Luntre şi punte şi alte amănunte

Deocamdată între Barcelona şi Madrid, să vedem dacă de acolo sare iepurele, din vreun tufiş din Paseo de Prado, că prin Barcelona am colindat nenumărate parcuri şi nu s-a iţit nici unul, doar umbra lui amăgitoare. Am bătut la toate uşile posibile şi imposibile, rezultând foarte puţine interviuri; până la urmă, dincolo de criză, motivele sunt aceleaşi: experienţă locală ioc, lipsa unei reţele de contacte, deci a unor posibile recomandări. Cel de la Madrid, în două episoade cu suspans, e pentru o slujbă foarte promiţătoare, din nou trebuie să pun în balanţă libertatea şi siguranţa, de data asta bate siguranţa, că destulă libertate am halit opt luni încheiate tocmai azi. Mi se pare un negoţ bun, o soluţie apropiată de dorinţa mea fierbinte de a locui la Barcelona. Ar însemna ca cel puţin am reuşit să mă mut cu bine din Canada în Spania, şi de fapt nici n-ar fi puţin.

Chiar dacă rămân partizana Barcelonei din x motive, inclusiv dorinţa de a învăţa catalana. Apoi situarea între mare şi munte, clima mai blândă, apropierea de Franţa, şi mai ales poezia care pluteşte în oraş, şi de care nu reuşesc să mă impregnez în Madrid. Care deşi nu-i de lepădat, ba chiar are propriul lui farmec de metropolă iberică, în timp ce capitala catalană pare mai aproape de Franţa şi nordul Italiei, sau sudul Germaniei, depinde cum priveşti. Aproape în fiecare zi descopăr cu uimire altă biserică, altă casă, cafenea, bibliotecă, care mă farmecă. Până la urmă poezia e total inutilă din punct de vedere practic, ca toate decoraţiile Art Nouveau din exteriorul şi holurile clădirilor, probabil din cauza asta mi se pare una ciudad sumamente poética, cu toată faima catalanilor de negustori pragmatici, nu mi-l închipui deloc pe Don Quijote bântuind pe aici, avea nevoie de câmpiile halucinante ale Castiliei, unde aceleaşi vânturi bat, dar mişcă alte mori.

Pe de altă parte mâncarea tipică e prea grea, prea prăjită şi prea puţin aromată pentru gustul meu. Folosesc puţin sau deloc ierburile aromatice, în afară de pătrunjel, şi la malul Mediteranei unde culegi rosmarinul şi cimbrul direct de pe munte mi se pare cam trist. Pe toate drumurile cartofi tăiaţi cuburi şi prăjiţi(patatas bravas), peştişori şi calamari sugari pané, cârnaţi şi cârnăciori, mini-pârjoale (croquetas), zău dacă nu mi se par mai atrăgătoare zacusca, sărmăluţele în foi de viţă şi salata de vinete. Au nişte ardei copţi, mici, verzi şi ţuguiaţi care-mi plac – pebrot de padrò, şi prefer tortilla de dovlecei (calabacín) celei clasice de cartofi. Evident mă dau în vânt după toate produsele cândva submarine făcute pe plită – plancha. Problema n-ar fi numai asta, ci şi abundenţa turiştilor şi a birturilor capcană, care servesc sangria şi paella, cu fotografii lucioase tronând în stradă, de cele mai multe ori fotografii standard menite să laude mâncăruri cumpărate cu toptanul deja gătite şi reîncălzite. Când apuc prefer să dau o raită prin Gracia, un cartier boem şi cu mai multă personalitate locală. M-am bucurat nespus să dau peste Mihaela Mihailova şi baniţa ei cu gust de balcani.

Am avut bucuria să-l văd pe scenă pe Dario Grandinetti, pe care l-am descoperit cu Miguel Angel Solá într-o banală telenovelă acum vreo 15 ani. I-am revăzut apoi în Hable con ella şi Tango, amândoi sunt monştri sacri ai scenei şi ecranului în Argentina. Publicul catalan e mult mai rezervat în manifestări, la sfârşitul piesei aproape nimeni nu s-a ridicat în picioare, în ciuda calităţii textului şi a actorilor. Baraka e povestea a patru bărbaţi care sunt prieteni de vreo treizeci de ani, de pe vremea studenţiei. Un politician în aşteptarea numirii ca ministru; un critic de artă gay devenit un funcţionar municipal oarecare, dar cu un spirit strălucit; un regizor de teatru experimental de mare succes şi un avocat hiperactiv, fost excepţional, care încearcă să-şi recupereze echilibrul după o cădere psihică severă. Caractere care sunt de găsit în majoritatea societăţilor contemporane şi ale căror relaţii generează o aparentă comedie de situaţii şi moravuri până la deznodământul câtuşi de puţin vesel. Dă mult de gândit asupra relaţiilor de prietenie, asupra fragilităţii, laşităţii şi comodităţii fiecăruia dintre noi.

