Amintiri din clasa a IXa B

Iată cam ce gânduri mă bântuiau pe mine la frumoasa vârstă de 14 ani, la Liceul Zoia Kosmodemianskaia - anul de graţie 1988. Nu am nici o fotografie în sarafan de atunci, în clasa a X-a uniformele au fost desfiinţate.

Amintirile

Amintirile nu sunt decât ceaţa în care ne învăluim pentru a nu ne vedea nimicnicia. Sînt (sic!) doar luminiţe ce licăresc în noaptea trecutului şi cu care încercăm să facem prezentul mai luminos sau mai întunecat decât este. Amintirile nu slujesc neapărat la ceva, dar ne dau iluzia că trăim, că în urma noastră este, sau cel puţin a fost ceva. Cu ele se hrăneşte întreaga omenire, cei fericiţi amintindu-şi de vremurile triste petrecute cîndva, alţii de fericire, cei nefericiţi gîndind la versul lui Dante « Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria ». Chiar şi fericirea e foarte relativă. Un Shylock o va vedea în bani, un Romeo în dragoste, un Cezar în glorie, un Galilei în progresul ştiinţei prin intermediul său. Şi omul, capricios ca întotdeauna, în perversitatea lui va dori mereu mai mult decât are.

Dar să revenim la subiect. Amintirile ne dau uneori satisfacţie, dar de obicei ne întristează, pentru că am vrea să dăm timpul înapoi, să mai trăim o secundă. Amintirea e de fapt singurul lucru existent. Datorită ei Cain nu a uitat de uciderea lui Abel, Henric al IVlea de Noaptea Sfântului Bartolomeu, şi omenirea de istorie. Fără amintiri nu ar exista civilizaţia, poate nu s-ar isca nici războaie, dar am uita iubirea trecută sau pierdută. Nu amintirile sunt fragmente din Eu-l nostru, noi suntem fragmente de amintiri în memoria celorlalţi. Si de aceea deplângem moartea, căci odată cu ea ne farâmiţăm în cioburi de oglinzi diferite, căci fiecare ne păstrează altfel în memorie.

De fapt amintirea e un zbor de rîndunele în infinit haos, care se contopesc pentru a da naştere ISTORIEI.

Ploaia

Plouă, şi degetele argintii ale cerului învăluie totul, mîngîie totul. Odată cu ploaia, în odaia mea pătrunde un cîntec, un cîntec ce-mi vorbeşte de Londra şi de oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămînă. Aceeaşi monotonie tristă, aceeaşi melopee fermecătoare în dezolarea ei o ascultă toţi poeţii, ei nu sînt grăbiţi, ei au timp să simtă, dar fiecare o aude altfel. Poate din cauză că unii sînt trişti iar alţii veseli, unii sunt singuri, alţii înconjuraţi de prieteni sau rude.

Unii spun că ploaia cîntă obsedant, alţii că plânge obsedant. Pentru cei care cîntă, cîntă cu acorduri scandinave un vag spleen englezesc. Şi-n cântecul ei e vorba de umbrele, de dame cu camelii şi de croitorese pe nume Mimi care înfrumuseţează viaţa tinerilor boemi.

Pentru cei ce plînge, plînge o tinereţe mizeră, un destin nefericit, o dragoste pierdută, şi seamănă cu un plagiat minor după marele potop. Ploaia, aproape apocaliptică, curge, curge mereu şi ne duce cu ea.

Si ploaia plînge, şi ploaia cîntă, mîngîindu-ne sufletul şi părul cu degetele sale umede, sărutîndu-ne pe frunte cu lacrimile ei curate şi pure ca un plîns de copil. Si noi plîngem, şi noi cîntăm cu ploaia, şi o iubim şi o urmăm, ridicîndu-i altare din versurile închinate ei de poeţi :

O, bruit doux de la pluie
Par terre et sur les toits
Pour un cœur qui s’ennuie
O, le chant de la pluie

O da, divine Verlaine, cîntecul ploii e un balsam pentru inimile îndurerate, aşa simt şi ele că tristeţe există şi în cer.

Şi ploaia cântă, şi ploaia plînge, iar noi zîmbim printre lacrimi amintindu-ne că vara ploua cu soare.

Pe scurt Barcelona via Tarragona

Intrarea El Colmado, cu afisul nostru (verde si programul serii)

In Arco de la Virgen, Barcelona



Din Valencia ar fi trebuit sa ajung la Barcelona cu trenul, dar un amic blogger foarte special mi-a deviat parcursul prin Tarragona, cu ruinele ei romane si catedrala absolut fabuloasa (si inchisa cand am ajuns noi la ea:(

Apoi a fost Barcelona la repezeala, de joi pana duminica dupa-amiaza, cu prietenele mele din Canada, fabuloasa Sheri-D Wilson si inimoasa Eliz Robert. Am citit poezii la El Colmado si Arco de la Virgen joi si sambata, iar vineri am ajuns intr-un club de salsa din port.

Cu ocazia asta am descoperit Parcul Montjuic, ca un accent verde splendid plasat deasupra Barcelonei, dotat cu miradoare, citadela, muzeu Joan Miro (coada interminabila, ramane pe toamna) si cimitir istoric si pitoresc sapat in coasta muntelui. Am urcat si in coloana incununata de statuia lui Cristobal Colon/Cristoforo Colombo si am prins parada gigantilor la sarbatoarea locala a cartierului Barceloneta. De cand am citit monografiile lui Robert Hughes mi-am dat seama ca nu pot rata Muzeul National de Arta Catalana, cu vestigiile romanice patinate si atat de vii in naivitatea si fantezia lor.

Montjuic vazut de pe coloana lui Cristobal Colon

Port Vell din Barcelona de pe Montjuic, cu hotelul W

MNAC, sau Muzeul National de Arta Catalana

Altfel a fost un prilej de revederi: Barri Gotic, Palau de la Musica Catalana de Domenech i Montaner, casele lui Gaudi Mila si Battlo, strajuita de alte doua capodopere moderniste: casa Lleo Morera de autorul lui Palau si casa Amatller de Puig i Cadafalch. Ce nu prea imi place la mie la Barcelona e aerul trendy contemporan, suficient si superficial, dar e usor sa treci peste. Pe de alta parte catalanii par satui de turisti ca de mere acre, am avut parte de servicii execrabile in vreo patru locuri, de parca venisem sa cerem de pomana, nu sa platim. Doua dintre ele nu aveau decat meniul in catalana, la Cafe Mauri chiar ne-au facut sa parasim localul cu aroganta lor, in alta parte au incurcat comanda, acum si indolenta din Romania pare suportabila pe langa tupeul de acolo.

O noua prietena m-a purtat pe culoarele Universitatii Pompeu Fabra, a carei biblioteca m-a fascinat atat de tare incat tocmai am aplicat la doctorat acolo. E absolut incredibil ca o facultate atat de noua (din 1992) sa aiba asemenea dotari. Sau mai bine zis, e jenant ca Universitatea Bucuresti nu-i ajunge nici pana la glezna. Mi-am dat seama in Canada ca in Romania nu poti avea decat notiunea vaga a unui lacas dedicat educatiei, care ar trebui sa-ti ofere in primul rand resurse de studio (recte biblioteci) si nu prelegeri. Noroc acum cu programul Erasmus.

Un loc intitulat foarte inspirat La Paciencia. Rabdarea se educa de dimineata, aici a fost de mic dejun.

Vechea intrare de la Palau de la Musica Catalana (Orfeo Catala)

Gigantii din Barceloneta

Langostinos pe plaja Nova Icaria

Biblioteca Universitatii Pompeu Fabra

Barcelona, a reveure!

NB ceea ce m-a impresionat extrem de pozitiv in Spania e faptul ca recicleaza, toti prietenii la care am stat au preocuparea asta. In Barcelona miscarea ecologica este chiar foarte puternica.

Ne vedem joi

La Muzeul Țăranului Român - Clubul Țăranului, 27 mai, ora 19:00.

Lucrurile bune...

De când am venit tot fredonez asta ca sã-mi fac curaj. E drept, am regãsit Bucurestii într-o stare mai bunã decât ma asteptam, pentru cã mã asteptam la tot ce e mai rãu, o bolgie, un oras infernal, haotic, stresant, murdar, absolut insuportabil. În primul rând as spune cã e peticit, si încã prost. Desi m-am plimbat cu o plãcere nebunã pe strãzile cu nume de capitale, linistite, cu case frumoase si grãdini îmbietoare, sau pe cele aidoma din zona Teleajen/Matei Voievod. Cartierul unde am trãit pânã în 2001 si în timpul scurtelor mele vizite - Parcul Carol/ 11 Iunie este în schimb un hibrid înfiorãtor, unde casele pãrãginite se sprijinã de cele renovate si rânjesc sardonic spre bloculetele noi, unele mai impersonale decât altele, exceptia fiind monstruozitatea din piata unde se terminã Bulevardul Mãrãsesti. Taman acolo era cândva grãdina-cinema Festival. Dar am vãzut multe magnolii si forsithya în floare, iar Parcul Carol e presãrat cu toporasi, de care mi-era tare dor. Masinile nu opresc la trecerile de pietoni, claxoanele sunt mai rãu ca broastele pe lac la ceas de searã, dar autobuzele si metroul circulã bine si sunt curate, Când circulã pentru cã azi era grevã RATB. Oscilez asadar între încântare, nostalgie si revoltã. Sunt foarte uimitã cã nu mi-e câtusi de putin dor de Montréal însã, de rutinele sau peisajele de acolo, doar de omul drag si de apartamentul care oricum nu era al meu si va fi preluat de urmãtorul chirias peste o lunã.

