municipale, erau 40 de centi CUP care trebuiau pusi în cutia soferului, noi puneam un peso pentru amândouã. Veneau destul de des si le-am prins foarte aglomerate numai pe la 6 seara în centru, am ajuns sa luãm unul si pe la 12 noaptea, întorcându-ne de la Trinidad, pentru cã nu ne întelegeam cu taxiul. Problema cu taximetristii era cã n-aveau sã-ti dea restul si umflau pretul, iar aparatul vesnic nu functiona.

Ca si în alte tãri sudice, la fiecare colt ni se fãceau complimente, dar întotdeauna amândurora. Multumeam zâmbind larg. Sau eram salutate cu un simplu Hola si rãspundeam la fel, nu mã costa nimic. De cele mai multe ori nici nu încercau sã se întindã la vorbã. Singurii care mã cãlcau pe nervi erau cei care încercau sã ne abordeze cu "Where you from?", se pare ca e fraza care a prins cel mai bine.

Despre Habana Vieja ar fi prea multe si prea putine de scris, e centrul istoric, matca orasului, cu biserici vechi: Catedrala San Cristobal de la Habana si Basilica Menor de San Francisco de Asis, cãrora le-am vizitat clopotnitele; impunãtorul Capitoliu fost sediu al Senatului; Muzeul National de Bellas Artes unde figura si românul Sandu Darie; Gran Teatro; barurile lui Hemingway Floridita si Bodeguita del Medio (unde n-am poposit pentru cã ni s-au pãrut tourist traps). Pietele erau extraordinare: Plaza de Armas, Plaza de la Catedral si Plaza Vieja, ca si Parque Central, pe malul apei. Palacio de los Artesanos avea un patio plin de plante si trei caturi cu arcade si coloane, pe unde se rãtãciserã oglinzi si mobile sculptate. Cãzile de marmurã în formã de melci marini din fostul palat al Guvernatorului spaniol le mai visez si acum. Am avut norocul sã ne ducã un bãiat drãgut, Johan, prin tot hotelul Raquel, proaspãt renovat, cu detalii neo-clasice si Art Nouveau de-mi venea sã rãmân acolo. Casa de la Infusiones ne-a încântat cu cei opt muzicieni care cântau toatã dupã amiaza, un vitraliu Art Nouveau fabulos si amintirea lui Eça de Queiroz, unul dintre scriitorii portughezi dragi mie. Când ne-am dus prima oarã chelnerul mi-a dat cartela lui ca sã-l sun pe Adrian, ba chiar m-a condus la restaurantul de alãturi unde era telefonul public.

10 de octubre, unde stãtea mama Olga, e un cartier popular modest, cam la un sfert de orã, douãzeci de minute de centru cu autobuzul. 10 octombrie 1868 marcheazã începutul primului rãzboi de independentã împotriva guvernãrii spaniole, rãzboiul de 10 ani. Chiar si acolo, unde strãdutele sunt umile, arhitectura era impresionantã, cu duble loggii, la etaj si parter, menite sã te protejeze de soarele prea puternic (de care noi n-am prea avut parte). Pe marginea strãzii ici colo erau palmieri si din curti se iteau mãnunchiurile în culorii vii de bougainvillea. Am fãcut fotografii de pe colina strajuitã de bisericuta Jesus del Monte. Din mers, printre case decãzute si modele de kitsch contemporan, mai zãresti si câte una scãpatã ca prin minune. Asta pentru cã nici nu-i usor sã te muti. Nu-ti poti vinde casa, poti doar sã o schimbi, am vãzut chiar anunturi scrise de mânã pe carton "se permuta" si puse la intrare. Magazine pe cartelã goale, sau cu o coditã pentru ceapã, yucca, sau ce se "dã" în ziua aia. Coadã la autobuz.Un magazin în CUC unde am gãsit conserve de legume si fructe, sucuri, supe la plic, lapte praf si mere importate la 45 de centi. Senvisuri cu chifle si carne de purcel de lapte la cinci CUP, omul rãdea pulpa cu un cutitoi. Oameni care stau pe stradã de vorbã sau zac si se uitã în zare. La casa de schimb o bãtrânicã deschidea discret cutia de pe genunchi unde avea prãjituri la vânzare, îl altã zi în centru aveam sã vãd un bãiat cu iubita pe genunchi si un tort paralelipipedic si cremos în mâna deschisã larg.

