Search This Blog

Friday, May 1, 2009

Eu - Altul, Celãlalt

Chiar nu stiam despre ce sã mai scriu, prinsã cu ultimele corecturi la tezã, stiri despre gripa porcinã care nu e porceascã, stiri care nu mai sunt noutãti despre coruptia, porceascã de data asta, din România.

Si mi-a venit ideea de aici si de aici, cu gândul la Pirandello "Uno, nessuno e centomilla" si Max Frisch "Eu nu sunt Stiller" (nici eu nu sunt Antoaneta întotdeauna, sau nu cea din capul meu, sau nu cea din mintea altora). Sau cu gândul la "Gegen die Wand" si "Die andere Seite" de Fatih Akin. Am mai scris despre identitate si emigrare, dar demult, pe blogul în englezã.

Toti suntem obsedati de identitate si auto-cunoastere, de-aia facem tot felul de teste idioate (cine le face). Tot sperãm sã avem revelatia genialitãtii, sau o scuzã pentru mediocritate - hocus pocus. Ne strãduim sã ne conformãm ideii noastre despre noi, sau, mai rãu, unui mulaj care sã-i satisfacã pe ceilalti, sã ne facã iubiti sau/si celebri.

Acum ceva vreme prietena mea Cristina din USA îsi exprima îngrijorarea în privina identitãtii noastre hibride. Noi emigrantii, suflete pierdute si rãtãcind între douã dimensiuni incompatibile, cu fundul in doua luntri. Eu mã simt ca o amfibie, care are nevoie de pãmânt si apã în aceeasi mãsurã, nu mai sunt în România de mult, nu mai intru în tiparele de acolo, dar nici aici nu mã regãsesc. Îmi spun cã hainele unei singure culturi/tãri/limbi, sunt prea strâmte. O multi-identitate ambiguã, de cetãtean al lumii, îti dã abilitatea de a vedea lumea cu ochi de pisicã si de peste în acelasi timp. Si cumva de departe, ajung sã nu mã mai implic total nicicum, întotdeauna cealaltã parte din mine va privi prin altã prismã.

Noi, ãstia, intelectualii, avem nevoie de definitii, teorii, sã ne fixãm cu bolduri fluturii din stomac, si sã le dãm nume latinesti. Ne tot analizãm gândurile si emotiile si le dãm nume. Identitate, a apartine (to belong), etc. Legati de cuvinte si concepte de mâini si de picioare (A Word's Child - Iris Murdoch). Our sight always blinded by aestethics. Stiu cã nu mã pot desprinde.

Trãiesc într-o lume de emigranti, nici mãcar nu mã simt prea curajoasã printre toti cei care au venit aici aproape izmanã pe cãlãtor, fãrã sã stie limba, fãrã educatie, la prima iesire din vizuinã. Cât valoreazã gândurile noastre existentiale, când viata noastrã oglindeste o adaptare prea usoarã, înselãtoare? Am vrea sã ne luptãm, sã sãrim peste obstacole, sã ne simtim imigranti, si când colo suntem atât de legali, de integrati la suprafatã, în adâncul nostru refuzãm asta asa cum am refuzat cândva România. "Jocul ideilor e jocul ielelor" Te hipnotizeazã si îti furã ideea limanului. Dacã pun în balantã toate experientele, conversatiile si lecturile, diferenta cea mare nu este de fapt între localnici si emigranti, ci între sedentari si cãlãtori, între cei care dau brusc lumea lor pe cea de aici fãrã nici o referintã intermediarã, si cei pentru care Canada este doar o etapã, nu întruchiparea providentei. Diferenta între sisteme de referintã inertiale si combinarea sistemelor de referintã.

Pânã la urmã mã consolez cu ideea cã viata, ca si Dumnezeu si pragul mortii, e impenetrabilã. De ce atâtea întrebãri? Cum zice Voltaire prin glasul lui Pangloss, "Tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles". Et surtout, "il faut cultiver notre jardin".

9 comments:

confruntadurerea said...

Acest text mi-a dezvaluit ce am banuit in tine, mi-a umplut golul pe care-l resimteam suparator intre noi doua. Nu stiu ce te-a facut sa fii atat de fluida astazi, atat de autentica, nu stiu. Am avut un "glimpse" (cu toate ca nu imi place folosirea cuvintelor englezesti cand scriu in romana) in sufletul tau, in tine si, chiar daca o sa il iei cumva inapoi (ca in "The Age of Innocence" a lui Edith Wharton), eu o sa-l tin minte.

Textul, datorita fluiditatii impecabile, este foarte limpede, nu are bajbaieli, ezitari, cu toate ca jongleaza cu lucruri atat de grele.

