Şi-am încălecat pe-o roată…

Luntre şi punte şi alte amănunte

Deocamdată între Barcelona şi Madrid, să vedem dacă de acolo sare iepurele, din vreun tufiş din Paseo de Prado, că prin Barcelona am colindat nenumărate parcuri şi nu s-a iţit nici unul, doar umbra lui amăgitoare. Am bătut la toate uşile posibile şi imposibile, rezultând foarte puţine interviuri; până la urmă, dincolo de criză, motivele sunt aceleaşi: experienţă locală ioc, lipsa unei reţele de contacte, deci a unor posibile recomandări. Cel de la Madrid, în două episoade cu suspans, e pentru o slujbă foarte promiţătoare, din nou trebuie să pun în balanţă libertatea şi siguranţa, de data asta bate siguranţa, că destulă libertate am halit opt luni încheiate tocmai azi. Mi se pare un negoţ bun, o soluţie apropiată de dorinţa mea fierbinte de a locui la Barcelona. Ar însemna ca cel puţin am reuşit să mă mut cu bine din Canada în Spania, şi de fapt nici n-ar fi puţin.

Chiar dacă rămân partizana Barcelonei din x motive, inclusiv dorinţa de a învăţa catalana. Apoi situarea între mare şi munte, clima mai blândă, apropierea de Franţa, şi mai ales poezia care pluteşte în oraş, şi de care nu reuşesc să mă impregnez în Madrid. Care deşi nu-i de lepădat, ba chiar are propriul lui farmec de metropolă iberică, în timp ce capitala catalană pare mai aproape de Franţa şi nordul Italiei, sau sudul Germaniei, depinde cum priveşti. Aproape în fiecare zi descopăr cu uimire altă biserică, altă casă, cafenea, bibliotecă, care mă farmecă. Până la urmă poezia e total inutilă din punct de vedere practic, ca toate decoraţiile Art Nouveau din exteriorul şi holurile clădirilor, probabil din cauza asta mi se pare una ciudad sumamente poética, cu toată faima catalanilor de negustori pragmatici, nu mi-l închipui deloc pe Don Quijote bântuind pe aici, avea nevoie de câmpiile halucinante ale Castiliei, unde aceleaşi vânturi bat, dar mişcă alte mori.

Pe de altă parte mâncarea tipică e prea grea, prea prăjită şi prea puţin aromată pentru gustul meu. Folosesc puţin sau deloc ierburile aromatice, în afară de pătrunjel, şi la malul Mediteranei unde culegi rosmarinul şi cimbrul direct de pe munte mi se pare cam trist. Pe toate drumurile cartofi tăiaţi cuburi şi prăjiţi(patatas bravas), peştişori şi calamari sugari pané, cârnaţi şi cârnăciori, mini-pârjoale (croquetas), zău dacă nu mi se par mai atrăgătoare zacusca, sărmăluţele în foi de viţă şi salata de vinete. Au nişte ardei copţi, mici, verzi şi ţuguiaţi care-mi plac – pebrot de padrò, şi prefer tortilla de dovlecei (calabacín) celei clasice de cartofi. Evident mă dau în vânt după toate produsele cândva submarine făcute pe plită – plancha. Problema n-ar fi numai asta, ci şi abundenţa turiştilor şi a birturilor capcană, care servesc sangria şi paella, cu fotografii lucioase tronând în stradă, de cele mai multe ori fotografii standard menite să laude mâncăruri cumpărate cu toptanul deja gătite şi reîncălzite. Când apuc prefer să dau o raită prin Gracia, un cartier boem şi cu mai multă personalitate locală. M-am bucurat nespus să dau peste Mihaela Mihailova şi baniţa ei cu gust de balcani.

Am avut bucuria să-l văd pe scenă pe Dario Grandinetti, pe care l-am descoperit cu Miguel Angel Solá într-o banală telenovelă acum vreo 15 ani. I-am revăzut apoi în Hable con ella şi Tango, amândoi sunt monştri sacri ai scenei şi ecranului în Argentina. Publicul catalan e mult mai rezervat în manifestări, la sfârşitul piesei aproape nimeni nu s-a ridicat în picioare, în ciuda calităţii textului şi a actorilor. Baraka e povestea a patru bărbaţi care sunt prieteni de vreo treizeci de ani, de pe vremea studenţiei. Un politician în aşteptarea numirii ca ministru; un critic de artă gay devenit un funcţionar municipal oarecare, dar cu un spirit strălucit; un regizor de teatru experimental de mare succes şi un avocat hiperactiv, fost excepţional, care încearcă să-şi recupereze echilibrul după o cădere psihică severă. Caractere care sunt de găsit în majoritatea societăţilor contemporane şi ale căror relaţii generează o aparentă comedie de situaţii şi moravuri până la deznodământul câtuşi de puţin vesel. Dă mult de gândit asupra relaţiilor de prietenie, asupra fragilităţii, laşităţii şi comodităţii fiecăruia dintre noi.

Pe lângă mă bucur şi de grupul de poezie bilingv, anglo-spaniol, de noii mei prieteni, de-ai locului sau venetici, cum ar fi brazilienii sau italienii.

Prostíbulo Poético from Florencia P. Marano on Vimeo.

Din punct de vedere multicultural Barcelona e foarte pestriţă. Mă simt recunoscătoare şi împlinită, deşi sunt într-o situaţie incertă care poate derapa oricând.