Pe lângă mă bucur şi de grupul de poezie bilingv, anglo-spaniol, de noii mei prieteni, de-ai locului sau venetici, cum ar fi brazilienii sau italienii.

Prostíbulo Poético from Florencia P. Marano on Vimeo.

Din punct de vedere multicultural Barcelona e foarte pestriţă. Mă simt recunoscătoare şi împlinită, deşi sunt într-o situaţie incertă care poate derapa oricând.

N.B. Fotografii făcute cu telefonul mobil

Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete

Pentru ca nu poti sa rupi cu trecutul cu una cu doua. Poti sa-ti parasesti iubitul, sa-ti dai demisia, sa-ti lasi tara, sa termini o carte, dar ce te leaga pe tine de trecut nu se rupe. Nici macar nu-i nevoie sa te uiti inapoi ca-n Tinerete fara batranete, e acolo, cu mine, seara cand ma culc, dimineata cand ma scol, tot ce-am facut si ce n-am facut. Asadar bantui cu el prin Barcelona, asteptand sedimentarea si bucurandu-ma de ceea ce am in jur: case superbe, legume si fructe delicioase, oameni amabili, circ garantat, pentru ca primaria nu precupeteste fondurile dedicate serbarilor populare.

Vineri am pasit pragului guvernului catalan: Palau de la Generalitat, care indeplineste aceleasi functii de vreo 600 de ani, cu ceva intreruperi din cauza convulsiilor istoriei, in principal conflictele cu Spania si-a ei coroana, urmate de negura din perioada franchista. Aici 11 septembrie inseamna Ziua Cataluniei si se comemoreaza data din 1714, cand Barcelona a cazut dupa 14 luni de asediu, institutiile nationale catalane fiind abolite in 1716 pana la restauratia din 1980. Tot in urma capriciilor istoriei mormintele medievale ale unor conti de Urgell sunt in Manhattan la The Cloisters. Ar trebui sa fie la Santa Maria de Bellpuig de les Avellanes, unde poate reusesc sa dau o mana de ajutor la culesul viei la anul. O statie de metrou din Barcelona poarta numele de Urgell. In Quebec in schimb decembrie 1989 inseamna atacul armat de la Politehnica in care 14 femei au fost ucise de un dement. Fiecare cu istoria lui.

De ziua Cataluniei am inchinat paharele (de plastic) in Costa Brava pe malul unui golf cu ape cristaline: Cala Tavallera, de unde am coborat in Cadaques, clasicul orasel mediteranean aproape de Port Lligat unde Dali si-a facut un fel de vila-castel intre fabulos si kitsch. Imi place la nebunie ca aici poti sa drumetesti pe dealuri, eventual printre smochini si vii cum am facut sambata, scoborandu-te apoi sa te imbaiezi in Mediterana.



Vorbind de circ, aici fiecare cartier are propria sarbatoare anuala, care dureaza cam o saptamana. Pe strazi se intind mese pentru vecinii care fac cine colective, la colturi si in piete se instaleaza scene pentru tot felul de concerte, se bea, se mananca, se recita, se canta, se da cu artificii si els castellers fac turnuri umane. Distractia asta a culminat cu sarbatoarea Barcelonei - La Mercé, de pe 23 pe 26 septembrie. Am inceput cu o cina printre catalani, incheiata cu rachiu flambat - creimada galega si un descantec din Galicia recitat de gazda. Muzeele si unele institutii oficiale si-au deschis portile gratis, au defilat giganti si capatanosi si s-au incins focuri de artificii si mai fastuoase. Invitat oficial a fost orasul Dakar/Senegal iar pe 26 Mercé a coincis cu ultima zi din Festival Asia. Eu acolo m-am dus, sa vad dansuri indiene si sa ascult bhangra pop din Pakistan. Pre legea mea, rar am vazut veselie mai mare si dansuri mai saltarete. Ceea ce intr-adevar am remarcat e ca saltau numai barbatii:( Am avut si ocazia sa vad cum se compune si se infasoara un turban sikh dintr-o bucata de panza dar nu cred ca pot reproduce manu propria. Sa innod o barba cu atat mai putin.