El Vedado (vedada - interzisã, pentru cã era strategicã pentru apãrarea orasului, de-abia dupã 1859 a fost deschisã constructiilor) e zona burgheziei de dupã 1920, în stil neo-clasic si Art Deco, cu strãzi paralele si perpendiculare, marginite de copaci, ordonate dupã cifre si litere: de la 1 la 29 - numere impare; si de la A la O. 23 sau La Rampa traverseazã cartierul de la mare la râul care desparte Vedado de Miramar, unul dintre cartierele rezidentiale actuale. G mai este numitã si Presidentes, din cauza monumentelor de rigoare, si este foarte largã, ca si Paseo, pentru a facilita accesul brizei marine care rãcoreste orasul ars de soare. Dupã Paseo se terminã cu alfabetul si încep strãzile de la 2 la 26. Vedado mi-a amintit de zona Dorobanti, acolo îsi are rezidenta si ambasadorul Marii Britanii, dar strãzile noastre cu nume de capitale par meschine pe lângã ale lor. La marginea mãrii, pe Malecon, se aflã multe hoteluri mari, de retea (Melia) sau nu - El Nacional, splendidã creatie a anilor 1930. În trecere zãresti vile magnifice itindu-se dintre palmieri, bougainvillea, calliandra cu capul rosu (powderpuff).

La piata de pe 19 între A si B am gãsit papaya, guava, portocale de un portocaliu verzui murdar, care erau bune pânã la urmã (dar nu se vând la export care vrea numai culorii vii), ananas, swiss chard, ardei, ceapã verde si rosii palide, dar gustoase. Am primit restul la CUC în CUP fãrã probleme, zâmbete largi si glume. Cu pungile era mai greu, trebuiau cumpãrate la intrare. Pe 19 cu 4 am gãsit si o pescãrie cu un peste mare, fioros si congelat cu coada-n sus pe tejghea. Pentru 1.50 CUC am luat un kil de file de somn (claria) bocnã. Crevetii erau vreo 3 si ceva, tot înghetati de moarte si ei. Se pare cã peste proaspãt existã numai la unditã si pe misterioasa piatã neagrã, care-i la fel de greu de pãtruns ca ritualurile francmasonice.

În magazinele în CUC din Vedado nu am vãzut unt, nici miere, am gãsit în schimb miere la Trinidad si unt la Viñales. Credeam cã în Cuba nu se face brânzã. Ba, se face, oficial era 8 CUC în Piñar del Rio. În Trinidad se gãsea si cu 30 CUP, dar trebuia sã cunosti un producãtor, sau pe cineva care îl cunoaste. Pentru cã am prins un val de frig am vrut sã ne cumpãrãm vreo geacã subtire sau bluze cu mânecã lungã. Nu am gãsit nicãieri altceva decât blugi, tricouri, maieuri, rochite din tricot, la preturi prohibitive. Un tricou subtirel cu mânecã lungã costa vreo 23 CUC adicã vreo 25 de canadieni. La salariile lor probabil cã toatã lumea se îmbracã cu ce primesc de afarã sau de la turisti, cei care n-au de acolo, cumpãrã de la ceilalti.

Românii se descurcã, cubanezii "rezolvã". A rezolva înseamnã sã mergi împotriva curentului, conform sistemului de pe lângã sistem. Si în Cuba se sustrag marfã si materiale din fabrici, birouri, spitale, farmacii, care ajung pe piata paralelã. Cu salarii de 15-20 de cuci pe lunã, cel mai greu sunt de obtinut banii, si asta nu spun eu, ci o prietenã care a renuntat sã mai predea la universitate, pentru cã nu era rentabil. Asa ajung si profesorii pianisti sau maseuze, sau inginerii taximetristi. Hay que resolver. Cu toate astea am vãzut cã multi nu si-au pierdut simtul umorului, ba din contrã, îl au foarte dezvoltat. Sã te plângi nu rezolvã nimic, de altfel.

Cuba la prima vedere

Prima mea întâlnire cu fosta perlã a Antilelor (desi nici o insulã din Caraibe nu mai vãdeste gloria trecutã a domniei zahãrului pentru export), dupã bomboanele cubaneze, a fost "El palacio de las blanquisimas mofetas" de Reinaldo Arenas, tradus impropriu în românã "Castelul". O carte îmbibatã de mireasma goiavelor, de pasiuni, trãdãri, lacrimi si sânge. Tristã dar mustind de viatã. La Salsa You&Me pe 11 Iunie l-am cunoscut pe Angel, care studiase chimia în România si a fost DJ acolo în perioada de început.