Mi-a placut enorm sublinierea banalitatii legalitatii noastre ca emigranti. Si ideea nevoii intelectualilor de a-si fixa cu bolduri fluturii din stomac. Mi-a placut tot, ce mai. Nu vreau sa imi reduc incantarea.

ina bixade said...

Si eu am momente de astea in care ma framinta intrebarile metafizice si existentiale cind de fapt viata ar fi asa simplu de trecut prin ea...ma intreb, totusi, si eu, cum pleaca unii in lume, fara o pregatire, fara o baza, fara nimic...ma izbesc deseori de oameni care au cite doi copii si care nu vorbesc engleza, dar care stau un universul lor fericiti fara sa isi ridice vreo problema...cred ca e adevarat: the ignorance is bliss!!! te puuup si pe curind

Antoaneta said...

@CD - He, se pare ca în ciuda lipsei contactului direct, azi am reusit sa ne încântam reciproc, cine ar putea cere mai mult? Vlãstarele cuvintelor tot prin ele se leagã:)

@Ina - pâna la urmã cine nu-si pune întrebãri nu va avea rãspunsuri. Cred tot mai mult cã mersul pe jos si o grãdinã la care sã muncesti si sã dea roade sunt o minunatã terapie a existentialismului:)

to-morrow said...

Intrebarile nasc si ganduri valoroase, nu-i asa? Pai daca stateai in Romania, unde vedeai atata multiculturalitate??
Cam in aceeasi ordine de idei, imi place cum scrie Jhumpa Lahiri, am descoperit-o cu povestirile ei din "Interpret de maladii" (Interpreter of Maladies, pentru care a luat un premiu Pulitzer - dar dupa ce am citit am aflat). Ea analizeaza pendularea imigrantilor (indieni, sositi in America) intre doua lumi si doua culturi.
Daca poftesti, uite cateva scrieri publicate in New Yorker, ca sa iti faci o parere despre stilul ei:
http://www.newyorker.com/search/query?query=authorName:"Jhumpa%20Lahiri"

A. said...

Totul are de-a face cu acea curiozitate despre care scria recent Varujan Pambuccian, partea concreta, faptica a efortului de a da raspuns intrebarilor noastre.

Privita de mult mai sus, ca miscare, aceasta calatorie/ aventura-cautare pare ca un dans, asa cum tot dans sunt pasii de apropiere sau departare ale vizitatorilor intr-o galerie sau intr-un muzeu. (Apud Dan Perjovski). Este un dans care te duce cu gandul la Zorba, la Panait Istrati si la pasiunea care face lumea asta sa fie infinit mai frumoasa si mai bogata decat cea prinsa in ghiduri turistice sau in obiectivele aparatelor de fotografiat.
Dincolo de toate astea, dar in aceeasi logica, scriam nu demult ca lumea aceasta nu se sinchiseste de trecerea noastra pe aici, de cautarile noastre avide si nesfarsite. Dar adora intotdeauna povestile noastre.

A. said...

Iar titlul insemnarii tale imi aminteste de numele unui proiect de cercetare sociologica a unui bun prieten. Cu o atentie aproape tandra fata de sensul cuvintelor, si-a numit proiectul "The other in the public's eye".

maminineta said...

Antoaneta, imi pare bine că deşi la celalalt capăt al pămîntului,simţi inca romaneşte.Eu cred ca îţi este greu,poate n-o recunoşti, dar locul natal nu se uită.E greu in tară, multe nu merg cum ar trebui,daca tu ai fi ramas si alţii ca tine copii deştepti care au ales o viata mai buna departe,poate ca ar fi fost altfel...Iti doresc sa ai succes in viata ta acolo,dar nu uita te rog niciodata radacinile.Scrii foarte frumos.Dacă-mi permiţi, o sa mai trec in vizită.

maminineta said...

Antoaneta ti-a scris mami o poezie,personajele sunt imaginare dar cu sentimente pure.
http://maminineta.wordpress.com/2009/05/15/scrisoare-catre-antoaneta/

Antoaneta said...

@A. Desi dialogam rar am senzatia ca percepi exact ceea ce vreau sa exprim. Replica ta de acum îmi aminteste de un alt comentariu virtual. "Dancing through life requires strength...it seems you have it". Ce subiect concret are cercetarea prietenului tau?

@maminineta - Multumesc, într-adevar, în afara de numele meu totul e imaginar în poezie, care-mi aduce aminte de Goga si Cosbuc:) Bunatatile de pe masa si împletitul se mai leaga, mi-a trimis mama o caciulita la un moment dat, facuta de ea. Rude la tara nu am avut, dar mi-as fi dorit, am crescut la casa, dar în Bucuresti, lânga Parcul Carol I, unde pe vremea aceea nici rate nu erau.