Pe scurt Barcelona via Tarragona

Intrarea El Colmado, cu afisul nostru (verde si programul serii)

In Arco de la Virgen, Barcelona



Din Valencia ar fi trebuit sa ajung la Barcelona cu trenul, dar un amic blogger foarte special mi-a deviat parcursul prin Tarragona, cu ruinele ei romane si catedrala absolut fabuloasa (si inchisa cand am ajuns noi la ea:(

Apoi a fost Barcelona la repezeala, de joi pana duminica dupa-amiaza, cu prietenele mele din Canada, fabuloasa Sheri-D Wilson si inimoasa Eliz Robert. Am citit poezii la El Colmado si Arco de la Virgen joi si sambata, iar vineri am ajuns intr-un club de salsa din port.

Cu ocazia asta am descoperit Parcul Montjuic, ca un accent verde splendid plasat deasupra Barcelonei, dotat cu miradoare, citadela, muzeu Joan Miro (coada interminabila, ramane pe toamna) si cimitir istoric si pitoresc sapat in coasta muntelui. Am urcat si in coloana incununata de statuia lui Cristobal Colon/Cristoforo Colombo si am prins parada gigantilor la sarbatoarea locala a cartierului Barceloneta. De cand am citit monografiile lui Robert Hughes mi-am dat seama ca nu pot rata Muzeul National de Arta Catalana, cu vestigiile romanice patinate si atat de vii in naivitatea si fantezia lor.

Montjuic vazut de pe coloana lui Cristobal Colon

Port Vell din Barcelona de pe Montjuic, cu hotelul W

MNAC, sau Muzeul National de Arta Catalana

Altfel a fost un prilej de revederi: Barri Gotic, Palau de la Musica Catalana de Domenech i Montaner, casele lui Gaudi Mila si Battlo, strajuita de alte doua capodopere moderniste: casa Lleo Morera de autorul lui Palau si casa Amatller de Puig i Cadafalch. Ce nu prea imi place la mie la Barcelona e aerul trendy contemporan, suficient si superficial, dar e usor sa treci peste. Pe de alta parte catalanii par satui de turisti ca de mere acre, am avut parte de servicii execrabile in vreo patru locuri, de parca venisem sa cerem de pomana, nu sa platim. Doua dintre ele nu aveau decat meniul in catalana, la Cafe Mauri chiar ne-au facut sa parasim localul cu aroganta lor, in alta parte au incurcat comanda, acum si indolenta din Romania pare suportabila pe langa tupeul de acolo.

O noua prietena m-a purtat pe culoarele Universitatii Pompeu Fabra, a carei biblioteca m-a fascinat atat de tare incat tocmai am aplicat la doctorat acolo. E absolut incredibil ca o facultate atat de noua (din 1992) sa aiba asemenea dotari. Sau mai bine zis, e jenant ca Universitatea Bucuresti nu-i ajunge nici pana la glezna. Mi-am dat seama in Canada ca in Romania nu poti avea decat notiunea vaga a unui lacas dedicat educatiei, care ar trebui sa-ti ofere in primul rand resurse de studio (recte biblioteci) si nu prelegeri. Noroc acum cu programul Erasmus.

Un loc intitulat foarte inspirat La Paciencia. Rabdarea se educa de dimineata, aici a fost de mic dejun.

Vechea intrare de la Palau de la Musica Catalana (Orfeo Catala)

Gigantii din Barceloneta

Langostinos pe plaja Nova Icaria

Biblioteca Universitatii Pompeu Fabra

Barcelona, a reveure!

NB ceea ce m-a impresionat extrem de pozitiv in Spania e faptul ca recicleaza, toti prietenii la care am stat au preocuparea asta. In Barcelona miscarea ecologica este chiar foarte puternica.

Happy Holidays/ Joyeuses Fêtes

Nu e politically correct, ci chiar lipsit de tact sã urezi Crãciun Fericit în dreapta si în stânga, din cauza asta sintagmele încetãtenite pentru vremea Crãciunului sunt temps des fêtes si holiday season. Le e mai usor comerciantilor sã-i atragã astfel si pe pakistanezi, maghrebini, indieni, si alte natii necrestine. Crãciunul e doar shopping season, de ce sã-l acaparãm noi, crestinii? Cã ni se trage de la Saturnalii sau Soarele Nebiruit , probabil si Yule, si de fapt habar n-avem când s-a nãscut Isus (poate era în zodia Vãrsatorului, doar predica iubirea universalã, sau a Pestilor, cã doar ãsta a fost simbolul secret al crestinilor de la începuturi) e un fapt secundar. Oricum în Québec bisericile abandonate pot fi transformate în condominium, Domnul fie cu tine.

Recunosc, lehamitea care mã ia pe sus în asemenea ocazii tocmai îsi atinge apogeul. Mi-ar plãcea sã fiu într-un sat de munte din România. Undeva în Maramures sau Bucovina, unde obiceiurile pãgâne au fãcut casã bunã cu cele crestine, si "mascatii" nu sunt brigada anti-tero. Probabil n-as putea mânca mare lucru pe-acolo, doar o mãmãligã cu ceva, porcul fiind animalul nostru sfânt, simbolic si sacrificial, dupã cum se si povesteste. Nu mor eu de la mirosul de sarmale, dar de la cârnati lesin cu sigurantã, si nu de poftã. Dar m-as simti bine printre ce-a mai rãmas din oamenii de acolo. Aici românii îsi umflã frigiderul, dau eventual o raitã pe la bisericã si se înroleazã în hoarda de shopping, în semn de integrare deplinã, mai ales pe 26 decembrie, Boxing Day, ziua reducerilor si coada cozilor.

Mi-e dor de casã, de casa noastrã din copilãrie, de mesele si vizitele de familie. Noi eram putini, la un moment dat eu, mama si bunicii, cu ceva variatii pe parcurs, ramânând într-un final cu mama si sora mea. Dar eram legati de tot felul de neamuri si rubedenii, veri de-ai bunicului si de-ai bunicii, mai aromâni si mai sasi, dupã caz, între Crãciun si Anul Nou nu mai pridideam cu sãrbãtoritul. Acum avem niste veri în Orlando, Florida, pe care de-abia i-am regãsit, o verisoarã la Paris, un vãr la NY. Cu pãrintii lor ne vorbeam si ne vizitam, ne veneau felicitãrile negresit de la Salbertrand si München. Cum necum de sãrbãtori aveam cele cuvenite, dar mai ales ni se lumina casa de la micii colindãtori si de la oaspeti. Mi-e dor de bunici, de unchii si mãtusile mele, care, vai, au plecat dintre noi, mi-e dor de lumea pe care si-o croiserã ei si în care am crescut cu lipsuri si bombãneli, dar multa dragoste si multã frumusete, care crestea în cozonaci, în O Tannenbaum (rãmãsitele de culturã germanã din familie), în agitatia si bucuria de a împãrtãsi a acelor zile. Nici cu douã kilograme de somon afumat, un banc de stridii si valuri de sampanie nu le mai pot recupera. Mã tem cã pentru moment Crãciunul e pentru mine un timp al amintirii si al tristetii, si as vrea sa treacã repede si sã plec în Cuba, doar asa sunt eu cel mai fericitã, tot pe drum, pe drum, pe drum.

Pe 25 am chemat la masa câtiva prieteni care stiu cã sunt si ei singuri aici si dependenti de invitatii: Andrea si Kirsten din Germania si Petter din Norvegia, se pare cã voi avea si un musafir necunoscut din Barcelona, dacã nu mã duc eu în Catalunya (încã) vine ea la mine. Cu prietenii brazilieni s-ar putea sã mã vãd vineri seara. Desi m-au invitat pe 24, mã duc la vecina româncã, sã împodobim brãdutul, i-l dãruiesc ei si mai ales bãietelului, Andrei. Eu sper sã nu mai am nevoie de el în Canada, iar la anul de Crãciun vreau un Caganer.

Montréal multicultural

Mi-a pierit cheful de scris în ultima vreme, din varii motive. Evident unul ar fi bulibãseala alegerilor din România, altul faptul cã mã zbat sã iau o hotarâre asupra întoarcerii în Europa (unde si cum?). Nu-i usor sã-mi pun gaj la masa de joc relatia; sã-mi las tabieturile, cuibul cald si confortabil, apreciat de toti oaspetii; prietenii din toate colturile planetei; supermarketul cu tot felul de trufandale, care-mi aduce bunãtãtile în prag pentru un dolar.