Proaspãt aterizatã, am fost la piesa "Amadeus" pusã în scenã de prietenul meu Toma Enache, apoi la concertul Izabelei, care a avut imensul curaj de a începe o carierã artisticã la vârsta la care unii alunecã deja pe panta descendentã. Vineri seara am avut plãcerea si onoarea sã mã delectez cu prezenta Zazei, un personaj absolut delicios, eruditã, generoasã si în afara oricãrui tipar, mare cãlãtoare, cititoare, amatoare de sacouri de tweed si de bomboane de la faimoasa "Bucuria" din Chisinãu, cu care a binevoit sã mã cinsteascã si pe mine. Apoi a venit în sfârsit rândul Liei zurliei, mare om, mare caracter, care este, ca si Zaza, pe potriva imaginii pe care o aveam deja despre ea, dupã nenumãrate e-mailuri si discutii pe chat. Cu un haz nebun, drãgalasã si inimoasã, s-o pui la ranã.

Pisica mi s-a adaptat de minune, dupã ce a suportat înjereste tot drumul, ceea ce nu se poate spune despre valiza mea, care prin gratiile companiei KLM a ajuns a doua zi seara fragmentatã, dupã ce plãtisem $100 surplus de greutate si $50 o valizã în plus, pe lângã bagajul de 23 de kile admis. Mã rog, se pare cã-mi vor restitui barem costul valizei, conform politicii firmei.

În general mã simt bine în Bucuresti, mi-e drag sã stau în casa care m-a adãpostit vreo 26 de ani, alãturi de sora si cumnatul meu, sã ies cu mama în oras, sã-mi revãd prietenele si prietenii, locurile memoriei, sã respir aerul primãvãratec, cât rãzbate din poluare. E un moment de respiro înainte de o nouã provocare, despre care deocamdatã nu se stie unde, când si cum. Totul e la stadiul de posibilitate, de fior al asteptãrii, temãtoare si entuziaste în acelasi timp. O iau încetisor si mã bucur de tranzitie, citesc Nãscut în URSS de partizanul Ernu, vreau sã mã duc sã vãd Concertul de Radu Mihãileanu, Eu când vreau sã fluier, fluier, sã vãd ce mai e la teatru, sã fac un curs de salsa de o lunã cu niste habaneros adevãrati. Urmeazã concertul Butterflies in My Stomach, exact starea mea de acum.

O reverentã cãtre Mark Morris Dance Group

'Strange and difficult - but I like it' ... Mark Morris, choreographer Photograph: Tim Knox
guardian.co.uk, Monday 19 October 2009

Pentru cã prietena noastrã Jewish Buddhist Atheist Jane este mare fan Mark Morris, are DVD-uri cu baletele lui, afise si fotografii pe multi pereti din casã, si poate merge la acelasi spectacol de 5 ori, ne-am lãsat convinse. Am fost la Howard Gilman Opera House - BAM (Brooklyn Academy of Music), altã salã cu istorie si poveste în acelasi timp, de prin 1907. Cum sunt amatoare de dans contemporan si nu specialistã, prefer sã recomand un articol din Village Voice, un ziar care-mi place mult. Mark Morris însusi este o figurã fermecãtoare si fascinantã.

Prima parte din spectacol - Behemoth, dateazã din 1990 si nu are ilustratie muzicalã, ca atare în ciuda mãiestriei dansatorilor si a fluiditãti miscãrilor, mi-a fost greu sã o urmãresc. A doua - Looky s-a desfãsurat pe muzica unei pianine mecanice si avea ca temã spectatorii, cei din muzee mai ales. A fost mai jucãusã, ironicã în intentie, si ne-a destins. The Death of Socrates pe muzicã de Satie în schimb a fost un regal vizual care gâghilã plãcut si auzul, cu imagini si miscãri inspirate de basoreliefurile grecesti si de picturile de pe vasele antice. Contra-tenorul (high tenor?) Jean-Paul Fouchécourt era acompaniat doar de pian, balerinii erau învesmântati în khitoane simple bleu, kaki, galbui si ruginii. Ambianta generalã avea ceva pur si aerian, degajat de simplitatea muzicii, a costumelor, armonia miscãrilor si lipsa decorului. A fost unul dintre cele mai bune spectacole vãzute vreodatã, alãturi de Pina Bausch, Béjart Ballet si Jiri Kylian. O consolare pentru cã nu am apucat sã vãd cea mai bunã companie brazilianã, Grupo Corpo. Si un motiv în plus sã ador New Yorkul, cu tot ce are de oferit metropola asta nebunã si minunatã.

Sara Krulwich/The New York Times - 25.02.2010

Send in the Clowns

La NY nu am ajuns pânã luna trecutã la nici un show, doar la concerte de jazz in East sau West Village. Dar cum mama e numai una am ajuns sã facem si nefãcute. Nici nu m-am uitat vreodatã ce spectacole sunt pe Broadway, dar m-am gândit cã un musical i-ar plãcea, desi eu voiam sã merg la o piesã care dezbate probleme contemporane, cum ar fi prezenta corvârsitoare a presei la toate catastrofele posibile: Time Stands Still.

Întrucât Angela Lansbury este una dintre actritele ei preferate, mai ales de când a întruchipat-o pe simpatica Miss Marple, am ajuns la A Little Night Music, inspiratã de filmul lui Bergman Surâsurile unei nopti de varã, pe care l-am vãzut în adolescentã. Catherine-Zeta Jones contrabalansa gratia celor 82 de ani ai Angelei Lansbury. O comedie de moravuri care trateazã cu mult umor încurcatele relatii de cuplu dintre protagonisti. O actritã superbã - Catherine ZJ, cu o mamã excentricã, posesoarea unui trecut mai mult decât interesant, disputatã de doi bãrbati cãsãtoriti, un avocat si un ofiter. Subreta, Leigh Ann Larkin, era grozav de frumoasã si cânta tare bine, iar divele si-au confirmat reputatia si imaginea de pe ecran si de aproape. Chiar eram pornitã sã o critic pe frumoasa velsã, dar s-a achitat impecabil de rol. Sala teatrului Walter Kerr construit în 1921 ca Ritz este absolut superbã, decoratã in stil Art Deco, montarea pãrea din 1940, dar în costume din secolul XIX. M-am bucurat mult cã draga mea Jane, care ne-a gãzduit, avea filmul acasã si am putut compara cele douã versiuni. Ramân la Bergman, dar experienta de pe Broadway a fost departe de traumatizantã, plus cã Angela Lansbury nu stim cât va mai urca pe scenã.

Am comparat varianta filmului muzical din 1977, cu Liz Taylor în rolul actritei, si piesa cu Dame Judi Dench într-o variantã modernizatã. Votez Judi Dench cu douã mâini. Cântecul Send in the Clowns (cu sensul de nebuni, bufoni) se pare cã a fãcut istorie separatã.

În final, o imagine din filmul original, cu frumoasa Eva Dahlbeck între Gunnar Bjornstrand si Jarl Kulle.

Later edit - cred ca am ascultat prima oarã cântecul în concert, cu nebunii de la Tiger Lillies.

Despre Herta Müller - metisajul cultural la zid

Dupã ce am citit multe interviuri si articole, din presã si blogosferã, în englezã, francezã, româna si ceva germanã (câta buchisesc). Dupã ce am început sã citesc Herztier/The Land of Green Plums, care va fi urmatã de The Appointment. Pentru cã mi se pare absurd sã-ti dai cu pãrerea despre un scriitor fãrã sã-i fi citit mãcar o poezie sau o carte, ca sã vezi de unde vine si ce hram poartã, pentru cã Premiul Nobel pentru literaturã este decernat operei, nu persoanei, indiferent de nationalitate.

