Lucrurile bune...

De când am venit tot fredonez asta ca sã-mi fac curaj. E drept, am regãsit Bucurestii într-o stare mai bunã decât ma asteptam, pentru cã mã asteptam la tot ce e mai rãu, o bolgie, un oras infernal, haotic, stresant, murdar, absolut insuportabil. În primul rând as spune cã e peticit, si încã prost. Desi m-am plimbat cu o plãcere nebunã pe strãzile cu nume de capitale, linistite, cu case frumoase si grãdini îmbietoare, sau pe cele aidoma din zona Teleajen/Matei Voievod. Cartierul unde am trãit pânã în 2001 si în timpul scurtelor mele vizite - Parcul Carol/ 11 Iunie este în schimb un hibrid înfiorãtor, unde casele pãrãginite se sprijinã de cele renovate si rânjesc sardonic spre bloculetele noi, unele mai impersonale decât altele, exceptia fiind monstruozitatea din piata unde se terminã Bulevardul Mãrãsesti. Taman acolo era cândva grãdina-cinema Festival. Dar am vãzut multe magnolii si forsithya în floare, iar Parcul Carol e presãrat cu toporasi, de care mi-era tare dor. Masinile nu opresc la trecerile de pietoni, claxoanele sunt mai rãu ca broastele pe lac la ceas de searã, dar autobuzele si metroul circulã bine si sunt curate, Când circulã pentru cã azi era grevã RATB. Oscilez asadar între încântare, nostalgie si revoltã. Sunt foarte uimitã cã nu mi-e câtusi de putin dor de Montréal însã, de rutinele sau peisajele de acolo, doar de omul drag si de apartamentul care oricum nu era al meu si va fi preluat de urmãtorul chirias peste o lunã.

Proaspãt aterizatã, am fost la piesa "Amadeus" pusã în scenã de prietenul meu Toma Enache, apoi la concertul Izabelei, care a avut imensul curaj de a începe o carierã artisticã la vârsta la care unii alunecã deja pe panta descendentã. Vineri seara am avut plãcerea si onoarea sã mã delectez cu prezenta Zazei, un personaj absolut delicios, eruditã, generoasã si în afara oricãrui tipar, mare cãlãtoare, cititoare, amatoare de sacouri de tweed si de bomboane de la faimoasa "Bucuria" din Chisinãu, cu care a binevoit sã mã cinsteascã si pe mine. Apoi a venit în sfârsit rândul Liei zurliei, mare om, mare caracter, care este, ca si Zaza, pe potriva imaginii pe care o aveam deja despre ea, dupã nenumãrate e-mailuri si discutii pe chat. Cu un haz nebun, drãgalasã si inimoasã, s-o pui la ranã.

Pisica mi s-a adaptat de minune, dupã ce a suportat înjereste tot drumul, ceea ce nu se poate spune despre valiza mea, care prin gratiile companiei KLM a ajuns a doua zi seara fragmentatã, dupã ce plãtisem $100 surplus de greutate si $50 o valizã în plus, pe lângã bagajul de 23 de kile admis. Mã rog, se pare cã-mi vor restitui barem costul valizei, conform politicii firmei.

În general mã simt bine în Bucuresti, mi-e drag sã stau în casa care m-a adãpostit vreo 26 de ani, alãturi de sora si cumnatul meu, sã ies cu mama în oras, sã-mi revãd prietenele si prietenii, locurile memoriei, sã respir aerul primãvãratec, cât rãzbate din poluare. E un moment de respiro înainte de o nouã provocare, despre care deocamdatã nu se stie unde, când si cum. Totul e la stadiul de posibilitate, de fior al asteptãrii, temãtoare si entuziaste în acelasi timp. O iau încetisor si mã bucur de tranzitie, citesc Nãscut în URSS de partizanul Ernu, vreau sã mã duc sã vãd Concertul de Radu Mihãileanu, Eu când vreau sã fluier, fluier, sã vãd ce mai e la teatru, sã fac un curs de salsa de o lunã cu niste habaneros adevãrati. Urmeazã concertul Butterflies in My Stomach, exact starea mea de acum.

Send in the Clowns

La NY nu am ajuns pânã luna trecutã la nici un show, doar la concerte de jazz in East sau West Village. Dar cum mama e numai una am ajuns sã facem si nefãcute. Nici nu m-am uitat vreodatã ce spectacole sunt pe Broadway, dar m-am gândit cã un musical i-ar plãcea, desi eu voiam sã merg la o piesã care dezbate probleme contemporane, cum ar fi prezenta corvârsitoare a presei la toate catastrofele posibile: Time Stands Still.

Întrucât Angela Lansbury este una dintre actritele ei preferate, mai ales de când a întruchipat-o pe simpatica Miss Marple, am ajuns la A Little Night Music, inspiratã de filmul lui Bergman Surâsurile unei nopti de varã, pe care l-am vãzut în adolescentã. Catherine-Zeta Jones contrabalansa gratia celor 82 de ani ai Angelei Lansbury. O comedie de moravuri care trateazã cu mult umor încurcatele relatii de cuplu dintre protagonisti. O actritã superbã - Catherine ZJ, cu o mamã excentricã, posesoarea unui trecut mai mult decât interesant, disputatã de doi bãrbati cãsãtoriti, un avocat si un ofiter. Subreta, Leigh Ann Larkin, era grozav de frumoasã si cânta tare bine, iar divele si-au confirmat reputatia si imaginea de pe ecran si de aproape. Chiar eram pornitã sã o critic pe frumoasa velsã, dar s-a achitat impecabil de rol. Sala teatrului Walter Kerr construit în 1921 ca Ritz este absolut superbã, decoratã in stil Art Deco, montarea pãrea din 1940, dar în costume din secolul XIX. M-am bucurat mult cã draga mea Jane, care ne-a gãzduit, avea filmul acasã si am putut compara cele douã versiuni. Ramân la Bergman, dar experienta de pe Broadway a fost departe de traumatizantã, plus cã Angela Lansbury nu stim cât va mai urca pe scenã.

Am comparat varianta filmului muzical din 1977, cu Liz Taylor în rolul actritei, si piesa cu Dame Judi Dench într-o variantã modernizatã. Votez Judi Dench cu douã mâini. Cântecul Send in the Clowns (cu sensul de nebuni, bufoni) se pare cã a fãcut istorie separatã.

În final, o imagine din filmul original, cu frumoasa Eva Dahlbeck între Gunnar Bjornstrand si Jarl Kulle.

Later edit - cred ca am ascultat prima oarã cântecul în concert, cu nebunii de la Tiger Lillies.

Azi ma bucur

Am o multime de motive:

- se întoarce mama de la Ottawa, unde a stat patru zile

- citesc o carte fabuloasã pe care mi-a adus-o ea, Ultimii eretici ai imperiului, de Vasile Ernu

- simpatica si erudita mea amicã bloggeritã m-a blagoslovit cu o mentionare zeflemistã

- am bilete la concertul Mariei de Medeiros pentru sâmbata si-o sa am si la coana Misia, pasiunea mea, pentru joi

- am regasit-o pe Roxana Valea, fostã vecinã, care a frecventat aceeasi scoalã primarã, sub formã de cãlãtoare-autoare prin praful si visele Africii.

