O reverentã cãtre Mark Morris Dance Group

'Strange and difficult - but I like it' ... Mark Morris, choreographer Photograph: Tim Knox
guardian.co.uk, Monday 19 October 2009

Pentru cã prietena noastrã Jewish Buddhist Atheist Jane este mare fan Mark Morris, are DVD-uri cu baletele lui, afise si fotografii pe multi pereti din casã, si poate merge la acelasi spectacol de 5 ori, ne-am lãsat convinse. Am fost la Howard Gilman Opera House - BAM (Brooklyn Academy of Music), altã salã cu istorie si poveste în acelasi timp, de prin 1907. Cum sunt amatoare de dans contemporan si nu specialistã, prefer sã recomand un articol din Village Voice, un ziar care-mi place mult. Mark Morris însusi este o figurã fermecãtoare si fascinantã.

Prima parte din spectacol - Behemoth, dateazã din 1990 si nu are ilustratie muzicalã, ca atare în ciuda mãiestriei dansatorilor si a fluiditãti miscãrilor, mi-a fost greu sã o urmãresc. A doua - Looky s-a desfãsurat pe muzica unei pianine mecanice si avea ca temã spectatorii, cei din muzee mai ales. A fost mai jucãusã, ironicã în intentie, si ne-a destins. The Death of Socrates pe muzicã de Satie în schimb a fost un regal vizual care gâghilã plãcut si auzul, cu imagini si miscãri inspirate de basoreliefurile grecesti si de picturile de pe vasele antice. Contra-tenorul (high tenor?) Jean-Paul Fouchécourt era acompaniat doar de pian, balerinii erau învesmântati în khitoane simple bleu, kaki, galbui si ruginii. Ambianta generalã avea ceva pur si aerian, degajat de simplitatea muzicii, a costumelor, armonia miscãrilor si lipsa decorului. A fost unul dintre cele mai bune spectacole vãzute vreodatã, alãturi de Pina Bausch, Béjart Ballet si Jiri Kylian. O consolare pentru cã nu am apucat sã vãd cea mai bunã companie brazilianã, Grupo Corpo. Si un motiv în plus sã ador New Yorkul, cu tot ce are de oferit metropola asta nebunã si minunatã.

Sara Krulwich/The New York Times - 25.02.2010

Letras Cubanas si dã-mi evantaiul sã-ti vorbesc

Cãlatoriile nu sunt numai pe apã, în aer si pe uscat, cãlare sau pe jos. Primele mele cãlãtorii au fost pe pluta Kon Tiki, au însumat 20.000 de leghe sub mãri si o insulã misterioasã, alãturi de Dick Sand pe bricul goeletã Pilgrim sau într-o fabuloasã casã-elefant cu aburi. Mi s-a pãrut cã am vãzut prea multe în prea putin timp când am fãcut ocolul pamântului în 80 de zile si din lumea tãcerii an aflat cã visez sã cãlãtoresc si sub mãri, sã le vãd minunile cu ochii mei.

Atractia pentru lumea hispanicã a început cu "Un veac de singurãtate", ca si dorinta de a învãta spaniola. Pe parcurs m-am împrietenit apoi cu Cervantes, Antonio Gala, Almudena Grandes, Antonio Machado, Neruda, Vargas Llosa, Borges, Reinaldo Arenas, Jorge Amado, Mario Benedetti, Cortazar.


Oil on canvas de Gina Picart, ilustratia copertei

De Cuba, spuneam mai înainte, m-am apropiat cu Reinaldo Arenas si Alejo Carpentier. Acolo fiind am avut sansa sã o cunosc pe Gina Picart, o artistã cu darul nepretuit al invocãrii si evocãrii, cunostintã aprofundatã când am ajuns sa-i citesc în Canada cartea de nuvele "Oil on canvas", în care literatura devine un vehicul al picturii. Lolita Lempicka, Numele trandafirului, calugãrii ce migãleau enluminures între zidurile mãnãstirilor, erotism ludic si macabru unite într-un inefabil dans al cuvintelor. Favorita mea e ultima povestire Apocalipsis paloma sobre nieve.

Gina cea delicata si generoasã mi-a dãruit si "La visita de la infanta" de Reinaldo Montero, o relatare fabuloasã a vizitei infantei Spaniei la Habana în 1893. Care recreeazã spaniola din secolul XIX si amestecã elegant epoca si contemporaneitatea. M-au fascinat mai ales introducerea limbajului plantelor si evantaiului, pe lângã descrierea ceremonialului oficial si a ritualului monden. Am fost coplesitã de revãrsarea verbalã înfloritã cu detalii de o somptuozitate barocã.

Din evantai am fluturat

Idila s-a înfiripat

Foto: Site Romero Diaz.com, Spania, sec. XIX, os si mãtase, 1074 de Euro

Pe vremea aceea cucoanele din Spania si colonii se uitau gales pe deasupra sau pe lângã evantai, îl fluturau rapid sau lent, îl închideau sau deschideau brusc, si fiecare gest era amplificat de semnificatii ascunse, menite sã treacã neobservate de privirea vigilentã a mamelor si a damelor de companie. Dezavantajul bãrbatilor era cã nu puteau rãspunde, eventual doar cu un buchet de flori îngrijit alese. La promenadã, la teatru, operã sau bal, evantaiul era un accesoriu indispensabil, cu o putere de evocare care trecea dincolo de cuvinte.

Limbajele puteau fi diferite, dar de pe siteul Todos abanicos am aflat ca toate utilizau ca regulã comunã plasarea obiectului în patru directii, cu cinci pozitii diferite pentru fiecare din cele patru, pentru reprezentarea alfabetului. Pe lânga asta anumite gesturi erau adevãrate ideograme, exprimând sentimente sau stãri de fapt, declaratii de dragoste sau de rãzboi, cam asa:

Dacã-l tii cu mâna dreaptã în fata fetei: urmeazã-mã

Dacã-l tii cu mâna stângã: vreau a vã cunoaste

În dreptul urechii stângi: vreau sã mã lasi în pace

Trecându-l peste frunte: te-ai schimbat

Miscându-l cu mâna stângã: suntem observati

Schimbându-l în mâna dreaptã: esti îndrãznet

Azvârlindu-l: te urãsc

Miscându-l cu mâna dreaptã: iubesc pe altul

Trecându-l pe obraz: te iubesc

Prezentându-l închis: ¿mã iubesti?

Trecându-l peste ochi: pleacã te rog

Atingând marginea cu degetul: vreau sã-ti vorbesc

Sprijinindu-l de obrazul drept: sí

De obrazul stâng: no.

Închidere si deschidere rapidã: esti crud

Lasându-l s sã atârne: ramânem prieteni

Facându-ti vânt alene: sunt maritatã

Facându-ti vânt cu grabã: sunt logoditã

Punându-l pe buze: sãrutã-mã

Deschizându-l lent: asteaptã-mã

Deschizându-l cu stânga: vino sã-mi vorbesti

Lovind usor, cu el închis, mâna stângã: scrie-mi

Semi-închis în dreapta peste mâna stângã : nu pot

Deschis, acoperind gura: sunt singurã

Despre Herta Müller - metisajul cultural la zid

Dupã ce am citit multe interviuri si articole, din presã si blogosferã, în englezã, francezã, româna si ceva germanã (câta buchisesc). Dupã ce am început sã citesc Herztier/The Land of Green Plums, care va fi urmatã de The Appointment. Pentru cã mi se pare absurd sã-ti dai cu pãrerea despre un scriitor fãrã sã-i fi citit mãcar o poezie sau o carte, ca sã vezi de unde vine si ce hram poartã, pentru cã Premiul Nobel pentru literaturã este decernat operei, nu persoanei, indiferent de nationalitate.