A venit apoi muzica celor de la Buena Vista Social Club, Bebo y Cigala, Chucho Valdés. Un profesor din facultate mi l-a prezentat pe Alejo Carpentier "Los pasos perdidos", dupã l-am cãutat eu - "Ritualul primãverii", "Recursul la metoda" si "Le royaume de ce monde". Au urmat filmele "Azucar amarga" si "Fresas y chocolate", nu pentru cã as fi cãutat Cuba în disperare, ci pentru cã în interesul meu pentru tot ce era hispanic sau latino-american mi-au rãsãrit în cale. Asa s-a întâmplat si cu si o altã carte fabuloasã "El mundo alucinante", de acelasi fabulos Reinaldo Arenas, înainte de filmul "Antes que anochezca" inspirat de autobiografia lui. Stiam vag cine era Che Guevara, si ca Fidel era lider maximo. Dupã ce am colindat Caraibele vreme de trei ani la bord de navã, vãzând cum ocolim Cuba din toate pãrtile, dorinta mea de a vedea cea mai mare dintre insulele din jur a devenit arzãtoare. În Jamaica am prins drag de Alicia, care lucra acolo ca ghid, o mulatrã plinã de viatã, dar si foarte educatã. Am poposit la Montréal, am cunoscut o vecinã cubanezã maritatã cu un iranian, foarte simpaticã, care mi-a explicat cã bãrbatii cubanezi nu-s de încredere.

Si pe 13 iunie 2007 am întâlnit eu unul care era, apoi ideea de a merge în Cuba s-a cristalizat fiind împreunã. Mi se pare cã lucrurile s-au potrivit foarte bine, evident as fi trãit altfel cãlãtoria asta dacã Adrian n-ar fi facut parte din viata mea.

Unul dintre scopurile principale a fost sã-i cunosc mama, bunicul si casa în care a crescut, prietenii, extizându-mã la Habana si ceea ce puteam vedea din Cuba în numai douã sãptãmâni, pentru cã o fi ea insulã, dar e cât jumãtate din România, cu trenuri foarte lente si sosele proaste.

Am ajuns noaptea pe rãcoare, împreunã cu noi sosise si un val de frig. Asadar mitul tropicelor deja picase. Cel al salsei non-stop îmi fusese distrus demult, pentru cã Adrian nu danseazã decât la petreceri, si nici atunci cu mare avânt (el zice cã e mulatru intelectual). Romul si berea mai acãtãrii se vând numai în pesos convertibili sau echivalentul lor în moneda nacional, ceea ce depãseste cu multe puterea de cumpãrare a majoritãtii. Rãmãsese iluzia unui popor oarecum ingenuu, dupã spusele lui Adrian, cu o capacitate impresionantã de a spera, a lupta, si a se bucura. Îmi spusese si Angel în România la un moment dat, la un concert de muzicã africanã, cã în Cuba oamenii ar fi reactionat mult mai vioi, dansând din rãsputeri. Bãnuiesc cã sângele african apã nu se face, din cauza asta si brazilienii sunt cel mai vesel si dansator popor din America de Sud.

Am venit cu bani lichizi la mine, stiam cã e dificil sa plãtesti cu cardul sau sã scoti cash de pe el. Toti dolarii trebuie schimbati în CUC (CUban Convertible peso), dar poti schimba si în CUP (CUban Peso) 1CUC = 24CUP. Cucul e o monedã practic inventatã pentru a putea centraliza toatã valuta care intrã în tarã, si care e schimbatã cam cu 15% sub pretul pietei, adicã un dolar canadian valora, dupã ei, 85 de centi CUC si vreo 20 de pesos CUP. Ne-am dus acasa cu un Moskvici opintit si gâfâit, Elias fãcea ilegal pe taximetristul, masina nu era într-o stare suficient de bunã ca sã poatã obtine permis pentru asta. În beznã zãream lozinci pictate pe zidurile din drum. Casa era umedã, cu pete mari de igrasie, si extrem de austerã. Olga ne cumpãrase un pat special, cu o sumã echivalentã cu salariul mediu cam pe 6 luni, si ne pusese niste cearsafuri noi cu floricele, din poliester 100%. În interior existau numai douã usi: la baie si la camera mamei. Interioarele fiind foarte înalte, de aproximativ 4 metri, usile aveau vreo 3, si când s-au degradat, n-au putut fi înlocuite. Toate lustrele aveau becuri de neon, si nici o fereastrã nu avea geamuri, numai obloane de lemn, închise pe dinãuntru. Ziua intra o luminã firavã prin bucãtile de geam plasat hãt deasupra obloanelor de un stat de om. Apa nu exista decât rece, desi baia era amenajatã corect, asadar am încãlzit oleacã pe aragaz ca sã ne putem spãla. Nu conteazã, am trãit experiente asemãnãtoare si în iernile anilor 80, când încãlzeam apã pe aragazul de voiaj cumpãrat de mama de la Praga, pentru cã nu aveam presiune la gaze.