- am rãspuns unui interviu aiuritor pe HotNews

- mi-am dat demisia ieri, mi-a fost acordatã o saptamânã de concediu fãrã platã si mã simt usoarã ca un fulg

- afarã e uscat si nu e ger

- am descoperit pe un afis stradal ca la muzeul de artã e expozitie Tiffany

- chiar dacã asta se întâmplã zilnic, am acasã un bãrbat si o pisicã iubitori, fiecare în felul lui

- tot acasã e si o tocanitã de iepure cu vin si rozmarin, vin alb si rozé în frigider si un tempranillo din 2004 deja desfãcut

- am si douã comedii rusesti grozave care asteaptã sã fie vãzute: Starik Hotabâci - 1956 (dupã Batrânul Hotabîci, tradusã în româna Vrãjitorul, de Lazar Laghin) si Ivan Vasilievici schimbã profesia - 1973 de Leonid Gaidai, dupã Bulgakov (am vãzut piesa la Odeon cu titlul Ivan cel Groaznic)

Alte cãrti, alte lumi

Sursa foto: Une Histoire de Soleil Levant, by clasixart on DeviantArt

M-a luat valul Herta Müller/"Amintiri din Epoca de Aur" si am uitat complet sã divaghez pe teme si mai estice, cred cã genetic înclin mai mult spre rãsãrit si craii, sahii si rajahii, tarinele si sultanii lui - pilafuri si parfum de magar, cum zicea o piesa de Purcarete dupa 1001 de nopti.

Asadar înainte de cura de trecut si doza de realism suprarealist din "The Land of Green Plums" si "The Appointment", am îngurgitat cu mare satisfactie Naghib Mahfuz "Le mendiant" si "Les enfants de la Médina" ( publicatã de douã ori în România, cu titlul "Paradisul copiilor" si "Bãietii de pe strada noastrã"); Elif Shafak "The Bastard of Istanbul" (tradusã si ea) si "Bonbon Palace", încheind cu Orhan Pamuk "Neige".

În paralel am reusit sã vãd "Soare arzãtor" (Burnt by the Sun) al lui Mihalkov si "Admiral" de Andrei Kravciuk ("The Italian"), asadar plãnuiesc sã citesc Andrei Makin, ca sã ramân în aceeasi sferã de influentã si...last, but not least - Vasile Ernu "Nãscut în URSS" si "Ultimii eretici ai Imperiului". Iaca poznã, eu cred sincer cã pe lângã tragedia ruperii Moldovei de România, influenta directã a culturii ruse a fost beneficã asupra intelectualilor si artistilor moldoveni. Asadar ard de nerãbdare ca o zânã bunã si deloc imaginarã sã-mi punã cãrtile la postã.

Pe sart acus:

Naghib Mahfuz - simbolic, amestec de basm si realism, mistic, în Le mendiant zugrãveste cautarea absolutului, prin toate mijloacele accesibile unui om cu bani, familie, carierã, care ajunge sã renunte la tot. Les enfants de la médina - o repovestire în cheia fabulei a istoriei iudeo-crestine-mahomedane, de la crearea lui Adam si pâna la '"moartea" lui Dumnezeu, situata într-un cartier marginas si imaginar din Cairo. Vocabular simplu, stil de povestitor arhaic la gura focului, multa violentã, perpetuatã în toate orânduirile, aluzie si la regimurile politice care s-au succedat în Egipt.

Orhan Pamuk - "Neige" mi-a plãcut mai mult decât "Numele meu este rosu" si "Castelul alb" (asta din urma avea o tramã minunata, dar dialogurile si relatarea în sine mi s-au pãrut cam seci). Superbã imaginea orasului Kars iarna, clãdirile fantomã, strãdutele, trecutul glorios de oras frontierã care de-abia se întrevede, caracterele bine conturate, între fanatici religiosi si militanti republicani, totul îmbrãcat în zãpada obsesivã...si destinul poetului exilat în Germania care încearcã sã recupereze mãcar o parte din trecut. Un roman foarte nostalgic, ca si "Istanbul - Memories of a city". Un roman cu miros de zãpadã si gust de ceai.

Elif Shafak - tout le contraire, e plinã de energie, mai ales în "The Bastard of Istanbul", unde caracterele feminine par sã lupte pentru suprematie, unul mai atrãgator si mai puternic decât altul. O pledoarie pentru împletires secularã dintre cultura turcã si cea armeanã, care cu greu pot separa ceea ce apartine ambelor. Bãrbatii dominã femeile la propriu, dar rolul lor în naratiune este minim, practic înrãmeazã si accentueazã panoplia de eroine. Istanbulul e pus în oglindã cu Arizona si San Francisco, trecutul cu prezentul, umorul cu drama, fantasticul cu realul (realism magic), iar mesele somptuoase puncteazã reuniunile de familie. Totul în jurul unui concept pe cât de absolut, pe atât de relativ: adevãrul. Oare cât avem nevoie sã stim? Cât avem (ne)voie sã uitãm? Finalul neasteptat nu mi s-a parut necesar.

"Bonbon Palace" (titlu original si traducerea englezã foarte diferite: Flea Palace/Bit Palas) musteste de personaje colorate si trãznite, strânse sub acoperisul unei foste clãdiri minunate, acum într-o stare îndoielnicã si mai ales coplesitã de un miros teribil de putreziciune, pus pe seama grãmezii de gunoaie alãturate. Povesti din trecut si povesti din prezent: rusii albi emigrati care pleacã si revin; studentul turc întors din Elvetia cu un St. Bernard si bântuit de gânduri morbide; profesorul/narator divortat si petrecãret; nevasta obsedatã de curãtenie; rusoaica casnicã si înselatã care urmãreste vocea rivalei dublând telenovele; fratii gemeni coafori de dame, unul introvertit, celãlalt exuberant; "la maîtresse bleue" care se automutileazã. De-a dreptul nãucitor, si un final loviturã de teatru, deus ex machina, pam param pam pam. Într-un stil alert, capitole scenetã scurte si pline de sevã si ironie sau melancolie.

"Burnt by the Sun" ( Утомлённые солнцем, Utomlyonnye solntsem) de Nikita Mihalkov - hm, atmosferã cehovianã pentru marea epurare initiatã de Stalin din 1937, când generali ai Armatei Rosii, eroi ai poporului, oficiali din partid si guvern, au fost executati dupã o judecatã sumarã, iar familiile le-au fost deportate, de multe ori despãrtite. Eroul Armatei Rosii este arestat de fostul artist si intelectual burghez care s-a vândut regimului în speranta de a putea reveni la viata dinainte. Cam neclare rolurile pentru gustul meu, dar ambianta admirabil realizatã, ca si în filmele precedente, pe care le prefer fãrã rezerve. Ce-a vrut Mihalkov sã demonstreze? Cã si albii au fost lasi si oportunisti, ca stalinismul a fãcut victime si printre bolsevici? Hm! Frumos tangoul, care de altfel e polonez si apare ca fond sonor si în filmul de animatie "Tales of Tales" si în "Blanc" de Kieslowski.