Un turc nãscut în Germania, care alege sã trãiascã în Turcia si scrie în turcã, e turc sau german? Lautréamont, Jules Supervielle si Jules Laforgue sunt francezi nãscuti la Montevideo, nimãnui nu-i trece prin cap sã-i considere concetãtenii lui Mario Benedetti. Mai stie cineva ca Josephine Baker e originarã din Statele Unite? Dalida (Iolanda Cristina Gigliotti) era italiancã nãscutã în Egipt, a jucat acolo în douã filme, în limba arabã, a cântat si în italianã, chiar la San Remo...îsi mai pune cineva întrebãri asupra nationalitãtii ei? Unii români au sãrit de fund în sus ca se bucurã nespus ca o româncã a câstigat Nobelul pentru literaturã, altii s-au ofuscat de sãritul de fund în sus al primilor, pentru cã o scriitoare germanã de sânge german, nãscutã în România, a fost premiatã, iar propunerea a venit din partea Germaniei, tara unde s-a refugiat, a fost publicatã si apreciatã, pentru cã nici unui scriitor nu i se acordã Nobelul dacã nu beneficiazã de o faimã prealabilã. Herta Müller s-a nãscut într-o comunitate svabã, si conform declaratiilor ei, nu a învãtat limba românã pânã la 15 ani, dar limba ei maternã nu era totusi germana literarã. Are deci o identitate hibridã, metisatã, ceva destul de rar în forma asta, Kundera si Kafka nu pot fi decât cehi, cum si Kadare este albanez, în ciuda exilului. Ea s-a nãscut cumva în exil, dar admite ca limba românã îi influenteazã modul de a gândi si de a scrie. Mai mult, a publicat chiar o carte de versuri "Este sau nu este Ion".

Pânã la urma cred cã relatia fiecãruia cu un scriitor trebuie sã depindã de relatia cu scrierile acestuia, nu cu limba sau nationalitatea. Oricât mi-ar plãcea mie portugheza si oricât de dragã mi-ar fi Brazilia si locuitorii ei, natia si limba lui Paulo Coelho nu mã îndeamnã sã-i citesc parascoveniile New Age drese cu pastile de culturã generalã si povesti de dragoste improbabile. Probabil cã si Herta Müller m-ar fi interesant mult mai putin dacã n-ar fi scris despre România socialistã, în ciuda Nobelului. Spre Orhan Pamuk m-am îndreptat pentru cã la un moment dat, în 1997, prietena mea turcoaicã pasionatã de Hesse mi-a vorbit despre el. Si sincer, ultimul roman citit - "Zãpadã," mi-a plãcut mai mult decât "Numele meu este Rosu" si "Castelul alb". Am citit cu mare drag Calvino si Mahfouz fãrã sã am habar cã au primit Nobelul.

Când am aflat ca Herta Müller l-a câstigat , prima reactie a fost sã vãd despre ce scrie si cum gândeste (din interviuri), înainte de a verifica ce cãrti sunt disponibile la bibliotecã...poate cã nu aveau sã mã intereseze. Am descoperit un om integru, care a refuzat sã-si plece capul si totusi s-a considerat învins de regimul comunist. Asta deja e foarte important, dar ma intereseazã si mai mult faptul cã scrie numai despre experienta ei din acei ani...este unul dintre oamenii care nu ne lasã sã uitãm, esentiali pentru cei prea tineri în 1989 (eu aveam 15 ani, am apucat sã stau la coadã, sã fiu soim al patriei, pionierã si utecistã; sã dãntuiesc tematic pe stadion de Ziua Pionierului; sã mãnânc bunãtãti cu arome vestice în vacantele de varã, când veneau rudele din Italia si Germania...sasi, nu svabi; si sa ascult Europa Liberã alãturi de mama - sora mea avea numai 9, deci pentru ea astea sunt povesti). Si ca si cum nu ar fi suficient, Herta Müller ne reaminteste cã noi încã nu ne-am rãfuit cu trecutul, cã fostii "nomenclaturisti" si "securisti" sunt politicienii si oamenii de afaceri reciclati, încã viabili dupã 20 de ani. Ah...asta voiam sã stiu, nu câte si ce pasapoarte are.

Asadar am luat cele douã cãrti disponibile în englezã la bibliotecã, pentru moment îmi place foarte mult The Land of Green Plums, poezia îmbinatã cu realitatea cenusie si monotonã, modul ei de a descrie detaliile, senzatiile, oamenii, absurditatea existentei. Am descoperit fragmente de cântece populare: Mi-a zis mama cã mi-o da, Asearã vântul bãtea...pâna la Canarul lui Phoenix, cu mentiunea fugii lor. Evident citatele astea au altã semnificatie pentru un cititor din România.

Prin urmare mã bucur foarte tare cã premiul Nobel i-a fost decernat tocmai ei, pentru cã altfel cine stie cât mai stãteam pânã ajungeam sã o citesc - am citit anul trecut despre scrisoarea deschisã cãtre Patapievici, publicatã în Frankfurter Rundschau. Si iarãsi mã bucur pentru cã datoritã ei istoria recentã a României va fi cunoscutã de eventualii cititori de oe tot globul, sunt convinsã cã de-acum se vor face si lucrãri de master si doctorat pe marginea cãrtilor Hertei Müller.

Orasul prismatic

New York absoarbe si reflectã numeroasele culturi care sãlãsluiesc în sânul lui croit de olandezi, undeva prin veacul al saptisprezecelea, în pas molcom, din explorare în luare în posesie, acordarea statutului de provincie mai apoi si pierderea ei în favoarea perfidului Albion. De la primii stãpânitori europeni se trag printre altele numele cartierului Harlem, familia Roosevelt si Santa Claus.

Un new-yorkez, sau new-yorker, a altceva, indiferent cã e pictor, muzician, drug-dealer sau stock-market broker. Acolo lucrurile se întâmplã altfel si oamenii se croiesc dupã matca multicolorã si încarcatã de sensuri în care misunã, multi cu fundul deopotrivã situat în luntrea obiceiurilor strãmosesti si în nava modernã a progresului perpetuu. Traditia liberului schimb si a tolerantei religioase se datoreazã în mare parte olandezilor, nici pe vremea ceea colonia nu avea o populatie compactã. Asa se face ca existã în ziua de azi New York style pizza (în Little Italy dãinuie prima pizzerie deschisã de un anume Lombardi în 1905) si rulote care vând în miez de zi si miez de noapte knish de cartofi, kebab de miel, pui în curry sauce si alte minuni, pe lângã banalii hotdogs si faimosii covrigi/pretzels.

Sunt zone pe care turistii nu le descoperã întotdeauna, în goana turbatã dupã shopping sau bifând anxiosi lista de obiective turistice, ca nu cumva sã le scape ceva, i-am vãzut înarmati cu mici catastife doldora de informatie fugãrindu-si propria idee de New York si refuzând sã-l descopere cu adevãrat. Oamenii ãstia bântuie de fapt peste tot: Paris, Roma, Berlin, iar industria înfloritoare a turismului de masã îi formeazã si îi încurajeazã. Pentru ei orasele devin mozaicuri dezlânate, cu puncte de interes despãrtite de largi zone gri., pentru cã ceea ce nu figureazã în ghiduri nu meritã atentie. Si Tartarin de Tarascon pare-mi-se cãlãtorea dupã Baedeker, deci nici mãcar nu suntem o generatie nouã, modelul existã în din secolul XIX, dacã nu chiar dinainte.

Masa de beton si asfalt, în afarã de plãmânul verde si oaza imensã Central Park, mai contine câteva scuaruri - Washington Square si Bryant Park de pilda, dar insula Manhattan fiind îngustã, zonele libere de constructii si dedicate promenadei se lãfãie de-a lungul fluviului Hudson. Din Battery Park, în sud, se deschide ochiului privelistea insulelor Ellis, unde soseau emigrantii, si Liberty, unde troneazã doamna cu fãclia. Fort Tryon Park, în nord, adãposteste între arborii lui stufosi unul dintre muzeele mele preferate - The Cloisters, un puzzle maiastru mesterit din fragmente de biserici, capele si mãnãstiri din Spania si Franta, reconstruite armonios sub forma unui muzeu medieval, cu proportii odihnitoare, departe de grandoarea coplesitoare a MET-ului sau a Luvrului. Locurile de promenadã ale calugãrilor, claustruri, sunt acum grãdinite pline de farmec, unele cu vederi nãucitoare spre fluviu si New Jersey, pe malul opus.

