Dincolo de Havana - Trinidad

Întrucât am însirat o poveste sinteticã si la obiect pe un site grozav, îl semnalez aici.

Multi ar crede ca exista numai Varadero si felurite insulite (cayos), plajele albe, apa turcoaz, hoteluri all-inclusive. Am descoperit ca în Cuba exista si Sighisoara (a mai remarcat cineva:) si am pornit într-acolo, ca la pomul lãudat cu sacul. N-a fost nici o problema sã sun din Havana si sã fac rezervare la casa particular. Autocarul Via Azul, pentru care a trebuit sa ne trezim cu noaptea în cap, pleca pe la 8, a oprit de nenumãrate ori prin diverse sate, sau chiar în fata unor case izolate, probabil soferii le duceau una-alta din Havana si luau mâncare. Toate bune, dar pe banii nostri. Nu-i rãu sã-i furi statului, ca si el îi furã pe toti, dar creeazã obiceiuri proaste care se perpetueazã si dupã schimbarea regimului.

În drum am trecut pe lânga rezervatia naturala Cienaga de Zapata (mlastina lui Zapata), cu tot felul de specii endemice de plante si animale, gen Delta Dunãrii. Dupã am continuat spre Playa Giron/Bahia de Cochinos, locul unei "bãtãlii istorice" - 17 aprilie 1961, în care 1511 de contra-revolutionari, la bordul câtorva vase, majoritatea cubanezi din Statele Unite, s-au înfruntat cu 15.000 de oameni din fortele castriste. CIA si guvernul USA au fost implicati în planificarea invaziei. Lozincile care precedau locul faptei culminau cu afisul din capul satului, care exprima mândria primei victorii împotriva imperialismului yanqui. So much for it.

Dupã 6.5 ore, mai mult sau mai putin plãcute (dupã Cienfuegos peisajul a început sã se onduleze si a trecut spre munti pe stânga, mare pe dreapta), am poposit în Trinidad. Gazda, Nancy, a venit sã ne astepte la autogarã, stia ea ce stia, la sârma care separa pasagerii de oras se îndesau gazdele în cãutare de turisti, care un mini-poster cu fotografii, care cu o carte de vizitã. Era o zi înnoratã si rãcoroasã, eu m-am urcat iar în ce turle am gãsit pe acolo si am misunat pe strãzi. De mâncare am gasit pizza localã vândutã din fereastrã cu 25 de centi si ceva fripturã si salata la un restaurant bodegã. Nu prea eram cu chef, orasul era micut si ni s-a pãrut cam lung drumul cu autocarul, pentru atâta lucru. Farmecul era cã Trinidad a rãmas intact din sec. XVIII, dar semãna suspect de bine cu zona Transilvaniei: acoperisuri frumoase de tiglã, strãzi pavate cu piatrã cubicã, case colorate lipite unele de altele. Dacã te îndepãrtai de centru, ceea ce nu era greu, mizeria rãsãrea dintre culori precum ciolanele unui cersetor prin hainele desirate. Se vedea de la postã cã turismul e cam singura sursã de venit, ceea ce ne-a confirmat si un localnic de la un muzeu local. O fetitã pe care am fotografiat-o ne-a cerut un pix, o negresã în piatã ne-a întrebat dacã nu avem un tricou sã-i dãm si ei, un nene ne-a cerut bani. Nu-i de muncã, fabrica de bomboane din apropiere e închisã. Poate din cauza asta nu mai sunt bomboane cubaneze în România.

Seara era a doua noapte de galã a festivalului Semana de la cultura, am rezistat eroic frigului si i-am privit pe tinerii balerini contemporani de la Endedans, urmati de niste tinere împopotonate cu pene de strut verzi care dãdeau strasnic din tot ce aveau, un cântãret patetic si un grup de dans folcloric. Nu am rezistat pâna la sfârsit, un comic de cãmin cultural punând capãt distractiei.

A doua zi am dejunat interesant, cu guava în trei forme de agregare: fruct, gem, suc, patru bucãtele de brânzã excelentã, rosii, pâine, unt si cafea. 3 CUC. Mai vrei si-un ou, mai pui un CUC. Dupã care a venit sã mã ia ca din oalã omul cu caii, de care eu de-abia întrebasem dacã existã cu o zi înainte. Mâna destinului am zis, si am plecat spre muntii din zare, eu si vãrul omului. Probabil tartorul avea un grup de turisti cu altã destinatie. 20 de CUC e rezonabil, pentru trei ore dus-întors de bãtut coapsele de sea, plus mers prin pãdure pânã la cascada seacã. Am traversat practic toatã valea, printre câmpuri, palmieri, vaci cu vitei, cãlãreti rurali, capre si câte o ogradã. Am zãrit si ceva pãsãret sãlbatic, greu de zis din mers ce era cu el, cred cã si prepelite, ghidul le-a zis codornices. Io nu prea stiu care-i potârniche si care-i prepelitã, da' erau mici, sãracele.