"Admiral" - din fericire m-a interesat povestea, pentru cã stilul este pur hollywoodian, chiar "Titanic" like as zice, presãrat cu secvente de rugãciuni ortodoxe pâna la ridicol. Actrita din rolul principal - Elizaveta Boiarskaia (ce nume predestinat) e uluitor de frumoasã, dar îsi joacã rolul ca un top model, nu ca o intelectualã rasatã si pasionatã, care-si sacrificã existenta linistitã de dragul unui bãrbat. Am reusit însã sã am o idee mai clarã despre luptele dintre armata albã si bolsevici, si mai ales despre amiralul Kolceak, care evident în romanele copilãriei mele era un ofiter alb mare si rãu, ca si Denikin si Vranghel. Bineînteles, rãzboiul civil din fostul imperiu tarist e un fenomen mult mai complex, cu diverse corpuri de armata luptând în zone diferite. Filmul mi-a atras însã atentia si asupra figurii Anei Timireva, iubita lui Kolceak, o femeie extrem de puternicã si cu un destin demn de transpus în literaturã sau pe peliculã. Kolceak a fost executat rapid de bolsevici si mensevici, dar calvarul ei a continuat pânã prin anii '50, ca si amintirea acelei mari iubiri. Fiica directorului Conservatorului înainte de Revolutie, vorbea francezã si germanã, picta, scria poezii, a fost arestatã dupa rãzboi în repetate rânduri, iar primul ei fiu, pictor, a fost executat pentru simplul fapt cã mama sa fusese iubita lui Kolceak pânã în ultimul moment.

Dupã ce am vãzut filmele, astea tot sap pe net dupã informatii despre perioada stalinistã, arestãri, deportãri si gulaguri. E o poveste fãrã sfârsit, cu nenumãrate ramificatii, de fapt multe povesti legate între ele.

Când sunteam eu micã...se opreau când una, când alta

stãteam la coadã si voiam sã devin din soim al patriei, pionier. Si din pionier, utecistã. E mai bine sã-ti doresti ceea ce este inevitabil. Evident mi-am dorit si ca bunica sã plece în Germania în '87, dar nu mi-am dorit sã ne pãrãseascã în '89, chestie de nuantã. Nu numai cã am crescut în anii '80 (de la 6 la 15 ani, fotografia e din 1981, anul de glorie când am fost "fãcutã" pionierã), dar ei au crescut în mine, în carnea si mintea mea, cu toate posibilitãtile lor de a visa cã "afarã" e mai bine, si imposibilitatea de a trece dincolo de vise.

"The Land of Green Plums" m-a dus înapoi acolo, apoi "Amintiri din Epoca de Aur", de unde am iesit cu o senzatie de disconfort spre rãu fizic, acum citesc "The Appointment" si am aceeasi senzatie, ca port haine vechi, urâte si incomode, cu miros de naftalinã. Nu-mi aduc aminte sã mã fi simtit atât corodatã interior de o carte de când am citit "Castelul", acum vreo 15 ani. Toate tristetile, lipsurile, întunecimea, au revenit la suprafatã ca mortii vii din filmele de serie B cu zombies. Nu atât amintiri concrete, cât amintiri de stãri, ca în faimoasã scenã proustianã a madeleinei. Saptamâna trecutã mi-am cumpãrat pufuleti, dintr-un impuls inexplicabil, cred cã voiam sã simt un gust din acei ani. Gusturi schimbate temporar de cel al ciocolatei chinezesti, când se nimerea, sau al ciocolatei Barila din Cehoslovacia, pâna când mama a fost obligatã sã-si pãrãseasca slujba din comertul exterior, având rude prea apropiate într-o tarã vesticã. Vara veneau ciocolata Sarotti si ursuletii fructati Haribo din München, din Italia nu-mi amintesc ce ne aduceau zio Toni si tanti Dina. "Sed fugit interea, fugit irreparabile tempus, singula dum capti circumvectamur amore."


Sursa: Kurt Deninger/Photobucket

N-am simtit nevoia sa-mi iau gumi-bärchen ci pufuleti, nu stiu de ce, poate mi se pare cã ceva a rãmas neterminat atunci, eram prea tânãrã ca sã-mi pot dea seama cu adevãrat de ceea ce se întâmplã, prea tânãrã ca sã încerc sã trec Dunãrea înot sau sã lipesc afise subversive. Noi asteptam sã plecãm în Germania, pânã în iunie 1989. 23 iunie. Multe au luat alt curs decât cel asteptat, la München am ajuns numai în pelerinaj la un mormânt, între un tren si un avion, desi voiam sã vãd orasul prin ochii bunicii mele, un mormânt nu-mi spune nimic. Rãmâne sã revin, sã o mai caut, pe la Alte/Neue Pinakothek si prin parcuri, sper sã-i regãsesc scrisorile si sã-i pot restitui parcursurile.

Si acum îmi face rãu si-mi face bine sã-mi aduc aminte de oprirea apei, a gazului, a curentului, de cozi, de gustul iaurtului la borcan cu capac de staniol...de existenta Spitalului Brâncovenesc de care-mi amintesc ca prin ceatã, de tramvaiele 12 si 8 care treceau pe lângã casã, de Dâmbovita cea urât mirositoare si opacã precum vremurile. "Amintiri din Epoca de Aur" mi-a fãcut rãu pentru cã mi-am dat seama cã nu pot râde cinstit de mizeria umanã de atunci, care din pãcate a pus bazele mizeriei umane actuale: servilismul, minciuna, coruptia, aranjamentele, cultul personalitãtii dedicat unei nulitãti, mitocãnia la putere si lipsa de respect pentru individ,"ciupitul" de ici-de colo. Cum de-avem pretentia sa producem un presedinte care sã semene cu asa ceva, când nici chelneri decenti nu suntem capabili sa formãm? Cum dracului sa râzi de ceea ce te-a fãcut pânã la urmã sã-ti iei câmpii?

În câteva cuvinte

Despre "Nunta muta"
Despre "L'Enfance d'Icare"/ "Copilãria lui Icar" si interviu cu regizorul Alex Iordãchescu.
Cum mi-am petrecut eu sfârsitul lumii, sau ce-mi aduc aminte din 1989, pe scurt.

Teatru si filme en gros si en-détail

Am învãtat un cuvânt nou de aici: Grosskultur, adicãtelea marea culturã, presupun cea oficialã si recunoscutã, care nu include toate grupuletele astea simpatice de muzicã etnicã care misunã pe aici si nici majoritatea filmelor de la Hollywood. Paulo Coelho probabil cã i-ar bate zadarnic la usã. Desi, dacã asta ar fi intentia lui, ar scrie probabil altceva.