Gazda noastrã locuind în Upper West Side, am putut admira apusul fie de pe acoperisul blocului, la etajul 16, fie din Riverside Park, care nu mãsoarã decât vreo opt kilometri, de-a lungul apei, cam de la strada 72 la 155.

Tot în zona de surprize ale New Yorkului situez si Brighton Beach (sau Little Odessa?), care continuã Coney Island - o întindere lungã si latã de nisip, partial acoperitã de un deck de lemn, cu scânduri îmbinate frumos ca un parchet de casã boiereascã. Oceanul Atlantic se învolbureazã discret si ispititor la marginea ei, ca o alternativã la arsita verii. Printr-o ciudatã alchimie a soartei zona a fost luatã în stãpânire de imigrantii rusi, asadar magazinele, farmaciile si alte prãvãlii de uz comun afiseazã toate firme bilingve, gen "Mosvideofilm", iar pe stradã risti sa întrebi directia si sã ti se rãspundã "Panimaite pa ruski?".

Când pe plajã trec bãtrânei cu traista în spate strigând "Cucuruzu'" si altceva mai putin inteligibil îti vine a crede cã esti la malul Mãrii Negre care a fost invadat brusc de turisti multinationali. Experienta transcedentalã nu ar fi completã fãrã un prânz la restaurantul "Volna", unde chelnerul arãta ca un agent KGB underconver, foarte amenintãtor, care a stat de strajã lângã noi pânã am comandat. Mâncarea a venit pe rând pentru fiecare, la intervale lungi, am ajuns asadar sã mâncãm pe rând, iar clãtitele mele cu icre rosii, absolut ordinare, au fost trântite pe masã în fata singurului scaun gol. Desi am fost încãrcati cu 10% în plus pentru serviciu, în momentul plãtii mi s-a sugerat si bacsisul. Cutremurãtor. Ceva între Bulgakov si Mamaia. Alte optiuni includeau "Tatiana" si "Moscow", unul dintre ele vânzând pirosti si alte varietãti din cocã, umplute divers, foarte gustoase si foarte ieftine, am încercat ceva asemãnãtor cu merdenelele si o umpluturã cu miel, ceapã si mirodenii. Stan Pãtitul era pãtit, acum suntem si noi, dar dacã-i plaja mare si apa numai bunã de înot, cine sã se mai plângã?

Am atins si alte teluri de pe lista de sarcini, cum ar fi întâlnirile mult asteptate, cu Ina bloggerita care m-a vizitat deja, vãrul meu si cuplul cubano-canadian Celena - Michael, la care m-am invitat la cinã ca sã gãtesc eu. Si obiective materiale, ca strãbaterea podului Brooklyn, degustarea de înghetatã la Arte del Gelato, contemplat insulele si Lady Liberty din Battery Park, mâncat în China Town, dansat tango în East Village, dar...High Line satisface the highest expectations.

Un parc inovator, minimalist, organic, post-modern, care a recuperat si reinventat un pod de cale feratã dezafectat, în mijlocul cartierelor hip Meatpacking si Chelsea. Cu bãnci care ies din asfalt, alte bãnci sezlong, un amfiteatru cu geamuri imense care contemplã spectacolul strãzii, ierburi si flori de câmp cu miros sãlbatic care cresc în devãlmãsie.

Ce-ar fi mai fi de zis, zãu asa? Sau de fãcut, decât sã-ti iei o înghetatã sau altceva din Chelsea Market si sã te bucuri cã High Line existã, sau mai bine zis ca existã oameni care au avut ideea asta extraordinarã si altii care au pus-o în practicã. De-asta New York e New York, pentru cã e viu, se miscã, se reinventeazã, creste în directii noi, fãrã sã-si piardã din farmecul Art Deco si Neo Gotic al zgârie-norilor decorati cu elegantã si fantezie.

Foto aici:

NEW YORK

Despre muzeele MET si Natural History - în numãrul urmãtor.

UPDATE - de la maestrul Alex Gâlmeanu, români la Ellis Island, pentru conformitate.

FTA III - Questo buio feroce, despre moarte cu duiosie, cruzime, si mai ales gratie

Nu stiu cum face Pippo Delbono dar nu mã dezamãgeste nicicum. L-am descoperit din întâmplare, eu i-as spune providentã, în 2001 la Roma, cãutam o piesã de teatru iar titlul "Esodo"/Exod si descrierea de câteva rânduri m-au convins sã mã duc la Teatro Argentina. În mijlocul unei sãli clasice, elegante, tablourile care îngemãnau muzica, teatrul, miscarea, ilustrau rãzboiul, foametea, disperarea, dezorientarea exilului, dincolo de frontiere si origini. În contrast cu o societate obsedatã de Carpe diem, cumpãrãturi, divertisment.

Regizorul mergea prin sala recitând texte din Brecht, Passolini, Primo Levi, Biblie. Pe scenã se aflau si Nelson Lariccia, un om înalt si scheletic, Gianluca Ballaré, afectat de trisomie si Bobò, surdo-mut analfabet salvat dintr-un spital de boli mentale, dupã jumãtate de veac de singurãtate. Si personajele lor erau firesti în economia spectacolului, nu monstruoase, ci înduisãtoare si expresive. Mi-l voi aminti toatã viata pe micutul Bobò în rolul unui latino-american într-o procesiune religioasã.

A doua întâlnire a fost tot la Roma, în 2003, tot atrasã de titlul piesei: "Gente di plastica" - inspirat de titlul unei piese de Frank Zappa - "Plastic People". O satirã crudã a falsei perfectiuni din societatea occidentalã, cu o admirabilã caricaturã a familiei perfecte si o alta a Donatellei Versace. Teama de singurãtate, batrânete, moarte, ascunse de cãutarea unei fericiri imposibile, în alcool, droguri, operatii estetice, divertisment continuu. Citate din Sarah Kane, tânara scriitoare britanicã care s-a sinucis. De data asta Pippo Delbono era închis într-o cabinã, pe post de radio DJ.

Sâmbãtã, 6 iunie 2009 - a treia întâlnire, de data asta pe meleaguri îndepãrtate, dar planificatã si asteptatã. "Questo buio feroce"/Aceasta beznã feroce are la bazã povestea apropierii de moarte a lui Harold Brodkey, care a aflat cã este sero-pozitiv în 1993, desi aventurile sale homosexuale se întâmplaserã în anii 70 - 80 si era happily married. Regizorul a descoperit cartea în timpul unei cãlãtorii în Birmania. Fiind el însusi homosexual seropozitiv, povestea l-a marcat profund.

Cutremurãtor e un cuvânt foarte potrivit pentru "Questo buio feroce". Putini sunt cei care nu se tem de moarte. Pe care pâna la urmã trebuie sã o înfruntãm singuri. Iar eu, "nu de moarte mã cutremur, ci de vesnicia ei". Piesa, ca si celelalte, este o succesiune de tablouri, punctatã de citatele din carte (pe care mi-o cumpãr cât de curând). Cu interludii stranii: defileu de modã hieratic, care amestecã actualul cu diverse epoci, scene grotesti, iar critica societãtii de consum, citate din anunturi matrimoniale patetice, vulgare sau hilare. Oameni în sala de asteptare, definiti de un numãr; un bãrbat atletic legat la ochi si suspedant de douã corzi cu pungi de transfuzie; dragul de Bobò jucându-se cu Gianluca, doi arlechini inocenti; scheleticul Nelson (mama spaniolã, tatã italian, nãscut la Cairo si descoperit pe stradã la Napoli) cântând "I did it my way" într-o englezã perfectã, îmbrãcãt numai în chiloti; machiaje exagerate, fete transformate în mãsti, distrugerea tabuului corpurilor perfecte. Scene de vis si cosmar, care-mi aminteau de viziunile din filmele felliniene. Penultima scenã: întins pe scenã, îmbrãcat în alb, regizorul/actor are viziunea unui cortegiu funerar de cosmar: fete deformate de grimase, machiate grotesc, învesmântate în negru. Încheind periplul, Pippo Delbono se dezbraca de haine/învelisul pamântesc (pâna la chiloti, totusi) si danseazã copilãreste pe cântecul lui Aznavour "Emmenez-moi".