N.B. Fotografii făcute cu telefonul mobil

O reverentã cãtre Mark Morris Dance Group

'Strange and difficult - but I like it' ... Mark Morris, choreographer Photograph: Tim Knox
guardian.co.uk, Monday 19 October 2009

Pentru cã prietena noastrã Jewish Buddhist Atheist Jane este mare fan Mark Morris, are DVD-uri cu baletele lui, afise si fotografii pe multi pereti din casã, si poate merge la acelasi spectacol de 5 ori, ne-am lãsat convinse. Am fost la Howard Gilman Opera House - BAM (Brooklyn Academy of Music), altã salã cu istorie si poveste în acelasi timp, de prin 1907. Cum sunt amatoare de dans contemporan si nu specialistã, prefer sã recomand un articol din Village Voice, un ziar care-mi place mult. Mark Morris însusi este o figurã fermecãtoare si fascinantã.

Prima parte din spectacol - Behemoth, dateazã din 1990 si nu are ilustratie muzicalã, ca atare în ciuda mãiestriei dansatorilor si a fluiditãti miscãrilor, mi-a fost greu sã o urmãresc. A doua - Looky s-a desfãsurat pe muzica unei pianine mecanice si avea ca temã spectatorii, cei din muzee mai ales. A fost mai jucãusã, ironicã în intentie, si ne-a destins. The Death of Socrates pe muzicã de Satie în schimb a fost un regal vizual care gâghilã plãcut si auzul, cu imagini si miscãri inspirate de basoreliefurile grecesti si de picturile de pe vasele antice. Contra-tenorul (high tenor?) Jean-Paul Fouchécourt era acompaniat doar de pian, balerinii erau învesmântati în khitoane simple bleu, kaki, galbui si ruginii. Ambianta generalã avea ceva pur si aerian, degajat de simplitatea muzicii, a costumelor, armonia miscãrilor si lipsa decorului. A fost unul dintre cele mai bune spectacole vãzute vreodatã, alãturi de Pina Bausch, Béjart Ballet si Jiri Kylian. O consolare pentru cã nu am apucat sã vãd cea mai bunã companie brazilianã, Grupo Corpo. Si un motiv în plus sã ador New Yorkul, cu tot ce are de oferit metropola asta nebunã si minunatã.

Sara Krulwich/The New York Times - 25.02.2010

Send in the Clowns

La NY nu am ajuns pânã luna trecutã la nici un show, doar la concerte de jazz in East sau West Village. Dar cum mama e numai una am ajuns sã facem si nefãcute. Nici nu m-am uitat vreodatã ce spectacole sunt pe Broadway, dar m-am gândit cã un musical i-ar plãcea, desi eu voiam sã merg la o piesã care dezbate probleme contemporane, cum ar fi prezenta corvârsitoare a presei la toate catastrofele posibile: Time Stands Still.

Întrucât Angela Lansbury este una dintre actritele ei preferate, mai ales de când a întruchipat-o pe simpatica Miss Marple, am ajuns la A Little Night Music, inspiratã de filmul lui Bergman Surâsurile unei nopti de varã, pe care l-am vãzut în adolescentã. Catherine-Zeta Jones contrabalansa gratia celor 82 de ani ai Angelei Lansbury. O comedie de moravuri care trateazã cu mult umor încurcatele relatii de cuplu dintre protagonisti. O actritã superbã - Catherine ZJ, cu o mamã excentricã, posesoarea unui trecut mai mult decât interesant, disputatã de doi bãrbati cãsãtoriti, un avocat si un ofiter. Subreta, Leigh Ann Larkin, era grozav de frumoasã si cânta tare bine, iar divele si-au confirmat reputatia si imaginea de pe ecran si de aproape. Chiar eram pornitã sã o critic pe frumoasa velsã, dar s-a achitat impecabil de rol. Sala teatrului Walter Kerr construit în 1921 ca Ritz este absolut superbã, decoratã in stil Art Deco, montarea pãrea din 1940, dar în costume din secolul XIX. M-am bucurat mult cã draga mea Jane, care ne-a gãzduit, avea filmul acasã si am putut compara cele douã versiuni. Ramân la Bergman, dar experienta de pe Broadway a fost departe de traumatizantã, plus cã Angela Lansbury nu stim cât va mai urca pe scenã.

Am comparat varianta filmului muzical din 1977, cu Liz Taylor în rolul actritei, si piesa cu Dame Judi Dench într-o variantã modernizatã. Votez Judi Dench cu douã mâini. Cântecul Send in the Clowns (cu sensul de nebuni, bufoni) se pare cã a fãcut istorie separatã.

În final, o imagine din filmul original, cu frumoasa Eva Dahlbeck între Gunnar Bjornstrand si Jarl Kulle.

Later edit - cred ca am ascultat prima oarã cântecul în concert, cu nebunii de la Tiger Lillies.

Lusitania la export

Vãzut, plãcut, mai vrem!

Eu credeam cã nu sunt fanul unui gen anume, al unui artist anume, preferintele mele sunt mai mereu liste. Dar în ceea ce o priveste pe Misia nu mai încape îndoialã, sunt fanul ei trup si suflet. Când m-am dus sã iau bilete pentru drãgãlasa Maria de Medeiros m-am blocat vãzând afisul cu Misia, habar nu aveam cã va cânta si ea la Montréal. Si mi-am dat seama cã nu pot sã nu mã duc, e de-a dreptul musai.

Femeia asta frumoasã si elegantã nu e numai fadista, e o fadista cosmopolitã, nostimã si eruditã . Am ascultat-o pentru prima oarã într-o cafenea din Bucuresti - Mes Amis, care nu cred cã mai existã, prin 98, apoi am rugat un prieten foarte special sã-mi aducã discul cu pricina - Garras dos sentidos. Are un talent aparte de a se juca cu muzici si cuvinte. Ba cântã muzicã instrumentalã de Carlos Paredes, în Canto, ba versuri de poeti portughezi interbelici si contemporani în Paixoes Diagonais si Garras dos Sentidos, ba se duce înspre bolero si tango în Drama Box si invitã actrite ca Ute Lemper, Fanny Ardant sau Carmen Maura sã-i recite, fiecare pre limba ei. As fi vrut s-o vãd în opereta tango Maria de Buenos Aires.