Sursa foto: www.philmultic.com/calligraphy

Le Dragon Bleu, spectacol vãzut pe 12 mai, se încadreazã în conceptul de fenomen cultural exceptional, genul care-ti dã fiori si care te face sã uiti de problemele cotidiene. Robert Lepage e un maestru al ambiantelor si al detaliilor subtile, îngemãnând cu nonsalantã proiectiile video cu pictura si versatilitatea decorului cu dansul si muzica. O poveste despre China trebuie neapãrat sã includã caligrafie, imaginea dragonului, dans traditional, dar si aluzii la viata contemporanã: liberalismul limitat, arta contemporanã sacrificatã, interdictia de a avea mai mult de un copil si confruntarea din doua lumi. Si trei destine: o femeie de carierã din Québec, blazata si nitel alcoolicã, o artistã vizualã din China care se joacã cu propriul chip ca o formã de exhibitionism crud si bãrbatul care uneste cele douã existente si cele douã tarâmuri, artist el însusi si proprietarul unei galerii din Shanghai. Shanghai ca ambianta: aeroportul, casa pe douã nivele a lui Pierre, galeria, strãzi parcurse pe bicicletã, un club de noapte cu bar turnant. Totul cu decor minimalist si lux de imaginatie si simbolisticã, caligrafie proiectatã pe ecrane enorme în timpul real al executiei de pilda. Imagini video si fotografice din toate spectacolele, pe siteul oficial al companiei Ex Machina. De-abia astept sã mã duc la Eonnagata vineri, unde maestrul e complice cu Sylvie Guillem si Russell Maliphant, douã stele ale baletului contemporan!

Pe parcurs am vãzut douã filme italiene neobisnuite pentru curentele actuale si un film german plin de haz si moralã administratã inteligent.

La giusta distanza de Carlo Mazzacurati m-a sedus în primul rând prin peisajele umede si cetoase din Veneto, cu suprafete întinse de apã, de te-ai putea crede în Olanda. Senzatia de izolare, anotimpul rãcoros, câmpiile pustii, arborii risipiti, toate au rolul lor, incluzând fermecãtoarea cafenea Pedrocchi, un clasic reper din Padova. Nimic de-a face cu Italia solarã si aglomeratã din alte filme. Nici cu gãlãgia voioasã si dramele plin de tipete pâna la epuizarea atentiei si rãbdãrii spectatorului. O dramã simplã, profundã, cu accente comice care dau senzatia de autenticitate, de rupt din viatã. Douã povesti paralele - adolescentul aspirant ziarist si învãtãtoarea fermecãtoare si urbano-contemporanã (e-mail addict, adepta sexului liber, fumãtoare de marijuana, pe cale sã plece în misiune umanitarã în Brazilia), venitã dintr-un mare oras în burgul provincial si cumva uitat de lume, unde pescuitul unui ton urias e un mare eveniment. M-am amuzat teribil de prezenta sotiei românce - capricioasã, geloasã, toapã si apucãtoare, pescuitã la rândul ei pe Internet. Evident cãsãtoritã cu un tip gras, ignorant, care a fãcut bani ducând bogãtasii la pescuit si flirteazã cu cine apucã. De protagonistul povestii de dragoste, actorul tunisian Ahmed Hefiane, m-as putea îndrãgosti si mâine, pentru sensibilitate si discretie, pentru privirea caldã, uneori malitioasã. Si dacã as fi bãrbat, si de Valentina Lodovini, cu care înfiripã o idilã idealã. Subiectele care ne dau de gândit pe parcurs sunt conditia ziaristului într-un cadru restrâns, apropiat lui; viata într-o comunitate izolatã si raportul ei cu "celãlalt", cu "strãinul". Mi-a plãcut rezolvarea amândurora, desi solutia crimei mi s-a pãrut cam însãilatã.

"All'amore assente" de bolognezul Andrea Adriatico nu mã voi opri mult pentru cã mi-a pisat mãruntel nervii si rãbdarea cu simbolismul fortat si pretiozitatea intelectualã. M-am sãturat de oniric de când cu filmele metaforice ale lui Dan Pita, care avea scuza de a nu putea face altceva pe atunci. Fragmentul gay nu mi se pãrea necesar, plus cã a trecut ceva timp de când Antonioni studia angoasele burgheziei. Un film gri ca si ambianta lui. Pãcat de premisã si intentie. Si de Milena Vukotic pe care parcã am vãzut-o în filmele lui Fellini.

"Free Rainer - Dein Fernseher lügt" (Televizorul tãu minte), m-a amuzat, m-a întristat, m-a revoltat, m-a bucurat cu alte cuvinte. Mai ales cã Moritz Bleibtreu tinea pe umeri motivatia filmului. Cred cã le-ar prinde tare bine si românilor sã-l vadã. Premisa e fantezistã - un producãtor TV de succes, cocaino si vitezoman are o revelatie în urma unui accident si decide sã nu mai prosteascã poporul cu televizorul. E un fel de Fãt Frumos, în echipã cu Ileana si Ochila, Sfarmã Coduri de Computere, Setilã (de alcool) si un fel de clovn indian foarte eficace pentru economia filmului. Bineînteles ca au de luptat cu Spânul si Împãratul Rosu ca sã-i salveze pe bietii supusi fermecati de puterile malefice ale tubului catodic. Caracterele nu au profunzime, sunt construite din clisee si neexplicate.

Sursa foto: http://berlinlaurabraun.wordpress.com/2009/03/16

Ca si în Edukators - Die fetten Jahre sind vorbei, Berlinul e în contrast puternic cu orãselul linistit, e orasul tentacular unde se produc showurile tv, care înghite personalitatea si o transformã dupã plac. Nu întâmplãtor îngerul salvator ne apare pentru prima oarã retras într-o masinã, la marginea unui lac cufundat în ceatã. Apa are un rol purificator, Rainer nu stie încã sã înoate, "ea" îl va învãta, îl va pune în contact cu adevãrata sa naturã, coruptã de bani si putere. Valorile si strategiile de viatã promovate: solidaritate comunitarã, simplitate, renuntarea la proprietãtile/obiectele scumpe care ne tin legati mai mult decât relatiile umane, renuntarea la carierã în favoarea prietenilor si familiei, combaterea show-bizului si a consumului, sunt aceleasi din The Edukators, vom vedea la filmul urmãtor dacã regizorul si-a pierdut nitel imaginatia si devine redundant. Una peste alta, e un film ok, cu vervã, dar ceva îi lipseste sau îi prisoseste.

Mâne Rudo y Cursi, una comedia autenticamente mexicana si vineri din nou Robert Lepage, iar liliacul e-nflorit.

Între Festivalissimo si Vancouver

Sãptãmâna trecutã s-a gãtat festivalul de film ibero-latin (zic ei, eu am ajuns atât de puristã încât încerc sã zic Statele Unite în loc de America, cât despre America latinã, aceea e mai curând metisã decât latinã, faptul cã vorbesc spaniolã si portughezã nu-i face mai latini decât noi, care de fapt suntem balcanici get-beget, adicã un ghiveci indescriptibil).