Doctoratul o ia alene din loc de-abia in octombrie si nici de lucru n-am gasit, dar ma straduiesc in continuare. Asadar invat ce pot despre Barcelona si Catalunya, m-am inscris si la cursul gratuit de catalana si sper ca e inca e loc de mai bine. Cat despre Romania, ma intreb cat loc mai e de mai rau. Ma gandesc la Ignoranta lui Kundera, in sensul ignorantei consecintelor, proprii si colective. Dac-as fi stiut...

Trauma auto-impusă

Mărgele călătoare anti-temeri din mâinile Lolei

Un alt drumeţ prin viaţă mi-a spus de curând, într-un schimb de replici virtuale, că noi doi nu am discutat încă despre singurătatea alergătorului de cursă lungă şi oboseala inerentă. Acum trăiesc un astfel de moment, care din păcate se prelungeşte şi mă turmentează. Cred că am întins prea mult coarda sufletului, mi-am asumat o povară care devine apăsătoare.

Saptamânile astea mi-au pus la grea încercare relaţia cu mine însămi, mi-am impus prea multe schimbări şi am ajuns să mă simt propriul meu duşman. Nu am mai locuit de multă vreme singură, şi nu mă aşteptam ca la întoarcerea în Bucureşti să mă trezesc faţă în faţă cu amintirile şi fantasmagoriile mele tocmai în casa copilăriei şi primei tinereţi. A fost o casă de familie şi acum este un cuib gol şi tot mai părăginit, pentru că o casă veche poate deveni peste ani o icoană roasă de cari, fragilă şi extrem de costisitoare. Mi-a fost greu să mă desprind de căminul meu de cinci ani din Montréal, de lângă omul drag, acum trebuie să trăiesc şi doliul după ancora mea principală, locul unde credeam ca pot reveni întotdeauna. Eram o familie, acum suntem doar membri separaţi ai unei familii şi am rămas eu să contemplu cioburile şi să le cer ajutorul bunicilor şi străbunicii mele, care mi-au înstelat copilăria, nu idilică, ci plină de miez, dragoste şi învăţăminte. Trebuie să-mi adun toate fotografiile, jurnalele, fragmentele de viaţă, şi să le găsesc un alt loc, pentru că al meu este încă doar o Fata Morgana, tremurând iluzoriu în propria imaginaţie.

Am o nevoie organică de stabilitate, de un loc al meu, unde să împodobesc iar pereţii cu măşti şi desene din toate colţurile lumii, să-mi chem prietenii la cină şi să mă adăpostesc de toate furtunile. Am nevoie de un umăr pe care să-mi sprijin capul greu de gânduri, de o mână care să mi-o strângă pe a mea, de zâmbetul din fiecare dimineaţă la trezire. Şi cu toate astea am reuşit performanţa de mă îndepărta de ele tocmai când le găsisem, pradă unui impuls mai puternic decât instinctul de conservare şi nevoia de siguranţă.

Acum iar bagaje şi destinaţia pe care mi-am modelat-o în vis încă din 2007: Barcelona, unde nordul şi sudul reuşesc să convieţuiască. Deşi semnele şi veştile bune m-au copleşit începând de miercuri – mi-am găsit cameră în casa unei cunoştinţe de baştină din Barcelona şi am fost admisă la doctorat - nu reuşesc să mă bucur de ele. Nu sunt făcută pentru o viaţă solitară, nici nomadă. Colac peste pupăză, viitoarea mea colegă de apartament e alergică la părul de animale, deci nici măcar pisica nu mi-o pot lua pentru moment, fărâma asta de viaţă şi de moliciune de care mi-am promis să am grijă. Fiecare plecare pare să fie mai grea decât precedenta, dar sper să mă opresc la malul Mediteranei, unde să mă aciuiesc cândva într-o căsuţă albă cu grădină.

A miere/Şi a tiparoase/Hoitul tău miroase.