Un turc nãscut în Germania, care alege sã trãiascã în Turcia si scrie în turcã, e turc sau german? Lautréamont, Jules Supervielle si Jules Laforgue sunt francezi nãscuti la Montevideo, nimãnui nu-i trece prin cap sã-i considere concetãtenii lui Mario Benedetti. Mai stie cineva ca Josephine Baker e originarã din Statele Unite? Dalida (Iolanda Cristina Gigliotti) era italiancã nãscutã în Egipt, a jucat acolo în douã filme, în limba arabã, a cântat si în italianã, chiar la San Remo...îsi mai pune cineva întrebãri asupra nationalitãtii ei? Unii români au sãrit de fund în sus ca se bucurã nespus ca o româncã a câstigat Nobelul pentru literaturã, altii s-au ofuscat de sãritul de fund în sus al primilor, pentru cã o scriitoare germanã de sânge german, nãscutã în România, a fost premiatã, iar propunerea a venit din partea Germaniei, tara unde s-a refugiat, a fost publicatã si apreciatã, pentru cã nici unui scriitor nu i se acordã Nobelul dacã nu beneficiazã de o faimã prealabilã. Herta Müller s-a nãscut într-o comunitate svabã, si conform declaratiilor ei, nu a învãtat limba românã pânã la 15 ani, dar limba ei maternã nu era totusi germana literarã. Are deci o identitate hibridã, metisatã, ceva destul de rar în forma asta, Kundera si Kafka nu pot fi decât cehi, cum si Kadare este albanez, în ciuda exilului. Ea s-a nãscut cumva în exil, dar admite ca limba românã îi influenteazã modul de a gândi si de a scrie. Mai mult, a publicat chiar o carte de versuri "Este sau nu este Ion".

Pânã la urma cred cã relatia fiecãruia cu un scriitor trebuie sã depindã de relatia cu scrierile acestuia, nu cu limba sau nationalitatea. Oricât mi-ar plãcea mie portugheza si oricât de dragã mi-ar fi Brazilia si locuitorii ei, natia si limba lui Paulo Coelho nu mã îndeamnã sã-i citesc parascoveniile New Age drese cu pastile de culturã generalã si povesti de dragoste improbabile. Probabil cã si Herta Müller m-ar fi interesant mult mai putin dacã n-ar fi scris despre România socialistã, în ciuda Nobelului. Spre Orhan Pamuk m-am îndreptat pentru cã la un moment dat, în 1997, prietena mea turcoaicã pasionatã de Hesse mi-a vorbit despre el. Si sincer, ultimul roman citit - "Zãpadã," mi-a plãcut mai mult decât "Numele meu este Rosu" si "Castelul alb". Am citit cu mare drag Calvino si Mahfouz fãrã sã am habar cã au primit Nobelul.

Când am aflat ca Herta Müller l-a câstigat , prima reactie a fost sã vãd despre ce scrie si cum gândeste (din interviuri), înainte de a verifica ce cãrti sunt disponibile la bibliotecã...poate cã nu aveau sã mã intereseze. Am descoperit un om integru, care a refuzat sã-si plece capul si totusi s-a considerat învins de regimul comunist. Asta deja e foarte important, dar ma intereseazã si mai mult faptul cã scrie numai despre experienta ei din acei ani...este unul dintre oamenii care nu ne lasã sã uitãm, esentiali pentru cei prea tineri în 1989 (eu aveam 15 ani, am apucat sã stau la coadã, sã fiu soim al patriei, pionierã si utecistã; sã dãntuiesc tematic pe stadion de Ziua Pionierului; sã mãnânc bunãtãti cu arome vestice în vacantele de varã, când veneau rudele din Italia si Germania...sasi, nu svabi; si sa ascult Europa Liberã alãturi de mama - sora mea avea numai 9, deci pentru ea astea sunt povesti). Si ca si cum nu ar fi suficient, Herta Müller ne reaminteste cã noi încã nu ne-am rãfuit cu trecutul, cã fostii "nomenclaturisti" si "securisti" sunt politicienii si oamenii de afaceri reciclati, încã viabili dupã 20 de ani. Ah...asta voiam sã stiu, nu câte si ce pasapoarte are.

Asadar am luat cele douã cãrti disponibile în englezã la bibliotecã, pentru moment îmi place foarte mult The Land of Green Plums, poezia îmbinatã cu realitatea cenusie si monotonã, modul ei de a descrie detaliile, senzatiile, oamenii, absurditatea existentei. Am descoperit fragmente de cântece populare: Mi-a zis mama cã mi-o da, Asearã vântul bãtea...pâna la Canarul lui Phoenix, cu mentiunea fugii lor. Evident citatele astea au altã semnificatie pentru un cititor din România.

Prin urmare mã bucur foarte tare cã premiul Nobel i-a fost decernat tocmai ei, pentru cã altfel cine stie cât mai stãteam pânã ajungeam sã o citesc - am citit anul trecut despre scrisoarea deschisã cãtre Patapievici, publicatã în Frankfurter Rundschau. Si iarãsi mã bucur pentru cã datoritã ei istoria recentã a României va fi cunoscutã de eventualii cititori de oe tot globul, sunt convinsã cã de-acum se vor face si lucrãri de master si doctorat pe marginea cãrtilor Hertei Müller.

În câteva cuvinte

Despre "Nunta muta"
Despre "L'Enfance d'Icare"/ "Copilãria lui Icar" si interviu cu regizorul Alex Iordãchescu.
Cum mi-am petrecut eu sfârsitul lumii, sau ce-mi aduc aminte din 1989, pe scurt.

XXXV, câteva lucruri minunate, stare de fapt si de suflet

Recunosc cu mâna pe inimã cã am 35 de ani si o viatã îndestulatã pe toate planurile. Pe cel profesional mã strãduiesc cel putin sã ies din inertie si rutinã, si ultimele articole pentru "Pagini românesti", ca si un al treilea, mãrturie despre decembrie '89, pentru ziarul "Quartier Libre", m-au animat putin, ca o transfuzie temporarã de entuziasm. România ramâne însã ghimpele din inimã, aia pe care tin mâna când recunosc cele precedente. Poate 30 de ani era o vârstã prea coaptã pentru emigrarea în minunata lume nouã, poate am cãlãtorit prea mult înainte ca sã pot sta locului acum sau sã pot aprecia stabilitatea de aici, cert este cã am învatat sã-mi asum propriile elucubratii existentiale cu oarece calm. Poate cã de-abia atunci când nu mai apartii nici unui loc ajungi sã-ti apartii tie însãti, sau propriei schizofrenii, cu cât ne adaptãm mai mult societãtii, cu atât riscãm mai mult sã ne îndepãrtãm de noi însine. Noica spunea în Jurnalul filosofic cã Don Quijote avea dreptate, cã asa trebuie sa trãiesti, cu lumea ta. A mea e legatã de multe alte lumi, mai bine zis e un sirag pe care sunt însirate multe perle si mãrgele de sticlã.

N-am mai scris de la o vreme, de România mi-era silã si milã, ce sã spun asadar când judecãtorilor în loc sã li se dea sporul de stres si suprasolicitare psiho-nervoasã, li se plãnuieste scãderea salariilor? Fac grevã? Sã facã, au tot dreptul, atâta timp cât sunt obligati de termene sã-si ia dosare si acasã în week-end sau chiar în vacantã. Un judecãtor este la fel de responsabil fatã de viata umanã ca si un medic. În mod ciudat si unii si altii sunt dintre cei mai oropsiti pe cale salarialã, si toti se scandalizeazã de nivelul de coruptie din justitie si neglijentele din sãnãtate. Dar criticii nu se gândesc la ce apasã umerii acestor oameni si cã sunt oarecum obligati sã caute alte compensatii când statul de drept îsi bate joc de munca lor. Chiar vorbeam cu un prieten ieri despre salariile mari ale judecãtorilor din Spania sau din Canada, o dovadã în plus cã debandada de la noi are fatete necunoscute pe alte plaiuri.

Trecând peste astea si privind exclusiv spre mãrunta mea existentã de veveritã sãltãreatã si satisfãcutã, am petrecut un week-end minunat la Toronto cu prietena mea Laura care, ah!, s-a mutat acolo când m-a lãsat pentru un bãrbat, care evident nu a meritat efortul. Ne-am plimbat mult, am vãzut o galerie plãnuitã de maestrul Santiago Calatrava, bãrci, lebede si rate, muuuultã apã si multã verdeatã. Toronto are un centru de afaceri mult mai întins decât Montréalul, hectare de blocuri cu fatade care se oglindesc reciproc si e mult mai american ca ambiantã. E minunat cã se aflã pe malul unui lac enorm si te poti duce cu feribotul pe niste insule brãzdate de canale linistite, pe care le poti strãbate în kayak si canoe, oprindu-te la o gustare si o cafea într-o pãdurice veselã, admirând bãrcile si yachturile norocosilor proprietari sau cottage-urile tipice. Laura stã într-o zonã verde tare, High Park, dacã traversezi parcul cu pricina ajungi sã te plimbi pe malul lacului, bucurându-te de priveliste si de lebede, cormorani si rãtuste, cum reiese si din imaginile de mai jos.