Ce frumos ar fi dacã viata mea aici ar fi definitã numai de diversitatea culturilor cu care intru în contact, dacã provincia asta francofonã ar fi mai putin impenetrabilã si defensivã. Ce bine ar fi sã pot trãi într-o zonã limitatã de confort. De curând o prietenã din USA, plecatã prin cãsãtorie, mã întreba de ce am mai venit în Canada dacã-mi doresc sa fiu mai aproape de casã. Ca emigrant independent în 2004 nu prea aveam loc de întors, singurele variante erau loteria vizelor SUA, Noua Zeelandã sau Australia. Si Canada, mai ales Montréalul pe care-l stiam pe atunci francofon, nu si multicultural, mi se pãrea cea mai onestã solutie, desi pe mine mã trãgea ata spre Italia pe atunci, inclusiv din motive sentimentale.

Am fãcut un mariaj de complezentã, cu bãrbatul "good on paper", o tarã neutrã si cuminticã unde eu am un "profil interesant", dar care nu se încadreazã în tipare. O tarã la urma urmei complexatã de scurtimea propriei istorii si lipsa unui mit fondator ca "Founding Fathers" în USA. Nu cã în România am avea vreun tãtuc, la cât de cârpite au fost si unirile noastre, greu de decis cine-i "pãrintele natiunii", cã Bucur ciobanul e doar pãrintele Bucurestilor. Conversându-mã si eu cu mintile canadiene luminate de prin jur am aflat cã de fapt economia localã depinde covârsitor de Statele Unite si de exploatarea propriilor rezerve naturale, fiindcã nu exceleazã în alte industrii (mai putin farmaceuticã si aviaticã as spune, care se aflã chiar la Montréal). O tarã bunã pentru tehnocrati si cercetãtori, cum am mai scris, tot respectul, dar eu nu fac parte dintre ei. Si români care nu-si doresc decât o viatã linistitã, as adãuga, cu vacante all inclusive si casã în suburbii. A fost frumos cât mi-am fãcut masterul, acum vãd Canada ca pe un fel de purgatoriu, în care am învãtat sa trãiesc si sã mã gospodãresc singurã, o altã încercare dintre cele douãsprezece ale lui Heracle. I don't belong here. Poate nicãieri, dar în mod cert e momentul sã mã misc. În 2004 nu aveam drept de muncã în UE, acum am, si acolo experienta diversã si internationalã si limbile strãine constituie un atu, aici o ciudãtenie admirabilã. Si da, recunosc, nu vreau sã mã adaptez standardelor, chiar dacã asta înseamnã iar nesigurantã, framântãri, bocete. Cred cã am ajuns la un stadiu în care sunt oarecum blindatã, si am suficientã încredere în energiile bune ale universului (nu, nu în sensul dat de Coelho, ci în sensul în care ajung uneori sã le simt, gratie generozitãtii mamei naturã). Pentru moment mã simt cumva într-o situatie de suspendare între douã planuri, care a avut avantajele ei, dar începe sã mã irite.

Una dintre marile surprize ale orasului de pe St. Laurent a fost amestecul de culturi, natii si rase. Poti gasi ce mâncare, cult religios sau muzicã doresti, ba chiar si vestminte traditionale, cu putin efort (ii si itari nu:) Cursuri de salsa, tango, flamenco si bharata natyam. Mai toate comunitãtile au un ziar propriu si ansambluri folclorice. Nu mã asteptam sã-mi pot gãsi interlocutori în spaniolã si italianã atât de usor, din primele saptamâni de la sosire, cãutând pe Google español Montréal. Saptamâna trecutã le-am avut invitate la ratzã pe varzã pe ex-directoarea mea de tezã (fost decan al Facultãtii de comunicare din Montevideo, de la Universitatea Catolica) si o prietenã literatã din Argentina, poetã, eseistã si profesoarã, pasionatã de psihanaliza jungiana. Una are vârsta mamei, sapte fete acasã si pãrinti venerabili, doctoratul si l-a fãcut în Spania, nu stiu prin ce eforturi mirobolante, cealaltã e de peste douãzeci de ani aici si e divortatã, stã cu fata de 15 ani. Amândouã debordeazã de vervã, sunt talentate si pline de umor. Dar vorbesc despre întoarcerea în sud, nici nu le trece prin cap sã considere Canada acasã.

Nu vreau sã mã simt asa si peste zece ani, prefer sã-mi asum riscul de a nu-mi gãsi locul nici în altã parte. Duminicã am fost la masã la un prieten catalan aflat într-un stagiu de trei luni, fizician fiind, care ne-a mãrturisit cu mâna pe inimã ca în ciuda burselor si avantajelor pe care i le oferã cea mai vestitã universitate de aici (McGill) si cea din San Diego, el n-ar putea pãrãsi niciodatã Spania. Stie ce înseamnã asta, dar acceptã dezavantajele, pentru cã nu vrea sã trãiascã pentru carierã.

Asadar, vine, vine primãvara...la altii, aici de-abia prin mai dau primele frunze, oi veni si eu cu ea.

De ce nu Canada sau Canada, de ce nu?

E o întrebare care ma pune în cumpãna de ceva vreme, o tot framânt si modelez ca pe o bucatã de plastilinã, mintea mea joacã ping-pong cu ea pânã când pierd firul rationamentului. Oricui mi-ar spune cã vrea sã emigreze în Canada i-as zice sa vinã mai întâi în vizitã si pe cât posibil sa exploreze piata de muncã. N-as sfãtui pe nimeni sã nu vinã, e o tarã frumoasã, cam întinsã, cu distante uriase între orasele importante. Montréal e aproape de Ottawa si de capitala Québecului - Ville de Québec (câtã imaginatie! Capitala statului New York...ghici ghicitoare mea? Albany, sâc).

E curat, primãvara si vara apar ronduri de flori minunat aranjate si îngrijite, autobuzele vin la timp, au orare afisate în statie de obicei, si se stã la coadã la urcare, primul venit, primul servit. Sunt parcuri în fiecare cartier, multe cu zone de picnic, unde se adunã francofoni, anglofoni si alofoni la grãtar: indieni, arabi, vietnamezi, români, latino-americani. Copiii au locuri de joacã speciale în parcuri, cu tot felul de tobogane si nãzdrãvãnii. Spun asta pentru cã cineva m-a întrebat dacã e o tarã bunã sa-ti cresti copiii. Eh, am crescut noi pionieri, si uite ce departe am ajuns:) Presupun cã da, dar si aici apar stiri despre copii abuzati, rãpiti, ucisi. Dintre toate orasele cunoscute Montréal mi se pare unul dintre cele mai sigure, în pofida stirilor despre cutare înjunghiere sau reglare de conturi, într-un procentaj minim astea existã peste tot. Dar...se dau spargeri, asta da, cunosc patru persoane care au pãtit-o, la mine în bloc au intrat cam în trei apartamente anul trecut, în blocul de alãturi anul ãsta, pe scara de incendiu, ascunsã privirilor.

Montréal e orasul festivalurilor: teatru, dans, film, umor, muzicã. Motul fiind cel de jazz din luna iulie, unde pe scenele în aer liber se aud mai mult ritmurile altor culturi, din India în Capul Verde. La supermarket gãsesti orice; numai la pâine au nu stiu câte sortimente, lipii indiene, afgane, libaneze, tortillas mexicane, pâine kasher, bagheta frantuzeascã si ciabatta italieneascã, din toate combinatiile de cereale posibile. Înnebunesti încercând sã alegi. Nici cu restaurantele nu e mai usor, rãmâi flãmând tot oscilând între tailandeze, vietnameze, latino-americane, portugheze si italienesti, mai toate gestionate de nativi ai tarilor respective.

Prin cafenele si bãrulete concertele te poartã si ele pe plaiuri îndepãrtate sau apropiate, e si rock, si chanson française, reggae si salsa. Numele cu renume ne tot viziteazã, dacã-i trece burtica lui Dave Gahan, Depeche Mode vor fi prezenti pe 25 iulie. De dansat - pe alese: dance, trance, oldies but goldies, tiganeasca din Balcani, salsa si tango.

Cine vrea sã înoate poate merge la unul dintre lacurile dimprejur, unde poti închiria si kayak sau canoe (aici e patria lor, kayakul e inuit si canoea amerindiana). Cine vrea pe munte si prin pãdure are de unde alege, colea peste granitã în USA poti face trasee de 10 - 11 ore.