Bunicul are 95 de ani si e bolnav, acum suferã cu gâtul, are un fel de bronsitã agravatã probabil de temperaturile de 15 - 20 de grade pe care le-am prins noi acolo si de umezeala din casã. Cu toate astea nu si-a pierdut simtul umorului, nici toti dintii. Când râdea prea tare amintindu-si de aventurile din tinerete (sãraca bunicã) i se pornea o tuse gâjâitã si sufocantã. Îsi petrecea ziua si noaptea în camera umbroasã, dormind sau semi-treaz, uneori se trezea noaptea tusind cumplit si scuipând, apoi începea sã vorbeascã cu oameni care au pãrãsit de mult lumea aceasta. La un moment dat a început sã latre si câinele vecinului, plasticul de pe salteaua de sub noi fosnea (mamei lui Adrian i s-a pãrut mai întelept sã nu-l scoatã) si cearsafurile de poliester mã fãceau sã mã simt înfãsuratã în perdea. Desi ale mele sunt de bumbac si în Cuba nu prea am vãzut asemenea accesorii. Mã simteam într-un roman de Reinaldo Arenas sau Garcia Marquez. Nu am avut alt remediu decât sã râdem pe tema asta, desi Adrian se gândea ca mama lui trãieste asa 365 de zile pe an, ceea ce îi îngheta râsul.

Olga a fost editor de carte, are 66 de ani si încã lucreazã de acasã, nu se plânge si nu le cere bani bãietilor, se multumeste cu ce îi trimit ei. Marunticã, cu pãrul scurt cãrunt si privirea vie sub ochelari, e o femeie extraordinar de stoicã, nu se plânge, nici nu scuzã regimul, e mâhnitã ca o tarã prosperã în copilãria ei a decãzut în halul ãsta, si cã toti o duc greu, mai ales pentru cã a crezut în Revolutie la începuturile ei, s-a dedat trup si suflet cauzei, a lucrat si în Angola. Dar nu se lamenteazã. Comunismul în Cuba nu a fost impus ca în România, ci primit cu bratele deschise pânã când si-au dat seama de costurile umane, sociale si economice. Initial a pornit ca o revolutie nationalistã, împotriva dictacturii lui Batista, promitând apoi egalitate, libertate si fraternitate, care urmau sã fie distribuite pe cartelã, dupã ce se confisca tot.

A doua zi am scos plasticul de pe saltea, am gãsit si cearsafuri albe de bumbac, dar bunicul a avut o noapte la fel de agitatã, si noi cu el. Acea duminicã am petrecut-o în casã cu Olga privind fotografii si ascultând povesti, cercetarea asupra exportului de sclavi din Angola, cum a stat cinci luni la Paris si se ducea la Luvru în fiecare duminicã, excursia la Moscova, St. Peterburg si Kiev. Cum a înselat-o sotul ei prima oarã, când a fost trimis sã lucreze în altã provincie, desi ea si mama lui l-au întretinut în timpul facultãtii. Am gãtit împreunã si am asteptat sã revinã Adrian de la fostii lui colegi de la atelierul grafic al bisericii catolice. Spune ca singurele optiuni în Cuba sunt "Cristo o Castro". Olga avea în casã un salam si niste cârnati aduse de cineva din provincie, bune, orez, fasole neagrã, ceapã, pâine, yuca, un pachet de paste si banane verzi. În afarã de banane si carne, toate erau ratia de pe cartelã. Ulei primesc o canã pe lunã. Dimineatã ne-a dat pâine goalã cu ceai. Am aflat mai apoi cã se gãsesc fructe si legume la piatã, la preturi în CUP, dar probabil nu-i stãtea în fire sã mãnânce asa ceva, a preferat sã cumpere hârtie igienicã, sã fie când venim noi. 2 CUC patru pachete.