O iau de la nord la sud:

Mexic - Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo - titlul filmului este numele unei pensiuni de la intersectia strãzilor respective. Documentarul reconstituie povestea unui fost locatar, decedat în conditii violente si ciudate, prin prisma proprietarei pensiunii, o femeie în vârstã, frumoasã si distinsã, care e si bunica regizoarei. Jorge Riosse picta, cânta, scria, era elegant si manierat, auto-didact, homosexual, iar în final rãmânem cu impresia ca era si schizofrenic si criminal în serie. Pe de altã parte relatia lui cu Doña Rosa a fost una de profundã afectiune si admiratie. Cam tot filmul se petrece între peretii pensiunii, cu câteva intercalãri de interviuri. Dezvãluirile se petrec gradual, pâna la oroarea din final. Un documentar putin obisnuit, care are meritul de a pune în discutie si inegalitãtile sociale din Mexic, pe lângã povestea stranie agrementatã de imaginile picturilor, de întregistrari si fotografii.

Colombia - Paraiso Travel - povestea a doi adolescenti din Medellin, din familii de conditie medie, care se duc la pomul lãudat cu sacul, fugind la NY cu bani furati. De fapt El se lasã manipulat de Ea si e oarecum dus de val pe tot parcursul filmului, fiind bãiat drãgut si cu lipici la femei. Secvente si constructie interesantã, drumul de cosmar spre promised land de pildã apare segmentat, intercalat din amintirile lui Marlon. Poveste atasantã, personaje slãbut construite, pitoresc John Leguizamo în rol de fotograf sado-maso shop-lifter bâlbâit. Greu de crezut ca Marlon e chiar asa de norocos încât fãrã sã stie boabã de englezã e luat de suflet de alti columbieni la numai o zi dupã ce se pierde în Queens. Iar femeile - oh, ce suflete mari, în afarã de târfa aia manipulatoare, fir-ar ea sã fie. Multe clisee, în mod paradoxal unele se potrivesc.

Brazilia - Ultima Parada 174 Iar copiii dezmosteniti din Brazilia, lãsati în plata domnului, iar favele, violentã, prostitutie, droguri, politie coruptã, biserici evanghelice care se îmbogãtesc pe spinarea enoriasilor. Bine fãcut dar nu aduce nimic nou. Un punct pe i - filmul e inspirat de un fapt real. Dar merge cam mult pe urmele "Cidade de Deus" si "Tropa de elite". Brasil é um pais muito grande, mai are si altele. Ajung acum si la ele.

A Festa da menina morta - un film greu de digerat, cu gust de Kusturica în Amazonia, incest homosexual, sincretism religios, atmosferã apãsãtoare, într-un cadru care ar fi trebuit sã fie de vis - satul Barcelos, la mal de Rio negro. Un sfânt androgin si isteric, al cãrui fetis este rochita unei fetite dispãrute în pãdure - de unde si numele filmului - îi terorizeazã pe ce apropiati cu crizele sale de nervi, el însusi chinuit de închipuiri si stãri contradictorii. Actiunea se petrece pe parcursul a 24 de ore, precedând celebrarea anualã a acestui cult mixt.Mi-a plãcut si nu mi-a plãcut. E un film socant, incomod, sufocant, dar interesant pânã la urmã despre o parte a lumii despre nu stim mai nimic, dar pentru care avem o mare fascinatie. Impresia finalã a fost cã pe acolo lucrurile nu s-au schimbat esential în 400 de ani, au luat doar o altã formã, într-o vesnicã încercare de a da sens evenimentelor pe care nu le întelegem.

Chile - Tony Manero Într-un Santiago de Chile sordid, sãrãcãcios si periculos sub dominatia regimului militar al lui Pinochet, locuitorii nu stiu de cine sã se fereascã mai întâi - de politia care ridicã "agitatorii" sau de infractorii de drept comun. Scene de sex meschine, crime spontane, comise sub impulsul momentului. Totul pe fondul unei obsesii a protagonistului pentru Tony Manero, personajul lui John Travolta din Saturday Night Fever. Alfredo Castro face un rol foarte bun de altfel. În ciuda momentelor de umor negru, filmul a fost si mai greu de suportat decât A Festa da menina morta - gretos si grotesc, am iesit din salã cu o stare de anxietate teribilã.

Argentina - Un novio para mi mujer o comedie romanticã-dramaticã despre lipsa de comunicare în cuplu si ipocrizia vietii sociale. Personaje atasanate - La Tana si El Tenso. Multã ironie rioplatense, cum îmi place mie. Usurel dar plãcut, nu cade în derizoriu.

El otro alt antipatic si ãsta. Plecat în delegatie pentru o zi într-un oras de provincie (zona Entre Rios), Juan de Souza decide sã rãmânã acolo si se dã drept altul în câteva ocazii, folosind nume si profesii diferite. Evadeazã din propria existentã adicã, ajunge sã doarmã într-un crâng, sa resuscite o bãtrânã...sã-si însele nevasta. Evadare fãrã exotism, derivatã numai din minciunã si aparentã. Relatia tandrã cu tatãl fragil fizic închide si deschide filmul. Interesant ca explorare a plictisului existential si a ruperii non-radicale de rutinã. Îmi dã idei:)

Peste ocean - Catalonia - El cant des ocells (Cântecul pãsãrilor), ceva între film mut si Pasolini, cu lungimi si cadre fixe interminabile, dialoguri rare, costume medievale tãrãnesti. O încercare poeticã de situare a pruncului si a regilor magi pe plaiurile Cataloniei - întinderi imense de nisip, pãduri, râu, mare. Ori eu nu eram in the mood, ori nu stiu ce-a fost, dar m-am plictisit copios.

Si disearã zbor la Vancouver unde se pare cã mã va ploua amarnic, dar cel putin vor fi frunze în copaci. La Montréal nu am vãzut nici mãcar una deocamdatã.

Inuitii sunt minoritate, canadienii suntem noi

Mâine îmi iau cetãtenia canadianã, adicã devin majoritarã. În Canada existã trei minoritãti - First Nations, metisi si inuiti. Existã foarte putine First Nations (numele politically correct dat populatiilor care locuiau pe teritoriul Canadei înainte de nationalizare, noi le spunem indieni, sau amerindieni în cel mai bun caz) care nu trãiesc în rezervatii, inuitii fac parte dintre ele. Noi ãstia mici, emigrantii, suntem...canadieni, la grãmadã: indieni, sud-asiatici, chinezi, arabi, europeni de toate natiile, negri caraibieni, negri africani, latinos. Uniti de Constitutie, pasaport si plata impozitelor.

Despre inuiti cred cã stiam doar vag cã se numesc asa, nu-mi aduc aminte, nici mãcar nu-mi era foarte clar în ce tarã trãiesc. În ce tarã este Cercul Polar? Dar Polul Nord? Noi le spunem eschimosi, unele surse spun ca înseamnã în limba Algonquin "mâncãtori de carne crudã", altele "mesteri de rachete" (snow shoes) sau "vorbitorii unei limbi diferite". Eschimosii trãiesc din Siberia pânã în Alaska, trecând prin Groenlanda (Danemarca) si Canada: Nunavut si Nunavik - ultima regiune aflându-se în nordul Québecului. Inuiti sunt cei din nordul Alaskãi, Groenlanda si Canada.