Eu trãiesc nu numai înconjuratã de toate activitãtile astea, ci trãindu-le din plin, încerc sã fiu cât mai selectivã ca sã nu alerg ca o gãinã fãrã cap de colo-colo ajungând sã nu mai înteleg nimic. Si totusi...mã apasã lipsa unui trunchi cultural solid de care sã se lipeascã si pe care sã-l regenereze si sã-l ramifice toate natiile care se pripãsesc pe aici. În ciuda eforturilor de a afirma cultura si istoria québécoise, nu pot uita cã natiile native: inuiti, cree, micmac, algonquin, huron, si Dumnezeu stie câte, sunt marginalizate si auzi de ele doar pe la vreun festival sau în cazul discriminãrii pozitive. În ciuda eforturile guvernului québécois de aduce cât mai multi emigranti calificati, nu putini sunt medicii care conduc taxiuri.

Depinde de ceea ce cautã fiecare, multi vin aici în cãutarea unei bunãstãri materiale relative: o casã (care se va afla la periferie, obligatoriu, fãcutã din materiale mediocre si usor de confundat cu orice casã din jur, creditatã pe 25 de ani), o masinã, cumpãrãturi la supermarket si la mall, picnicuri si grãtare, vacante all-inclusive în Cuba, Republica Dominicanã si Mexic - ignorând cultura localã cu bunele si relele ei, mai putin niscai dansuri tropicale si mariachi. Pentru cineva venit dintr-un orãsel de provincie prãfuit, sau care locuia într-un apartament sordid "la bloc", toatã fervoarea multiculturalã a Montréalului e o manã cereascã. Cine a fost functionar la bancã, arhivist, inginer IT, în domeniul aeronautic sau al telecomunicatiilor, mecanic auto, bucãtar, art director în publicitate, are sanse sa lucreze în acelasi domeniu si la acelasi nivel dupa 3-4 ani, depinde de noroc. Chiar pentru bioingineri, geneticieni, e mult mai bine la Montréal, e o industrie în plinã înflorire, întreprinderile farmaceutice prosperã aici. Dreptul nu este recunoscut, nici contabilitatea, marketingul sau publicitatea/client service - numai dacã ai lucrat la vreo mare internationalã gen McCann, pentru clienti la fel de cunoscuti. Stiu un singur caz, din Bulgaria, si lucreaza la o firmã localã, nu la cea unde lucra la Sofia. Medicii ar trebui sa refacã si ei universitatea, asistentele au de fãcut ceva mai putine cursuri si sunt la mare cãutare.

Cei care nu vor sã lucreze într-un call center, la tejghea de bar sau cafenea, mai bine se întorc la scoalã. Dar nu oricum, unii fac greseala de a se duce direct acolo - aici nici nu se uitã la curriculum vitae dacã nu ai experientã localã, poti sã faci oricâte scoli. Prima e de obicei de survival jobs, eu mi-am halit economiile si am rezistat patru luni fãrã sã vând pantofi, sã fac cafele sau sã ametesc oamenii la telefon. Am o prietenã care a prins o slujbã de head hunter foarte bine plãtitã (au clienti mari), datoritã faptului cã a fost recomandatã de contabilul firmei, fãrã nici o experientã în resurse umane. Diferenta între relatiile de aici si din România este cã un incompetent nu va primi niciodatã jobul, indiferent cine îl recomandã. Si pe incompetenti de fapt nu-i recomandã nimeni, pentru cã automat cine te sustine îsi pierde credibilitatea.

Ah, uitam, vacantele sunt scurte, pornesc cam de la douã saptãmâni, si dupã fiecare cinci ani la aceeasi firmã mai capeti una. Pleci din firmã, pierzi prelungirea vacantei. Cei mai generosi oferã patru. Mai sunt câteva zile libere presãrate de-a lungul anului. Cam greu sã-ti faci o vacantã adevãratã în Europa, Asia sau America de Sud în conditiile astea, de mare distantã, bilete scumpe si timp putin. Eu personal as prefera sã fiu aproape de Europa si sã-mi iau mini vacante în Suedia sau Portugalia, de pildã, pe unde am rude si prieteni, as acoperi toatã harta în felul ãsta.

Una peste alta, îmi place America de Nord numai temporar, dar îmi place. Pentru cei cu pregãtire tehnicã, buni profesionisti, poate Canada e sansa la o viatã departe de aglomeratie, praf, mitocãnie. Si pentru cei dispusi sã se reorienteze (profesorii de englezã si francezã au de lucru), sa facã o scoalã de bucãtarie sau masoterapie, un certificat în resurse umane, agentii imobiliari chiar pot câstiga foarte bine, multi români asta fac aici.

N.B. Sistemul medical e la pamânt, din fericire nu am avut de-a face cu el, dar am o prietenã care a stat 8 ore la urgente, altfel programãrile la medicul specialist se fac cu câteva luni înainte. Si nici cu diagnosticãrile nu stau prea bine.

Maniere si comunicare

Câte bordeie, atâtea obiceie:

Scena 1 - La final de "Eonnagata" un tânar domn, spre 27 - 28 de ani, suiera de zor lânga noi. Având în vedere ca vârsta îsi spune cuvântul si eu devin o doamnã usor iritabilã, i-am spus ca la teatru nu se fluierã, înseamnã ca nu ai apreciat spectacolul. N-a mai fluierat, iar când s-au terminat aplauzele m-a întrebat candid, cu accent neaos québécois: "Cum ati spus, ca nu se fluierã, pentru cã înseamnã ca nu-mi place? Dar chiar mi-a plãcut foarte mult. Multumesc, nu stiam." "Cu plãcere. În cel mai bun caz poti striga "Bravo!". M-a lãsat mascã. Prietena cu care eram mi-a zis ca în România poate as fi riscat sã mã ia la bãtaie.

Scena 2 - Azi dimineatã în autobuz, dupã mine urcã tot un tânãr domn, aparent arab, usor grizonat, foarte dichisit - pantaloni bej, cãmasã albã de in, pantofi asortati, ochelari DKNY. Aici autobuzele au un sistem de frânare foarte puternic si foarte brusc, ca atare trebuie sã te tii de barã si cu dintii dacã poti. Omul stãtea chiar lângã sofer, în usã, din cauza aglomeratiei. Soferul haitian îl atentioneazã, cam brusc, în francezã "Tin-te bine, cã nu esti în croazierã". Elegantul î rãspunde cã nu stie francezã, sã-i spunã în englezã. Soferul mai boscorodeste el ceva în barbã si scapã un "Go to Toronto". Ha! Atâta i-a trebuit. Domnul profund jignit i-a sãrit la beregatã, noi care eram prin preajmã am început sã hãulim, din instict de conservare, ca sã-i atragem atentia. Dupã care au început sã curgã insultele "You're an idiot, damn stupid It's none of your business where I should live. You should go back to your country". Si se întoarce retoric spre public: "I will go back to my country, I am just a student here", publicul chicoteste. Continuã cocoseala si ajunge sã sune la politie: "Alo, am probleme cu un sofer...dã numãrul autobuzului...asa, mergem spre Guy Concordia...." le povesteste versiunea lui "My name is Mohamad". La o statie înainte metrou apare politia, noi care eram grãbiti am coborât, nu stiu dacã a rãmas cineva sã-l asiste pe sofer. Sper ca Mohamad bey s-a ales cu o amendã, cã ne-a pus tuturor vietile în pericol, putea sã sune la politie fãrã sã fie agresiv cu soferul care putea într-adevãr, sa tacã, daca tot nu era nici el bilingv.

Eu - Altul, Celãlalt

Chiar nu stiam despre ce sã mai scriu, prinsã cu ultimele corecturi la tezã, stiri despre gripa porcinã care nu e porceascã, stiri care nu mai sunt noutãti despre coruptia, porceascã de data asta, din România.

Si mi-a venit ideea de aici si de aici, cu gândul la Pirandello "Uno, nessuno e centomilla" si Max Frisch "Eu nu sunt Stiller" (nici eu nu sunt Antoaneta întotdeauna, sau nu cea din capul meu, sau nu cea din mintea altora). Sau cu gândul la "Gegen die Wand" si "Die andere Seite" de Fatih Akin. Am mai scris despre identitate si emigrare, dar demult, pe blogul în englezã.

Toti suntem obsedati de identitate si auto-cunoastere, de-aia facem tot felul de teste idioate (cine le face). Tot sperãm sã avem revelatia genialitãtii, sau o scuzã pentru mediocritate - hocus pocus. Ne strãduim sã ne conformãm ideii noastre despre noi, sau, mai rãu, unui mulaj care sã-i satisfacã pe ceilalti, sã ne facã iubiti sau/si celebri.