Luni am pornit sã cãutãm camerã pentru prietena noastrã care urma sã soseascã în aceeasi noapte, si un Internet, pe care l-am gãsit în casa unor jurnalisti, ea fiind chiar o scriitoare premiatã care mi-a dãruit douã cãrti si mi-a împrumutat un pulovãr în caz cã-mi va fi si mai frig. Casa era superbã, cu peretii acoperiti cu tablouri, lustrã de Murano, coloane clasice si obiecte Art Nouveau. Biblioteca acoperea trei pereti. Dar bucãtãria se vedea cã era cam goalã, unele mobile foarte uzate, ca si hainele lor. Ei mi-au dat si adresele câtorva piete bine aprovizionate. Mergând prin cartier am vãzut cã fusese cândva înstãrit, dar caldarâmul era deteriorat si luxurianta vegetatiei nu reusea sã mascheze casele dãrãpãnate.

Cãutând camerã am fost la fiica unei contese, cam de vârsta mamei mele, care cunostea multã lume. În Vedado, cartierul select al anilor 20 - 50, lucrurile stãteau ceva mai bine decât în popularul 10 de octubre, si totusi decadenta se simtea si acolo. Datoritã Leticiei, care avea si ea o casã enormã, cu salonul ocupând toatã fatada si camere impunãtoare, am gãsit o camerã care aratã ca la carte, cu perdele si cuverturã matlasatã asortatã. Tot fãrã geamuri, doar cu obloane la ferestre, care lãsau sã treacã tot zgomotul din bulevard si frigul de afarã. 30 de CUC, am bãtut palma. În drum spre casã am cãzut de acord cu Adrian sã stau si eu acolo, ca el sa aibã timp de mama lui, pe care nu o mai vãzuse de patru ani, si de prieteni, în timp ce eu urma sã hãlãduiesc prin locurile de pelerinaj turistic cu prietena mea, urmând sã ne vedem cu totii serile. A fost un aranjament care a functionat bine pentru toti pânã la urmã, desi nici mie, nici lui, nu ne convenea prea tare sã ne separãm. Asa am evitat ca eu sã intervin în discutiile cu Olga, de care oricum am prins mare drag, si ea de mine, desi pe cealaltã norã nu o poate suferi, mi-a spus cã eu am grijã de Adrian, si cealaltã nici mãcar de copii nu prea are, nici de muncã nu si-a gãsit în Canada. De, nu cravata face pionierul!

Ay, Cuba, contesa descultã

M-am întors, cu sufletul greu cã mã întorc într-o tarã unde înca mã simt strãinã dupã 5 ani. M-am întors îndrãgostitã de Cuba, de Habana si Viñales, cu noi prieteni, peste 700 de fotografii, o mascã, o carte si douã sticle de rom. M-am întors plinã de dorinta de a mã întoarce acolo. Desi a fost rãcoare, am înotat o singurã datã, cãlãritul mi-a tãbãcit o parte sensibilã si Trinidad nu a meritat sã cãlãtorim aproape 7 ore cu autobuzul. Desi eram sãtulã încã de la sosire de toate imaginile gretoase de propagandã si mi-am dorit fierbinte si destul de des un dus cald cu presiune si o salatã.

Cuba m-a cucerit nu numai prin varietatea reliefului si vegetatia luxuriantã, ci si prin veselia, demnitatea si bunul simt de care dau dovadã locuitorii ei, în ciuda conditiilor precare si a multor lipsuri. În nici una din tãrile pe care le-am cutreierat nu am vãzut atâta curtenie si grijã fatã de ceilalti. N-am auzit pe nimeni înjurând pe stradã sau în autobuze, n-am zãrit nici picior de mitocan. Iar cubanezii sunt printre cei mai curati si mai îngrijiti oameni pe care i-am cunoscut, desi nu au nici resurse financiare, nici ofertã de produse. Dupã cum mi-a spus o prietenã (fiicã de contesã, de vârsta mamei, în casa enormã care a vãzut zile mult mai bune), s-ar putea sã întrezãresti oameni cu haine cârpite, dar nu rupte. Nu am auzit pe nimeni plângându-se jalnic si steril. Da, mi s-au cerut bani de vreo douã ori în doua saptãmâni, sau un fard/ruj/tricou în varii ocazii. Dar impresia generalã a fost de ospitalitate si demnitate în conditiile extreme: salariul unui profesor sau medic se situeazã între 20 si 30 de dolari; majoritatea magazinelor functioneazã numai în monedã convertibilã si preturile de multe ori sunt compatibile cu cele din Canada sau România; haine pur si simplu nu se gãsesc nici mãcar în capitalã, numai blugi si tricouri la preturi halucinante. Economia subteranã paralelã mentine de fapt societatea în functiune.