Cu toate zilele astea de computer intermitent m-am dezobicinuit de blogăreală. Si cutia magică încă nu și-a revenit total, pe lângă diacriticele care nu funcționează decât în Word, noroc cu spellingul de pe Google Chrome (da, și Mozzilla a amețit și funcționa incoerent). În procesul de refacere am rămas și fără mare parte din muzica stocată, noroc cu o jucărie MP3 care păstra o parte din comoară.

Un prieten cubano-spaniol m-a întrebat acum ceva vreme a ce miroase Bucureștiul. Iaca am tot fost atenta, cu nasul în vânt, și nările dilatate adulmecând cu nesaț. Pe lângă urină, praf, benzină și noxe, gogoși înfuriate și pateuri ieftine, oameni asudați sau prost parfumați, am inspirat miros de tei, de mâțișori de salcie, de dude strivite, de asfalt ud și prăfuit după ploaie, de crini vânduți de florăresele noastre inimitabile, de căpșuni coapte la tarabă, mirosuri familiare și dragi, care spre deosebire de peisajul urban sunt neschimbate. Si nu sunt numai ele, mirosurile, e și o grădină din vecinătate, de pe strada Cornelia, care are întotdeauna cele mai frumoase flori ale anotimpului, nu știu cine o îngrijește de treizeci de ani de când o contemplu, dar se vede dragostea revărsată asupra corolelor de toate formele și culorile. O oază de normalitate și de nemișcare în vânzoleala continua din jur.

Continui să mă simt ciudat de bine acasă, e drept că mă bucur de cireșe, căpșuni, roșiile și brânza neaoșe, care nu-mi lasă mare lucru de dorit culinar pe căldurile astea. Pana și un ou prăjit mi se pare un act de inconștiență și curaj. Am mai avut parte și de Regele Lear, de Agwa Correria si un mic concert cu Filarmonica și Alexandru Tomescu. Dar îmi dau seama că punctul meu principal de sprijin aici e casa în care stau, așa prăpădită și lovită de ani, pe potriva orașului și tării ce ne adăpostesc, după canonul matrioșka. Vișinii din curte sunt încărcați de fructe și masa adastă sub ploaie sau soare sosirea oaspeților, ca în vremurile vechi și bune când bunica era primitoarea si neodihnita stăpână a casei. Un alt vestigiu e "femeia cu brânză și smântână", care vine la ușă cu verdețuri și de-ale vacii, de-abia acum, după vreo douăzeci și cinci de ani am aflat ca o cheamă Veronica. E bine acasă, e aproape ca înainte, dar cei dragi nu mai sunt și mă conversez cu amintirea lor, sper ca bunica se bucură că mă vede robotind ca sa nu se ducă de izbeliște casa la care a muncit atât. Pentru că o casă veche, vorba mamei, e un elefant alb, minunat la distanță sau la alții, dar inutil de costisitor. Nu știu ce va fi, dar savurez răgazul asta de întoarcere la copilărie, chiar cu prețul singurătății, al insomniei și al lacrimilor din ochi.

Suspensie

Asa mã simt, ca un pendul între douã puncte, nici acolo, nici aici, si mã simt bine. Pe de-o parte nu mã deranjeazã detaliile cotidiene, Canada, Caraibele si America de Sud m-au obisnuit cu un fel de calm care rotunjeste asperitãtile agitatiei tipic bucurestene. Viata e prea scurta ca sa-mi macine mie nervii toti derbedeii, am lucruri mai importante asupra cãrora trebuie sã-mi fixez atentia, hai sã spunem cã e si ãsta un exercitiu de meditatie. Sau poate e numai începutul, momentul prelung al regasirii amintirilor din copilarie. Sau clipele de ragaz când îti bei cafeaua înainte sa începi ziua, între noapte si agitatia urbana. Neaparat dintr-o cescutã de portelan saxon.

Îmi vad prietenii, fac salsa one to one cu un cubanez emigrat prin cãsãtorie, ceea ce-mi mai ostoieste dorul, ma plimb prin parcuri, privesc florile si pãsãrile, am vãzut mierle si un pitigoi, pregatesc o conferinta despre experienta mea din Uruguay, am avut norocul unui festival de tango superb la Bucuresti.