Album (click!)

Toronto

La Montréal am avut parte de Festival des Films du Monde, dupã care eu personal nu mã omor cu firea, având câteva dezãmãgiri la activ. De toantã ce sunt am pierdut însã ultimul film al lui Wajda cu ocazia asta. Tatarak mi-a fost cãlduros recomandat de Dan Burlac si Alex Iordãchescu, veniti la festival pentru a prezenta "Copilãria lui Icar"/L'Enfance d'Icare, fiind producãtorul si respectiv regizorul filmului. Le-am propus celor de la ziarul local "Pagini românesti" un interviu cu Alex, ca si cronica la filmul lui si "Nunta mutã", debutul regizoral al lui Horatiu Mãlãele. Zis si fãcut, am executat si interviul si cronicile, si a fost o mare bucurie sã-l cunosc pe Alex, vãr cu soprana Irina Iordãchescu si sotul Ruxandrei Zenide, al cãrei film, "Ryna" mi-a fãcut o impresie foarte puternicã. Duminica viitoare cronica filmului sãu si interviul vor fi si ele în "paginile românesti", la loc de cinste.

Sursa foto: gala.fr/SIPA

Joi pe 3 septembrie iar a fost ziua mea si am sãrbãtorit-o simplu, cu un picnic în parcul Mont-Royal printre veverite si rate la mal de Lac des Castors. A traversat si un sconcs pajistea razant mai pe searã, din fericire nu a stropit si el evenimentul, care ar fi devenit astfel cu totul de neuitat. Scenã de gen: Roberto si Adrian în plinã serenadã latino-americanã.

Mi-am luat câteva zile libere drept cadou si am fost sã dansez tango miercuri si vineri, sâmbãtã delectându-ne cu o minunatã cinã a la turca de Ramadan, datoritã veselei si generoasei initiative a fundatiei Dialog. Pe lângã noi mai erau prezenti si Pakistanul si Indonezia, ba chiar douã convertite la Islam, o polonezã si o bielorusã/gruzinã. La momentul rugãciunii tocmai gazdele au fost cele care nu s-au închinat la Allah, de, Turcia e un stat secular, sã nu uitãm. Ne-am înfruptat cu yayla çorbasi, köfte, çoban salatasi, taze fasulye, biber si patlacan dolmasi, încununate de o baclava finã si fistichie, güllaç, tulumbe si alte deserturi divine si mârsav de dulci, eu fiind tare fericitã sã-mi perii rudimentele de turcã. Culmea a fost ca pe lânga invitatia la masã m-au cadorisit si cu un CD de muzicã traditionalã, în timp ce toti am primit ochiul magic contra deochiului. Halal popor, turcii ãstia, întotdeauna capabili sã mã surprindã. Duminicã m-am delectat cu un spectacol de flamenco din menajeria de manifestãri locale, adicã împestritat cu muzicã "pop" care includea si "Dazed and Confused" de Led Zeppelin. Cel putin ciudat, noroc ca s-au cumintit în partea a doua.

Si ca si cum n-ar fi fost îndeajuns, am sãrbãtorit Labour Day, lunea liberã adicã, prin munca la câmp, pe tarlaua lui Roberto, care-mi cântã joi la aniversarã. El îi zice milpa locsorului unde cultivã printre altele si dragele mele rosii verzi tomatillos, baza de la salsa verde. Dupã ce cã ne-a rãsplãtit în naturã, cu busuioc, epazote, tomatillos si rosii portocalii minuscule, Roberto ne-a cinstit si cu o masã copioasã: pui scãldat în mole poblano si creveti cu sos de chile amarillo si cremã de cocos, evident înfãsurate în tortillas de mais cãldute. Dezmãt total adicã, finalul apoteotic fiind mango cu înghetatã de vanilie si sos de ciocolatã adusã tocmai din Chiapas, fãrã zahãr, numai cu migdale si scortisoarã mãcinate în compozitie, amarã si salutarã, desi gazda s-a îndurat de noi si a îndulcit-o putin. Xocolatl, nectarul zeilor. Oamenii din jur - nectarul meu.

FTA III - Questo buio feroce, despre moarte cu duiosie, cruzime, si mai ales gratie

Nu stiu cum face Pippo Delbono dar nu mã dezamãgeste nicicum. L-am descoperit din întâmplare, eu i-as spune providentã, în 2001 la Roma, cãutam o piesã de teatru iar titlul "Esodo"/Exod si descrierea de câteva rânduri m-au convins sã mã duc la Teatro Argentina. În mijlocul unei sãli clasice, elegante, tablourile care îngemãnau muzica, teatrul, miscarea, ilustrau rãzboiul, foametea, disperarea, dezorientarea exilului, dincolo de frontiere si origini. În contrast cu o societate obsedatã de Carpe diem, cumpãrãturi, divertisment.

Regizorul mergea prin sala recitând texte din Brecht, Passolini, Primo Levi, Biblie. Pe scenã se aflau si Nelson Lariccia, un om înalt si scheletic, Gianluca Ballaré, afectat de trisomie si Bobò, surdo-mut analfabet salvat dintr-un spital de boli mentale, dupã jumãtate de veac de singurãtate. Si personajele lor erau firesti în economia spectacolului, nu monstruoase, ci înduisãtoare si expresive. Mi-l voi aminti toatã viata pe micutul Bobò în rolul unui latino-american într-o procesiune religioasã.

A doua întâlnire a fost tot la Roma, în 2003, tot atrasã de titlul piesei: "Gente di plastica" - inspirat de titlul unei piese de Frank Zappa - "Plastic People". O satirã crudã a falsei perfectiuni din societatea occidentalã, cu o admirabilã caricaturã a familiei perfecte si o alta a Donatellei Versace. Teama de singurãtate, batrânete, moarte, ascunse de cãutarea unei fericiri imposibile, în alcool, droguri, operatii estetice, divertisment continuu. Citate din Sarah Kane, tânara scriitoare britanicã care s-a sinucis. De data asta Pippo Delbono era închis într-o cabinã, pe post de radio DJ.

Sâmbãtã, 6 iunie 2009 - a treia întâlnire, de data asta pe meleaguri îndepãrtate, dar planificatã si asteptatã. "Questo buio feroce"/Aceasta beznã feroce are la bazã povestea apropierii de moarte a lui Harold Brodkey, care a aflat cã este sero-pozitiv în 1993, desi aventurile sale homosexuale se întâmplaserã în anii 70 - 80 si era happily married. Regizorul a descoperit cartea în timpul unei cãlãtorii în Birmania. Fiind el însusi homosexual seropozitiv, povestea l-a marcat profund.

Cutremurãtor e un cuvânt foarte potrivit pentru "Questo buio feroce". Putini sunt cei care nu se tem de moarte. Pe care pâna la urmã trebuie sã o înfruntãm singuri. Iar eu, "nu de moarte mã cutremur, ci de vesnicia ei". Piesa, ca si celelalte, este o succesiune de tablouri, punctatã de citatele din carte (pe care mi-o cumpãr cât de curând). Cu interludii stranii: defileu de modã hieratic, care amestecã actualul cu diverse epoci, scene grotesti, iar critica societãtii de consum, citate din anunturi matrimoniale patetice, vulgare sau hilare. Oameni în sala de asteptare, definiti de un numãr; un bãrbat atletic legat la ochi si suspedant de douã corzi cu pungi de transfuzie; dragul de Bobò jucându-se cu Gianluca, doi arlechini inocenti; scheleticul Nelson (mama spaniolã, tatã italian, nãscut la Cairo si descoperit pe stradã la Napoli) cântând "I did it my way" într-o englezã perfectã, îmbrãcãt numai în chiloti; machiaje exagerate, fete transformate în mãsti, distrugerea tabuului corpurilor perfecte. Scene de vis si cosmar, care-mi aminteau de viziunile din filmele felliniene. Penultima scenã: întins pe scenã, îmbrãcat în alb, regizorul/actor are viziunea unui cortegiu funerar de cosmar: fete deformate de grimase, machiate grotesc, învesmântate în negru. Încheind periplul, Pippo Delbono se dezbraca de haine/învelisul pamântesc (pâna la chiloti, totusi) si danseazã copilãreste pe cântecul lui Aznavour "Emmenez-moi".

Cã mi-a plãcut e putin spus, m-a miscat pâna la lacrimi în schimb. Le-am dus câteva flori albe, nu aveam pentru toti, le-am împartit cum am apucat sirului de actori care iesiserã la rampã tinându-se de mânã. Cum florile stricau tabloul acela final, le-au depus pe masa albã si lungã din decor când s-au întors. Numai Bobò a pãstrat-o. A îmbatrânit, dar zâmbetul si privirea lui sunt aceleasi.