Acum ceva vreme prietena mea Cristina din USA îsi exprima îngrijorarea în privina identitãtii noastre hibride. Noi emigrantii, suflete pierdute si rãtãcind între douã dimensiuni incompatibile, cu fundul in doua luntri. Eu mã simt ca o amfibie, care are nevoie de pãmânt si apã în aceeasi mãsurã, nu mai sunt în România de mult, nu mai intru în tiparele de acolo, dar nici aici nu mã regãsesc. Îmi spun cã hainele unei singure culturi/tãri/limbi, sunt prea strâmte. O multi-identitate ambiguã, de cetãtean al lumii, îti dã abilitatea de a vedea lumea cu ochi de pisicã si de peste în acelasi timp. Si cumva de departe, ajung sã nu mã mai implic total nicicum, întotdeauna cealaltã parte din mine va privi prin altã prismã.

Noi, ãstia, intelectualii, avem nevoie de definitii, teorii, sã ne fixãm cu bolduri fluturii din stomac, si sã le dãm nume latinesti. Ne tot analizãm gândurile si emotiile si le dãm nume. Identitate, a apartine (to belong), etc. Legati de cuvinte si concepte de mâini si de picioare (A Word's Child - Iris Murdoch). Our sight always blinded by aestethics. Stiu cã nu mã pot desprinde.

Trãiesc într-o lume de emigranti, nici mãcar nu mã simt prea curajoasã printre toti cei care au venit aici aproape izmanã pe cãlãtor, fãrã sã stie limba, fãrã educatie, la prima iesire din vizuinã. Cât valoreazã gândurile noastre existentiale, când viata noastrã oglindeste o adaptare prea usoarã, înselãtoare? Am vrea sã ne luptãm, sã sãrim peste obstacole, sã ne simtim imigranti, si când colo suntem atât de legali, de integrati la suprafatã, în adâncul nostru refuzãm asta asa cum am refuzat cândva România. "Jocul ideilor e jocul ielelor" Te hipnotizeazã si îti furã ideea limanului. Dacã pun în balantã toate experientele, conversatiile si lecturile, diferenta cea mare nu este de fapt între localnici si emigranti, ci între sedentari si cãlãtori, între cei care dau brusc lumea lor pe cea de aici fãrã nici o referintã intermediarã, si cei pentru care Canada este doar o etapã, nu întruchiparea providentei. Diferenta între sisteme de referintã inertiale si combinarea sistemelor de referintã.

Pânã la urmã mã consolez cu ideea cã viata, ca si Dumnezeu si pragul mortii, e impenetrabilã. De ce atâtea întrebãri? Cum zice Voltaire prin glasul lui Pangloss, "Tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles". Et surtout, "il faut cultiver notre jardin".

Incident

Ieri în autobuz eram cufundatã în gânduri despre România, din cauza unui articol despre situatia economicã si socialã din provincie, când acesta s-a oprit în statia mea (sistemul de frânare al autobuzelor locale în general actioneaza atât de brusc încât trebuie sã te tii zdravãn de ce apuci ca sã nu fii catapultat cine stie unde), o femeie a cãzut grãmadã peste mine. La coborâre pãrea foarte dezorientatã si ajunsã în stradã nu se tinea prea bine pe picioare. Brusc am realizat cã România e foarte departe, în schimb cineva are nevoie poate de ajutor chiar alãturi.

M-am apropiat de ea, între timp reusise sã se loveascã de crengile unui arbust care de-abia daca depãsea zona de iarbã, am întrebat-o unde locuieste, dacã merge acasã si o pot însoti. Avea o privire pierdutã, clãtina din cap si vorbea incoerent. În jur de 40 de ani, subtiricã, roscatã cu ochii albastri, avea o geantã si o sacosã de pânzã care-i trãgea bratul în jos. Mirosea nitel a alcool, dar nu pãrea neapãrat beatã. I-am oferit bratul, s-a agãtat cu putere de el si a bâiguit "Je veux mourir. Je ne sais pas. Laval". Hm, Laval e o zonã suburbanã în nordul Montréalului, îndepartatã de cartierul meu. Am întrebat-o dacã acolo locuieste, unde vrea sã meargã, fãrã rezultat. I-am spus cã vreau sã o ajut, cã poate avea încredere în mine, dar trebuie sã-mi spunã ce pot face. "Je veux aller à Laval, avec vous" hohotea, m-a îmbrãtisat chiar. Ok, dar eu nu pot merge în Laval, nu am masinã, nu conduc...si cu ea în metrou în halul acela nu mã puteam duce. Plus ca Lavalul e mare, risipit, si metroul nu merge peste tot.

Tot mergând, am ajuns la intrarea unui bloc scump si am rugat o doamnã care-si plimba cãtelul sã ne lase sa vorbim cu portarul, ca sã pot suna la urgentã (faimosul numãr 911 din filmele americane). În hol o doamnã elegantã si foarte binevoitoare (din Maroc, am aflat mai apoi) a sunat de pe celular si a rãmas sã astepte cu noi. Un vecin, tot un domn arab fin, chiar s-a oferit sã ne conducã la spital, dar am refuzat, spunând cã nu ne putem asuma vreo responsabilitate, mai bine asteptãm ambulanta. Între timp protejata noastrã stãtea pe un taburet, tot agitatã, hohotind intermitent, fãrã lacrimi, spunând cã-i este teamã. Am presupus amândouã cã suferã de o conditie mentalã. Pãrea un om foarte chinuit si foarte singur, dupã cum se agãtase de mine.

Salvarea a ajuns dupã vreo 15 minute, au coborât doi bãrbati, femeia a sãrit ca un arc "J'ai peur" si a iesit, încercând sã plece în directia opusã ambulantei. Încoltitã, a intrat iar în vestibul, dar usa spre hol se închisese automat. Eu am încercat sã le povestesc celor doi ce se întâmplase, dar erau concentrati pe reactiile femeii din fata lor. Au reusit sã intre cu ea în ambulantã si...gata. Noi nu existam. Probabil presupuneau cã nici nu ne interesa ce va urma, cam astea sunt reactiile aici. Am chemat ambulanta, mi-am fãcut datoria, ura si la garã. Vãzând cã se prelungeste asteptarea ne-am dus la casele noastre.

M-am tot framântat asearã. Cine era nefericita, de ce fugea, cum ajunsese în cartier? De ce îi era teamã, era bolnavã sau era o crizã de nervi trecãtoare? Oare am fãcut bine cã am chemat ambulanta? Unde începe si unde se terminã responsabilitatea când întâlnesti pe cineva în dificultate? Colac peste pupãzã am vãzut la stirile ProTv un reportaj sfâsietor despre copiii bolnavi de leucemie, care nu pot fi tratati în tarã pentru cã nu existã un registru al donatorilor de celule stem (dar ungurii au). Iar transplantul în altã tarã costã mult, inclusiv ca timp de asteptare, care poate fi hotãrâtor pentru soarta unui bolnav. Si statul preferã sã dea câteva sute de mii de euro pentru câtiva pacienti în loc sã infiinteze o institutie specializatã pentru înregistrarea donatorilor.

Inuitii sunt minoritate, canadienii suntem noi

Mâine îmi iau cetãtenia canadianã, adicã devin majoritarã. În Canada existã trei minoritãti - First Nations, metisi si inuiti. Existã foarte putine First Nations (numele politically correct dat populatiilor care locuiau pe teritoriul Canadei înainte de nationalizare, noi le spunem indieni, sau amerindieni în cel mai bun caz) care nu trãiesc în rezervatii, inuitii fac parte dintre ele. Noi ãstia mici, emigrantii, suntem...canadieni, la grãmadã: indieni, sud-asiatici, chinezi, arabi, europeni de toate natiile, negri caraibieni, negri africani, latinos. Uniti de Constitutie, pasaport si plata impozitelor.

Despre inuiti cred cã stiam doar vag cã se numesc asa, nu-mi aduc aminte, nici mãcar nu-mi era foarte clar în ce tarã trãiesc. În ce tarã este Cercul Polar? Dar Polul Nord? Noi le spunem eschimosi, unele surse spun ca înseamnã în limba Algonquin "mâncãtori de carne crudã", altele "mesteri de rachete" (snow shoes) sau "vorbitorii unei limbi diferite". Eschimosii trãiesc din Siberia pânã în Alaska, trecând prin Groenlanda (Danemarca) si Canada: Nunavut si Nunavik - ultima regiune aflându-se în nordul Québecului. Inuiti sunt cei din nordul Alaskãi, Groenlanda si Canada.