Uneori ma întristez pentru casele paraginite, batrânii obiditi, otrepele cu sclipici si dinti albi de fiara care musca din oras si din cugetele noastre. Si totusi nu simt scârba pe care o acuza alti oameni traitori aici sau care au plecat deja. Probabil din cauza ca traiesc undeva într-o falie, unde nu interactionez cu nimeni din afara sferei mele de interes. Pânã si taximetristii peste care am nimerit au fost decenti. Azi la coafor am cunoscut-o pe Mariana Mihut, mi-a luminat ziua cu tonusul ei. Nu ma intereseaza bârfometrele si vaicarelile, mi se întâmpla uneori lucruri teribil de frumoase, de ma întreb ce-am facut sa merit asta. Am petrecut o jumatate de ora delicioasã în holul Colonadelor de la Athénée Palace citind Ramon Gomez de la Serna. As fi putut fi la fel de bine la Madrid sau Buenos Aires. Dar s-a fãcut ora 11 si s-a rupt vraja. În curând voi fi pe strada unde s-a nãscut el însã, urmeazã portocalele de Valencia, concertul de jazz al unui prieten si seri de poezie la Barcelona. Montréal e atât de departe încât e ca si cum nu ar fi fost. Cu toate astea îi admit necesitatea în viata mea, nu e comparabilã cu cea a visinilor din curte sau cu magnoliile de pe strãzi cu nume de capitale, dar a fost o etapã fãrã de care n-as fi ce sunt si chiar mult mai putin. Ca multe alte lucruri din viata mea, probabil Canada îsi va face simtite consecintele ceva mai târziu, pentru moment simt cã m-am întors trup si suflet, fãrã pãreri de rãu.

Mary Poppins deschide usa

Cealaltã usã, oglinditã în geam, care dãdea spre altceva, sau lumea din oglindã a lui Alice. Pare sã nu fie nimic dincolo de ceea ce vedem în reflectie si totusi e o altã posibilitate a existentei, imposibilul paralel la care tânjim cu totii. Am senzatia cã acum deschid o asemenea usã, împotriva tuturor evidentelor, usa posibilitãtilor absurde, care existã împotriva logicii si a generalizãrilor. Usa spre Canada a fost una spre normalitate, spre bunãstarea ca urmare fireascã a pasilor numãrati si mãsurati, bunãstare ritmatã lunar de credite la bancã pentru casã si masinã, 1-2 cãlãtorii pe an, 1-2 copii bucãlati cu zâmbet senin si viitoare credite pentru universitate. Tânjind mereu dupã Europa, în mod absurd, pentru cã teoretic nu-mi lipseste nimic palpabil si mãsurabil. Dau cu piciorul unei vieti linistite si înlesnite în momentul în care as fi putut chiar sã cer un credit la bancã pentru un condominium, pentru cã am banii de avans.

Am plâns râuri de lacrimi sãptãmânile astea, mi s-a pãrut ca viata mi se rupe în bucãti, m-am despãrtit cu greu de cele câteva mobile mai acãtãrii, vândute cu sume derizorii, pentru cã asa-i viata de migrant, mai primesti cadou, mai iei en-gros, si când îti vine tie rândul sã te muti toate se duc pe apa sâmbetei. Mã uit în jur si mi-e drag apartamentul în care am stat aproape 5 ani, primul în care am locuit singurã, pe care l-am aranjat cum am vrut eu si l-am împãrtit cu omul drag, pe care încã nu stiu când si unde îl voi revedea. Mi-e fricã de Bucuresti, desi este orasul meu, unde sunt mormintele celor plecati si casa-i plinã de amintiri. Zilele trecute mã gândeam la cât de sfâsiat si zdrobit este orasul ãsta, cât neiubit - Bucarest la mal aimée. Grãdina de varã festival unde vedeam filmele cu Piedone când eram micã nu mai existã, cinemaul copiilor - Doina, nici atât, cinema Modern, unde am vãzut cândva "Concurs" de Dan Pita adãposteste acum cred o salã de bingo. As putea scrie pagini întregi despre cât de batjocorite sunt locurile unde am copilãrit, de venetici veniti din toate colturile sã se ajungã, pe care nu-i leagã nimic de oras si de viata lui interioarã, sufocatã de SUVuri si blocuri vechi si noi. Si totusi acolo mã duc, nu stiu pentru câtã vreme încã, astept peste zece zile o întâlnire ca o rãscruce de drumuri, care o sã-mi semnalizeze urmarea itinerariului. Într-o lume idealã mi-as fi urcat apartamentul închiriat pe covorul zburãtor, cu iubit, pisicã si plante, în loc sã burdusesc valizele si sã trimit cutii cu vaporul. Pisica va fi însã singura verigã de legãtura cu viata de aici, cel putin pentru o vreme. Un bot de blãnitã neagrã cu ochi galbeni care se tine dupã mine prin casã ca un...cãtel. Tinându-mi de urât în timpul unor luni chinuitoare de relatie la distantã, punctatã de chat, e-mailuri, Skype si uneori scrisori desuete.