La întors am vãzut cã ratasem autobuzul pentru faimoasa plajã Ancon, si am reusit sã mergem cu un vechi Chevrolet sau ce era, la Boca, numele-i vine de la gura râului care se varsã acolo. Cum necum, desi era vânt, am reusit sã mã îmbãiez, apa era minunatã, limpede si cãldutã, ba chiar am vãzut arici de mari prinsi de stânci si un banc de Caribbean Blue Tang.

Nu ne-am despãrtit cu pãrere de rãu de Trinidad, dar mi-ar fi plãcut sã mai stau sã explorez zona, sã mã duc de pildã în zona muntelui Topes de Collantes unde se practica eco-turismul, sau sã vãd Valle de los Ingenios, unde s-a cultivat intens trestia de zahãr în secolul XVIII si se poate merge si cu trenul cu aburi, turistic, evident. Tot pe acolo le-au dat la cap celor care s-au împotrivit victoriei revolutiei pânã în 1964 (Rebeliunea din Escambray), inclusiv au deportat o parte din tãranii revoltati, cei care au scãpat de închisori si executie. O parte din rebelii ãstia au luptat alãturi de armata lui Fidel, ca sã scape de dictatura lui Batista, dar nu le-au plãcut consecintele comuniste. Bineînteles, asta nu scrie nicãieri, noroc cu Wikipedia.

Turism capital si reflectii periferice

Avem douã capitale în Canada: provincialã si federalã, Québec si Ottawa. La Ottawa am tot fost, e cel mai apropiat oras mãricel (al patrulea din Canada, dupã Toronto, Montréal si Calgary), are cam un milion de locuitori cu tot cu partea québécoise - Gatineau, stând cãlare pe douã provincii: Québec si Ontario. Québec City are numai vreo patru sute de miisoare, e mai spre nord-est, adicã tot timpul sunt câteva grade mai putin la ei, si sunt peste douã ore de mers cu masina pâna acolo. Dupã oras, însã, pe firul fluviului St. Laurent si al sirului de munti, urmeazã niste parcuri naturale si zone turistice care-ti iau ochii si-ti ramân la suflet, lipite ca marca de scrisoare. Io n-am înteles de fapt ce fluviu e St. Lawrence ãsta, care pleacã dintr-un lac, se varsã în ocean si contine foci, balene si alte jivine, în loc de sturioni.

În cinci ani am fost de trei ori la Ville de Québec, a treia oarã acum douã saptamâni, cu o fostã colegã de facultate care a venit peste toate mãrile si tãrile posibile, tocmai din Perth, the most isolated place on Earth, la propriu. Bine, n-a venit sã mã vadã pe mine, ci a fãcut un circuit Toronto (Niagara) - Ottawa - Montréal - Québec (Charlevoix) - Toronto - New York. E ciudat cum ajung oamenii sã se întâlneascã la capete de lume. De-aia nu vreau eu sã mã mut la Toronto mai ales, aici barem stau la distante aproximativ egale de Ottawa si Québec, pe de-o parte, sau de New York si Toronto pe de alta, mai vãd si eu alte bordeie, cu aceleasi obiceie.

Sã nu-mi uit vorba, a venit darã Camelia la Montréal si dupã 13 ani de la terminarea facultãtii, era prima oarã când ne revedeam. Am avut o senzatie foarte stranie când am zãrit-o în autobuz înainte sã coboare. M-am simtit responsabilã pentru vacanta ei aici, exact cum mã simteam când lucram pe vas fatã de pasageri - de mine depindea sã le fac vacanta cât mai distractivã si mai ales lipsitã de griji, trebuia sã-i burdusesc cu informatie si sã-i însotesc la nevoie, aratându-mã demnã de misiunea mea de International Purser, oricând pe pozitii pentru inocentii care nu vorbesc englezã, ci alte limbi minore ca franceza, spaniola si italiana. Cami evident vorbeste englezã, dar având doar 4 zile la dispozitie pentru Belle Province, trebuia sã stoarcem un maximum de profit din ele, fãrã sã cãdem în pãcatul turistului care aleargã ca o oaie capie de la un obiectiv la altul si începe sã înteleagã ceva de-abia când se uitã pe fotografii acasã. Întelege adicã cât de multe a vãzut si cât de putin a privit în jur, dincolo de obiectivul aparatului.