Bobò si Gianluca, foto aici: http://vscarmelobene.blogspot.com/2008/04/il-teatro-della-verit.html

P.S. Tocmai mi-am comandat douã cãrti de Brodkey, "This Wild Darkness" si "My Venice":)

Cenusã si Facebook

Albena Karasko ar fi împlinit 39 de ani vineri dacã viata nu i-ar fi fost curmatã brusc acum douã luni. N-am îndrãznit sã-l întreb pe fratele ei Filip ce s-a întâmplat, pentru mine lucrurile astea nu se întreabã, îl lasi pe celãlalt sã-ti spunã ce si cât simte el nevoia. Vineri au fãcut o slujbã la cimitir si i-au depus urna cu cenusã.

Nu o cunosteam pe Albena, cred cã am vãzut-o doar de vreo patru ori, stãtea aproape de noi si prietenul meu o stia dinainte. Am vãzut-o prima oarã în autobuz, mi-a plãcut stilul ei, cum era îmbrãcatã, cum era tunsã, avea un aer rebel elegant. Adrian ne-a fãcut cunostintã, am aflat cã era din Sofia, stiam cã Albena e o statiune în Bulgaria, nu departe de Vama Veche.

Am aflat mai apoi cã-i place fotografia, cã lucreazã la Air France, serviciul clienti, si profitã de preturile reduse pentru a cãlãtori, lucreazã mult peste program, inclusiv la sfârsit de sãptãmânã, pentru a avea vacante lungi. Era interesatã si de artã si cinematografie, se exprima liber prin dans, avea un zâmbet frumos si contagios. Am tot amânat întâlnirea noastrã, comunicam pe Facebook si e-mail, încercam sã gãsim un loc liber în agendã una pentru cealaltã. Cu fratele ei mã întâlneam des în statia de autobuz dimineata.

De mãrtisor statusul ei pe Facebook s-a schimbat. "Albena Karasko is not with us anymore". Nu am înteles, am crezut cã glumeste, se întorsese de curând din Argentina. Dupã câteva zile am primit un newsletter de la o asociatie culturalã, pentru care lucrase ca fotograf, cu o scurtã notã comemorativã. Am înlemnit, m-am dus imediat pe pagina ei de Facebook si am vãzut ca tocmai ratasem slujba, erau multe mesaje de adio si condoleante, unele adresate direct ei. I-am scris fratelui ei, l-am si vãzut, dar se vedea cã se strãduieste sã vorbeascã despre orice altceva.

Albena nu era prietena mea, dar ar fi putut fi, am fost la un pas de asta. Citind mesajele prietenilor ei am descoperit-o pe bucãtele, fragmentatã: veselã, pozitivã, energicã, luminoasã, generoasã. Mi-am promis sã nu mai amân apropierea fatã de oamenii cu care simt ca as avea ceva de împãrtãsit.

Dormi în pace, Albena.

FTA I - Opera tãrãneascã - of, ungurii astia

Fotografie: http://www.szinhaz.hu/

Béla Pintér si râsu-plânsu cu dânsu. Parasztopera - tragedie greacã (sau de la Shakespeare citire) foarte comicã, în paie, cu muzicã folcloricã si barocã, joc si voie bunã. Indescriptibilã si imposibil de "cazat" într-un gen. Nu pot spune decât "Ptiu, sã nu-l deochi". Prima impresie, când se lumineazã scena: podeaua acoperitã cu paie (oare le carã cu balotul, le gãsesc pe plan local sau nu sunt paie?) si o orchestrã de babe cu basmale negre, care la o privire mai atentã se dovedesc a fi bãrbati. Clavecin, viori, poate si tambal, nu desluseam în penumbrã.

Cânticele comice, arii, recitative...o gamã muzicalã variatã, în care recunosteam pe alocuri motive familiare, autorii au gãsit muzica din Transilvania, necontaminatã, foarte potrivitã cu piesa. Ceea ce aratã încã o datã cã frontierele si cultura sunt douã notiuni incompatibile. Muzica din Transilvania e patrimoniu românesc sau maghiar? Hai sã-i spunem european.

Intriga: iubiri contrariate, un pastor cu o nevastã focoasã, tãrani sãrmani îmbogãtiti peste noapte, fantasma unui oaspete ucis si jefuit (of, de unde-o fi motivul ãsta care-mi pare atât de familiar? Sigur nu e de la stirile de la ora 5, dar seamãnã). Culmea: un cow-boy cu un penis jumbo size cu sclipici, de care m-as fi putut lipsi. Niscai dansuri tematice de asemenea, reminiscente din epoca de glorie, care-si aveau rostul însa. Sarcasm cu ghiotura, o anumita duiosie si disperarea unei lumi pe cale de disparitie. Am început în zâmbind cu îngãduintã, am râs în hohote si am terminat cu un nod în gât.

Morala: Ca orice artist alternativ din Europa fostã de Est, Béla Pintér &Co. are probleme financiare. Aviz amatorilor.

Teatru si filme en gros si en-détail

Am învãtat un cuvânt nou de aici: Grosskultur, adicãtelea marea culturã, presupun cea oficialã si recunoscutã, care nu include toate grupuletele astea simpatice de muzicã etnicã care misunã pe aici si nici majoritatea filmelor de la Hollywood. Paulo Coelho probabil cã i-ar bate zadarnic la usã. Desi, dacã asta ar fi intentia lui, ar scrie probabil altceva.

Sursa foto: www.philmultic.com/calligraphy

Le Dragon Bleu, spectacol vãzut pe 12 mai, se încadreazã în conceptul de fenomen cultural exceptional, genul care-ti dã fiori si care te face sã uiti de problemele cotidiene. Robert Lepage e un maestru al ambiantelor si al detaliilor subtile, îngemãnând cu nonsalantã proiectiile video cu pictura si versatilitatea decorului cu dansul si muzica. O poveste despre China trebuie neapãrat sã includã caligrafie, imaginea dragonului, dans traditional, dar si aluzii la viata contemporanã: liberalismul limitat, arta contemporanã sacrificatã, interdictia de a avea mai mult de un copil si confruntarea din doua lumi. Si trei destine: o femeie de carierã din Québec, blazata si nitel alcoolicã, o artistã vizualã din China care se joacã cu propriul chip ca o formã de exhibitionism crud si bãrbatul care uneste cele douã existente si cele douã tarâmuri, artist el însusi si proprietarul unei galerii din Shanghai. Shanghai ca ambianta: aeroportul, casa pe douã nivele a lui Pierre, galeria, strãzi parcurse pe bicicletã, un club de noapte cu bar turnant. Totul cu decor minimalist si lux de imaginatie si simbolisticã, caligrafie proiectatã pe ecrane enorme în timpul real al executiei de pilda. Imagini video si fotografice din toate spectacolele, pe siteul oficial al companiei Ex Machina. De-abia astept sã mã duc la Eonnagata vineri, unde maestrul e complice cu Sylvie Guillem si Russell Maliphant, douã stele ale baletului contemporan!

Pe parcurs am vãzut douã filme italiene neobisnuite pentru curentele actuale si un film german plin de haz si moralã administratã inteligent.

La giusta distanza de Carlo Mazzacurati m-a sedus în primul rând prin peisajele umede si cetoase din Veneto, cu suprafete întinse de apã, de te-ai putea crede în Olanda. Senzatia de izolare, anotimpul rãcoros, câmpiile pustii, arborii risipiti, toate au rolul lor, incluzând fermecãtoarea cafenea Pedrocchi, un clasic reper din Padova. Nimic de-a face cu Italia solarã si aglomeratã din alte filme. Nici cu gãlãgia voioasã si dramele plin de tipete pâna la epuizarea atentiei si rãbdãrii spectatorului. O dramã simplã, profundã, cu accente comice care dau senzatia de autenticitate, de rupt din viatã. Douã povesti paralele - adolescentul aspirant ziarist si învãtãtoarea fermecãtoare si urbano-contemporanã (e-mail addict, adepta sexului liber, fumãtoare de marijuana, pe cale sã plece în misiune umanitarã în Brazilia), venitã dintr-un mare oras în burgul provincial si cumva uitat de lume, unde pescuitul unui ton urias e un mare eveniment. M-am amuzat teribil de prezenta sotiei românce - capricioasã, geloasã, toapã si apucãtoare, pescuitã la rândul ei pe Internet. Evident cãsãtoritã cu un tip gras, ignorant, care a fãcut bani ducând bogãtasii la pescuit si flirteazã cu cine apucã. De protagonistul povestii de dragoste, actorul tunisian Ahmed Hefiane, m-as putea îndrãgosti si mâine, pentru sensibilitate si discretie, pentru privirea caldã, uneori malitioasã. Si dacã as fi bãrbat, si de Valentina Lodovini, cu care înfiripã o idilã idealã. Subiectele care ne dau de gândit pe parcurs sunt conditia ziaristului într-un cadru restrâns, apropiat lui; viata într-o comunitate izolatã si raportul ei cu "celãlalt", cu "strãinul". Mi-a plãcut rezolvarea amândurora, desi solutia crimei mi s-a pãrut cam însãilatã.