Cã mi-a plãcut e putin spus, m-a miscat pâna la lacrimi în schimb. Le-am dus câteva flori albe, nu aveam pentru toti, le-am împartit cum am apucat sirului de actori care iesiserã la rampã tinându-se de mânã. Cum florile stricau tabloul acela final, le-au depus pe masa albã si lungã din decor când s-au întors. Numai Bobò a pãstrat-o. A îmbatrânit, dar zâmbetul si privirea lui sunt aceleasi.

Bobò si Gianluca, foto aici: http://vscarmelobene.blogspot.com/2008/04/il-teatro-della-verit.html

P.S. Tocmai mi-am comandat douã cãrti de Brodkey, "This Wild Darkness" si "My Venice":)

Teatru si filme en gros si en-détail

Am învãtat un cuvânt nou de aici: Grosskultur, adicãtelea marea culturã, presupun cea oficialã si recunoscutã, care nu include toate grupuletele astea simpatice de muzicã etnicã care misunã pe aici si nici majoritatea filmelor de la Hollywood. Paulo Coelho probabil cã i-ar bate zadarnic la usã. Desi, dacã asta ar fi intentia lui, ar scrie probabil altceva.

Sursa foto: www.philmultic.com/calligraphy

Le Dragon Bleu, spectacol vãzut pe 12 mai, se încadreazã în conceptul de fenomen cultural exceptional, genul care-ti dã fiori si care te face sã uiti de problemele cotidiene. Robert Lepage e un maestru al ambiantelor si al detaliilor subtile, îngemãnând cu nonsalantã proiectiile video cu pictura si versatilitatea decorului cu dansul si muzica. O poveste despre China trebuie neapãrat sã includã caligrafie, imaginea dragonului, dans traditional, dar si aluzii la viata contemporanã: liberalismul limitat, arta contemporanã sacrificatã, interdictia de a avea mai mult de un copil si confruntarea din doua lumi. Si trei destine: o femeie de carierã din Québec, blazata si nitel alcoolicã, o artistã vizualã din China care se joacã cu propriul chip ca o formã de exhibitionism crud si bãrbatul care uneste cele douã existente si cele douã tarâmuri, artist el însusi si proprietarul unei galerii din Shanghai. Shanghai ca ambianta: aeroportul, casa pe douã nivele a lui Pierre, galeria, strãzi parcurse pe bicicletã, un club de noapte cu bar turnant. Totul cu decor minimalist si lux de imaginatie si simbolisticã, caligrafie proiectatã pe ecrane enorme în timpul real al executiei de pilda. Imagini video si fotografice din toate spectacolele, pe siteul oficial al companiei Ex Machina. De-abia astept sã mã duc la Eonnagata vineri, unde maestrul e complice cu Sylvie Guillem si Russell Maliphant, douã stele ale baletului contemporan!

Pe parcurs am vãzut douã filme italiene neobisnuite pentru curentele actuale si un film german plin de haz si moralã administratã inteligent.

La giusta distanza de Carlo Mazzacurati m-a sedus în primul rând prin peisajele umede si cetoase din Veneto, cu suprafete întinse de apã, de te-ai putea crede în Olanda. Senzatia de izolare, anotimpul rãcoros, câmpiile pustii, arborii risipiti, toate au rolul lor, incluzând fermecãtoarea cafenea Pedrocchi, un clasic reper din Padova. Nimic de-a face cu Italia solarã si aglomeratã din alte filme. Nici cu gãlãgia voioasã si dramele plin de tipete pâna la epuizarea atentiei si rãbdãrii spectatorului. O dramã simplã, profundã, cu accente comice care dau senzatia de autenticitate, de rupt din viatã. Douã povesti paralele - adolescentul aspirant ziarist si învãtãtoarea fermecãtoare si urbano-contemporanã (e-mail addict, adepta sexului liber, fumãtoare de marijuana, pe cale sã plece în misiune umanitarã în Brazilia), venitã dintr-un mare oras în burgul provincial si cumva uitat de lume, unde pescuitul unui ton urias e un mare eveniment. M-am amuzat teribil de prezenta sotiei românce - capricioasã, geloasã, toapã si apucãtoare, pescuitã la rândul ei pe Internet. Evident cãsãtoritã cu un tip gras, ignorant, care a fãcut bani ducând bogãtasii la pescuit si flirteazã cu cine apucã. De protagonistul povestii de dragoste, actorul tunisian Ahmed Hefiane, m-as putea îndrãgosti si mâine, pentru sensibilitate si discretie, pentru privirea caldã, uneori malitioasã. Si dacã as fi bãrbat, si de Valentina Lodovini, cu care înfiripã o idilã idealã. Subiectele care ne dau de gândit pe parcurs sunt conditia ziaristului într-un cadru restrâns, apropiat lui; viata într-o comunitate izolatã si raportul ei cu "celãlalt", cu "strãinul". Mi-a plãcut rezolvarea amândurora, desi solutia crimei mi s-a pãrut cam însãilatã.

"All'amore assente" de bolognezul Andrea Adriatico nu mã voi opri mult pentru cã mi-a pisat mãruntel nervii si rãbdarea cu simbolismul fortat si pretiozitatea intelectualã. M-am sãturat de oniric de când cu filmele metaforice ale lui Dan Pita, care avea scuza de a nu putea face altceva pe atunci. Fragmentul gay nu mi se pãrea necesar, plus cã a trecut ceva timp de când Antonioni studia angoasele burgheziei. Un film gri ca si ambianta lui. Pãcat de premisã si intentie. Si de Milena Vukotic pe care parcã am vãzut-o în filmele lui Fellini.

"Free Rainer - Dein Fernseher lügt" (Televizorul tãu minte), m-a amuzat, m-a întristat, m-a revoltat, m-a bucurat cu alte cuvinte. Mai ales cã Moritz Bleibtreu tinea pe umeri motivatia filmului. Cred cã le-ar prinde tare bine si românilor sã-l vadã. Premisa e fantezistã - un producãtor TV de succes, cocaino si vitezoman are o revelatie în urma unui accident si decide sã nu mai prosteascã poporul cu televizorul. E un fel de Fãt Frumos, în echipã cu Ileana si Ochila, Sfarmã Coduri de Computere, Setilã (de alcool) si un fel de clovn indian foarte eficace pentru economia filmului. Bineînteles ca au de luptat cu Spânul si Împãratul Rosu ca sã-i salveze pe bietii supusi fermecati de puterile malefice ale tubului catodic. Caracterele nu au profunzime, sunt construite din clisee si neexplicate.

Sursa foto: http://berlinlaurabraun.wordpress.com/2009/03/16

Ca si în Edukators - Die fetten Jahre sind vorbei, Berlinul e în contrast puternic cu orãselul linistit, e orasul tentacular unde se produc showurile tv, care înghite personalitatea si o transformã dupã plac. Nu întâmplãtor îngerul salvator ne apare pentru prima oarã retras într-o masinã, la marginea unui lac cufundat în ceatã. Apa are un rol purificator, Rainer nu stie încã sã înoate, "ea" îl va învãta, îl va pune în contact cu adevãrata sa naturã, coruptã de bani si putere. Valorile si strategiile de viatã promovate: solidaritate comunitarã, simplitate, renuntarea la proprietãtile/obiectele scumpe care ne tin legati mai mult decât relatiile umane, renuntarea la carierã în favoarea prietenilor si familiei, combaterea show-bizului si a consumului, sunt aceleasi din The Edukators, vom vedea la filmul urmãtor dacã regizorul si-a pierdut nitel imaginatia si devine redundant. Una peste alta, e un film ok, cu vervã, dar ceva îi lipseste sau îi prisoseste.