Vineri searã darã ne-am pornit spre Ville de Québec, eu fãrã carnet, ea fãrã cunostinte locale, ne-am înarmat si cu GPS, la juma' de pret. M-am prins eu cã e mai bine sã buy local, indiferent cã e vorba de afine sãlbatice, piersici din Ontario sau închiriat de masini. Ne-a luat GPS-ul pe arãturã, pe o autostradã superaglomeratã, de i-am închis mintenas gurita si am co-pilotat cu succes pânã la tintã. Am orbecãit noi si acolo, cu GPS cu tot, pe strãdutele din centrul vechi, cu sensuri unul mai unic decât altul, dar tot am nimerit la Manoir La Salle, care m-a fermecat cu panoul lui de lemn dantelat din capul scãrii. A doua zi ne-am bãut cafeaua vitejeste la terasã, în pofida viespilor, nelipsite în vara asta, si am pornit-o spre Charlevoix, o regiune cu vederi ametitor de albastre spre fluviu, si urcusuri si coborâsuri de montagne russe peste dealuri cu pretentii de munti.

Prima intentie a fost de a ajunge pânã la Tadoussac, unde aveam acces la fjordurile de pe Saguenay si la estuar, în caz cã ni se arãta vreun mamifer marin, dar drumul de 6 ore ne-ar fi luat mare parte din zi, asadar am fost pânã la Malbaie, douã ore, pe drumul de munte, cu întoarcere pe la Route du Fleuve. Suuuuus, jooos, suuuuus, jooooos, verde, albastruri si cãsute rãzlete cât vezi cu ochii, din când în când câte un sat si un semn de "Atentie, elani!" (în franceza de aici - orignal, îl si vâneazã, sãracul, din vremuri strãvechi: Peaux d'orignacs et élans avec le poil, la pièce payera 10 S., Tarif, 18 sept. 1664, orignal cicã de la orein, din bascã). La Malbaie am descoperit un sãtuc de-ti taie rãsuflarea, Cap à l'Aigle, ne-am plimbat si am bãgat combustibil în stomac, dupã care am fãcut cale întoarsã, cu opriri la faimosul Manoir Richelieu, Fairmont Hotel. Terasã enormã, decoratã cu tunuri, atmosferã de hotel elvetian sau austriac, cu grinzi de lemn, ferestre cu arcadã si luminã difuzã în holul principal. Dar...paharele în care serveau cocktailurile pe terasã erau de plastic. Am remarcat asta si la Miami, la Delano Hotel - e ca si cum ti-ai pune rochie de searã Armani si papuci de plajã, fir-ar sã fie.

Iar la drum, eu am tinut mortis sã ne oprim la o fermã de alpacas, lame folosite pentru lâna finã. Sunt absolut adorabile, seamãnã cu niste oi cu gâtul lung si ochi de caprioarã. Animalele mã linistesc, îmi dau o stare de pace, pentru cã trãiesc într-o dimensiune unde sensul istoriei nu are nici un sens, cred cã mi-ar plãcea sa am o fermã, cu oi, capre, cai si lame, animalele domestice favorite. Pentru brânzã, iaurt si lânã, eventual si niste rate, cã sunt simpatice si gustoase. Si iepuri care sã joace fotbal cu mere - am fãcut cândva un experiment pe tema asta, se luptau pe rând cu fructul, pânã îsi molfãia unul bucãtica, venea si-i lua altul "mingea".

La Baie St. Paul, orãselul artistilor, presãrat cu galerii si magazine pentru turisti, am mers pe jos pâna la epavã, ne-am bucurat de lumina apusului si de culorile toamnei, care de-abia îsi fac aparitia, înainte de explozia de culoare de la jumãtatea lui octombrie. Strãzi curate, peluze dichisite si pline de flori, fiecare grijuliu cu pãrticica lui de teren, fãrã sã fie pornit sã-si impresioneze vecinii.