De data asta ne-a (în)cântat si cu Hurt dupã Nine Inch Nails, Pour ne pas vivre seul cântat de Dalida, ba chiar douã piese în turcã si japonezã, pentru cã dupã ea cântecele care vorbesc despre dragoste, suferintã, moarte sunt create în acelasi spirit ca si fado, dar nu le-a fost dat sã se nascã în Portugalia. Pe scenã e cât se poate de vie si atentã la public, are întotdeauna câteva vorbe si pentru portughezii ei. E doamnã a muzicii, si cu o istorie personalã fabuloasã, începându-si cariera la cabaretul El Molino din Barcelona, pe urmele mamei si bunicii ei, fado devenind carierã si Lisabona casã de-abia dupã 35 de ani.


MISIA Paixões Diagonais (TV)
envoyé par misiafado. - Clip, interview et concert.

Maria de Medeiros mi-era cunoscutã din Henry si June, pe post de Anaïs Nin si din Pulp Fiction. Pare o fetitã proaspatã si gratioasã, cu ochi imensi si zâmbet candid. Si ea, ca si Misia, stã acum la Paris si cântã în mai multe limbi, desi portugheza predominã, mai ales jazzul brazilian. A avut si instrumentisti extraordinari, iar prezenta ei scenicã este tulburãtoare prin gingãsie si plasticitate. Amestecã inteligent engleza si franceza cu portugheza, recitarea si cântecul, iar muzicienii sunt de prima mânã. Întâmplãtor am apucat sã o vãd si la teatru, în Sextett, o piesã cam zurlie despre cãutarea identitãtii sexuale, dar simpaticã.

Navegar é preciso, viver não é preciso

În portughezã. Traducerea poate înclina în douã sensuri:

E nevoie sã navighezi, sã trãiesti nu e nevoie, conform originalului - navigare necesse est, vivere non necesse, atribuit de Plutarh lui Pompei, care-si îndemna soldatii sã se îmbarce, în ciuda vremii potrivnice.

Sau putem sa-l luãm ca atare - navigatia e precisã, viata nu este.

Am ascultat cântecele astea pe plaja din Bom Jesus dos Pobres, Bahia, Brasil, câteva nopti din martie 2008, aproape soptite de un grup de brazilieni trecuti de patruzeci de ani, cu profesii ne-muzicale, acompaniati de chitãri si bere la gheatã. Am ajuns acolo datoritã impreciziei vietii mele. Precizia nu e necesarã.



"É d'Oxum" e dedicat orasului Salvador da Bahia de Tudos os Santos. Oxum e una dintre divinitãtile africane - orixas, nu departe la vorbã si la port de Afrodita.

Toda cidade irradia magia/Tot orasul iradiaza magie

Presente n'água doce/Prezentã în apa dulce
Presente n’água salgada/Prezentã în apa sãratã
E toda cidade brilha/Si tot orasul strãluceste.

FTA III - Questo buio feroce, despre moarte cu duiosie, cruzime, si mai ales gratie

Nu stiu cum face Pippo Delbono dar nu mã dezamãgeste nicicum. L-am descoperit din întâmplare, eu i-as spune providentã, în 2001 la Roma, cãutam o piesã de teatru iar titlul "Esodo"/Exod si descrierea de câteva rânduri m-au convins sã mã duc la Teatro Argentina. În mijlocul unei sãli clasice, elegante, tablourile care îngemãnau muzica, teatrul, miscarea, ilustrau rãzboiul, foametea, disperarea, dezorientarea exilului, dincolo de frontiere si origini. În contrast cu o societate obsedatã de Carpe diem, cumpãrãturi, divertisment.

Regizorul mergea prin sala recitând texte din Brecht, Passolini, Primo Levi, Biblie. Pe scenã se aflau si Nelson Lariccia, un om înalt si scheletic, Gianluca Ballaré, afectat de trisomie si Bobò, surdo-mut analfabet salvat dintr-un spital de boli mentale, dupã jumãtate de veac de singurãtate. Si personajele lor erau firesti în economia spectacolului, nu monstruoase, ci înduisãtoare si expresive. Mi-l voi aminti toatã viata pe micutul Bobò în rolul unui latino-american într-o procesiune religioasã.

A doua întâlnire a fost tot la Roma, în 2003, tot atrasã de titlul piesei: "Gente di plastica" - inspirat de titlul unei piese de Frank Zappa - "Plastic People". O satirã crudã a falsei perfectiuni din societatea occidentalã, cu o admirabilã caricaturã a familiei perfecte si o alta a Donatellei Versace. Teama de singurãtate, batrânete, moarte, ascunse de cãutarea unei fericiri imposibile, în alcool, droguri, operatii estetice, divertisment continuu. Citate din Sarah Kane, tânara scriitoare britanicã care s-a sinucis. De data asta Pippo Delbono era închis într-o cabinã, pe post de radio DJ.

Sâmbãtã, 6 iunie 2009 - a treia întâlnire, de data asta pe meleaguri îndepãrtate, dar planificatã si asteptatã. "Questo buio feroce"/Aceasta beznã feroce are la bazã povestea apropierii de moarte a lui Harold Brodkey, care a aflat cã este sero-pozitiv în 1993, desi aventurile sale homosexuale se întâmplaserã în anii 70 - 80 si era happily married. Regizorul a descoperit cartea în timpul unei cãlãtorii în Birmania. Fiind el însusi homosexual seropozitiv, povestea l-a marcat profund.