Mâne Rudo y Cursi, una comedia autenticamente mexicana si vineri din nou Robert Lepage, iar liliacul e-nflorit.

Curãtenia de sezon: Ritualul primãverii de Stijn Celis/ Re-,II de Shen Wei

Foto: John Hall (Re-, II - site GBC)

Mã simt ca si cum m-as fi spãlat pe dinãuntru cu apã rece de izvor, apoi cu apã de flori, împrospãtatã si energizatã, desi n-am dansat eu, ci Grands Ballets Canadiens (pe unde misunã si niste rusi si latino-americani). Grand Ballets are o traditie salutarã pentru mentinerea vitalitãtii: în fiecare an creeazã 5-6 spectacole, cu mari coregrafi invitati din toatã lumea. Un privilegiu pentru noi. Si un bilet la balcon, rândul I, de unde ai o privire de ansamblu superbã, costã între $20 si $35 de dolari. Am dat mai mult numai la Ballets Béjart. Oare la Opera din Bucuresti nu se poate lucra în acelasi mod? Ar avea de profitat si balerinii si publicul.

Ritualul primãverii de Stravinski, coregrafia Stijn Celis: miscãri bruste, sacadate, zvãcnet si pulsatie, dinamicã intensã. 24 de dansatori care se unesc, se despart, în continuã miscare. Contraste puternice de umbrã si luminã, grup compact sau risipit, rochii alb cu rosu-mac si camasi bordo sau negre cu pantaloni cenusii. Coregraful spune cã a lãsat deoparte povestea baletului si a pus accentul numai pe contraste: bãrbat/femeie, grup/individ, putere/fragilitate, calm/agitatie. Orice ar fi încercat sã facã, a iesit ceva minunat, care m-a dus cu gândul exact la palpitatiile mugurilor primãvara, la explozia de energie, la vremea capricioasã.

Re, Part II de Shen Wei, pe care am avut bucuria sã-l admir si acum doi ani, cu "Folding". O încrengãturã de corpuri care se miscã unul în continuarea celuilalt, armonios, în echilibru natural, cu miscãri fluide, pe fondul unor fotografii de la Angkor Vat (of, Doamne, când oi ajunge si eu acolo?) si al sunetelor din junglã, dublate de muzicã traditionalã cambodgianã. Senzatia de fosgãialã din pãdurea tropicalã, de plante încãlcite si explozie de viatã ascunsã dupã perdeaua de vegetatie. Apoi dansatorii se despart si reapar rând pe rând, unduindu-se felin, curgãtor. Partea a doua a fost ceva mai greu de apreciat - corpuri livide aproape goale, miscãri si muzicã foarte lente, pe fondul rãdãcinilor imense care cotropesc zidurile palatului altadatã fastuos (în Cartea Junglei, partea neglijatã de Disney, Mowgli dã peste ruinele unui palat în junglã si un hanger bãtut cu pietre pretioase, obiect râvnit care aduce moartea cu lãcomia pe care o trezeste). Poate o aluzie la timpul fãrã timp, rãbdarea si perseverenta naturii.

Clip de pe siteul GBC

Am iesit de acolo cu o senzatie de plinãtate, nu din cea care te face sã debordezi, ci o deplinãtate seninã, împãcatã, care te face sã cauti un moment de liniste si sã încerci sã prelungesti senzatia de sublim. Dansul, ca si muzica, nu se poate povesti, explica, e vlãstarul momentului.

Sublim babilonian interbelic(os)

Cum zice prietenul Bradut, blogosfera sunt niste oameni care scriu despre niste oameni care scriu despre niste oameni care scriu...si nu e cazul meu, cu ceva exceptii, dar azi am dat peste un blog atât de fin, de special ca umor si stare de spirit, cã nu pot scrie despre altceva.

Blogul meu e mai curând un aide-mémoire, scriu ca sã-mi aduc aminte când oi fi babã si oi auzi si mai prost decât acum, si-atunci o sã-mi citesc povestile mele pentru cã voi fi surdã la ale altora.

Si în acest aide-mémoire neapãrat trebuie sã intre si Zaza, o doamnã subtilã, multiculturalã si multitemporalã, cu stil elegant si eclectic, care mã duce cu gândul la niste Bucuresti de mult apusi. Are o panã delicioasã, parc-ar scrie cu mezelicurile si cofeturile fanariote plasate strategic lângã boeuf Stroganoff si blamanjele. Cu aplecãri acute spre cultura rusã si clasicii francezi. Un vrai régal, ma foi!

Eu si mâncarea în luptã dreaptã, de la ingrediente la farfuria golitã cu satisfactie

LiaLia si To-morrow m-au provocat pe rând la o leapsã virtualã, chipurile, în care sã descriu mâncãrurile care mã fac sã mã ling pe degete. Ca si in topurile de cãrti, muzicã, film, îmi este mult prea greu sã fac o categorisire riguroasã, pe aperitive, supe, ciorbe, gustãri, paste, feluri principale, salate, deserturi si orice s-ar afla unde între categorii. Îmi plac aromele care-mi provoacã papilele gustative, sunt dependentã de mirodenii, condimente si ierburi aromatice, restul e fantezie în libertate. Îmi plac provocãrile, sã încerc vietãti si ingrediente noi. Asa m-am apucat de gãtit sepie/calamar, o vietate tare simpaticã în mediul ei, am vãzut de câteva ori în Mexic un banc întreg, care-si mai schimba si culoarea din mers. Pe plansa din bucãtãrie e cu sigurantã mai provocatoare întreagã decât decupatã in inele impersonale, si prãjite pané pe deasupra, cum o gãsim de obicei în farfuriile restaurantelor. Habar nu aveam cum sã o curãt, nici cum sã o gãtesc. Probabil am o pornire atavicã de dezvoltare a tehnicilor de supravietuire si simt nevoia sã mã confrunt cu necunoscutul. Am curãtat-o cum am crezut cã-i mai bine, am cules o retetã sicilianã de pe net si ãsta a fost începutul. În general o prepar cu orez sau paste, cu diverse sosuri. Are un minunat si inconfundabil gust marin, care mã umple de nostalgie.

La mine multe preferinte în materie de vestimentatie, muzicã, artã, dans sunt legate de cãlãtorii, de culturi mai bine zis, la mine toate se conjugã la modul antropologic. De micã mã fascinau în basmele strãine descrierea vesmintelor, a obiceiurilor, a instrumentelor, a peisajelor, a mâncãrii. Pe vremea aceea nu stiam cã existã un nume pentru toate, asta, antropologie.

Eu situez deci mâncarea în contextul ei cultural, pe deasupra îmi si place sã explorez si sã inovez în bucãtãrie, sã-mi potolesc dorul de o anumitã tarã gãtind un fel anume. În filmul The Secret Life of Words bucãtarul simpatic (Javier Camara) ascultã muzica italianã când gãteste paste si latino-americanã când preparã o specialitate din Venezuela, pe deasupra îsi pune si un tricou din tara respectivã.

Asadar, îmi plac:

- pestele si fructele de mare (creveti, scoici, sepie/calamar, caracatita), am mâncat chiar arici de mare crud, pescuit direct de pe fundul mãrii în Martinique, într-o excursie cu barca. Din biata vietate nu sunt consumate decât icrele, direct dupã pescuit. Gust de mare - mi-a plãcut. Nu-mi place rechinul, nici pisica de mare, mai ales de când m-am cufundat printre ele în Grand Cayman, într-un loc cu apa micã, ele trec si te mângâie în trecere cu corpul mãtãsos - o senzatie unicã. Gãtesc pestele cât mai simplu (grijit cu pãtrunjel, mãrar sau coriandru, lãmâie, capere, eventual uns cu putin mustar de Dijon, dacã-i mai gras), nu-l înnebunesc cu tot felul de sosuri, ca sã nu-si piardã gustul delicat. Usturoi - never ever. La somon mai pun soia si susan, dã bine. La sepie, scoici si creveti mai variez.