Desi îmi doresc cu ardoare sã pot petrece ceva timp alãturi de ei si locuim, pur teoretic, în aceeasi tarã, din cauza distantelor enorme si a lipsei infrastructurii de acolo, zborurile sunt enorm de scumpe. Pentru conformitate, gãsiti aici muzicã.

Maci arctici - Ottawa, iunie 2005

Prima mea slujbã la Montréal a fost la salonul de carte, si am avut norocul sã nimeresc la standul unei edituri bune, înfiintatã de un lituanian, acum multã vreme. Din pãcate o vânduse de curând celui mai mare trust de presã de aici: Québecor, fãcut pe acelasi calapod ca trusturile din România: facem orice, bani sã iasã. Am remarcat cã se vindeau foarte bine biografiile, povestile la prima mânã, cu sedintã de autografe si tot tam-tamul. Unde pãzeam eu rafturile am remarcat "Sanaaq", de Mitiarjuk Nappaaluk, o carte scrisã de o inuitã care nu voia sã scrie o carte si nu stia cã scrie una, pur si simplu descria ceea ce trãia. Sanaaq este o femeie inuitã imaginarã pe care o urmãrim în viata de zi cu zi: la pescuit, în iglu iarna, la cort vara, cu câinii, cu cele douã fetite, însãilând cizme si haine, unelte, îngrijindu-se de mentinerea qulliqului aprins (opaitul cu ulei de balenã).

Mãnâncã caribu, grãsime si carne de focã, vertebrele sunt foarte apreciate, le sug, dar si mãruntaiele crude ale unei pãsãri. Pestele este deseori uscat si pãstrat. Totul este fãcut de mânã, uneltele sunt improvizate din lemn, oase, tendoane, pietre. Fetita cea micã îsi face prima pereche de cizmulite la sase ani. Eu la sase ani mã jucam cu pãpusile, evident. Din pielea de focã se fac haine, corturi, încãltãri si kayakuri. Din tendoane se face "atzã", din oase se fac ace. Inuitii stau si la sezãtoare: cântã, danseazã, spun povesti. Desi foarte simplã, cartea este fascinantã si fermecãtoare, si stã mãrturie pentru ingeniozitatea umanã, capacitatea de adaptare la conditiile naturale, chiar armonizarea cu ele.

I-am cumpãrat Sanaaq mamei si m-a apostrofat când a venit aici cã nu am tratat-o cu vertebre crude de focã. În galeriile de artã din Montréal se gãsesc obiecte minunate create de artizanii din nord, la preturi piperate, ca orice artizanat comercializat pe scarã largã. O sã-mi cumpãr ceva, la un moment dat, la urma urmei este singurul suvenir care meritã atentie.

Inuitii din Nunavut, unde se vorbeste mai mult englezã, fac de câtiva ani filme: Atarnajuat the Fast Runner si The Journals of Knut Rasmussen au fost foarte apreciate la festivaluri. Ultimul venit este Before Tomorrow, realizat de femei, dirijate de o regizoare din Québec - Marie-Hélène Cousineau, e drept, dar în spirit traditional. Nu numai cã am vãzut filmul, dar am avut si norocul sã le întâlnesc, doar una dintre ele, asistenta de platou - Carol Kunnuk, vorbea englezã. Ne-am strâns mâinile, ne-am privit în ochi si ne-am zâmbit, eu, românca cosmopolitã si citadinã prin excelentã, Madeline Ivalu si Susan Avingaq - mãruntele, zbârcite, cu ochii mici si vii si un zâmbet care le lumina fata încercatã de vreme. Surprizã maximã - fotografa de platou a filmelor din Igloolik este româncã - Oana Spînu, i-am scris pe e-mail si i-am propus un interviu pentru revista Avantaje, dar nu m-a învrednicit cu un rãspuns, probabil viata ei se desfãsoarã într-o lume paralelã si esentialã. Numele atelierului video dedicat femeilor - Arnait, este pluralul lui arnaq - femeie. Mai multe aici si aici. Filmele sunt lente, dar spre uimirea mea am reusit sã asimilez ritmul, cumva am intuit ca ãsta este ritmul de viatã în Marele Nord si asa trebuie vãzute ca sã poti întelege ceva despre cei de acolo.

Actorul Natar Ungalaq este si artist plastic. Sculpturile inuite sunt uimitor de expresive si miscãtoare, acum existã si desene si picturi. Pentru limba lor - inuktitut, existã un alfabet special, silabic, adicã fiecare semn reprezintã o silabã, nu o literã. Romanul Sanaaq a fost primul scris vreodatã în acest alfabet. Faptul cã sunt oameni simpli si au o viatã simplã nu-i face rudimentari sufleteste, lipsiti de intuitie si sensibilitate, din contrã, interiorul lor este bogat si plin de fantezie. Sunt convinsã cã este o culturã despre care stiu prea putine si de la care avem multe de învãtat. Si mai cred cã va deveni din ce în ce mai cunoscutã, mai ales prin povestile cinematografice de exceptie, un acces direct si spontan spre o lume asprã, misterioasã si amenintatã de schimbãrile climatice.

În 2005 când am revenit în România pentru înmormântarea tatei, la malul mãrii, în 2 Mai "la nudisti" am descoperit un inukshuk (inuk -0m, suk - înfãtisare, simbol), simbol inuit care imitã silueta umanã si servea de indicator, marca teritoriul, însemnând cã cineva a fost acolo si esti pe drumul cel bun (erau însemnate astfel si depozitele de hranã sau zonele bune pentru vânat). Pentru mine atunci a fost un semn cã viata mea trebuie sã continue în Canada. Atunci. Acum, nu mai stiu.

"The Wrestler" - lupta cu viata, cu vârsta, cu noi insine si cu ceilalti

Mickey Rourke nu mi-a plãcut niciodatã ca bãrbat, nu este genul meu, iar filmele în care am apucat sã-l vad, "Nouã sãptãmâni jumate", "Orhideea Salbaticã", "Angel's Heart", "Anul Dragonului" si "Francesco", nu mi-au atras prea tare atentia. "Barfly" ar fi putut fi ok dacã nu mi s-ar fi pãrut sexist. Oarecum m-a impresionat si "Angel's Heart" de fapt, dar nu din cauza protagonistului. În "The Wrestler" m-a impresionat însã, evident îmi dau seama cã oricine îi cunoaste povestea ajunge sã aprecieze faptul ca a fost capabil de un come-back. Omul aratã jalnic (operatiile plastice au fost un fiasco) si nu stiu cât din performanta lui este joc actoricesc si cât îsi joacã propriul rol, dar inclusiv asta emotioneazã. Fata umflatã si rigidã de la excesul de Botox, trupul musculos dar uzat, bronzul fals, par sã apartinã si personajului si actorului. Singura adãugire a fost pãrul lung si blond, care exagereazã aspectul grotesc, nefiresc, al luptãtorului. Exteriorul contrasteazã puternic cu personalitatea sensibilã si vulnerabilã a personajului, aflat în plinã maturitate si în pragul declinului, dar nevoit sã-si pãstreze alura cool si nonsalanta. În ciuda violentei exacerbate "The Wrestler" mi-a plãcut, este un film al marginalilor , al oropsitilor sortii, care nu reusesc sã-si schimbe cursul vietii când sare de pe linie. Indiferent cã este vorba de luptãtori sau artisti, orice persoanã care a fost în culmea gloriei si a cãzut de sus se poate regãsi în povestea asta.