Cutremurãtor e un cuvânt foarte potrivit pentru "Questo buio feroce". Putini sunt cei care nu se tem de moarte. Pe care pâna la urmã trebuie sã o înfruntãm singuri. Iar eu, "nu de moarte mã cutremur, ci de vesnicia ei". Piesa, ca si celelalte, este o succesiune de tablouri, punctatã de citatele din carte (pe care mi-o cumpãr cât de curând). Cu interludii stranii: defileu de modã hieratic, care amestecã actualul cu diverse epoci, scene grotesti, iar critica societãtii de consum, citate din anunturi matrimoniale patetice, vulgare sau hilare. Oameni în sala de asteptare, definiti de un numãr; un bãrbat atletic legat la ochi si suspedant de douã corzi cu pungi de transfuzie; dragul de Bobò jucându-se cu Gianluca, doi arlechini inocenti; scheleticul Nelson (mama spaniolã, tatã italian, nãscut la Cairo si descoperit pe stradã la Napoli) cântând "I did it my way" într-o englezã perfectã, îmbrãcãt numai în chiloti; machiaje exagerate, fete transformate în mãsti, distrugerea tabuului corpurilor perfecte. Scene de vis si cosmar, care-mi aminteau de viziunile din filmele felliniene. Penultima scenã: întins pe scenã, îmbrãcat în alb, regizorul/actor are viziunea unui cortegiu funerar de cosmar: fete deformate de grimase, machiate grotesc, învesmântate în negru. Încheind periplul, Pippo Delbono se dezbraca de haine/învelisul pamântesc (pâna la chiloti, totusi) si danseazã copilãreste pe cântecul lui Aznavour "Emmenez-moi".

Cã mi-a plãcut e putin spus, m-a miscat pâna la lacrimi în schimb. Le-am dus câteva flori albe, nu aveam pentru toti, le-am împartit cum am apucat sirului de actori care iesiserã la rampã tinându-se de mânã. Cum florile stricau tabloul acela final, le-au depus pe masa albã si lungã din decor când s-au întors. Numai Bobò a pãstrat-o. A îmbatrânit, dar zâmbetul si privirea lui sunt aceleasi.

Bobò si Gianluca, foto aici: http://vscarmelobene.blogspot.com/2008/04/il-teatro-della-verit.html

P.S. Tocmai mi-am comandat douã cãrti de Brodkey, "This Wild Darkness" si "My Venice":)

FTA II - Eonnagata, amestec putin inspirat

Foto: http://minasdeouro.glamurama.uol.com.br/wp-content/uploads/2009/05/eonnagata1.jpg

Se ia o poveste controversata, cu iz de legenda: Chevalier d'Éon, adicã Charles-Geneviève-Louis-Auguste-André-Timothée d'Éon de Beaumont. Multiple talente cultivate pe fondul unei incertitudini sexuale, un destin cu multe suisuri si coborâsuri. Se pune într-un shaker cu tehnica onnagata din teatrul kabuki, coregraful britanic contemporan Russell Maliphant, steaua baletului clasic si contemporan Sylvie Guillem, costume de Alexander McQueen, totul sub bagheta magicã a maestrului regizorul-actor din Québec Robert Lepage. Ar trebui sa iasã ceva aproape miraculos, rafinat, de o luminozitate dureroasã. Si momentele care-ti taie rãsuflarea ilumineazã pe alocuri spectacolul.

Russell Maliphant e un bãrbat deghizat în femeie, la curtea Rusiei, Sylvie Guillem e o femeie deghizatã în bãrbat, la Londra. Robert Lepage este întruparea celor douã naturi, când împacat, când sfâsiat.

Dar se vorbeste prea putin pentru a fi o piesã de teatru si dansul nu atinge cotele sublimului, absolut posibile pentru coregraf si interpretã. Cum spuneam, sunt momente, dar spectacolul este inegal, mai ales cã referintele japoneze sunt total rupte de context, Chevalier d'Eon fiind pe deasupra un ilustru spadasin, nu un maestru al artelor martiale. Daca toatã povestea ar fi fost transferatã în spatiul japonez, cred ca ar fi fost ok.

În plus, nici structura nu mi s-a pãrut prea inspiratã. La început Robert Lepage, deghizat în raisonneur vine si ne spune despre ce este vorba, adicã povesteste pe scurt biografia cavalerului. Apoi momentele vietii îi sunt ilustrate prin diverse secvente. Scurtele monologuri sunt recitate fie de Russell Maliphant (cu un delicios accent englez), fie de Sylvie Guillem sau de regizor, depinzând de ce moment ilustra fiecare. Mi-a dat senzatia de tablouri vivante. Iar ideea unor mese imense care-si schimbau continuu destinatia si semnificatia n-a fãcut decât sa îngreuneze miscãrile interpretilor, nevoiti sã le rãstoarne si sã le mute.

Admirabilã confruntarea dintre cele douã naturi în acelasi corp si interpretarea ei, luminile, costumele, unele momente coregrafice, efortul lui Robert Lepage se a se integra în coregrafie, fiind la prima experientã. Dar un spectacol inegal poate fi cel mult interesant, nu bun, nu exceptional, de la aceste trei nume de renume în artele scenei si o poveste mai mult decât ofertantã mã asteptam la perfectiune.