Una peste alta, as mai fi stat cu mare drag, am avut un tonus extraordinar cât m-am preumblat prin Habana, Trinidad, Cienfuegos si Viñales, umbrit doar de mâhnirea pe care nu poti sã nu o simti într-o tarã atât de frumoasã si de bogatã, si atât de batjocoritã cu toatã frumusetea si bogãtia ei.

P.S. Multumesc anonimului care mi-a semnalat un fragment din Pedro Juan Gutiérrez - Pobre Diablo, am regasit pe firul lui unul mai lung care reproduce La Habana asa cum e. In Spanish only. Poate ca si eu sunt "un explorator, un amarât nesatisfacut, nesãtul, care cautã disperat chiar dacã n-am stiut niciodatã exact ceea ce caut. Se pare ca e doar un instinct natural si sãlbatic“ (Soy un explorador, un pobre diablo insatisfecho, insaciable, que busca desesperadamente aunque nunca he sabido exactamente qué busco. Parece que es sólo un instinto natural y salvaje)

Absentã motivatã

Una dintre variantele de status de pe Messenger e Gone fishing.

Gone walking, photographing, dreaming, swimming, hiking, horseback riding, gone to know people and places. În cea mai mare, mai interesantã si mai oropsitã insulã din Caraibe. 11 milioane de locuitori, cel putin înca 2 în diaspora si un Lider Maximo.

Sursa foto: http://www.netssa.com/image/Cubasatelite.jpg

Bagaje pentru Cuba

- Sampon si balsam - 200ml, pline

- Sapunuri - 4

- Paste de dinti - 2 mari

- Periute de dinti (ale noastre si doua noi)

- Hârtie igienica - 4

- Doze de detergent - 4

- Prosoape - 2 mari si 2 mici

- Cafea - 500g

- Protectie solara si post-expunere - de 15, de 30 si aloe vera

În afarã de protectia solarã toate celelalte, câte prisosesc, vor ramâne acolo. Nu sunt produse accesibile pe piatã, iar dacã sunt, preturile le depãsesc cu mult valoarea. Mã întreb cum aratã el papel sanitario acolo, dacã e mov, asprã si taiatã strâmb, ca cea pre-'89. Mai luãm un hard-disk portabil si un încarcãtor de baterii, în afarã de cadourile de rigoare. Urmeazã amintiri din epoca de aur...la umbra palmierilor.

Pânã atunci, iatã ratiile de la începutul lui 2009, asta e mâncarea distribuitã gratuit; cu salarii de 16 - 24 de dolari pe lunã, dacã n-ai rude afarã, nu poti cumpãra mare lucru în plus. Dacã ai si-ti trimit dolari, existã "shop".

Orez (3.5k/luna)

Zahãr (2.5 k/luna, alb si brun)

Fasole neagra/rosie (500g/luna)

Pasta de soia (230g/luna)

Paste (500g/luna)

Ulei (230 ml/luna)

10 ouã

Sare (340g/luna)

Café (115g/luna)

Pâine 125g/zi

Carne, când se poate, cam un fel diferit o datã la doua saptãmâni, au primit jumãtate de kilogram de carne tocatã de vitã de ziua nationalã, tot pe cartelã. Lapte numai pentru copiii sub 7 ani, 1 litru pe zi. A fost anuntatã abolirea cartelei, deci cei care nu se "descurcã" (resolver), vor trãi nu se stie cu ce.

Evident, nu voi putea rata o cãlãtorie în cãmilã. Nu pe cãmilã, nu suntem în India sau America de Sud totusi, se cãlãtoreste în interior.

De aici: http://havanajournal.com/culture/entry/camellos-and-public-transportation-in-cuba-7711/

Sunt trei autobuze sudate între ele si purtate de un camion. Pink and cute, pot duce pânã la 300 de pasageri.

Turism capital si reflectii periferice

Avem douã capitale în Canada: provincialã si federalã, Québec si Ottawa. La Ottawa am tot fost, e cel mai apropiat oras mãricel (al patrulea din Canada, dupã Toronto, Montréal si Calgary), are cam un milion de locuitori cu tot cu partea québécoise - Gatineau, stând cãlare pe douã provincii: Québec si Ontario. Québec City are numai vreo patru sute de miisoare, e mai spre nord-est, adicã tot timpul sunt câteva grade mai putin la ei, si sunt peste douã ore de mers cu masina pâna acolo. Dupã oras, însã, pe firul fluviului St. Laurent si al sirului de munti, urmeazã niste parcuri naturale si zone turistice care-ti iau ochii si-ti ramân la suflet, lipite ca marca de scrisoare. Io n-am înteles de fapt ce fluviu e St. Lawrence ãsta, care pleacã dintr-un lac, se varsã în ocean si contine foci, balene si alte jivine, în loc de sturioni.