Desi îmi doresc cu ardoare sã pot petrece ceva timp alãturi de ei si locuim, pur teoretic, în aceeasi tarã, din cauza distantelor enorme si a lipsei infrastructurii de acolo, zborurile sunt enorm de scumpe. Pentru conformitate, gãsiti aici muzicã.

Maci arctici - Ottawa, iunie 2005

Prima mea slujbã la Montréal a fost la salonul de carte, si am avut norocul sã nimeresc la standul unei edituri bune, înfiintatã de un lituanian, acum multã vreme. Din pãcate o vânduse de curând celui mai mare trust de presã de aici: Québecor, fãcut pe acelasi calapod ca trusturile din România: facem orice, bani sã iasã. Am remarcat cã se vindeau foarte bine biografiile, povestile la prima mânã, cu sedintã de autografe si tot tam-tamul. Unde pãzeam eu rafturile am remarcat "Sanaaq", de Mitiarjuk Nappaaluk, o carte scrisã de o inuitã care nu voia sã scrie o carte si nu stia cã scrie una, pur si simplu descria ceea ce trãia. Sanaaq este o femeie inuitã imaginarã pe care o urmãrim în viata de zi cu zi: la pescuit, în iglu iarna, la cort vara, cu câinii, cu cele douã fetite, însãilând cizme si haine, unelte, îngrijindu-se de mentinerea qulliqului aprins (opaitul cu ulei de balenã).

Mãnâncã caribu, grãsime si carne de focã, vertebrele sunt foarte apreciate, le sug, dar si mãruntaiele crude ale unei pãsãri. Pestele este deseori uscat si pãstrat. Totul este fãcut de mânã, uneltele sunt improvizate din lemn, oase, tendoane, pietre. Fetita cea micã îsi face prima pereche de cizmulite la sase ani. Eu la sase ani mã jucam cu pãpusile, evident. Din pielea de focã se fac haine, corturi, încãltãri si kayakuri. Din tendoane se face "atzã", din oase se fac ace. Inuitii stau si la sezãtoare: cântã, danseazã, spun povesti. Desi foarte simplã, cartea este fascinantã si fermecãtoare, si stã mãrturie pentru ingeniozitatea umanã, capacitatea de adaptare la conditiile naturale, chiar armonizarea cu ele.

I-am cumpãrat Sanaaq mamei si m-a apostrofat când a venit aici cã nu am tratat-o cu vertebre crude de focã. În galeriile de artã din Montréal se gãsesc obiecte minunate create de artizanii din nord, la preturi piperate, ca orice artizanat comercializat pe scarã largã. O sã-mi cumpãr ceva, la un moment dat, la urma urmei este singurul suvenir care meritã atentie.

Inuitii din Nunavut, unde se vorbeste mai mult englezã, fac de câtiva ani filme: Atarnajuat the Fast Runner si The Journals of Knut Rasmussen au fost foarte apreciate la festivaluri. Ultimul venit este Before Tomorrow, realizat de femei, dirijate de o regizoare din Québec - Marie-Hélène Cousineau, e drept, dar în spirit traditional. Nu numai cã am vãzut filmul, dar am avut si norocul sã le întâlnesc, doar una dintre ele, asistenta de platou - Carol Kunnuk, vorbea englezã. Ne-am strâns mâinile, ne-am privit în ochi si ne-am zâmbit, eu, românca cosmopolitã si citadinã prin excelentã, Madeline Ivalu si Susan Avingaq - mãruntele, zbârcite, cu ochii mici si vii si un zâmbet care le lumina fata încercatã de vreme. Surprizã maximã - fotografa de platou a filmelor din Igloolik este româncã - Oana Spînu, i-am scris pe e-mail si i-am propus un interviu pentru revista Avantaje, dar nu m-a învrednicit cu un rãspuns, probabil viata ei se desfãsoarã într-o lume paralelã si esentialã. Numele atelierului video dedicat femeilor - Arnait, este pluralul lui arnaq - femeie. Mai multe aici si aici. Filmele sunt lente, dar spre uimirea mea am reusit sã asimilez ritmul, cumva am intuit ca ãsta este ritmul de viatã în Marele Nord si asa trebuie vãzute ca sã poti întelege ceva despre cei de acolo.

Actorul Natar Ungalaq este si artist plastic. Sculpturile inuite sunt uimitor de expresive si miscãtoare, acum existã si desene si picturi. Pentru limba lor - inuktitut, existã un alfabet special, silabic, adicã fiecare semn reprezintã o silabã, nu o literã. Romanul Sanaaq a fost primul scris vreodatã în acest alfabet. Faptul cã sunt oameni simpli si au o viatã simplã nu-i face rudimentari sufleteste, lipsiti de intuitie si sensibilitate, din contrã, interiorul lor este bogat si plin de fantezie. Sunt convinsã cã este o culturã despre care stiu prea putine si de la care avem multe de învãtat. Si mai cred cã va deveni din ce în ce mai cunoscutã, mai ales prin povestile cinematografice de exceptie, un acces direct si spontan spre o lume asprã, misterioasã si amenintatã de schimbãrile climatice.

În 2005 când am revenit în România pentru înmormântarea tatei, la malul mãrii, în 2 Mai "la nudisti" am descoperit un inukshuk (inuk -0m, suk - înfãtisare, simbol), simbol inuit care imitã silueta umanã si servea de indicator, marca teritoriul, însemnând cã cineva a fost acolo si esti pe drumul cel bun (erau însemnate astfel si depozitele de hranã sau zonele bune pentru vânat). Pentru mine atunci a fost un semn cã viata mea trebuie sã continue în Canada. Atunci. Acum, nu mai stiu.

Geografie sentimentalã si afinitãti (s)elective

Ieri am avut o revelatie. Mi-am dat seama ca acelasi job bine plãtit de asistentã executivã la o comisie trinationalã nu mi-ar deranja moralul dacã as fi în Europa-mi multiubitã, la Roma, Napoli, Paris, Barcelona sau Lisabona. Desi n-am fost niciodatã la Valencia încep sa dezvolt o curiozitate afectivã fatã de oras, probabil generatã de paella valenciana si creatiile arhitectului Santiago Calatrava.

Am venit în 2004 în Canada fiindcã aici se putea veni si eram supãratã pe Italia pentru cã încercarea mea de a face masterul acolo s-a lovit de zidul de neclintit al celor douã birocratii. Sau mai bine zis când m-am trezit în fundãtura unui labirint, am preferat sã escaladez zidul si sã nu mã uit înapoi. Fundãtura se afla la Ministerul Învãtãmântului, unde au refuzat sã-mi punã stampila de autentificare pe diploma de licentã, fãrã sã am un document de la facultatea "La Sapienza" din Roma, unde de altfel nu puteam nici mãcar sã candidez fãrã acea stampilã. Asta se întâmpla în primãvara lui 2002, eu lucrând ca ghid-translator pe vasele de croazierã Carnival în Caraibe, hãt departe de labirintul în cauzã.

Ajunsã din nou pe vas m-am asezat strâmb si am cugetat drept (o fi fost invers) încotro sã o iau. Sã mã întorc în România cu coada pe spate, dupã ce lãsasem bunãtate de job de PR la Athenée Palace Hilton? Hm! Optiunile emigrãrii pe atunci erau limitate la SUA (loteria vizelor), Australia, Noua Zeelandã si Canada. Prima nu-mi plãcea nici de fricã, vasul meu pleca din Miami, fusesem la New Orleans, eram înconjurata zilnic de 3000 de cetãteni ai Statelor Unite. Australia si NZ erau prea...australe. A rãmas Canada, varianta Québec pentru cã sunt bilingvi, dureazã si costã mai putin. Am avut profesori din Québec (Roger Tessier, dragul de el, care s-a stins mult înainte sã ajung eu aici), a fost cât pe-aci sã plec cu iubitul meu în 1996, dar el plecând primul povestea si-a schimbat finalul, asadar era aproape logic sã vin aici. Am trimis actele la Viena din St. Thomas - US Virgin Islands. Miracolo! am fost acceptatã, restul au fost formalitãti, pânã în martie 2004 când am obtinut viza de emigrare. Nu mai fusesem în Canada, era prea departe, era complicat cu viza. Probabil cã n-as mai fi emigrat aici în cazul ãsta, dar toate se întâmplã cu un rost.

Din 1996 si pânã în 2002 însã apucasem sã ma plimb si chiar sã trãiesc pe diverse meleaguri: turcesti, eline, lusitane. Apucasem sã mã îndragostesc iremediabil de Italia, ceea ce cred cã va dura pânã plec dintre cei vii. Eram convinsã cã dupã atâtea experiente, experimente si peripetii, mã pot adapta oriunde, în termen de câtiva ani.