Prin Ville de Québec ne-am plimbat pe searã, mai ales în cãutarea unui restaurant, gãsit La iepurele sãrit/ Le Lapin sauté, si degustat meniul triplu Numai ratã/numai iepure pentru douã persoane destul de înfometate. Garçoana s-a oferit sã ne explice cum sã combinãm felurile si garniturile, dar ne-am încumetat sã atacãm platoul fãrã sfaturile ei, cu rezultate îmbucurãtoare. Desert multumitor n-am prea gãsit în zonã, e greu sã gãsesti o înghetatã care sã nu continã prafuri si kilograme de zahãr, oricât si-ar scrie ei Gelato pe vitrinã. Duminicã am reluat traseul pe luminã, descoperind o serie de grãdini conceptuale la Muzeul Civilizatiilor pe terasã, organizate dupã culori si cuvinte cheie (bruma - alb; pink - roz; pustie - cu grafittiuri si plante cu frunze subtiri si fãrã flori; a hrãni - multicolorã). Am fãcut un picnic ad-hoc cu brânzeturi si rosii în grãdina Pink, înconjurate de viespi vioaie, de tablouri, si tot felul de flori roz si mov. Casele colorate, fortãreata si portile impozante au farmecul lor, dar dacã n-ar fi pe malul fluviului, Québecul n-ar fi nici pe jumãtate atât de atrãgãtor.

În Parcul Câmpurilor de Bãtãlie, acum o pajiste frumoasã, presaratã cu pomi, si o grãdinã care se schimbã dupã anotimpuri, strajuitã de fostele turnuri de observatie, am putut reflecta la soarta provinciei, si a Canadei franceze în general, unde administratia nici n-a zãbovit mult timp, numai vreo 150 de ani (francezii le-au cedat oficial toate teritoriile din America de Nord englezilor în 1763), pânã când englezii au luat în stapânire tot teritoriul care e acum Canada, care nu face parte din Statele Unite pentru simplul motiv cã aici s-au strâns loialistii, fideli Reginei. Din cauza asta si noii cetãteni canadieni tot ei îi jurã credintã.

Pe 25 septembrie am fost în capitala nationalã pentru a ma întâlni cu familia cubanezã (prin aliantã) pe linie paternã, reunitã la o aniversara. Întrucât la Ottawa m-am tot dus, iaca si o fotografie de anul trecut, pentru conformitate. Pentru cã e de-abia al patrulea oras din Canada ca mãrime, are un aer provincial linistit si nu lipsit de drãgãlãsenie, mai ales cã profitã de apele canalului Rideau si ale fluviului.

Ziua Z - tichia de mãrgãritar

E drept, nici chealã nu sunt, nici tichia nu e de mãrgãritar, mai degrabã de zidar. Mortarboard = square academic cap. Asta de la placa de lemn cu mâner pe care-si întind zidarii mortarul. În Québec i se spune chiar mortier = mortar (mai înseamnã si piuã, de-aia pentru pisat, inclusiv buruienile de leac, dar le québécois e împãnat cu anglicisme, traduse mot à mot).

Pe scurt, ca iar mã încurc în propriile ite si urzeli, azi mã blagoslovesc cu diploma de master în comunicare. Am aflat de-abia dupã predarea definitivã a tezei cã aici ceremoniile de absolvire sunt ca cele din filmele americane sau britanice (Goodbye, Mr. Chips), cu robã si tichie academicã în patru colturi, cu ciucure. Nu pot spune ca era vreo dorintã secretã si imposibilã, niciodatã nu mi-a trecut prin cap ca mi s-ar putea întâmpla asa ceva. Dar mi se pãrea un ritual nostim, care marcheazã frumos absolvirea, spre deosebirea de facultãtile din România, unde te duci si-ti ridici diploma de la secretariatul Universitãtii, dupã nu stiu câte luni. Când am terminat FJSC-ul în 1996 au picat multi examenul de licentã si nu ne-am bucurat cine stie ce. Eu am fãcut o mare petrecere acasã unde i-am invitat pe toti doritorii (eram cam 100 în tot anul) si cam asta a fost tot. Nici mãcar nu am fotografii din acea zi, a afisãrii rezultatelor.

Acum am avut de ales, ori primesc diploma prin postã, ori, în schimbul unui pret absolut decent, mã duc la ceremonia de absolvire si ma împopotonez cu robã si tocã, împrumutate de facultate. Nu la UQAM ne investeste, probabil nu dispune de o salã adecvatã în care sã încapã si înghitatii, ci într-o salã de spectacole de alãturi. Din pãcate nu terminãm toti în acelasi timp lucrarea, iar dintre colegii de la master mai vorbesc doar cu vecina mexicanã din an în Dia de los Muertos si Jean-Philippe, al cãrui tatã face un somon afumat delirant în nordul Québecului, pe care fiul îl vinde la cunoscuti. Asadar mã duc acolo ca o barzã stingherã, poate totusi vãd vreo fatã familiarã, dar nu va fi nici o bere colocvialã dupã. Ne dau un pahar de vin de banii de la absolvire, prietenul meu va trebui sã stea la cucurigu, dar ne putem bea pocalul împreunã. Nu e cazul prietenei mele Juliana (brazilianã paulista), ea are prieteni printre colegi, probabil pentru cã au realizat proiecte comune, dar la Sciences environnementales e altã socotealã.