America a creat douã tipuri opuse de eroi: the successful and the losers (gen rebeli fãrã cauzã, cowboy singuratici, care pierd pentru cã nu vor sau nu stiu sã se adapteze sistemului, durii tandri, neîntelesi si izolati). Nu mã îndoiesc c-o sã-l mai vedem pe Mickey Rourke în ceva filme în urmãtorii ani, povestea lui de fiu risipitor pocãit vinde bine.

A propos de victime ale chirurgiei plastice, am gãsit lista câtorva vedete tratate cu Botox si alte minuni ale tehnicii, e trist cã acolo se aflã si Faye Dunaway, Helen Mirren sau Al Pacino. Cât despre Beyoncé, Nicole Kidman si Catherine Zeta-Jones, cred cã puteau sã mai astepte. Presupun cã presa are un cuvânt de spus în cota unui actor si orice semn al vârstei este vânat de paparazzi, ca atare toti îsi injecteazã sau exfoliazã corpul în cãutarea box-officelui generat de tineretea fãra bãtrânete.

Consumãm vedete cum consumãm pantofi, genti si iaurturi, într-o gamã cât mai largã, cu produse care ba se vor de nisã, ba de larg consum. Ca si Danone sau Unilever sãracele vedete se dau peste cap, se înfometeazã, îsi schimbã ambalajul si se fac din om neom doar-doar ne prelungesc interesul.

Cred ca am ajuns la crizã pentru cã producem mai mult decât putem consuma, cumpãrãm mai mult decât avem nevoie, nu ne ajung banii , ne împrumutãm, und so weiter... De ce naiba credem cã avem nevoie de toate brânzele astea de plastic, de atâtea ciocolate acoperite doar cu ciocolatã, ouã de trei mãrimi, iaurt cu gust de cafea, cafea cu gust de ciocolatã si ciocolatã cu gust de iaurt?

Séraphine si Le Magicien de Kaboul (nimic despre Obama!)

Pãi cum, nimic despre Obama când eu sunt aici, vecinii din Sud sunt mai aproape decât Muntii Stâncosi din Vest (de-aia mã duc eu pe munte în statul New York)? Uite-asa, interior nu simt nici o apropiere fatã de investirea unui nou presedinte USA. Adicã nu mã încãlzeste cu nimic, si nici nu mã trece vreun fior de rãu augur, în ciuda mesianismului care-l înconjoarã mediatic. He's ok, si-atât.

M-au atins mai mult douã povesti spuse pe marele ecran (pentru care am o mare fascinatie, e total altceva sa vezi filme chiar si pe cel mai plat si mai motzat ecran contemporan - acasã, decât în sala unui cinematograf, când se stinge lumina si începe magia).

Séraphine era simplã, Séraphine era orfanã si foarte singurã, Séraphine vorbea cu îngerii, cu arborii si cu florile, uneori chiar cu razele de soare. În ochii ei poate albastri se ascundeau toate culorile si altceva. Existã biografii oficiale, dar hai sã fim seriosi, stie cineva ce se ascundea în sufletul ei, cum a stiut sa potriveascã culorile si pigmentii? Zilele si le petrecea gãtind, frecând podele si spalând rufele la râu, noptile închipuind buchete fantastice de fructe, frunze si flori, sau arbori mirifici, pe niste modeste panouri de lemn la început, apoi pe pânze imense, posedatã de imagini din alte lumi mai colorate si mai pline de viatã si sevã. Credea cu tãrie în Dumnezeu, lãudându-l în cantice în timp ce colinda sau picta. La 42 de ani a fost inspiratã sã picteze, spre cincizeci l-a întâlnit pe Wilhelm Uhde, mare colectionar german si estet desãvârsit, al cãrui fler amusinase talentul lui Picasso si prospetimea lui Rousseau Le Douanier. Datoritã acestei întâlniri am ajuns sã-i vedem azi picturile si un film despre viata si opera ei.

Povestea Séraphinei serafice în inocenta si pasiunea ei pentru religie, naturã si picturã se terminã tragic, ca si cea a lui Camille Claudel - într-un azil de boli mintale, se pare ca de foame, spre sfârsitul celui de-al doilea rãzboi mondial. Filmul este minimalist, redus la esential, fãrã pic de senzational sau emfazã. Yolande Moreau si Wilhelm Uhde sunt o pereche minunatã de actori. Pe actritã o vãzusem deja în filmul realizat de ea "Quand la mer monte" - o interpretã emotionantã fãrã excese inutile, cu un farmec care nu are nimic de-a face cu atractia fizicã, ci cu inteligenta si sensibilitatea.

Le magicien de Kaboul - e o lectie de viatã despre negocierea cu durerea pierderii unui fiu unic. Haruhiro Shiratori e un nume pe care as vrea sã mi-l amintesc pânã mor. Fiul sãu, Atsushi, era broker la o companie din World Trade Center, se afla la etajul 104 în momentul tragediei de pe 11 septembrie 2001.

Haruhiro-san nu s-a lãsat doborât de durere, s-a hotãrât sa ajute copii din tara unde s-a ascuns o vreme Bin Laden: Afghanistan. Omul nu este milionar, ci proprietarul unui restaurant, nu a trimis bani în gol, ci s-a dus personal la Kabul în repetate rânduri, în ciuda vârstei si a barierei de limbã. Pentru cã nu putea comunica direct în alt mod, s-a dedicat cu toatã seriozitatea învãtãrii unor trucuri de magie. A reusit sa obtinã gratuit proiectul unui centru cultural de la marele Kisho Kurokawa, arhitect cu o filosofie de viatã si creatie admirabilã (a decedat de curând). Primãria din Kabul i-a cedat un teren, unde se preconizeazã inclusiv plantarea unei grãdini de 911 ciresi care sã aminteascã de Atsushi, care plantase si el unul cândva (ador ciresii japonezi si simbolistica lor în cultura niponã. Sakura - floare de cires).

Copii sunt minunati, au ochi si zâmbete din povesti. Multi viseazã sã-si continue studiile, chiar dacã momentan nici nu pot merge la scoalã. Imaginile din Kabul sunt dure si lipsite de complezentã, cum sunt si cele din Japonia de dupã rãzboi. Haruhiro a rãmas orfan de ambii pãrinti la numai opt ani. Activitatea lui filantropicã e un mod de a se împãca cu fiul dispãrut (cu care nu avea relatii prea calde), dar este strâns legatã si de amintirile din copilãrie.

Nu e un mare film ci o mare poveste, a unui om ca noi toti care a refuzat sã se plece în fata soartei si a întors fatalitatea pe dos ca pe o mãnusã, dându-i o nouã semnificatie.