În cinci ani am fost de trei ori la Ville de Québec, a treia oarã acum douã saptamâni, cu o fostã colegã de facultate care a venit peste toate mãrile si tãrile posibile, tocmai din Perth, the most isolated place on Earth, la propriu. Bine, n-a venit sã mã vadã pe mine, ci a fãcut un circuit Toronto (Niagara) - Ottawa - Montréal - Québec (Charlevoix) - Toronto - New York. E ciudat cum ajung oamenii sã se întâlneascã la capete de lume. De-aia nu vreau eu sã mã mut la Toronto mai ales, aici barem stau la distante aproximativ egale de Ottawa si Québec, pe de-o parte, sau de New York si Toronto pe de alta, mai vãd si eu alte bordeie, cu aceleasi obiceie.

Sã nu-mi uit vorba, a venit darã Camelia la Montréal si dupã 13 ani de la terminarea facultãtii, era prima oarã când ne revedeam. Am avut o senzatie foarte stranie când am zãrit-o în autobuz înainte sã coboare. M-am simtit responsabilã pentru vacanta ei aici, exact cum mã simteam când lucram pe vas fatã de pasageri - de mine depindea sã le fac vacanta cât mai distractivã si mai ales lipsitã de griji, trebuia sã-i burdusesc cu informatie si sã-i însotesc la nevoie, aratându-mã demnã de misiunea mea de International Purser, oricând pe pozitii pentru inocentii care nu vorbesc englezã, ci alte limbi minore ca franceza, spaniola si italiana. Cami evident vorbeste englezã, dar având doar 4 zile la dispozitie pentru Belle Province, trebuia sã stoarcem un maximum de profit din ele, fãrã sã cãdem în pãcatul turistului care aleargã ca o oaie capie de la un obiectiv la altul si începe sã înteleagã ceva de-abia când se uitã pe fotografii acasã. Întelege adicã cât de multe a vãzut si cât de putin a privit în jur, dincolo de obiectivul aparatului.

Vineri searã darã ne-am pornit spre Ville de Québec, eu fãrã carnet, ea fãrã cunostinte locale, ne-am înarmat si cu GPS, la juma' de pret. M-am prins eu cã e mai bine sã buy local, indiferent cã e vorba de afine sãlbatice, piersici din Ontario sau închiriat de masini. Ne-a luat GPS-ul pe arãturã, pe o autostradã superaglomeratã, de i-am închis mintenas gurita si am co-pilotat cu succes pânã la tintã. Am orbecãit noi si acolo, cu GPS cu tot, pe strãdutele din centrul vechi, cu sensuri unul mai unic decât altul, dar tot am nimerit la Manoir La Salle, care m-a fermecat cu panoul lui de lemn dantelat din capul scãrii. A doua zi ne-am bãut cafeaua vitejeste la terasã, în pofida viespilor, nelipsite în vara asta, si am pornit-o spre Charlevoix, o regiune cu vederi ametitor de albastre spre fluviu, si urcusuri si coborâsuri de montagne russe peste dealuri cu pretentii de munti.

Prima intentie a fost de a ajunge pânã la Tadoussac, unde aveam acces la fjordurile de pe Saguenay si la estuar, în caz cã ni se arãta vreun mamifer marin, dar drumul de 6 ore ne-ar fi luat mare parte din zi, asadar am fost pânã la Malbaie, douã ore, pe drumul de munte, cu întoarcere pe la Route du Fleuve. Suuuuus, jooos, suuuuus, jooooos, verde, albastruri si cãsute rãzlete cât vezi cu ochii, din când în când câte un sat si un semn de "Atentie, elani!" (în franceza de aici - orignal, îl si vâneazã, sãracul, din vremuri strãvechi: Peaux d'orignacs et élans avec le poil, la pièce payera 10 S., Tarif, 18 sept. 1664, orignal cicã de la orein, din bascã). La Malbaie am descoperit un sãtuc de-ti taie rãsuflarea, Cap à l'Aigle, ne-am plimbat si am bãgat combustibil în stomac, dupã care am fãcut cale întoarsã, cu opriri la faimosul Manoir Richelieu, Fairmont Hotel. Terasã enormã, decoratã cu tunuri, atmosferã de hotel elvetian sau austriac, cu grinzi de lemn, ferestre cu arcadã si luminã difuzã în holul principal. Dar...paharele în care serveau cocktailurile pe terasã erau de plastic. Am remarcat asta si la Miami, la Delano Hotel - e ca si cum ti-ai pune rochie de searã Armani si papuci de plajã, fir-ar sã fie.