În ianuarie 2008 cercetarea pentru master m-a purtat în Uruguay, de unde am zburãtãcit si la Buenos Aires si Salvador de Bahia, mi-am dat seama cã toate eforturile mele de adaptare în Canada nu fac doi bani, cã nu pot sã mã dau peste cap ca Fãt Frumos si sã mã integrez. Am aici înlãuntru un sâmbure de încãpãtânare sentimentaloidã care nu se lasã pãcãlit de liniste si confort, vrea ambiantã, vrea emotii exteriorizate, Sturm und Drang.

Desi uruguayenii nu sunt exaltati, ci amabili si educati, eu i-am comparat în mintea mea cu ardelenii, n-au ifosele de la Buenos Aires, nici mitocãnia si stresul din Bucuresti, ritmul de viatã de acolo e mai calm, mai provincial (desi Montevideo are cam 1.5 milioane de locuitori). Se pare cã anii interbelici au fost cruciali în multe tãri. Era pe când România ajunsese cât de cât sã se civilizeze, mama mi-a spus cã-i aminteste de copilãria ei, în anii '50. Montevideo m-a adus fatal spre casã, dar o casã mai deschisã, mai molcomã, unde încã stiu sã gãteascã tarte si fursecuri, chelnerii poartã jachetã albã, nu t-shirt si multi au peste 50 de ani. Am vãzut case înalte cu mobile frumoase si vechi, identice cu cele din casele înstãrite naufragiate dintr-o Românie mai bunã, cu portelanuri, cristale, evantaie, oglinzi. Superflu necesar pentru odihna ochiului si a mintii. În numai trei luni m-am simtit mai confortabil sufleteste decât în trei ani de Canada. E o altã lume, mai apropiatã de a mea.

Les québécois sunt mai neciopliti, la ei civilizatia a venit de-abia prin anii '60, când s-au eliberat de preceptele catolice si cizma englezã. Nu pot sã le critic cãutãrile identitare, sunt problemele si frustrãrile lor. Dar mi se par niste elucubratii intelectuale, pentru cã în realitate cultura cotidianului seamanã cam tare cu cea a atotputernicilor vecini din Sud. Am 2-3 prieteni canadieni, restul sunt adunati de prin toate colturile lumii: Liban, Germania, Suedia, Brazilia, Mexic. Unii sunt români, dar nu din cauza asta sunt prietenii mei. Asa ajung la începutul postului, nu m-ar fi deranjat o slujbã fãrã glamour într-o tarã unde sã mã simt bine, sã ies pe stradã, sã mã uit în jur si sã mi se parã minunat. Într-o zi la Roma suspinam din cauze sentimentale si mergând pe malul Tibrului m-am trezit zâmbind, ma furase frumusetea peisajului. Sunt o nostalgicã nenorocitã, o pãcãtoasã de estetã, dar nu pot trãi fãrã artã si istorie în jur. Sunt oxigenul meu. Pânã si Bucurestiul, asa prãpãdit si lovit de soartã, nesimtire si buldozere, are suflu boem, coltisoarele lui cu farmec desuet.

Mi-e fricã sã mã duc în Cuba în iulie, mi-e fricã c-o sã-mi placã la fel de tare ca si America de Sud. Mi-e fricã sã întâlnesc oameni calzi si deschisi, care pretuiesc prea mult muzica si cãrtile, în lipsa bunurilor de consum. Stiam si anul trecut înainte sã plec cã e periculos pentru linistea mea sufleteascã de sorginte canadianã, am si scris despre asta, aici. Ce sã fac, dacã pe lume sunt atâtea Americi?

Si "Che" dacã?

Filmul lui Steven Soderbergh este inspirat de jurnalele de guerillero ale marelui revolutionar afisat pe tricourile anarhistilor veseli din Occident, care habar n-au avut ce plagã a fost el argentino pentru cea mai mare tarã din Caraibe: Cuba. E ca si cum am face un film numit "Ceausescu" inspirat din jurnalele lui despre lupta comunistã împotriva fascistilor si capitalistilor din România. 4 ore si 18 minute frumoase si inutile, filmul mi-a plãcut în linii mari, desi are lungimi greu de suportat, mai ales când dureazã aproximativ de la 6:30pm la 11:30 pm, cu o pauzã de 20 de minute. Dar nu chestioneazã si nu demonstreazã nimic, din contrã, are grijã sã arate cât de buni, corecti si milosi erau revolutionarii fatã de tãrani, comparati cu militarii.

Discursurile lui Ernesto Guevara abundã de clisee gãunoase, pe care le cunoastem prea bine : "Cea mai înaltã conditie a fiintei umane este cea de revolutionar"; "Patria sau moartea". Inspirându-se din jurnale filmul omite cu bunã stiintã perioada petrecutã în Congo, care s-a soldat cu un esec. Che oricum nu se putea întoarce în Cuba pentru cã Fidel - un tip diabolic de destept, care-l considera cam nebun pe argentinian - i-a citit în public scrisoarea care spunea ca el renuntã la toate functiile si conditia de cubanez pentru a purta revolutia mai departe. Scrisoarea ar fi trebuit cititã în cazul decesului, dar Fidel voia sã scape de un aliat incomod, de-asta l-a si sustinut financiar expeditia fãrã sorti de izbândã în Bolivia, Che îi era mai de folos ca martir. Filmul este o palmã pe obrazul cubanezilor, indiferent de ce parte a granitei de aflã.

Din ceea ce îmi povesteste prietenul meu, care si-a lãsat mama si bunicul într-o Havana sãrãcitã, ruinatã, înfometatã, înspãimântatã de politia politicã si trãind de azi pe mâine, Che a fost un asasin cu sânge rece, care a omorât oameni cu pistolul la tâmplã, atât în timpul "Revolutiei" cât si al trecerii sale prin functia de director al închisorii din Havana. Orice mijloc era bun pentru atingerea scopului, care dupa "Revolutie" a fost crearea "omului nou". Tot atâtea lucruri bune a fãcut si la Ministerul Economiei si la cel al Industriei. A lui a fost ideea rationalizãrii mâncãrii si a voluntariatului obligatoriu (la tãiat trestie de zahãr). Cuba a schimbat dictatura lui Batista cu o alta, mult mai durabilã si mai nemiloasã, noi românii stim cum este, sau nu? Cred cã nu mai stim, tricourile cu Che sunt la modã, iar Radio Guerrilla s-a folosit cu nonsalantã de simbol.

În Cuba actualã mâncarea este rationalizatã, si chiar si asa, e greu de procurat, supravietuirea se bazeazã pe o economie subteranã ramificatã, bazatã pe trocuri, pe banii si obiectele trimise de rude, pe iesirile si intrãrile marinarilor si alte subterfugii. Cine-si mai aduce aminte de shopurile din România optzecistã? Si în Havana existã magazine pline unde poti cumpãra numai cu pesos convertibili. Cuba nu mai are economie, nu mai produce, dar importã, agricultura a fost distrusã în mare parte "gratie " mintilor strãlucite ale lui Che si Fidel care credeau cã le stiu pe toate. Dacã pânã în anii '90 sãrãcia nu atinsese pragul mizeriei, asta s-a întâmplat din cauza subventiilor din Uniunea Sovieticã, care sustinea comunismul din Cuba ca pe un ghimpe în coasta Statelor Unite.

Despre CUBA - date actuale si mai putin actuale, mai cunoscute si mai putin cunoscute, aici si aici - bloguri de cubanezi, în Cuba si în USA. Despre Che, un articol dur si bine documentat. Citat: "British historian Hugh Thomas, though a leftist Labour Party member who sympathized with Castro's revolution, studied mountains of records and simply could not evade the truth. His massive and authoritative historical volume Cuba sums it up very succinctly: "In all essentials Castro's battle for Cuba was a public relations campaign, fought in New York and Washington." E un articol lung si dureros, cu atât de multe fapte care contrazic imaginea eroului revolutionar cã e chiar deprimant de citit. Edificant: "Actually, Che Guevara was anything but a "cold killing machine." The term implies a certain detachment or nonchalance towards murder. In fact Che gave ample evidence of enjoying it. Almost all Cubans who knew him and are now in exile and able to talk freely (Jose Benitez, Mario Chanes de Armas Dariel Alarcon among others) recall Che Guevara as a classic psychopath." Ah, da, si un articol la obiect de Ion Mihai Pacepa.