FTA I - Opera tãrãneascã - of, ungurii astia

Fotografie: http://www.szinhaz.hu/

Béla Pintér si râsu-plânsu cu dânsu. Parasztopera - tragedie greacã (sau de la Shakespeare citire) foarte comicã, în paie, cu muzicã folcloricã si barocã, joc si voie bunã. Indescriptibilã si imposibil de "cazat" într-un gen. Nu pot spune decât "Ptiu, sã nu-l deochi". Prima impresie, când se lumineazã scena: podeaua acoperitã cu paie (oare le carã cu balotul, le gãsesc pe plan local sau nu sunt paie?) si o orchestrã de babe cu basmale negre, care la o privire mai atentã se dovedesc a fi bãrbati. Clavecin, viori, poate si tambal, nu desluseam în penumbrã.

Cânticele comice, arii, recitative...o gamã muzicalã variatã, în care recunosteam pe alocuri motive familiare, autorii au gãsit muzica din Transilvania, necontaminatã, foarte potrivitã cu piesa. Ceea ce aratã încã o datã cã frontierele si cultura sunt douã notiuni incompatibile. Muzica din Transilvania e patrimoniu românesc sau maghiar? Hai sã-i spunem european.

Intriga: iubiri contrariate, un pastor cu o nevastã focoasã, tãrani sãrmani îmbogãtiti peste noapte, fantasma unui oaspete ucis si jefuit (of, de unde-o fi motivul ãsta care-mi pare atât de familiar? Sigur nu e de la stirile de la ora 5, dar seamãnã). Culmea: un cow-boy cu un penis jumbo size cu sclipici, de care m-as fi putut lipsi. Niscai dansuri tematice de asemenea, reminiscente din epoca de glorie, care-si aveau rostul însa. Sarcasm cu ghiotura, o anumita duiosie si disperarea unei lumi pe cale de disparitie. Am început în zâmbind cu îngãduintã, am râs în hohote si am terminat cu un nod în gât.

Morala: Ca orice artist alternativ din Europa fostã de Est, Béla Pintér &Co. are probleme financiare. Aviz amatorilor.

Teatru si filme en gros si en-détail

Am învãtat un cuvânt nou de aici: Grosskultur, adicãtelea marea culturã, presupun cea oficialã si recunoscutã, care nu include toate grupuletele astea simpatice de muzicã etnicã care misunã pe aici si nici majoritatea filmelor de la Hollywood. Paulo Coelho probabil cã i-ar bate zadarnic la usã. Desi, dacã asta ar fi intentia lui, ar scrie probabil altceva.

Sursa foto: www.philmultic.com/calligraphy

Le Dragon Bleu, spectacol vãzut pe 12 mai, se încadreazã în conceptul de fenomen cultural exceptional, genul care-ti dã fiori si care te face sã uiti de problemele cotidiene. Robert Lepage e un maestru al ambiantelor si al detaliilor subtile, îngemãnând cu nonsalantã proiectiile video cu pictura si versatilitatea decorului cu dansul si muzica. O poveste despre China trebuie neapãrat sã includã caligrafie, imaginea dragonului, dans traditional, dar si aluzii la viata contemporanã: liberalismul limitat, arta contemporanã sacrificatã, interdictia de a avea mai mult de un copil si confruntarea din doua lumi. Si trei destine: o femeie de carierã din Québec, blazata si nitel alcoolicã, o artistã vizualã din China care se joacã cu propriul chip ca o formã de exhibitionism crud si bãrbatul care uneste cele douã existente si cele douã tarâmuri, artist el însusi si proprietarul unei galerii din Shanghai. Shanghai ca ambianta: aeroportul, casa pe douã nivele a lui Pierre, galeria, strãzi parcurse pe bicicletã, un club de noapte cu bar turnant. Totul cu decor minimalist si lux de imaginatie si simbolisticã, caligrafie proiectatã pe ecrane enorme în timpul real al executiei de pilda. Imagini video si fotografice din toate spectacolele, pe siteul oficial al companiei Ex Machina. De-abia astept sã mã duc la Eonnagata vineri, unde maestrul e complice cu Sylvie Guillem si Russell Maliphant, douã stele ale baletului contemporan!

Pe parcurs am vãzut douã filme italiene neobisnuite pentru curentele actuale si un film german plin de haz si moralã administratã inteligent.

La giusta distanza de Carlo Mazzacurati m-a sedus în primul rând prin peisajele umede si cetoase din Veneto, cu suprafete întinse de apã, de te-ai putea crede în Olanda. Senzatia de izolare, anotimpul rãcoros, câmpiile pustii, arborii risipiti, toate au rolul lor, incluzând fermecãtoarea cafenea Pedrocchi, un clasic reper din Padova. Nimic de-a face cu Italia solarã si aglomeratã din alte filme. Nici cu gãlãgia voioasã si dramele plin de tipete pâna la epuizarea atentiei si rãbdãrii spectatorului. O dramã simplã, profundã, cu accente comice care dau senzatia de autenticitate, de rupt din viatã. Douã povesti paralele - adolescentul aspirant ziarist si învãtãtoarea fermecãtoare si urbano-contemporanã (e-mail addict, adepta sexului liber, fumãtoare de marijuana, pe cale sã plece în misiune umanitarã în Brazilia), venitã dintr-un mare oras în burgul provincial si cumva uitat de lume, unde pescuitul unui ton urias e un mare eveniment. M-am amuzat teribil de prezenta sotiei românce - capricioasã, geloasã, toapã si apucãtoare, pescuitã la rândul ei pe Internet. Evident cãsãtoritã cu un tip gras, ignorant, care a fãcut bani ducând bogãtasii la pescuit si flirteazã cu cine apucã. De protagonistul povestii de dragoste, actorul tunisian Ahmed Hefiane, m-as putea îndrãgosti si mâine, pentru sensibilitate si discretie, pentru privirea caldã, uneori malitioasã. Si dacã as fi bãrbat, si de Valentina Lodovini, cu care înfiripã o idilã idealã. Subiectele care ne dau de gândit pe parcurs sunt conditia ziaristului într-un cadru restrâns, apropiat lui; viata într-o comunitate izolatã si raportul ei cu "celãlalt", cu "strãinul". Mi-a plãcut rezolvarea amândurora, desi solutia crimei mi s-a pãrut cam însãilatã.