Încã douã zile si jumãtate si voi lua iar viata în piept, departe de comoditatea canadianã, de matricea existentialã pe care am reusit sã o încropesc în Montréal, timp de cinci ani. Nu am venit aici cu vântul fluierând prin buzunare, plec cu ceva mai mult chiar, plus o diplomã de master si o pisicã, pe lângã noi prieteni, cãlãtorii, experiente. Dragostea a tot venit si plecat din viata mea, de data asta sper sã stea si sã treacã proba de foc a distantei în timp si spatiu. Vita nuova, încã o datã, printre lacrimi si sperante, dar pe un teritoriu cunoscut, rãvãsit de absurda crizã generatã de jocul cu cifrele. Anticiparea senzatiei de cãldurã pe care ti-o dã familiaritatea ritualurilor zilnice. Si efortul de a construi obiceiuri noi, de a cumpãra si de a gãti altfel, efortul de a te regãsi într-o lume care nu mai e a ta de aproape 10 ani, decât pe timpul unor saptãmâni de vacantã. Si care nu va redeveni a ta decât pentru un timp nedeterminat încã. Dupã multã vreme mi-e fricã de schimbare, mi-e fricã de mine însãmi, de reactiile si emotiile mele, nu vreau sã mai plâng, sã mã mai îndoiesc, sã mã învinuiesc, se vede cã nu mai am curajul de la 20 de ani, dar am o luciditate si o constiintã a riscului asumat pe care nu o aveam atunci. Stiu cã este o parte din pret, si sper sã nu fie mai scump decât credeam.

Happy Holidays/ Joyeuses Fêtes

Nu e politically correct, ci chiar lipsit de tact sã urezi Crãciun Fericit în dreapta si în stânga, din cauza asta sintagmele încetãtenite pentru vremea Crãciunului sunt temps des fêtes si holiday season. Le e mai usor comerciantilor sã-i atragã astfel si pe pakistanezi, maghrebini, indieni, si alte natii necrestine. Crãciunul e doar shopping season, de ce sã-l acaparãm noi, crestinii? Cã ni se trage de la Saturnalii sau Soarele Nebiruit , probabil si Yule, si de fapt habar n-avem când s-a nãscut Isus (poate era în zodia Vãrsatorului, doar predica iubirea universalã, sau a Pestilor, cã doar ãsta a fost simbolul secret al crestinilor de la începuturi) e un fapt secundar. Oricum în Québec bisericile abandonate pot fi transformate în condominium, Domnul fie cu tine.

Recunosc, lehamitea care mã ia pe sus în asemenea ocazii tocmai îsi atinge apogeul. Mi-ar plãcea sã fiu într-un sat de munte din România. Undeva în Maramures sau Bucovina, unde obiceiurile pãgâne au fãcut casã bunã cu cele crestine, si "mascatii" nu sunt brigada anti-tero. Probabil n-as putea mânca mare lucru pe-acolo, doar o mãmãligã cu ceva, porcul fiind animalul nostru sfânt, simbolic si sacrificial, dupã cum se si povesteste. Nu mor eu de la mirosul de sarmale, dar de la cârnati lesin cu sigurantã, si nu de poftã. Dar m-as simti bine printre ce-a mai rãmas din oamenii de acolo. Aici românii îsi umflã frigiderul, dau eventual o raitã pe la bisericã si se înroleazã în hoarda de shopping, în semn de integrare deplinã, mai ales pe 26 decembrie, Boxing Day, ziua reducerilor si coada cozilor.