M-am inscris in grupul Facebook Che Guevara was a murderer and your t-shirt is not cool

De-abia astept sã mã duc în iulie la Havana, cu sigurantã va fi dureros, straniu si frumos în acelasi timp.

Blogurile-oglindã din România

Nu zic blogurile românesti, ci din România. Am remarcat o tendintã generalã de analizã a societãtii, a istoriei contemporane, a absurditãtii si hilarului cu care concetãtenii mei se întâlnesc zilnic. Un fel de editoriale care probabil traduc o incapacitate a presei de a face sinteze si analize lucide, profunde, informate si informative. Majoritatea blogurilor din România cu care m-am întâlnit sunt ale unor oameni revoltati, care fie fac haz de necaz, cum ar fi Lia, Varanus si Exarhu, fie taie în carne vie, ca Veronica A. Cara si Confrunta durerea, fie se ascund în bula lor de aer si încearcã sã respire econom si sã nu se piardã cu firea, construind castele din cuvinte, ca Iren în Mintea de ceai (linkuri pe lista mea de bloguri citite). Dar toate denotã o nevoie de a reinterpreta realitatea, de a o întoarce pe dos ca pe o manusã, ca sã si-o poatã apropria.

Pentru ca realitatea de acolo scapã simtului realitãtii, întrece imaginatia, oscileazã între umor absurd si tragedie absurdã. Eu notez pe blog ceea ce îmi trece prin cap, ceea ce îmi atrage atentia, fie pozitiv sau negativ. Si multe sunt pozitive, sau sunt eu o nebunã cãreia nu i se mai întâmplã nimic nebunesc, în afarã de blocarea traficului când ninge intens. Cam tot ceea ce mi întâmplã tine de normal, inclusiv faptul ca nu pot gãsi un job conform educatiei si experientei mele, pentru cã dupã regulile din Canada eu nu stiu ce vreau de la viatã, am trecut prin prea multe domenii, am prea multe interese, nu sunt suficient de specializatã unilateral, iar masterul fãcut aici nu-mi acordã automat experienta de muncã localã în câmpul meu de actiune. E normal fiindcã au niste reguli si sunt respectate. Take it or leave it.

În România fiecare face regulile si le încalcã dupã cum îl duce pe el tãrtãcuta. Iar bloggerii de care vorbesc încearcã sã fixeze niste repere ale bunului simt si sã aseze absurdul din jur functie de acele repere. Pentru cã nimeni din sfera publicã nu o face - nici presa, nici politicienii. Umoristi nu avem, Divertis si-a pierdut din aciditate, Catavencu scoate si el bârfele mondene mai în fatã, cã vinde, domne, vinde, ce sã facem? Ca atare toti o scaldã, nimeni nu se ia la trântã cu problemele, mai degrabã s-ar lua la trântã cu bloggerii, dupã cum am citit pe la altii (Mircea Mihaies in România literarã mai cã-i afuriseste).

Dacã e sã mai iau dupã ce vãd pe Facebook, în Bucuresti e veselie mare, evenimentele mondene nu mai au loc unele de altele, tot poporul cu fitze dã iama aproape zi de zi în Gaia (ce-i aia? io stiam cã dacã te ia e nasol, în DEX zice cã-i uliu, pasãre de pradã) si Fratelli. Oare lor le place sã umble cu pantofii Prada prin zloatã si rahati de câine? Cicã acum se dã amendã dacã nu strângi dupã animalul proprietate personalã, dar cu cei vagabonzi ce se întâmplã, vin gardienii si le strâng "dejectiile"? O prietenã virtualã care va emigra în Canada anul ãsta mi-a spus ca preferã sã stea la cort aici si sã aibã strada asfaltatã afarã decât sã stea la vilã pe drum desfundat. Strada Salubritãtii are salubru numai numele, de pildã, nu a primit botezul asfaltului.

Pe blogurile oamenilor ãstora care scriu asa bine, frumos, si cu haz si emotie, care mã fac sã mã înduiosez prin cum scriu, nu despre ce scriu, as vrea sã citesc si posturi despre filme, teatru, concerte, retete, socuri catartice pozitive. Se pare ca realitatea româneascã inhibã alte tendinte, si când se aflã în fata computerului tot ceea le rãmâne de zis este "Asta, si asta, si asta, si asta...sunt o porcãrie, eu nu stiu cum mai pot trãi asa". Si când se saturã de zis, unii pleacã, cum a fãcut Fursecul mecanic, dupã ce a pus la cale o super initiativã de clintit din loc creierele amortite.

Cine vrea sã analizeze societatea româneascã ar trebui sã ia în consideratie blogurile, nu dialogurile stradale, nu chestionarele cu rãspunsuri fixe, ci analizele lucide si pline de amãrãciune ale unei realitãti care cu greu îsi meritã numele. Cum spuneam în 2001, înainte sã plec, Kafka a fost vizionar.

Devenire

Cresc deci exist. Dacã doar as gândi, ceea ce am gândit si ieri, as rãmâne la ziua de ieri. Cred cã-i bine sã si cugeti, nu numai sã gândesti. Eventual poti sã sezi si sã cugeti, dar miscarea face bine. Cred cã multe din problemele omenirii, dintotdeauna, (realitatea noastrã nu-i mai rea decât a strãmosilor nostri, dar avem o constiintã ceva mai amplã despre lume), sunt cauzate de inertie comoditatea de a accepta regulile care ne împiedicã sã devenim noi însine. Faimosul dicton "merge si-asa".

În ziua când am devenit pionierã, undeva prin 1980, eram mândrã, de-abia asteptam sã mai cresc putin sã fiu si utecistã. În iunie1990 eram cu mama în Piata Universitãtii - am fãcut liceul la "Scoala Centralã", deci era în drum - iar acum mã întreb ce mama dracului cautã iar FSNul reîntregit la putere? Unde-i devenirea rromânului verde, în masini de lux, mobilã scumpã si toale de marcã, eventual cumpãrate în rate? Sau în vedetele vai de mama lor?

Rutina de fiecare zi

Carpeta Plutitoare m-a îndemnat sã povestesc o zi obisnuitã din viata mea. Cum o fi aceea, o zi ca toate zilele? Fiecare este altfel, dacã nu vãd nici un spectacol, nu citesc nici o paginã care sã mã facã sã gândesc mai departe, nu cunosc pe nimeni, mãcar fac ceva nou de mâncare sau vãd cimitirul din vecinãtate, care-mi tine loc de parc, în altã luminã. Îl învãt alt cuvânt în limba românã pe Adrian si el îmi corecteazã ce mai e de corectat la spaniolã (orice limbã, chiar si româna, e ca tangoul, toatã viata ai ceva de învãtat). Cam toate zilele sunt obisnuite de fapt, iar cele extraordinare nu sunt întotdeauna asa în sens pozitiv.

Orice zi de lucru începe la 7:00am cu sunatul ceasului, pe care-l opresc cu ciudã, întotdeauna sunt somnoroasã dimineata, mai putin când plec în vreo cãlãtorie si nu pot dormi de bine ce mã simt. Invariabil ramân în pat pânã la 7 si un sfert. Adrian se duce la bucãtãrie sã punã recipientul de espresso pe foc (tare mã bucur ca am gaze si nu plitã electricã). Mã urnesc din pat, îmi arunc halatul pe mine si bâjbâi pânã la baie, dacã nu mã spãl cu apã rece pe fatã nu mã pot destepta. Apoi mã îndrept vioi spre bucãtãrie, micul-dejun e sarcina mea:( De când am venit în Canada îmi încep ziua cu pâine prãjitã (numai integralã sau de secarã) si o jumãtate de avocado întins pe ea, cu putinã sare. Pe lângã, un pahar cu suc 100% de portocale si fructe, care variazã functie de sezon, iarna ananas, kiwi si grapefruit, vara cãpsuni de Québec si piersici de Ontario - consumãm local. Cafeaua e si ea echitabilã, de aici. Eu prefer turceascã, dar de...ne adaptãm si nevoilor celuilalt. Adrian se multumeste cu pâine cu unt, în loc de suc bea lapte. În general mãnâncã ce-i dai, el a scãpat de comunism mai târziu, important este sã fie mâncare pe masã.