"All'amore assente" de bolognezul Andrea Adriatico nu mã voi opri mult pentru cã mi-a pisat mãruntel nervii si rãbdarea cu simbolismul fortat si pretiozitatea intelectualã. M-am sãturat de oniric de când cu filmele metaforice ale lui Dan Pita, care avea scuza de a nu putea face altceva pe atunci. Fragmentul gay nu mi se pãrea necesar, plus cã a trecut ceva timp de când Antonioni studia angoasele burgheziei. Un film gri ca si ambianta lui. Pãcat de premisã si intentie. Si de Milena Vukotic pe care parcã am vãzut-o în filmele lui Fellini.

"Free Rainer - Dein Fernseher lügt" (Televizorul tãu minte), m-a amuzat, m-a întristat, m-a revoltat, m-a bucurat cu alte cuvinte. Mai ales cã Moritz Bleibtreu tinea pe umeri motivatia filmului. Cred cã le-ar prinde tare bine si românilor sã-l vadã. Premisa e fantezistã - un producãtor TV de succes, cocaino si vitezoman are o revelatie în urma unui accident si decide sã nu mai prosteascã poporul cu televizorul. E un fel de Fãt Frumos, în echipã cu Ileana si Ochila, Sfarmã Coduri de Computere, Setilã (de alcool) si un fel de clovn indian foarte eficace pentru economia filmului. Bineînteles ca au de luptat cu Spânul si Împãratul Rosu ca sã-i salveze pe bietii supusi fermecati de puterile malefice ale tubului catodic. Caracterele nu au profunzime, sunt construite din clisee si neexplicate.

Sursa foto: http://berlinlaurabraun.wordpress.com/2009/03/16

Ca si în Edukators - Die fetten Jahre sind vorbei, Berlinul e în contrast puternic cu orãselul linistit, e orasul tentacular unde se produc showurile tv, care înghite personalitatea si o transformã dupã plac. Nu întâmplãtor îngerul salvator ne apare pentru prima oarã retras într-o masinã, la marginea unui lac cufundat în ceatã. Apa are un rol purificator, Rainer nu stie încã sã înoate, "ea" îl va învãta, îl va pune în contact cu adevãrata sa naturã, coruptã de bani si putere. Valorile si strategiile de viatã promovate: solidaritate comunitarã, simplitate, renuntarea la proprietãtile/obiectele scumpe care ne tin legati mai mult decât relatiile umane, renuntarea la carierã în favoarea prietenilor si familiei, combaterea show-bizului si a consumului, sunt aceleasi din The Edukators, vom vedea la filmul urmãtor dacã regizorul si-a pierdut nitel imaginatia si devine redundant. Una peste alta, e un film ok, cu vervã, dar ceva îi lipseste sau îi prisoseste.

Mâne Rudo y Cursi, una comedia autenticamente mexicana si vineri din nou Robert Lepage, iar liliacul e-nflorit.

Straniu interludiu

Alexandru Tomescu a cântat la vioarã în Piata Victoriei si a strâns 328 de lei în jumãtate de orã. Si nu orice vioara, ci una Stradivarius, nu stiu eu multe despre muzica clasicã, adicã am o culturã strict generalã în domeniu, dar mãcar atât stiu, cine au fost Stradivari (hehe, îl mai chema si Antonio), Guarneri si Amati, mai ales cã mi-au cãlcat picioarele si pe la Cremona, si ce valoare artisticã au creatiile lor, dincolo de cea monetarã.

Ziaristii au plusat mult pe comparatia cu Joshua Bell care a strâns mult mai putini bani în Washington, în cadrul unui experiment asemãnãtor. Cineva a scris în comentarii cã este irelevant, pentru cã în US existã sãli de concerte în toate orasele mari, cu preturi pe mãsurã si care, slavã Domnului, nu sunt falimentare. Total de acord, everybody who's somebody îsi doreste sã cânte la Carnegie Hall si Lincoln Center. Pe de altã parte publicul potential de la Piata Victoriei e lejer diferit de cel de la Apãratorii Patriei sau Piata Sudului. Eu as face un asemenea experiment la piatã, ca sã-mi fac o idee despre gustul needucat.

Sunt pasionante si comentariile care dau cu bâta în americani, care, vaaaai, sunt mult mai insensibili decât noi. Poate, dar elitele lor sunt cu sigurantã mai sensibile decât ale noastre, pentru cã investesc în culturã, si umplu sãlile de concerte, cu preturi piperate, ca artistii sã poatã fi plãtiti cum meritã. Si dacã în capul românilor s-au urcat toti martafoii, a cui o fi vina? A multimii cu bun-gust înnãscut care se opreste cinci minute la metrou sa asculte un mare violonist în anonimat, nu? Cei care locuiesc în SUA sau Canada au rãspuns cum trebuie, cã ce se vede la fata locului e departe de mintea îngustã a românasilor care se bat cu pumnul în piept.