Iar la drum, eu am tinut mortis sã ne oprim la o fermã de alpacas, lame folosite pentru lâna finã. Sunt absolut adorabile, seamãnã cu niste oi cu gâtul lung si ochi de caprioarã. Animalele mã linistesc, îmi dau o stare de pace, pentru cã trãiesc într-o dimensiune unde sensul istoriei nu are nici un sens, cred cã mi-ar plãcea sa am o fermã, cu oi, capre, cai si lame, animalele domestice favorite. Pentru brânzã, iaurt si lânã, eventual si niste rate, cã sunt simpatice si gustoase. Si iepuri care sã joace fotbal cu mere - am fãcut cândva un experiment pe tema asta, se luptau pe rând cu fructul, pânã îsi molfãia unul bucãtica, venea si-i lua altul "mingea".

La Baie St. Paul, orãselul artistilor, presãrat cu galerii si magazine pentru turisti, am mers pe jos pâna la epavã, ne-am bucurat de lumina apusului si de culorile toamnei, care de-abia îsi fac aparitia, înainte de explozia de culoare de la jumãtatea lui octombrie. Strãzi curate, peluze dichisite si pline de flori, fiecare grijuliu cu pãrticica lui de teren, fãrã sã fie pornit sã-si impresioneze vecinii.

Prin Ville de Québec ne-am plimbat pe searã, mai ales în cãutarea unui restaurant, gãsit La iepurele sãrit/ Le Lapin sauté, si degustat meniul triplu Numai ratã/numai iepure pentru douã persoane destul de înfometate. Garçoana s-a oferit sã ne explice cum sã combinãm felurile si garniturile, dar ne-am încumetat sã atacãm platoul fãrã sfaturile ei, cu rezultate îmbucurãtoare. Desert multumitor n-am prea gãsit în zonã, e greu sã gãsesti o înghetatã care sã nu continã prafuri si kilograme de zahãr, oricât si-ar scrie ei Gelato pe vitrinã. Duminicã am reluat traseul pe luminã, descoperind o serie de grãdini conceptuale la Muzeul Civilizatiilor pe terasã, organizate dupã culori si cuvinte cheie (bruma - alb; pink - roz; pustie - cu grafittiuri si plante cu frunze subtiri si fãrã flori; a hrãni - multicolorã). Am fãcut un picnic ad-hoc cu brânzeturi si rosii în grãdina Pink, înconjurate de viespi vioaie, de tablouri, si tot felul de flori roz si mov. Casele colorate, fortãreata si portile impozante au farmecul lor, dar dacã n-ar fi pe malul fluviului, Québecul n-ar fi nici pe jumãtate atât de atrãgãtor.

În Parcul Câmpurilor de Bãtãlie, acum o pajiste frumoasã, presaratã cu pomi, si o grãdinã care se schimbã dupã anotimpuri, strajuitã de fostele turnuri de observatie, am putut reflecta la soarta provinciei, si a Canadei franceze în general, unde administratia nici n-a zãbovit mult timp, numai vreo 150 de ani (francezii le-au cedat oficial toate teritoriile din America de Nord englezilor în 1763), pânã când englezii au luat în stapânire tot teritoriul care e acum Canada, care nu face parte din Statele Unite pentru simplul motiv cã aici s-au strâns loialistii, fideli Reginei. Din cauza asta si noii cetãteni canadieni tot ei îi jurã credintã.

Pe 25 septembrie am fost în capitala nationalã pentru a ma întâlni cu familia cubanezã (prin aliantã) pe linie paternã, reunitã la o aniversara. Întrucât la Ottawa m-am tot dus, iaca si o fotografie de anul trecut, pentru conformitate. Pentru cã e de-abia al patrulea oras din Canada ca mãrime, are un aer provincial linistit si nu lipsit de drãgãlãsenie, mai ales cã profitã de apele canalului Rideau si ale fluviului.