Câteva filme românesti si Horatiu Mãlaele

La Cinema Space (de care se ocupa pretenul meu Ezra Soiferman) - Segal Centre for Performing Arts, am avut parte sãptãmâna trecutã de un festival de film românesc cel putin interesant.

Irina Margareta Nistor a venit si ea sã ne explice nu se stie ce, pentru cã am preferat sã ma duc repejor acasã, cu autobuzul de la 11:10 fix. Horatiu Mãlaele veni si el, în calitate de protagonist a trei dintre filme (Maria, Aceastã lehamite si Ticãlosii), si ne dãdu un recital de bancuri si poezie, în altã locatie si cu alt bilet.

Bancurile erau unele de prin '80, de-alea cu "Deschid frigiderul. Ce este în frigider? Frig", altele misogine tipice "Am avut ghinion cu ambele neveste. Prima m-a lãsat, a doua nu", plus pauzele ca sã vadã dacã ne râdem. Dar HM are haz, din fericire pentru noi si pentru el. Iar poeziile, una-douã de Nichita, una de Sorescu, una de Pâcã (ce nume genial!) si multe, multe de Emil Brumaru - le stiam deja pentru cã mi-a fost dãruit CDul cu pricina când m-am înstrãinat prin Canada. Dl Brumaru are si blog, al cãrui nume este adorabil: http://hobbitul.ro/ Bineînteles cã si HM are blog http://www.horatiumalaele.ro/ - decalogul de acolo e simpatic foc. Dac-as sta sã citesc numai bloguri n-as mai avea timp de cãrti.

Maestrul a fost încântat de faptul ca am CDul si mi-a dedicat ultima poezie; pentru ca la florãria de lângã birou era închis, eu i-am dãruit o vedere din Montréal mãritã si plastifiata, în imaginea profund înzãpezitã un nene cu o lopatã demonstrau ce grea este viata în Canada. Dupã spectacol ne-am conversat nitel, asa am aflat cã replica memorabilã din "de Pretore, Vincenzo": Pulpa aia de miel, cum se uita la mine cu ochii ei mari (citat aproximat cu aproximatie), pe care o pomenesc frecvent cu mama, a fost sugeratã de tãtucul meu. Domnie dupã moarte, asta-i viata de artist. Una dintre ele.

Revenind la filme:

Maria, de Cãlin Peter Netzer - foarte întunecat, calitatea imaginii lãsa de dorit. Poveste interesantã, dar cam monocromã, totul se întâmplã foarte repede, fara timpi de reflectie, personajele par sa actioneze mânate numai de impulsuri de moment, nu au profunzime, oare asa o fi in viata realã a dezmostenitilor sortii? Actorii sunt minunati, nimic de zis, dar albul este alb si negrul negru, fãrã drept de apel, avea ceva de film mexican cu poveste exemplarã. Mi-am dat seama ca rarele momente de umor absurd (ca smulgerea acoperisului cârciumii, personajele curvelor din parcare, chiar fabrica de baloane si tâncul care vorbeste cu tâlc) sunt datorate lui Gordan Mihic, co-scenarist, care a lucrat la filmele lui Kusturica. Mi-a plãcut folosirea televizorului din vitrinã ca oglindã a povestii, care nu existã pentru societate decât în momentul reprezentãrii exterioare. Îmi pare rãu ca Diana Dumbravã a intrat într-un con de umbrã, dupa succesul obtinut cu acest rol principal la câteva festivaluri mai mici. E frumoasã si dramaticã, ar fi trebuit exploatatã mai mult.

Filmul mi-a adus aminte de o vizitã în Ferentari, pe vremea studentiei, cu un reporter de la Canal 38, viitorul Prima TV. Oamenii din blocurile confort trei spuneau ca igrasia le cauzeaza probleme la plamâni. Unul dintre ei, slabanog si cu cearcane mari, tinea într-o camerã cu peretii coscoviti o colivie cu doi porumbei imaculati. Curat Dostoievski si Tarkovski. De fapt era "numai" Ferentari, inainte de Oana Mizil.

Ryna, de Ruxandra Zenide - ce bucurie sã regãsesc Delta, pe Doroteea Petre si Valentin Popescu în acelasi film. Iar Nicolae Praida este un bunic genial. Un film al devenirii din copilã în femeie, povestea unei maturizãri fortate, pe fundalul unei Delte pustii si dezolate unde pescarii se transformã în mici afaceristi. Multe simboluri simple si grãitoare: pâinea arsã, camera foto, cerceii, rochia, dansul. O poveste luminoasã si tristã, în "Maria" lipsea luminozitatea.

Întâlniri încrucisate de Anca Damian - Prietena mea Ioana zicea ca seamãnã cu Babel. Eu nu cred, s-au mai fãcut filme de-astea multi-narative si înainte de Iñárritu, Shortcuts, Prêt-à-porter si Crash de pilda. Farã sã mã copleseascã, mi-a plãcut, adicã premisele mi s-au pãrut credibile si este bine jucat. Mingiile practic sunt la un celebru animator radio (Mimi Brãnescu - Bogdanovici = sosia Dobrovolschi) pe care nici mãcar politia nu-l amendeazã, si la directoarea închisorii Rahova (Oxana Moravec), ceilalti graviteazã în jurul lor.

Cel putin în filmul ãsta avem o femeie puternicã pe care nu o violeazã nimeni, din contrã, asistãm la o superbã scenã de sex plan-secventã, fãrã muzicã de filarmonicã si lumini difuze dirijate cu grijã. Pe Oxana Moravec as vrea sã o mai vãd, în alte filme si alt gen de roluri, pâna acum îmi place, mult.

Închisoarea mi s-a pãrut putin schematicã, pusã acolo pentru cresterea dramatismului, dar cam de butaforie. Scenele din studioul radio si de la hotelul din Amara au mai mult impact.

Elevator de George Dorobantu - WOOOOOOOOW! A fost marea surprizã, fãcut cu 200 de Euro si doi actori amatori filmati într-un lift pe tot parcursul filmului. Si cu toate astea te tine cu sufletul la gurã, camera este mânuitã cu destoinicie, si din fericire adolescentii cu pricina nu ajung la sex. Am rãmas uimitã si încântatã. Regizorul s-a jucat mult cu detaliile, de pantofi de mâini, de fete, a pus punctul pe i în momentele de suspans maxim. Am simtit setea, foamea, jena, teama, revolta personajelor. Finalul este o elipsa simpla si eleganta. Cireasa de pe tort: regizorul este tot amator, navigator de meserie si cinefil înveterat. Daca as avea bani, i-as da sã mai facã si alte filme!

Concluzie: tristã soartã mai are si femeia românã, înjuratã, bãtutã, violatã si exploatatã. As fi vrut sã vãd "Boogie" si "Nunta mutã", dar nu erau în festival, iar la "Ticalosii" nu am ajuns. Mi se pare ca productiile românesti se diversificã si încã bine, astept cu nerãbdare alte ocazii de vizionare.