Nici argumentul cu "întârzia lumea la servici" nu prea tine, concertul experimental fiind la ora 9:00am, orã la care ori ai întârziat deja, ori nu lucrezi, de obicei. Am citit tot acolo cã o functionarã de la Ministerul Finantelor a dat fuga la metrou, o anuntase o colegã cã e Tomescu acolo. Pãi în Germania sau USA nu fuge nici un functionar guvernamental de la birou ca sã vadã ce se întâmplã la metrou.

Pe scurt, mã bucur de initiativa asta, mã bucur cã oamenii au reactionat pozitiv, dar mi se pare total irelevant pentru a evalua gustul majoritãtii si a spune Oh, dar noi suntem mult mai sensibili la frumos decât americanii. Da, si mult mai porniti sã fim distrasi de la treabã. QED Asta nu-i ia nimic din merit lui Alexandru Tomescu, numai cã meritul lui nu cred cã are nici o legãturã. Absolut nici una.

Curãtenia de sezon: Ritualul primãverii de Stijn Celis/ Re-,II de Shen Wei

Foto: John Hall (Re-, II - site GBC)

Mã simt ca si cum m-as fi spãlat pe dinãuntru cu apã rece de izvor, apoi cu apã de flori, împrospãtatã si energizatã, desi n-am dansat eu, ci Grands Ballets Canadiens (pe unde misunã si niste rusi si latino-americani). Grand Ballets are o traditie salutarã pentru mentinerea vitalitãtii: în fiecare an creeazã 5-6 spectacole, cu mari coregrafi invitati din toatã lumea. Un privilegiu pentru noi. Si un bilet la balcon, rândul I, de unde ai o privire de ansamblu superbã, costã între $20 si $35 de dolari. Am dat mai mult numai la Ballets Béjart. Oare la Opera din Bucuresti nu se poate lucra în acelasi mod? Ar avea de profitat si balerinii si publicul.

Ritualul primãverii de Stravinski, coregrafia Stijn Celis: miscãri bruste, sacadate, zvãcnet si pulsatie, dinamicã intensã. 24 de dansatori care se unesc, se despart, în continuã miscare. Contraste puternice de umbrã si luminã, grup compact sau risipit, rochii alb cu rosu-mac si camasi bordo sau negre cu pantaloni cenusii. Coregraful spune cã a lãsat deoparte povestea baletului si a pus accentul numai pe contraste: bãrbat/femeie, grup/individ, putere/fragilitate, calm/agitatie. Orice ar fi încercat sã facã, a iesit ceva minunat, care m-a dus cu gândul exact la palpitatiile mugurilor primãvara, la explozia de energie, la vremea capricioasã.

Re, Part II de Shen Wei, pe care am avut bucuria sã-l admir si acum doi ani, cu "Folding". O încrengãturã de corpuri care se miscã unul în continuarea celuilalt, armonios, în echilibru natural, cu miscãri fluide, pe fondul unor fotografii de la Angkor Vat (of, Doamne, când oi ajunge si eu acolo?) si al sunetelor din junglã, dublate de muzicã traditionalã cambodgianã. Senzatia de fosgãialã din pãdurea tropicalã, de plante încãlcite si explozie de viatã ascunsã dupã perdeaua de vegetatie. Apoi dansatorii se despart si reapar rând pe rând, unduindu-se felin, curgãtor. Partea a doua a fost ceva mai greu de apreciat - corpuri livide aproape goale, miscãri si muzicã foarte lente, pe fondul rãdãcinilor imense care cotropesc zidurile palatului altadatã fastuos (în Cartea Junglei, partea neglijatã de Disney, Mowgli dã peste ruinele unui palat în junglã si un hanger bãtut cu pietre pretioase, obiect râvnit care aduce moartea cu lãcomia pe care o trezeste). Poate o aluzie la timpul fãrã timp, rãbdarea si perseverenta naturii.

Clip de pe siteul GBC

Am iesit de acolo cu o senzatie de plinãtate, nu din cea care te face sã debordezi, ci o deplinãtate seninã, împãcatã, care te face sã cauti un moment de liniste si sã încerci sã prelungesti senzatia de sublim. Dansul, ca si muzica, nu se poate povesti, explica, e vlãstarul momentului.

Eifman Ballet si carnaval do Brasil

Vineri am avut parte de un regal rar, al patrulea de când sunt în Canada, în materie de dans contemporan. Celelalte au fost Love - Béjart Ballet (Lausanne); Masurca Fogo - Pina Bausch Tanz Theater (Wuppertal); The Rite of Spring si Folding - Shen Wei (China, transferat la NY. Din puzzle lipsea Eifman Ballet (Sankt Petersburg - unde visez sa ajung cândva în timpul "noptilor albe", care arata asa la 3am).

Boris Eifman se apropie de dans prin prisma psihanalizei, isi alege destine chinuite, paradoxale si le dã o nouã viatã prin dans. Trupul personificã suferintele spiritului creator. Ceaikovski, Spesivtseva (o mare balerina depresiva), Molière. Sau “Idiotul", "Don Quijote,” "Hamletul rus" - ultimul inspirat de viata tarului Pavel I, fiul lui Ecaterina cea Mare. Starile extreme sunt punti care permit explorarea umanului si meta-umanului din noi.

Eu am vãzut "Ceaikosvki si dublul sãu". Se pare ca genialul compozitor al "Lacului lebedelor" si al "Spãrgãtorului de Nuci" si-a reprimat toatã viata tendintele homosexuale, care scoase la luminã i-ar fi împiedicat ascensiunea artisticã si socialã. Muzica folositã nu este cea din balete, dar existã citate vizuale din cele douã de mai sus. Cred ca imaginea lebedelor este una dintre cele mai dragi mie din baletul clasic. Ele si Giselle, fantasma îndrãgostitã.