- fructele si legumele de orice fel, într-un post de anul trecut am scris repede ce descoperiri în materie de fructe am fãcut în Brazilia, unde varietatea este prea mare pentru memoria mea, de când sunt în Canada folosesc sãptãmânal cartoful dulce/boniato. Îl adaug la purée de cartofi, alãturi de morcovi, pãstârnac si telinã. Avocado este o pasiune si o descoperire mai veche, acum apare zilnic pe felia mea de pâine prãjitã la micul dejun, presãrat cu sare. Mexicanii de la birou mi-au dezvãluit o micã minune numitã tomatillo - rosii verzi care asa rãmân, îmbrãcate cu o foitã subtire ca pergamentul. La gust seamãnã cu corcodusele si produc minunata salsa (sos) verde, în combinatie cu ceapa, coriandru si putin ardei iute. Fructele preferate depind de sezon: cãpsuni, cirese, pepene galben si piersici vara, iarna o dau pe ananas, mango, kiwi si citrice. Papaya îmi place la nebunie, dar e cam scumpã.

- ierburile si mirodeniile: coriandru, pãtrunjel, mãrar pentru supe, ciorbe, peste si fructe de mare; tarhon si rozmarin pentru iepure, vitel si miel (pentru iubit, rude si prieteni gãtesc si cãrnuri, niciodatã porc). La purée de rãdãcinoase (vezi mai sus) pun nucsoarã sau chimion praf (ground cumin). La chiftelutele marinate (la cuptor, nu prãjite prealabil) tot tarhonul se potriveste de minune, dar si foile de dafin si boabele de piper. La paste si sosuri de rosii - oregano, mãrar si busuioc. Pentru salate fac uneori sos de miere cu mustar, amestecate cu otetul balsamic si uleiul de mãsline. Sau sos de iaurt cu mentã si ulei. Fasolea verde si mazãrea merg "mãritate" cu mãrarul. Îmi place foarte mult sã combin curry, lapte de cocos, ghimbir si coriandru proaspãt, merg la fructe de mare si la pui de minune, ar fi ceva în stil tailandez.

- deserturi nu prea fac, desi sunt moartã dupã dulciuri, numai banane flambate si tiramisù, care plac tuturor, impresioneazã si nu dau bãtaie de cap la gãtit. Îmi place ciocolata neagrã 70%, mai ales combinatã cu fructe, si bomboanele belgiene.

Un exemplu grãitor pentru ceea ce se întâmplã la mine în bucãtãrie: quesadillas balcanicas. Quesadillas sunt de obicei fãcute din tortillas de maiz - lipiile acelea mexicane mici si rotunde din fãinã de porumb (a nu se confunda cu tortilla spaniolã care este omletã) din care se fac si totopos (chipsurile numite gresit nachos). Pe acestea se presarã un fel de cascaval ras si se pun îndoite în tigaie pânã se topeste brânza. Dupã li se poate pune si fasole bãtutã (refried beans de fapt) rosie sau neagrã, si salsa verde. Având eu tortillas la îndemânã si cascaval românesc afumat (ãla împletit, de Hârlãu, sau cum îi zice, mi l-a trimis mama), am fãcut quesadillas pe care le-am garnisit cu ajvar, un fel de zacuscã cu mult ardei rosu si dulce si mult mai putinã grãsime. Prietena mea din Skopje, Gordana, m-a învãtat sã manânc ajvar si pindjur cu cascaval, sã-i trãiascã pãrintii care le fac, cine stie când mai ajung eu la Skopje, noroc cã aici se gãsesc de toate. Asta nu înseamnã cã nu ne lipseste nimic;)

P.S. Of, uitam licorile, trebuie sa-i multumesc Alinei cã mi-a adus aminte de vin, inevitabil la o masã bunã. Serile vin-fromage sunt un deliciu pentru mine, dacã se poate si în compania reginei brânzelor: Mascarpone/Gorgonzola, sunã nobil, nu-i asa? Credeam ca Brillat Savarin se referea la vin când vorbea despre brânzã: "Un dessert sans fromage est une belle à qui il manque un oeil" - Un desert fãrã brânzã e ca o frumoasã cu un ochi lipsã. Eu as zice ca un bãrbat fãrã bãrbãtie, dar mã refer la o masã fãrã vin. Cum îmi place ciocolata neagrã, asa îmi place si vinul - sec si aromat, nu înteleg preferinta românilor pentru vinurile dulci, yuck! Cu douã exceptii mai fructate: Gewürz Traminer si Muscat (Moscatel, Dry Muscat de Jidvei). Când am îndoieli în privinta potrivirii vinului, dau o raitã pe net.

La aperitiv prefer amãreala finã de Campari si Martini Dry, la desert îmi plac Porto si Moscatel de Setubal - care-i chiar mai ieftin. Desi visinata de la mama, cu un echilibru perfect între fructe, zahãr si alcool, e minunatã la deserturile cu ciocolatã. Si cu asta, am sfârsit pomelnicul. Restul - în bucãtãrie, nu pe net.

Culori de carti si-n farfurii /De zile gri

Acum ceva vreme am postat cãrtile pe care le citesc...de la bibliotecã. Voi lua o pauzã ca sã le citesc pe cele cumpãrate pe Amazon. Am ajuns la ele ca si la bibliotecã, unele mi-au fãcut cu ochiul de pe raftul virtual. Laplantine cã-l cunosteam din citite, Mother Russia pentru cã a trebuit sã o înapoiez bibliotecii neterminatã, La Frontera mi-a recomandat-o cineva cu pseudonimul Trent Reznor pe blogul Confrunta durerea, celelalte au venit în întâmpinarea mea.

În week-end iar am fãcut o nefãcutã - banane mari si verzi (platano burro sau maduro) prãjite si presãrate cu sare, nu chiar chipsuri, le-am fãcut ceva mai groase ca sã rãmânã pufoase. Si pulpe de iepure cu smântânã si ciuperci brune, pe ele scria cã sunt de ratã, mi s-a pãrut mie ceva ciudat, dar tot nu m-am prins pânã nu ne-am înfruptat din ele. Am încheiat cu singura înghetatã comercialã care-mi place, cea de cirese negre cu pepite de ciocolatã neagrã de la Ben&Jerry's - Cherry Garcia. Numai cã i-am pus si friscã bãtutã de mine, e nitel roz pentru am aromat-o cu visinatã de la mama. Exquisite.

E crizã, si pe deasupra aici e încã iarnã, mâine se pogoarã iar -11 grade peste noi. Asa cã plãcerile ni le facem noi, dacã nu existã, le inventãm.

N.A. Fotografiile albãstrui stau mãrturie stãrii vremii - asta-i lumina naturalã de la ora prânzului

Geografie sentimentalã si afinitãti (s)elective

Ieri am avut o revelatie. Mi-am dat seama ca acelasi job bine plãtit de asistentã executivã la o comisie trinationalã nu mi-ar deranja moralul dacã as fi în Europa-mi multiubitã, la Roma, Napoli, Paris, Barcelona sau Lisabona. Desi n-am fost niciodatã la Valencia încep sa dezvolt o curiozitate afectivã fatã de oras, probabil generatã de paella valenciana si creatiile arhitectului Santiago Calatrava.

Am venit în 2004 în Canada fiindcã aici se putea veni si eram supãratã pe Italia pentru cã încercarea mea de a face masterul acolo s-a lovit de zidul de neclintit al celor douã birocratii. Sau mai bine zis când m-am trezit în fundãtura unui labirint, am preferat sã escaladez zidul si sã nu mã uit înapoi. Fundãtura se afla la Ministerul Învãtãmântului, unde au refuzat sã-mi punã stampila de autentificare pe diploma de licentã, fãrã sã am un document de la facultatea "La Sapienza" din Roma, unde de altfel nu puteam nici mãcar sã candidez fãrã acea stampilã. Asta se întâmpla în primãvara lui 2002, eu lucrând ca ghid-translator pe vasele de croazierã Carnival în Caraibe, hãt departe de labirintul în cauzã.