"All'amore assente" de bolognezul Andrea Adriatico nu mã voi opri mult pentru cã mi-a pisat mãruntel nervii si rãbdarea cu simbolismul fortat si pretiozitatea intelectualã. M-am sãturat de oniric de când cu filmele metaforice ale lui Dan Pita, care avea scuza de a nu putea face altceva pe atunci. Fragmentul gay nu mi se pãrea necesar, plus cã a trecut ceva timp de când Antonioni studia angoasele burgheziei. Un film gri ca si ambianta lui. Pãcat de premisã si intentie. Si de Milena Vukotic pe care parcã am vãzut-o în filmele lui Fellini.

"Free Rainer - Dein Fernseher lügt" (Televizorul tãu minte), m-a amuzat, m-a întristat, m-a revoltat, m-a bucurat cu alte cuvinte. Mai ales cã Moritz Bleibtreu tinea pe umeri motivatia filmului. Cred cã le-ar prinde tare bine si românilor sã-l vadã. Premisa e fantezistã - un producãtor TV de succes, cocaino si vitezoman are o revelatie în urma unui accident si decide sã nu mai prosteascã poporul cu televizorul. E un fel de Fãt Frumos, în echipã cu Ileana si Ochila, Sfarmã Coduri de Computere, Setilã (de alcool) si un fel de clovn indian foarte eficace pentru economia filmului. Bineînteles ca au de luptat cu Spânul si Împãratul Rosu ca sã-i salveze pe bietii supusi fermecati de puterile malefice ale tubului catodic. Caracterele nu au profunzime, sunt construite din clisee si neexplicate.

Sursa foto: http://berlinlaurabraun.wordpress.com/2009/03/16

Ca si în Edukators - Die fetten Jahre sind vorbei, Berlinul e în contrast puternic cu orãselul linistit, e orasul tentacular unde se produc showurile tv, care înghite personalitatea si o transformã dupã plac. Nu întâmplãtor îngerul salvator ne apare pentru prima oarã retras într-o masinã, la marginea unui lac cufundat în ceatã. Apa are un rol purificator, Rainer nu stie încã sã înoate, "ea" îl va învãta, îl va pune în contact cu adevãrata sa naturã, coruptã de bani si putere. Valorile si strategiile de viatã promovate: solidaritate comunitarã, simplitate, renuntarea la proprietãtile/obiectele scumpe care ne tin legati mai mult decât relatiile umane, renuntarea la carierã în favoarea prietenilor si familiei, combaterea show-bizului si a consumului, sunt aceleasi din The Edukators, vom vedea la filmul urmãtor dacã regizorul si-a pierdut nitel imaginatia si devine redundant. Una peste alta, e un film ok, cu vervã, dar ceva îi lipseste sau îi prisoseste.

Mâne Rudo y Cursi, una comedia autenticamente mexicana si vineri din nou Robert Lepage, iar liliacul e-nflorit.

No Sex, Just the City

Am ajuns sã mã citez eu însãmi. Întrucât simteam nevoia sã scriu despre New York în englezã, am favorizat celãlalt blog, care oricum s-a cam prãfuit de când îl am pe ãsta. Fiind Cãnutã om sucit, scriu în englezã din 2005, si în românã din 2008.


Central Park South


Central Park - Turtle Pond

Building on 5th Avenue


Bergdorf Goodman - the most luxurious department store


New York Public Library - reading room

Pamflezii, brandul România si branduri nationale

Se întâmplã rar sã recomand alte bloguri, prefer ca blogul meu sã fie un jurnal, nu o gazetã de perete cu pioneze înfipte în articolele altora. Dar uneori nu mã pot abtine, blogul acesta e curat terapie râsu-plânsu si umor negru de vesnica noastrã tranzitie transformatã în circ cu pâine tot mai scumpã. Alin este epigramo-cupletistul de servici, cu sechele clare rãmase de la Pãstorel Teodoreanu si Constantin Tãnase, mult peste nivelul "Catavencu" din ultima vreme. A se degusta în cantitãti nelimitate.

Penultimul post a fost inspirat de lansarea noii imagini de marcã (brand, în limba românã contemporanã) a României - land of choice. E drept, poti alege: sã stai, sã pleci...sau chiar sã te întorci. Nu am nimic de adãugat, el a spus tot. Iar Elena Udrea chiar mai mult decât atât.

Pãrerea mea despre turismul din România, dupã ce mi-a tocit pingelele pe tot felul de trotuare, poteci si plaje de pe alte plaiuri, este cã exoticul cãutat de turisti e undeva la tarã. Nu stiu prea clar unde, cã nu prea cunosc "tãrile tãrii" cum zicea bietul tata, plus cã multe au fost corupte de civilizatie si progres, dar nu pânã într-atât încât sã-i scape pe tãrani de sãrãcie, munci grele, si sã le permitã sã le ofere o educatie mai acãtarii copiilor lor. Ar trebui, zic eu, dezvoltat puternic turismul rural - numit agriturismo în Italia, dar nu propunând sã mergem în cãrutã ca alternativã la abordarea hârtoapelor.

Mai avem noi asa, câte un Sibiu, o Sighisoara, renovate si lustruite, nici Brasovul, Timisoara, Clujul si târgul Iesilor nu-s de lepãdat, iar Bucurestiul poate atrage prin amalgam si grotesc, postmodernism în carne vie. Pentru mine este însã evident cã la nivel citadin suntem departe de Polonia, Ungaria sau Cehia. În materie de branding de tarã, informatii interesante existã aici si aici. Am gãsit si câte ceva despre Amazing Thailand si Ungaria (pag. 201-204). Nici un slogan nu e wow, gãselnita secolului, care a adus cohortele de turisti.

Înainte de a avea un slogan ar trebui sã stim ce anume vrem sã promovãm, ce caracteristici vrem sã scoatem în evidentã, care sã ne diferentieze si sã ne facã atrãgãtori. Sã zicem cã eu sunt un produs de promovat...cui vreau sã mã promovez? Unor pretendenti la relatii intime, prietenie, sau la calitãtile mele profesionale? Functie de asta decid dacã sloganul meu va fi "brunetã focoasã", "fiintã solarã si întelegãtoare" sau "minte brici si subordonatã obedientã".

Iar marca unei tãri nu tine numai de turism, asta spun si altii, mai faimosi si cu o recunoastere internationala. Mihai Ghyka, de pildã.

Ca sã nu ne amãrâm prea tare de secolul în care ne-a fost dat sã trãim, iacã ce scria Caragiale în 1907 (sper sã ajung sã-i citesc si publicistica, am devenit foarte curioasã):

„Cauza dezastrului în care a căzut ţara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele şi bărbaţii noştri de Stat, de patruzeci de ani încoace.”

Barbu Delavrancea i-a scris emoţionat prietenului său:
„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra ţării şi în detrimentul ţării - cu lăcomia nestăpânită a celor ajunşi şi cu îmbufnarea dizgraţioasă a celor căzuţi, l-ai sintetizat aşa de viu ...”

Bre, când au trãit oamenii ãstia în România? Deja nu mi-e clar.

Straniu interludiu

Alexandru Tomescu a cântat la vioarã în Piata Victoriei si a strâns 328 de lei în jumãtate de orã. Si nu orice vioara, ci una Stradivarius, nu stiu eu multe despre muzica clasicã, adicã am o culturã strict generalã în domeniu, dar mãcar atât stiu, cine au fost Stradivari (hehe, îl mai chema si Antonio), Guarneri si Amati, mai ales cã mi-au cãlcat picioarele si pe la Cremona, si ce valoare artisticã au creatiile lor, dincolo de cea monetarã.

Ziaristii au plusat mult pe comparatia cu Joshua Bell care a strâns mult mai putini bani în Washington, în cadrul unui experiment asemãnãtor. Cineva a scris în comentarii cã este irelevant, pentru cã în US existã sãli de concerte în toate orasele mari, cu preturi pe mãsurã si care, slavã Domnului, nu sunt falimentare. Total de acord, everybody who's somebody îsi doreste sã cânte la Carnegie Hall si Lincoln Center. Pe de altã parte publicul potential de la Piata Victoriei e lejer diferit de cel de la Apãratorii Patriei sau Piata Sudului. Eu as face un asemenea experiment la piatã, ca sã-mi fac o idee despre gustul needucat.