Impactul vizual si emotional este foarte puternic, am stat cu sufletul la gurã pe toatã durata spectacolului, care-l înfãtisa pe Ceaikosvki în permanentã luptã cu dublul sãu, cu tentatia, cu sotia sa, Antonina si cu Mecena din umbra, Nadejda von Meck - majestuoasa si sinuoasa in acelasi timp în rochia de satin violet. Un personaj si în viata realã de altfel. Mi-au plãcut mai mult partiturile dansatorilor masculini, un grup de "pãsari negre", cu mult nerv. Performanta expresivã si dramaticã a dansatorilor era sprijinitã de schimbãrile frecvente ale decorului si luminilor. A fost o experientã greu de uitat.

Sâmbãtã am fost la celebrarea carnavalului brazilian la Kola Note, cu o distributie de zile mare, care includea cam toti muzicienii brazilieni cunoscuti de aici: Paulo Ramos, Niko Beki, Monica Freire si Bia. Am descoperit-o pe Andiara, o negresã care rupe tot.

Pe lângã grupul de percutie Estação da Luz a fost invitat si un grup de capoeira - un dans-luptã care îmbinã agilitatea cu gratia, foarte periculos pentru femei, dacã se aflã printre spectatoare, capoeiristii sunt extrem de atrãgãtori prin felul în care miscã. Erau si fete în grup, mã întreb dacã bãrbatii sunt la fel de fascinati de femeile-capoeiristas. Ce n-as da eu sã fiu la fel de felinã...(oftat) În schimb mã pricep la samba, desi pe tocurile ametitoare ale dansatoarelor nu cred cã as rezista nici trei minute.

A fost o searã plinã de energie si voie bunã, nici nu mai tin minte de când nu am dansat atât. Pentru mine dansul este o formã de expresie si defulare, nicidecum exhibitionism fortat. Mã las în voia muzicii si uit de tot, e ca o baie de energie din care ies curãtatã de sentimentele negative. În plus ador naturaletea brazilienilor, care cred cã li se trage de la rasa neagrã, asa zice si dragul meu cubanez, din cauza asta e tara de care se simt ei cel mai aproape din America Latinã. Au o veselie molipsitoare în orice situatie, si în pofida zvonurilor rãuvoitoare sunt oameni seriosi la muncã si cu prietenii. Cel putin asa sunt cei pe care-i cunosc, fac totul din toatã inimã.

Pe vremea fostul ambasador al Braziliei în România, la sfârsitul anilor 90 si începutul decadei ãsteia, la Ambasadã existau cursuri de portughezã gratis, donaserã cãrti unei biblioteci de cartier si o re-botezaserã Antonio Olindo, iar la resedinta ambasadorul dãdea din când în când petreceri minunate. De atunci admiratia si dragostea mea fatã de brazilieni nu a fãcut decât sã creascã.

Anul trecut în martie am ajuns în sfârsit în mult visatul Salvador de Bahia (prima capitalã a tãrii si vechi port pentru debarcarea sclavilor, de unde o puternicã amprentã culturalã africanã, foto aici) si nu am fost dezamãgitã. Am stat la un cuplu de universitari pe care-i întâlnisem doar de douã ori în Montréal si m-au invitat la ei cât ai zice "samba". Cum spuneam, oameni inimosi si energici. La fata locului am vãzut ca muncesc din greu si la ei in tarã, nu numai în Canada.

Inimã de câine, Bulgakov

Am vãzut-o în seara asta în regia unui ucrainean, Gregory Hlady. Am aflat cu surprindere cã a montat în 2007 la Timisoara "Îngerul de foc", poate l-a adus acolo Cristian Theodor Popescu, care s-a întors în România.

Mi-a plãcut, m-a surprins în mod foarte plãcut interpretarea unui actor care-mi displãcea, îl vazusem numai în filme: Paul Ahmarani, în rolul câinelui, botezat Bouboule în loc de Sarik, numele clasic rusesc pentru câini (stiam asta dintr-o poveste de E. Uspenski, aflatã în cartea "Crocodilul Ghena si alte povestiri").

Patru actori francofoni, doi ucraineni si o rusoaicã, scenograf ucrainean (Vladimir Kovalciuk) - autenticitate garantatã. Imaginea mitocanului la putere m-a fãcut sã-mi aduc aminte de ororile comunismului în România, dar si de noii îmbogãtiti inculti, grosolani si hiper-mediatizati. Când am vãzut o copie veche a ziarului "Pravda" si simbolul secerei si ciocanului pe o naframã mi-am dat seama dintr-o datã, acut, cã-mi lipsesc anumite coduri culturale aici, cã ale lor sunt prea diferite, si în plus nu simt deloc nevoia sã le asimilez pentru cã sunt prea legatã de ale mele. Care de fapt sunt numai ale mele, pentru cã am cãlãtorit atât de mult, în sfere culturale atât de diferite, încât nu cred cã voi putea vreodatã sã mã mai simt deplin acasã. Desi aici parcã sunt mai strãinã decât în alte pãrti (Italia, Portugalia, Uruguay sau Buenos Aires de pildã). Da stiu, sunt tãri latine toate, dar cred cã si în Rusia m-as simti mai la locul meu, când am vãzut "12" de Mihalkov îmi sãlta inima de bucurie si nu stiam de ce. Pentru cã recunosteam lãuntric trãiri, moduri de exprimare si gândire, pânã si cuvinte (vinovat - nevinovat, norod, trudã), am iesit plutind de la film.

Vreau la mama, desi nu mãnânc sarmale, ci mai curând plãcintã cu spanac.