Mã îmbrac în pripã, câteodatã mã gândesc cu o zi înainte cu ce, si întotdeauna consult siteul meteo înainte (pentru ca la televizor nu ne uitãm), mã spãl pe dinti, îmi dau cu ruj, cremã de fatã si parfum, nu am timp si nici chef de alte farduri, mai ales de când lucram în croazierã si nu aveam nevoie de ele. Crema de fatã e musai sã fie foarte grasã iarna. Cizmele si bocancii suntem nevoiti sã-i lãsãm în fata usii, din cauza sãrii si a pietricelelor negre presãrate pe trotuare (nu de Haensel si Graetel, ci de serviciul public).

Autobuzul îl iau de la coltul strãzii, dupã ce mã pravãlesc la vale pe strada în pantã. În timp ce astept autobuzul contemplu lumina si umbrele copacilor din cimitirul de vizavi. Uneori autobuzele sunt pline si nu opresc, alteori reusim sã ne urcãm prin spate, desi teoretic se urcã numai prin fatã, unde trebuie sa prezinti abonamentul. Si aici lumea se împinge fãrã sã-si cearã scuze sau stã protãpitã în fata usii. De obicei reusesc sã-mi scot cartea si sã citesc dupã ce trecem de statia de metrou si coboarã grosul gloatei. De obicei traseul dureazã cam 20 de minute.

La birou citesc mailul de servici, apoi pe al meu, dau cu ochiul si pe FB si pe blog. Execut ce am fãcut, la pauza de prânz iarna mãnânc în bucãtãrie, cu cine se nimereste pe acolo, colegii si colegele din Columbia, Guatemala, Mexic, Puerto Rico, Peru, câtiva din Canada. Ceilalti trei români mãnâncã pe la birourile lor. Ar trebui sã fi si din USA, dar la secretariatul comisiei ambientale triguvernamentale sunt putini sau inexistenti, aici posturile sunt contractuale, asa cã apar permanent schimbãri. În general încerc sã mã duc la bancã, la videotecã (e una cu filme de cinematecã pe aproape) si la Yves Rocher în timpul pauzei de masã, iar vara mãnânc afarã.

În jur de ora 5 se goleste biroul, si de aici programul se diversificã, salã de sport (unei universitãti), cinã cu prietenii, film, teatru, dans contemporan, concert, depinde ce apare. Din cauza asta gãtesc cât pot de mult duminicã, ca sã nu-mi bat capul prea mult în timpul sãptãmânii. Seara acasã Adrian lucreazã mult la computer pentru scoala lui de animatie 3D, dar îsi mai face timp sã vedem un film. Dacã nu ajung prea târziu mâncam neapãrat împreunã: supã sau supã si salatã, seara meniul este usor. Cam o searã pe sãptãmânã încerc sã mã duc la tango, îmi place la nebunie si mã relaxeazã, dar cum domnul nu danseazã, nu mã lasã inima sã-l privez prea des de prezenta mea. Citesc câteva pagini si înainte sã adorm, acum am pe noptierã cartea despre figura femininã în mitologia rusã "Mother Russia". Cartea de autobuz tocmai am terminat-o, "Figures des îles" - antropologia insulelor. Urmeazã "Des îles et des hommes".

Azi mã duc la Ballets Eifman din Sankt Petersburg, probabil la crème de la crème în dans. Sâmbãtã mã duc sã "sambez", sunt destui brazilieni aici care nu-si uitã carnavalul.

Ne dati sau nu ne dati...sânge

Minunata Lia Lia tocmai a donat, pentru un bãiat bolnav de leucemie. Si m-am gândit cã un motiv în plus pentru a mã întoarce în tarã este cã aici nu le place de sângele meu. M-am dus si eu sã donez acum câtiva ani (sunt în Canada de patru) si dupã am aflat cã din cauza anticorpilor de hepatitã B pe care-i contin, din cauza unui vaccin, nu mã încadrez la donatori, dat fiind ca orice urmã de hepatitã te exclude automat. Eu fiind mai misticã din fire faptul ãsta divers are pentru mine o valoare simbolicã, mai ales cã având grupa 0 sunt un posibil donator universal.

În România donatorii primesc motivatie de absentã de la birou si niste bonuri de masã, Hema Québec oferã suc, o barã energeticã, niste insigne si un card de donator, la diferite intervale (la fiecare cinci donatii, apoi de la 3 la 15, de la 20 la 45, etc.), cei care au peste 100 sunt Grands Ambassadeurs du don de sang si sunt invitati la baluri de recunostintã cu diplome si trofee. Asta cam aratã care sunt nevoile donatorilor în ambele tãri.

Stiri care ne doare

Stirile Pro Tv încep cu crime si omoruri, cele referitoare la buget si la posibilitatea de a pierde accesul la fondurile europene sunt pe la sfârsit. Mi se pare teribil ca oamenii care s-au împrumutat ca sã-si facã ferme, mai ales de vaci si porci, prevãd falimentul pentru ca nu mai fac fatã ratei la bancã. Si cu iarna aproape fãrã zãpadã poate dã si-o secetã, sã creascã preturile la alimente peste noapte, ca Fãt Frumos. Sunt prea multi oameni amãrâti în România, si nu pentru cã nu muncesc.

Stirile Rai Uno încep cu reformele din USA si alegerile din Israel. Stirile din Canada pun în prim plan concedierile de la Pratt and Whitney (care fabricã motoare de avioane) si planul de restructurare al marelui vecin din Sud.

Concluziile sa le tragã fiecare cum îl duce capul.

Gãsit pe un blog: "De obicei o schimbare reala in viata cuiva incepe intai inlauntru (in duh) si apoi se extinde si in afara". Se pare cã la noi schimbãrile astea dinlãuntru întârzie, sau din contrã, nu au un sens pozitiv.

Interviu cu Vladimir Tismãneanu, despre Comisia de cercetare a crimelor comunismului

Despre Comisia de cercetare a crimelor comunismului, în limba englezã, aici, pe siteul Woodrow Wilson Center. Ei si, s-a mai întâmplat ceva de atunci?

P.S. Un blogger frumos zâmbitor si cu profil privat mã întreabã ce-ar trebui sã se mai întâmple. Pãi o spune chiar Prof. Tismãneanu - sa le scadã barem pensiile astronomice fostilor securisti. Eu zic sã-i scuture putin si pe cei care au fost cadre/activisti/secretari de partid, sã-i caute de averi (multi au fãcut afaceri prospere dupã 89, gen tatãl faimosului Irinel C.) si sã punem comunismul într-adevãr la zid, nu numai pe hârtie. Eutopia.

Azi ninge pudrat, e curat în palat...

STIRE Ieri am salvat de la o viatã tristã si bizarã o editie Shakespeare deluxe, New York, 1909, care zãcea în stradã printre felii de ananas, lãdite cu avocado si ciuperci, mese si scaune, decoratiuni de Crãciun, sticle de ketchup (care cicã la origini era sos de peste din Asia, mult dupã a fost ameliorat si chiar îmbunãtatit, mai întâi cu ciuperci si ierburi, apoi cu rosii si mai nou cu sirop de porumb si E-uri), alte cãrti vechi, cutii de carton si diverse accesorii necesare exploatãrii localului din lantul Eggspectations de pe strada St. Jacques. Se pare ca administratorii nu si-au plãtit franciza si au fost evacuati. Cãrtile vechi serveau la crearea atmosferei intime a unui salon old fashion într-o salã pentru 50 de persoane.

Am luat în mânã cartea, am cântãrit-o cu jind, am pus-o la loc si m-am dus la bancã. La întoarcere am însfãcat-o hotãrâtã si am strâns-o la piept, trecând pe lângã reporterita CBC care tocmai îi spunea unei curioase cã nu putem lua nici un obiect, din cauza asta stationeazã masina politiei la colt. Editia princeps publicata in numai 1000 de exemplare cuprinde A Midsummer Night's Dream si Romeo and Juliet, fiecare cu introducerea ei si ilustratii alb-negru stil gravura. Muchiile paginilor sunt aurite si o foaie transparenta si fina separa ilustratia cu scena balconului de pagina de titlu. Fineturi.

De sezon Prim-ministrul Québecului, Jean Charest, a sustinut ca bradul oficial de Crãciun este de Crãciun si nu de Sãrbatori cum declarase un functionar zelos, cu tendinte de înglobare a tuturor locuitorilor provinciei în bucuriile sezonului, exprimate mai ales prin goana cumpãrãturilor. Tot dânsul declarã ca este o sãrbãtoare cu traditie a loculu (care are de-a face adicã cu acea scurtã istorie de la Jacques Cartier încoace). Haoleu!

Într-o bunã zi voi scrie mai mult despre faimoasele accommodements raisonnables, care încercând sa multumeascã pe toatã lumea ne nemultumesc pe toti.