A fost frumos, a fost si greu pe alocuri, din septembrie 2006 pâna în decembrie anul trecut, cele trei luni de Uruguay, bonus Buenos Aires si Salvador de Bahia, au fãcut din 2008 un an cu totul special. Dar e o usã pe care acum o închid si mã regãsesc într-o camerã plinã de multe alte usi, or fi intrãri, iesiri? Eu, hâc, cu cine votez?

Off topic: asearã în mijlocul unor profunde discutii existentiale a venit sã ne amusine un puiut raton. Aveam niste biscuiti Wasa integrali si i-au fost pe plac. Când se ridica în douã lãbute îti venea sã-l iei acasã. Ne-a luminat seara (aniversarã de altfel, doi ani din "ziua accidentului", când ne-am cunoscut, 13 iunie 2007).

Vancouver wild nightlife

Tocmai am vazut muuuulti copaci infloriti, spre marea mea bucurie...si un urs scotocea prin gunoi cand am ajuns la anfitrioni. Back to nature, dar n-am apucat sa-mi scot haparatul.

Evadare

Mi-ar plãcea sã îmbãiez un elefant.

Albina-cuc

Am dat din greseal pe flickr peste fotografiile superbe ale unei australience, printre care si unele intrigante cu o albinã turcoaz. Am crezut ca-i vreun fel de mutanta, dar aici am aflat cã este o albinã...cuc, adicã nu produce miere si-si lasã ouãle pe unde apucã, nici cuib nu e în stare sã-si facã, puturoasa. Evident fotografiile sunt luate de pe siteul Flickr, nickname Aussiegall si de pe blogul daviddavid, eu în Australia nu am ajuns încã.

Nu mã pot opri sã mã minunez în fata variatiilor mamei-naturã, sunt coplesitã.

Ah, si existã si viespea-cuc, si mai frumos coloratã.

Pun pariu cã vedetele noastre s-ar îngãlbeni de invidie dac-ar vedea ce toale marfã are parazita în cauzã (dupã cum se vede si la ele e ca la oameni - parazitii sunt mai sclipitor îmbrãcati). Dac-ar sti Thierry Mugler ca existã pe loc ar ticlui o splendoare de vesmânt pe potriva combinatiei.

Meduza care m-a meduzat

Caravela portughezã (Portuguese Man of War) sau Blue Bottle Jelly Fish. În latinã are un nume superb: Physalia physalis, care-i si nume de planta si fruct. Habar n-aveam sã o definesc dupã ce am vãzut câteva azvârlite de valuri pe plaja din Fort Lauderdale, am cãutat meduze albastre pe Google. Dacã dati un click pe titlu gãsiti o explicatie fascinantã, creatura este un "sifonofor" format din "zooids" (polipi si meduzoizi), un fel de cooperativa fiziologicã de productie si reproductie, o minunãtie a naturii, cu care mã bucur cã nu m-am întâlnit în apã;)

Acum mã întreb dacã nu cumva o verisoarã de-a ei m-a piscat în 2003 chiar de ziua mea, la Crane Beach în Barbados. Numai ca aia pãrea foarte micã, dar mi-a atras atentia culoarea albastru viu (e preferata mea:(

Iubesc vietuitoarele si varietatea lor tot atât cât iubesc varietatea culturilor si a creativitãtii umane, care e un semn, pentru mine, al existentei a ceva mai presus de materie, care ne-a dãruit lumea asta ciudatã, intrigantã, permanent nouã, ca sã ne bucurãm si sã ne lãsãm surprinsi de ea. Eu nu m-am întâlnit niciodatã cu vreo meduzã giganticã si sper sã nu am ocazia.

Mai mult decât orice mã fascineazã însã lumea marinã, creaturile astea parcã sunt vise devenite realitate. În ciuda pasiunii mele am fost incapabilã de scufundãri în timpul celor trei ani de Caraibe, am încercat o singurã datã, m-au durut urechile trei zile si am renuntat. De fapt, îmi era atât de fricã sã nu mã scap de sub control acolo jos încât aveam nevoie de un motiv sã renunt:) Dacã era mama în locul meu, pâna acum avea si certificat de instructor!