Ajunsã din nou pe vas m-am asezat strâmb si am cugetat drept (o fi fost invers) încotro sã o iau. Sã mã întorc în România cu coada pe spate, dupã ce lãsasem bunãtate de job de PR la Athenée Palace Hilton? Hm! Optiunile emigrãrii pe atunci erau limitate la SUA (loteria vizelor), Australia, Noua Zeelandã si Canada. Prima nu-mi plãcea nici de fricã, vasul meu pleca din Miami, fusesem la New Orleans, eram înconjurata zilnic de 3000 de cetãteni ai Statelor Unite. Australia si NZ erau prea...australe. A rãmas Canada, varianta Québec pentru cã sunt bilingvi, dureazã si costã mai putin. Am avut profesori din Québec (Roger Tessier, dragul de el, care s-a stins mult înainte sã ajung eu aici), a fost cât pe-aci sã plec cu iubitul meu în 1996, dar el plecând primul povestea si-a schimbat finalul, asadar era aproape logic sã vin aici. Am trimis actele la Viena din St. Thomas - US Virgin Islands. Miracolo! am fost acceptatã, restul au fost formalitãti, pânã în martie 2004 când am obtinut viza de emigrare. Nu mai fusesem în Canada, era prea departe, era complicat cu viza. Probabil cã n-as mai fi emigrat aici în cazul ãsta, dar toate se întâmplã cu un rost.

Din 1996 si pânã în 2002 însã apucasem sã ma plimb si chiar sã trãiesc pe diverse meleaguri: turcesti, eline, lusitane. Apucasem sã mã îndragostesc iremediabil de Italia, ceea ce cred cã va dura pânã plec dintre cei vii. Eram convinsã cã dupã atâtea experiente, experimente si peripetii, mã pot adapta oriunde, în termen de câtiva ani.

În ianuarie 2008 cercetarea pentru master m-a purtat în Uruguay, de unde am zburãtãcit si la Buenos Aires si Salvador de Bahia, mi-am dat seama cã toate eforturile mele de adaptare în Canada nu fac doi bani, cã nu pot sã mã dau peste cap ca Fãt Frumos si sã mã integrez. Am aici înlãuntru un sâmbure de încãpãtânare sentimentaloidã care nu se lasã pãcãlit de liniste si confort, vrea ambiantã, vrea emotii exteriorizate, Sturm und Drang.

Desi uruguayenii nu sunt exaltati, ci amabili si educati, eu i-am comparat în mintea mea cu ardelenii, n-au ifosele de la Buenos Aires, nici mitocãnia si stresul din Bucuresti, ritmul de viatã de acolo e mai calm, mai provincial (desi Montevideo are cam 1.5 milioane de locuitori). Se pare cã anii interbelici au fost cruciali în multe tãri. Era pe când România ajunsese cât de cât sã se civilizeze, mama mi-a spus cã-i aminteste de copilãria ei, în anii '50. Montevideo m-a adus fatal spre casã, dar o casã mai deschisã, mai molcomã, unde încã stiu sã gãteascã tarte si fursecuri, chelnerii poartã jachetã albã, nu t-shirt si multi au peste 50 de ani. Am vãzut case înalte cu mobile frumoase si vechi, identice cu cele din casele înstãrite naufragiate dintr-o Românie mai bunã, cu portelanuri, cristale, evantaie, oglinzi. Superflu necesar pentru odihna ochiului si a mintii. În numai trei luni m-am simtit mai confortabil sufleteste decât în trei ani de Canada. E o altã lume, mai apropiatã de a mea.

Les québécois sunt mai neciopliti, la ei civilizatia a venit de-abia prin anii '60, când s-au eliberat de preceptele catolice si cizma englezã. Nu pot sã le critic cãutãrile identitare, sunt problemele si frustrãrile lor. Dar mi se par niste elucubratii intelectuale, pentru cã în realitate cultura cotidianului seamanã cam tare cu cea a atotputernicilor vecini din Sud. Am 2-3 prieteni canadieni, restul sunt adunati de prin toate colturile lumii: Liban, Germania, Suedia, Brazilia, Mexic. Unii sunt români, dar nu din cauza asta sunt prietenii mei. Asa ajung la începutul postului, nu m-ar fi deranjat o slujbã fãrã glamour într-o tarã unde sã mã simt bine, sã ies pe stradã, sã mã uit în jur si sã mi se parã minunat. Într-o zi la Roma suspinam din cauze sentimentale si mergând pe malul Tibrului m-am trezit zâmbind, ma furase frumusetea peisajului. Sunt o nostalgicã nenorocitã, o pãcãtoasã de estetã, dar nu pot trãi fãrã artã si istorie în jur. Sunt oxigenul meu. Pânã si Bucurestiul, asa prãpãdit si lovit de soartã, nesimtire si buldozere, are suflu boem, coltisoarele lui cu farmec desuet.

Mi-e fricã sã mã duc în Cuba în iulie, mi-e fricã c-o sã-mi placã la fel de tare ca si America de Sud. Mi-e fricã sã întâlnesc oameni calzi si deschisi, care pretuiesc prea mult muzica si cãrtile, în lipsa bunurilor de consum. Stiam si anul trecut înainte sã plec cã e periculos pentru linistea mea sufleteascã de sorginte canadianã, am si scris despre asta, aici. Ce sã fac, dacã pe lume sunt atâtea Americi?

Eifman Ballet si carnaval do Brasil

Vineri am avut parte de un regal rar, al patrulea de când sunt în Canada, în materie de dans contemporan. Celelalte au fost Love - Béjart Ballet (Lausanne); Masurca Fogo - Pina Bausch Tanz Theater (Wuppertal); The Rite of Spring si Folding - Shen Wei (China, transferat la NY. Din puzzle lipsea Eifman Ballet (Sankt Petersburg - unde visez sa ajung cândva în timpul "noptilor albe", care arata asa la 3am).

Boris Eifman se apropie de dans prin prisma psihanalizei, isi alege destine chinuite, paradoxale si le dã o nouã viatã prin dans. Trupul personificã suferintele spiritului creator. Ceaikovski, Spesivtseva (o mare balerina depresiva), Molière. Sau “Idiotul", "Don Quijote,” "Hamletul rus" - ultimul inspirat de viata tarului Pavel I, fiul lui Ecaterina cea Mare. Starile extreme sunt punti care permit explorarea umanului si meta-umanului din noi.

Eu am vãzut "Ceaikosvki si dublul sãu". Se pare ca genialul compozitor al "Lacului lebedelor" si al "Spãrgãtorului de Nuci" si-a reprimat toatã viata tendintele homosexuale, care scoase la luminã i-ar fi împiedicat ascensiunea artisticã si socialã. Muzica folositã nu este cea din balete, dar existã citate vizuale din cele douã de mai sus. Cred ca imaginea lebedelor este una dintre cele mai dragi mie din baletul clasic. Ele si Giselle, fantasma îndrãgostitã.

Impactul vizual si emotional este foarte puternic, am stat cu sufletul la gurã pe toatã durata spectacolului, care-l înfãtisa pe Ceaikosvki în permanentã luptã cu dublul sãu, cu tentatia, cu sotia sa, Antonina si cu Mecena din umbra, Nadejda von Meck - majestuoasa si sinuoasa in acelasi timp în rochia de satin violet. Un personaj si în viata realã de altfel. Mi-au plãcut mai mult partiturile dansatorilor masculini, un grup de "pãsari negre", cu mult nerv. Performanta expresivã si dramaticã a dansatorilor era sprijinitã de schimbãrile frecvente ale decorului si luminilor. A fost o experientã greu de uitat.

Sâmbãtã am fost la celebrarea carnavalului brazilian la Kola Note, cu o distributie de zile mare, care includea cam toti muzicienii brazilieni cunoscuti de aici: Paulo Ramos, Niko Beki, Monica Freire si Bia. Am descoperit-o pe Andiara, o negresã care rupe tot.

