Ce-am scris înainte dezvãluie cumva starea de spirit în care am redescoperit orasul New York: prieteni, parcuri, plajã si muzee, cu ceva istorie îndesatã prin crãpãturi. No shop, no show, destul am stat închisi la Metropolitan Museum of Art si Museum of Natural History. Unde m-am simtit coplesitã, nu numai de spatiu, ci si de timp, ca un tsunami care vine peste tine si-l privesti fascinat si paralizat cum se pregãteste sã te înghitã. "Nu de moarte mã cutremur, ci de vesnicia ei", dac-as fi sigurã cã-i doar un prag, m-as îndrepta spre ea cu seninãtatea cu care încerc sã întâmpin adversitãtile vietii, care oricare ar fi, sunt previzibile. Cum de-mi vin asemenea gânduri contemplând statuile lui Hatshepsut, vreo delicatã Madonna medievalã si schelete de dinozauri? Sã zicem ca retrospectiva Francis Bacon poate inspira gânduri morbide oricui, ca si sarcofagele sau tezaurul dezgropat dintr-un grup de morminte afghane, oricât ar fi el de strãlucitor si migãlos, gândul te duce la hainele destrãmate de timp si soareci si la oasele prãfuite pe care le acopereau, cu toate bijuteriile împrãstiate de tropãitul micutelor rozãtoare.
Pe mine cel mai tare m-au speriat cifrele, pe care probabil le-am vãzut si în atlasul zoologic, mult îndrãgit în copilãrie, pe când citeam Jules Verne si V.A. (Vladimir Afanasievici) Obrucev, dar pe vremea ceea nu-mi stãtea minte la probleme existentiale, desi au apãrut la scurtã vreme dupã, probabil Scrisoarea I a avut contributia ei. Si mai circula o carte de Armand Constantinescu "Cer si destin" care cuprindea o descriere destul de lugubrã a rãtãcirii sufletului dupã desprinderea de trup. Am mai citit si altele, pe parcurs, am fost îndeosebi fascinatã de cosmogonia hindusã, credibilã inclusiv pentru cã pomeneste într-o altã formã de big-bang (pântecul sau oul de aur plutind în haos din care se desprinde cosmosul). Conceptia mea despre divinitate tinde spre apofatic, stiu ce nu este Dumnezeu, dar nu stiu ce este El, pentru cã este deasupra ratiunii umane. Ca atare cred ca toate religiile sunt viziuni diferite ale aceleiasi divinitãti, si aici mã întâlnesc cu doctrina sikkh. Tarahumara/Rarahiri din nordul Mexicului spun cã Marele Spirit a creat lumea cântând si dansând (cel putin asa scrie Romayne Wheeler), aborigenii din Australia îsi cântã hãrtile (the Songlines), rememorând creatia din Era Visului. În Biblie scrie cã la început a fost Cuvântul. Gândul si vibratia adicã. Asta nu înseamnã cã sunt mai putin ortodoxã, sau nu citesc cu acelasi drag scrierile Pãrintelui Steinhardt sau ale Pãrintelui Stãniloae. Dar nu vreau sã crestinez pe nimeni, nu mã simt privilegiatã sau iluminatã pentru cã m-am nãscut cu o religie anume.
Revenind la cifre, toate speculatiile spirituale si morale mi se chircesc sub povara celor 65 de milioane de ani de când au dispãrut dinozaurii, cu o marjã de eroare de 30.000 - 100.000 de ani. Nici nu mai vorbesc de durata vietii pe pãmânt. Pãcatele mele, pãi cei 70.000 de ani de existentã umanã sunt o picãturã infimã din acest timp. Muzeele cu pricina contin o cantitate coplesitoare de obiecte de artã si uz - uz pierdut si pietrificat de altfel de prezenta vitrinei, unde obiectele sunt complet rupte de context, în ciuda eforturilor muzeografilor. Civilizatii si culturi diverse în timp si spatiu, de la sumerieni la bãstinasii din Amazonia, minuni de creativitate, ingeniozitate si simt estetic, dincolo de arhi-cunoscuta si admirata artã europeanã. Multe oale si ulcele, ca mâna care a cioplit, netezit si pictat statueta egipteanã din fotografie, acum vreo 4500 de ani. Ce înseamnã acesti 4500 de ani, care nouã ni se par nemãsurati în artã si mestesug uman, fatã de cele 65 de milioane care ne despart de dinozauri? Ce înseamnã orgoliile noastre si grija de a lãsa urme pe Pamânt?
Nu mai vorbesc de existenta individualã, si de planeta agãtatã în genunea infinitã si vesnicie. Când constientizez asta am o senzatie de rãu fizic, un fel de spasm în vintre, micul meu ego se rãsuceste de durere si-si blestemã mãrginirea. Ceva mai mult despre marea trecere în nefiintã, sau cel putin o altfel de fiintã, la Confruntã durerea.
Pânã la urmã îmi potolesc angoasele spunându-mi cã e de datoria mea sã fac tot ce pot în trecerea pe aici, fie ea singularã, repetabilã, mãrginitã, sau nu. Încercând sã-i înveselesc pe cei din jur, sã le fac viata putin mai frumoasã, încercând sã mã împlinesc si sã ma desãvârsesc pe mine ca om. Cã de...nu se stie:)
Posts