Sunt pasionante si comentariile care dau cu bâta în americani, care, vaaaai, sunt mult mai insensibili decât noi. Poate, dar elitele lor sunt cu sigurantã mai sensibile decât ale noastre, pentru cã investesc în culturã, si umplu sãlile de concerte, cu preturi piperate, ca artistii sã poatã fi plãtiti cum meritã. Si dacã în capul românilor s-au urcat toti martafoii, a cui o fi vina? A multimii cu bun-gust înnãscut care se opreste cinci minute la metrou sa asculte un mare violonist în anonimat, nu? Cei care locuiesc în SUA sau Canada au rãspuns cum trebuie, cã ce se vede la fata locului e departe de mintea îngustã a românasilor care se bat cu pumnul în piept.

Nici argumentul cu "întârzia lumea la servici" nu prea tine, concertul experimental fiind la ora 9:00am, orã la care ori ai întârziat deja, ori nu lucrezi, de obicei. Am citit tot acolo cã o functionarã de la Ministerul Finantelor a dat fuga la metrou, o anuntase o colegã cã e Tomescu acolo. Pãi în Germania sau USA nu fuge nici un functionar guvernamental de la birou ca sã vadã ce se întâmplã la metrou.

Pe scurt, mã bucur de initiativa asta, mã bucur cã oamenii au reactionat pozitiv, dar mi se pare total irelevant pentru a evalua gustul majoritãtii si a spune Oh, dar noi suntem mult mai sensibili la frumos decât americanii. Da, si mult mai porniti sã fim distrasi de la treabã. QED Asta nu-i ia nimic din merit lui Alexandru Tomescu, numai cã meritul lui nu cred cã are nici o legãturã. Absolut nici una.

Curãtenia de sezon: Ritualul primãverii de Stijn Celis/ Re-,II de Shen Wei

Foto: John Hall (Re-, II - site GBC)

Mã simt ca si cum m-as fi spãlat pe dinãuntru cu apã rece de izvor, apoi cu apã de flori, împrospãtatã si energizatã, desi n-am dansat eu, ci Grands Ballets Canadiens (pe unde misunã si niste rusi si latino-americani). Grand Ballets are o traditie salutarã pentru mentinerea vitalitãtii: în fiecare an creeazã 5-6 spectacole, cu mari coregrafi invitati din toatã lumea. Un privilegiu pentru noi. Si un bilet la balcon, rândul I, de unde ai o privire de ansamblu superbã, costã între $20 si $35 de dolari. Am dat mai mult numai la Ballets Béjart. Oare la Opera din Bucuresti nu se poate lucra în acelasi mod? Ar avea de profitat si balerinii si publicul.

Ritualul primãverii de Stravinski, coregrafia Stijn Celis: miscãri bruste, sacadate, zvãcnet si pulsatie, dinamicã intensã. 24 de dansatori care se unesc, se despart, în continuã miscare. Contraste puternice de umbrã si luminã, grup compact sau risipit, rochii alb cu rosu-mac si camasi bordo sau negre cu pantaloni cenusii. Coregraful spune cã a lãsat deoparte povestea baletului si a pus accentul numai pe contraste: bãrbat/femeie, grup/individ, putere/fragilitate, calm/agitatie. Orice ar fi încercat sã facã, a iesit ceva minunat, care m-a dus cu gândul exact la palpitatiile mugurilor primãvara, la explozia de energie, la vremea capricioasã.

Re, Part II de Shen Wei, pe care am avut bucuria sã-l admir si acum doi ani, cu "Folding". O încrengãturã de corpuri care se miscã unul în continuarea celuilalt, armonios, în echilibru natural, cu miscãri fluide, pe fondul unor fotografii de la Angkor Vat (of, Doamne, când oi ajunge si eu acolo?) si al sunetelor din junglã, dublate de muzicã traditionalã cambodgianã. Senzatia de fosgãialã din pãdurea tropicalã, de plante încãlcite si explozie de viatã ascunsã dupã perdeaua de vegetatie. Apoi dansatorii se despart si reapar rând pe rând, unduindu-se felin, curgãtor. Partea a doua a fost ceva mai greu de apreciat - corpuri livide aproape goale, miscãri si muzicã foarte lente, pe fondul rãdãcinilor imense care cotropesc zidurile palatului altadatã fastuos (în Cartea Junglei, partea neglijatã de Disney, Mowgli dã peste ruinele unui palat în junglã si un hanger bãtut cu pietre pretioase, obiect râvnit care aduce moartea cu lãcomia pe care o trezeste). Poate o aluzie la timpul fãrã timp, rãbdarea si perseverenta naturii.

Clip de pe siteul GBC

Am iesit de acolo cu o senzatie de plinãtate, nu din cea care te face sã debordezi, ci o deplinãtate seninã, împãcatã, care te face sã cauti un moment de liniste si sã încerci sã prelungesti senzatia de sublim. Dansul, ca si muzica, nu se poate povesti, explica, e vlãstarul momentului.

Sublim babilonian interbelic(os)

Cum zice prietenul Bradut, blogosfera sunt niste oameni care scriu despre niste oameni care scriu despre niste oameni care scriu...si nu e cazul meu, cu ceva exceptii, dar azi am dat peste un blog atât de fin, de special ca umor si stare de spirit, cã nu pot scrie despre altceva.

Blogul meu e mai curând un aide-mémoire, scriu ca sã-mi aduc aminte când oi fi babã si oi auzi si mai prost decât acum, si-atunci o sã-mi citesc povestile mele pentru cã voi fi surdã la ale altora.

Si în acest aide-mémoire neapãrat trebuie sã intre si Zaza, o doamnã subtilã, multiculturalã si multitemporalã, cu stil elegant si eclectic, care mã duce cu gândul la niste Bucuresti de mult apusi. Are o panã delicioasã, parc-ar scrie cu mezelicurile si cofeturile fanariote plasate strategic lângã boeuf Stroganoff si blamanjele. Cu aplecãri acute spre cultura rusã si clasicii francezi. Un vrai régal, ma foi!

Inuitii sunt minoritate, canadienii suntem noi

Mâine îmi iau cetãtenia canadianã, adicã devin majoritarã. În Canada existã trei minoritãti - First Nations, metisi si inuiti. Existã foarte putine First Nations (numele politically correct dat populatiilor care locuiau pe teritoriul Canadei înainte de nationalizare, noi le spunem indieni, sau amerindieni în cel mai bun caz) care nu trãiesc în rezervatii, inuitii fac parte dintre ele. Noi ãstia mici, emigrantii, suntem...canadieni, la grãmadã: indieni, sud-asiatici, chinezi, arabi, europeni de toate natiile, negri caraibieni, negri africani, latinos. Uniti de Constitutie, pasaport si plata impozitelor.

Despre inuiti cred cã stiam doar vag cã se numesc asa, nu-mi aduc aminte, nici mãcar nu-mi era foarte clar în ce tarã trãiesc. În ce tarã este Cercul Polar? Dar Polul Nord? Noi le spunem eschimosi, unele surse spun ca înseamnã în limba Algonquin "mâncãtori de carne crudã", altele "mesteri de rachete" (snow shoes) sau "vorbitorii unei limbi diferite". Eschimosii trãiesc din Siberia pânã în Alaska, trecând prin Groenlanda (Danemarca) si Canada: Nunavut si Nunavik - ultima regiune aflându-se în nordul Québecului. Inuiti sunt cei din nordul Alaskãi, Groenlanda si Canada.

Desi îmi doresc cu ardoare sã pot petrece ceva timp alãturi de ei si locuim, pur teoretic, în aceeasi tarã, din cauza distantelor enorme si a lipsei infrastructurii de acolo, zborurile sunt enorm de scumpe. Pentru conformitate, gãsiti aici muzicã.

Maci arctici - Ottawa, iunie 2005

Prima mea slujbã la Montréal a fost la salonul de carte, si am avut norocul sã nimeresc la standul unei edituri bune, înfiintatã de un lituanian, acum multã vreme. Din pãcate o vânduse de curând celui mai mare trust de presã de aici: Québecor, fãcut pe acelasi calapod ca trusturile din România: facem orice, bani sã iasã. Am remarcat cã se vindeau foarte bine biografiile, povestile la prima mânã, cu sedintã de autografe si tot tam-tamul. Unde pãzeam eu rafturile am remarcat "Sanaaq", de Mitiarjuk Nappaaluk, o carte scrisã de o inuitã care nu voia sã scrie o carte si nu stia cã scrie una, pur si simplu descria ceea ce trãia. Sanaaq este o femeie inuitã imaginarã pe care o urmãrim în viata de zi cu zi: la pescuit, în iglu iarna, la cort vara, cu câinii, cu cele douã fetite, însãilând cizme si haine, unelte, îngrijindu-se de mentinerea qulliqului aprins (opaitul cu ulei de balenã).