Pe lângã grupul de percutie Estação da Luz a fost invitat si un grup de capoeira - un dans-luptã care îmbinã agilitatea cu gratia, foarte periculos pentru femei, dacã se aflã printre spectatoare, capoeiristii sunt extrem de atrãgãtori prin felul în care miscã. Erau si fete în grup, mã întreb dacã bãrbatii sunt la fel de fascinati de femeile-capoeiristas. Ce n-as da eu sã fiu la fel de felinã...(oftat) În schimb mã pricep la samba, desi pe tocurile ametitoare ale dansatoarelor nu cred cã as rezista nici trei minute.

A fost o searã plinã de energie si voie bunã, nici nu mai tin minte de când nu am dansat atât. Pentru mine dansul este o formã de expresie si defulare, nicidecum exhibitionism fortat. Mã las în voia muzicii si uit de tot, e ca o baie de energie din care ies curãtatã de sentimentele negative. În plus ador naturaletea brazilienilor, care cred cã li se trage de la rasa neagrã, asa zice si dragul meu cubanez, din cauza asta e tara de care se simt ei cel mai aproape din America Latinã. Au o veselie molipsitoare în orice situatie, si în pofida zvonurilor rãuvoitoare sunt oameni seriosi la muncã si cu prietenii. Cel putin asa sunt cei pe care-i cunosc, fac totul din toatã inimã.

Pe vremea fostul ambasador al Braziliei în România, la sfârsitul anilor 90 si începutul decadei ãsteia, la Ambasadã existau cursuri de portughezã gratis, donaserã cãrti unei biblioteci de cartier si o re-botezaserã Antonio Olindo, iar la resedinta ambasadorul dãdea din când în când petreceri minunate. De atunci admiratia si dragostea mea fatã de brazilieni nu a fãcut decât sã creascã.

Anul trecut în martie am ajuns în sfârsit în mult visatul Salvador de Bahia (prima capitalã a tãrii si vechi port pentru debarcarea sclavilor, de unde o puternicã amprentã culturalã africanã, foto aici) si nu am fost dezamãgitã. Am stat la un cuplu de universitari pe care-i întâlnisem doar de douã ori în Montréal si m-au invitat la ei cât ai zice "samba". Cum spuneam, oameni inimosi si energici. La fata locului am vãzut ca muncesc din greu si la ei in tarã, nu numai în Canada.

Papusa de la 33 de ani

Pedro (Paraguay) a resemnificat-o, in stil Maori, si Adrian (Cuba) a reinterpretat-o. Eu o admir, oare ar vrea sa se joace cu mine?

Gustos de gustibus

Aflând eu cã în Bucuresti existã un restaurant demn de numele ãsta, care pe deasupra mai este si organic: Violeta, m-am gândit sã transcriu aici ce-am fãcut duminicã de mâncare cu ocazia lu' Sân Valentin, nu de alta, dar m-am tot dat cultã si îngrijoratã de probleme majore în ultimele posturi. De fapt grija mea cea mare în fiecare sãptãmâna este compunerea si prepararea meniului, cu peste pentru mine si pui/ vitã pentru omul cubanez cu care-mi împart soarta si rezultatele fanteziei culinare.

Aperitiv - prosciutto con melone (prosciutto era din Italia, cantalupul din Costa Rica:)

Fel principal - creveti cu ceapã verde, mango si ghimbir proaspãt, totul cãlit în ulei de mãsline, la sfârsit am adãugat un sos din soia, miere si suc de lãmâie verde

Desert - l-am cumpãrat, dar intentia initialã era sã fac banane flambate în unt cu zahãr brun, peste care într-un final spectaculos torni rom si le dai foc

Vin: Bordeaux alb

Evident cã Adrian a crezut la prima vedere cã prosciutto era un fel de hârtie si m-a întrebat dupã felul doi dacã n-am sã-i dau si ceva cu carne (desi nu era prima oarã când am fãcut creveti sau peste). Reactia la desertul inimos a fost : "Cum se face cã tu, care tii atât de mult la esteticã si urãsti kitschul si comercialul ai cumpãrat asa ceva?".

Pentru cã-mi place sã mã joc, na, doar n-am cumpãrat o pernã de plus rosu în formã de inimã care sã troneze permanent pe canapea. Adevãrul este cã m-am distrat, vineri seara când am venit de la teatru, pe la 11, am decupat inimioare de carton dintr-un dosar gãbjit la birou. Douã mari cu marcate cu doi A le-am lipit pe geamul din salon, restul s-au asezat, ca fluturii, pe unde au apucat: monitorul de la computer, peretele de la intrare, usile de la bucãtãrie, baie si dormitor, veioza. Când bestia a venit de la muncã sâmbãtã la 8am a gãsit apartamentul împânzit de inimioare. Asta era manifestarea initialã a sãrbatorii, fabricarea manualã a unei felicitãri supranumitã "valentine", de-aia m-am apucat si eu de lucru manual, în loc sã cumpãr ghirlande din materiale sintetice de la Dollarama (magazinul cu produse de $1). Meniul special era pentru cina de sâmbãtã, dar am fost invitatã în oras, într-un restaurant la liberã alegere (a rezultat tailandez, mor dupa sosurile lor aromate), de-aia am sãrbatorit douã zile. Duminicã dimineatã am avut la micul dejun biscuiti bretoni în formã de inimã si totul a culminat cu prânzul sus-mentionat, am început cam deandoaselea, de!

Iarna în fiecare sãptãmâna produc supã sau ciorbã, face bine când vii din frig. Duminica asta am fãcut una de pui si multã lãmâie verde, retetã maya din peninsula Yucatan. Pentru ca am uitat sã iau coriandru frunze o garnisesc tot cu pãtrunjel, nu sunt puristã.

Azi ninge pudrat, e curat în palat...

STIRE Ieri am salvat de la o viatã tristã si bizarã o editie Shakespeare deluxe, New York, 1909, care zãcea în stradã printre felii de ananas, lãdite cu avocado si ciuperci, mese si scaune, decoratiuni de Crãciun, sticle de ketchup (care cicã la origini era sos de peste din Asia, mult dupã a fost ameliorat si chiar îmbunãtatit, mai întâi cu ciuperci si ierburi, apoi cu rosii si mai nou cu sirop de porumb si E-uri), alte cãrti vechi, cutii de carton si diverse accesorii necesare exploatãrii localului din lantul Eggspectations de pe strada St. Jacques. Se pare ca administratorii nu si-au plãtit franciza si au fost evacuati. Cãrtile vechi serveau la crearea atmosferei intime a unui salon old fashion într-o salã pentru 50 de persoane.

Am luat în mânã cartea, am cântãrit-o cu jind, am pus-o la loc si m-am dus la bancã. La întoarcere am însfãcat-o hotãrâtã si am strâns-o la piept, trecând pe lângã reporterita CBC care tocmai îi spunea unei curioase cã nu putem lua nici un obiect, din cauza asta stationeazã masina politiei la colt. Editia princeps publicata in numai 1000 de exemplare cuprinde A Midsummer Night's Dream si Romeo and Juliet, fiecare cu introducerea ei si ilustratii alb-negru stil gravura. Muchiile paginilor sunt aurite si o foaie transparenta si fina separa ilustratia cu scena balconului de pagina de titlu. Fineturi.

De sezon Prim-ministrul Québecului, Jean Charest, a sustinut ca bradul oficial de Crãciun este de Crãciun si nu de Sãrbatori cum declarase un functionar zelos, cu tendinte de înglobare a tuturor locuitorilor provinciei în bucuriile sezonului, exprimate mai ales prin goana cumpãrãturilor. Tot dânsul declarã ca este o sãrbãtoare cu traditie a loculu (care are de-a face adicã cu acea scurtã istorie de la Jacques Cartier încoace). Haoleu!

Într-o bunã zi voi scrie mai mult despre faimoasele accommodements raisonnables, care încercând sa multumeascã pe toatã lumea ne nemultumesc pe toti.