Mãnâncã caribu, grãsime si carne de focã, vertebrele sunt foarte apreciate, le sug, dar si mãruntaiele crude ale unei pãsãri. Pestele este deseori uscat si pãstrat. Totul este fãcut de mânã, uneltele sunt improvizate din lemn, oase, tendoane, pietre. Fetita cea micã îsi face prima pereche de cizmulite la sase ani. Eu la sase ani mã jucam cu pãpusile, evident. Din pielea de focã se fac haine, corturi, încãltãri si kayakuri. Din tendoane se face "atzã", din oase se fac ace. Inuitii stau si la sezãtoare: cântã, danseazã, spun povesti. Desi foarte simplã, cartea este fascinantã si fermecãtoare, si stã mãrturie pentru ingeniozitatea umanã, capacitatea de adaptare la conditiile naturale, chiar armonizarea cu ele.

I-am cumpãrat Sanaaq mamei si m-a apostrofat când a venit aici cã nu am tratat-o cu vertebre crude de focã. În galeriile de artã din Montréal se gãsesc obiecte minunate create de artizanii din nord, la preturi piperate, ca orice artizanat comercializat pe scarã largã. O sã-mi cumpãr ceva, la un moment dat, la urma urmei este singurul suvenir care meritã atentie.

Inuitii din Nunavut, unde se vorbeste mai mult englezã, fac de câtiva ani filme: Atarnajuat the Fast Runner si The Journals of Knut Rasmussen au fost foarte apreciate la festivaluri. Ultimul venit este Before Tomorrow, realizat de femei, dirijate de o regizoare din Québec - Marie-Hélène Cousineau, e drept, dar în spirit traditional. Nu numai cã am vãzut filmul, dar am avut si norocul sã le întâlnesc, doar una dintre ele, asistenta de platou - Carol Kunnuk, vorbea englezã. Ne-am strâns mâinile, ne-am privit în ochi si ne-am zâmbit, eu, românca cosmopolitã si citadinã prin excelentã, Madeline Ivalu si Susan Avingaq - mãruntele, zbârcite, cu ochii mici si vii si un zâmbet care le lumina fata încercatã de vreme. Surprizã maximã - fotografa de platou a filmelor din Igloolik este româncã - Oana Spînu, i-am scris pe e-mail si i-am propus un interviu pentru revista Avantaje, dar nu m-a învrednicit cu un rãspuns, probabil viata ei se desfãsoarã într-o lume paralelã si esentialã. Numele atelierului video dedicat femeilor - Arnait, este pluralul lui arnaq - femeie. Mai multe aici si aici. Filmele sunt lente, dar spre uimirea mea am reusit sã asimilez ritmul, cumva am intuit ca ãsta este ritmul de viatã în Marele Nord si asa trebuie vãzute ca sã poti întelege ceva despre cei de acolo.

Actorul Natar Ungalaq este si artist plastic. Sculpturile inuite sunt uimitor de expresive si miscãtoare, acum existã si desene si picturi. Pentru limba lor - inuktitut, existã un alfabet special, silabic, adicã fiecare semn reprezintã o silabã, nu o literã. Romanul Sanaaq a fost primul scris vreodatã în acest alfabet. Faptul cã sunt oameni simpli si au o viatã simplã nu-i face rudimentari sufleteste, lipsiti de intuitie si sensibilitate, din contrã, interiorul lor este bogat si plin de fantezie. Sunt convinsã cã este o culturã despre care stiu prea putine si de la care avem multe de învãtat. Si mai cred cã va deveni din ce în ce mai cunoscutã, mai ales prin povestile cinematografice de exceptie, un acces direct si spontan spre o lume asprã, misterioasã si amenintatã de schimbãrile climatice.

În 2005 când am revenit în România pentru înmormântarea tatei, la malul mãrii, în 2 Mai "la nudisti" am descoperit un inukshuk (inuk -0m, suk - înfãtisare, simbol), simbol inuit care imitã silueta umanã si servea de indicator, marca teritoriul, însemnând cã cineva a fost acolo si esti pe drumul cel bun (erau însemnate astfel si depozitele de hranã sau zonele bune pentru vânat). Pentru mine atunci a fost un semn cã viata mea trebuie sã continue în Canada. Atunci. Acum, nu mai stiu.

Eifman Ballet si carnaval do Brasil

Vineri am avut parte de un regal rar, al patrulea de când sunt în Canada, în materie de dans contemporan. Celelalte au fost Love - Béjart Ballet (Lausanne); Masurca Fogo - Pina Bausch Tanz Theater (Wuppertal); The Rite of Spring si Folding - Shen Wei (China, transferat la NY. Din puzzle lipsea Eifman Ballet (Sankt Petersburg - unde visez sa ajung cândva în timpul "noptilor albe", care arata asa la 3am).

Boris Eifman se apropie de dans prin prisma psihanalizei, isi alege destine chinuite, paradoxale si le dã o nouã viatã prin dans. Trupul personificã suferintele spiritului creator. Ceaikovski, Spesivtseva (o mare balerina depresiva), Molière. Sau “Idiotul", "Don Quijote,” "Hamletul rus" - ultimul inspirat de viata tarului Pavel I, fiul lui Ecaterina cea Mare. Starile extreme sunt punti care permit explorarea umanului si meta-umanului din noi.

Eu am vãzut "Ceaikosvki si dublul sãu". Se pare ca genialul compozitor al "Lacului lebedelor" si al "Spãrgãtorului de Nuci" si-a reprimat toatã viata tendintele homosexuale, care scoase la luminã i-ar fi împiedicat ascensiunea artisticã si socialã. Muzica folositã nu este cea din balete, dar existã citate vizuale din cele douã de mai sus. Cred ca imaginea lebedelor este una dintre cele mai dragi mie din baletul clasic. Ele si Giselle, fantasma îndrãgostitã.

Impactul vizual si emotional este foarte puternic, am stat cu sufletul la gurã pe toatã durata spectacolului, care-l înfãtisa pe Ceaikosvki în permanentã luptã cu dublul sãu, cu tentatia, cu sotia sa, Antonina si cu Mecena din umbra, Nadejda von Meck - majestuoasa si sinuoasa in acelasi timp în rochia de satin violet. Un personaj si în viata realã de altfel. Mi-au plãcut mai mult partiturile dansatorilor masculini, un grup de "pãsari negre", cu mult nerv. Performanta expresivã si dramaticã a dansatorilor era sprijinitã de schimbãrile frecvente ale decorului si luminilor. A fost o experientã greu de uitat.

Sâmbãtã am fost la celebrarea carnavalului brazilian la Kola Note, cu o distributie de zile mare, care includea cam toti muzicienii brazilieni cunoscuti de aici: Paulo Ramos, Niko Beki, Monica Freire si Bia. Am descoperit-o pe Andiara, o negresã care rupe tot.

Pe lângã grupul de percutie Estação da Luz a fost invitat si un grup de capoeira - un dans-luptã care îmbinã agilitatea cu gratia, foarte periculos pentru femei, dacã se aflã printre spectatoare, capoeiristii sunt extrem de atrãgãtori prin felul în care miscã. Erau si fete în grup, mã întreb dacã bãrbatii sunt la fel de fascinati de femeile-capoeiristas. Ce n-as da eu sã fiu la fel de felinã...(oftat) În schimb mã pricep la samba, desi pe tocurile ametitoare ale dansatoarelor nu cred cã as rezista nici trei minute.

A fost o searã plinã de energie si voie bunã, nici nu mai tin minte de când nu am dansat atât. Pentru mine dansul este o formã de expresie si defulare, nicidecum exhibitionism fortat. Mã las în voia muzicii si uit de tot, e ca o baie de energie din care ies curãtatã de sentimentele negative. În plus ador naturaletea brazilienilor, care cred cã li se trage de la rasa neagrã, asa zice si dragul meu cubanez, din cauza asta e tara de care se simt ei cel mai aproape din America Latinã. Au o veselie molipsitoare în orice situatie, si în pofida zvonurilor rãuvoitoare sunt oameni seriosi la muncã si cu prietenii. Cel putin asa sunt cei pe care-i cunosc, fac totul din toatã inimã.

Pe vremea fostul ambasador al Braziliei în România, la sfârsitul anilor 90 si începutul decadei ãsteia, la Ambasadã existau cursuri de portughezã gratis, donaserã cãrti unei biblioteci de cartier si o re-botezaserã Antonio Olindo, iar la resedinta ambasadorul dãdea din când în când petreceri minunate. De atunci admiratia si dragostea mea fatã de brazilieni nu a fãcut decât sã creascã.

Anul trecut în martie am ajuns în sfârsit în mult visatul Salvador de Bahia (prima capitalã a tãrii si vechi port pentru debarcarea sclavilor, de unde o puternicã amprentã culturalã africanã, foto aici) si nu am fost dezamãgitã. Am stat la un cuplu de universitari pe care-i întâlnisem doar de douã ori în Montréal si m-au invitat la ei cât ai zice "samba". Cum spuneam, oameni inimosi si energici. La fata locului am vãzut ca muncesc din greu si la ei in tarã, nu numai în Canada.