Mi-e dor de casã, de casa noastrã din copilãrie, de mesele si vizitele de familie. Noi eram putini, la un moment dat eu, mama si bunicii, cu ceva variatii pe parcurs, ramânând într-un final cu mama si sora mea. Dar eram legati de tot felul de neamuri si rubedenii, veri de-ai bunicului si de-ai bunicii, mai aromâni si mai sasi, dupã caz, între Crãciun si Anul Nou nu mai pridideam cu sãrbãtoritul. Acum avem niste veri în Orlando, Florida, pe care de-abia i-am regãsit, o verisoarã la Paris, un vãr la NY. Cu pãrintii lor ne vorbeam si ne vizitam, ne veneau felicitãrile negresit de la Salbertrand si München. Cum necum de sãrbãtori aveam cele cuvenite, dar mai ales ni se lumina casa de la micii colindãtori si de la oaspeti. Mi-e dor de bunici, de unchii si mãtusile mele, care, vai, au plecat dintre noi, mi-e dor de lumea pe care si-o croiserã ei si în care am crescut cu lipsuri si bombãneli, dar multa dragoste si multã frumusete, care crestea în cozonaci, în O Tannenbaum (rãmãsitele de culturã germanã din familie), în agitatia si bucuria de a împãrtãsi a acelor zile. Nici cu douã kilograme de somon afumat, un banc de stridii si valuri de sampanie nu le mai pot recupera. Mã tem cã pentru moment Crãciunul e pentru mine un timp al amintirii si al tristetii, si as vrea sa treacã repede si sã plec în Cuba, doar asa sunt eu cel mai fericitã, tot pe drum, pe drum, pe drum.

Pe 25 am chemat la masa câtiva prieteni care stiu cã sunt si ei singuri aici si dependenti de invitatii: Andrea si Kirsten din Germania si Petter din Norvegia, se pare cã voi avea si un musafir necunoscut din Barcelona, dacã nu mã duc eu în Catalunya (încã) vine ea la mine. Cu prietenii brazilieni s-ar putea sã mã vãd vineri seara. Desi m-au invitat pe 24, mã duc la vecina româncã, sã împodobim brãdutul, i-l dãruiesc ei si mai ales bãietelului, Andrei. Eu sper sã nu mai am nevoie de el în Canada, iar la anul de Crãciun vreau un Caganer.

Montréal multicultural

Mi-a pierit cheful de scris în ultima vreme, din varii motive. Evident unul ar fi bulibãseala alegerilor din România, altul faptul cã mã zbat sã iau o hotarâre asupra întoarcerii în Europa (unde si cum?). Nu-i usor sã-mi pun gaj la masa de joc relatia; sã-mi las tabieturile, cuibul cald si confortabil, apreciat de toti oaspetii; prietenii din toate colturile planetei; supermarketul cu tot felul de trufandale, care-mi aduce bunãtãtile în prag pentru un dolar.

Ce frumos ar fi dacã viata mea aici ar fi definitã numai de diversitatea culturilor cu care intru în contact, dacã provincia asta francofonã ar fi mai putin impenetrabilã si defensivã. Ce bine ar fi sã pot trãi într-o zonã limitatã de confort. De curând o prietenã din USA, plecatã prin cãsãtorie, mã întreba de ce am mai venit în Canada dacã-mi doresc sa fiu mai aproape de casã. Ca emigrant independent în 2004 nu prea aveam loc de întors, singurele variante erau loteria vizelor SUA, Noua Zeelandã sau Australia. Si Canada, mai ales Montréalul pe care-l stiam pe atunci francofon, nu si multicultural, mi se pãrea cea mai onestã solutie, desi pe mine mã trãgea ata spre Italia pe atunci, inclusiv din motive sentimentale.

Am fãcut un mariaj de complezentã, cu bãrbatul "good on paper", o tarã neutrã si cuminticã unde eu am un "profil interesant", dar care nu se încadreazã în tipare. O tarã la urma urmei complexatã de scurtimea propriei istorii si lipsa unui mit fondator ca "Founding Fathers" în USA. Nu cã în România am avea vreun tãtuc, la cât de cârpite au fost si unirile noastre, greu de decis cine-i "pãrintele natiunii", cã Bucur ciobanul e doar pãrintele Bucurestilor. Conversându-mã si eu cu mintile canadiene luminate de prin jur am aflat cã de fapt economia localã depinde covârsitor de Statele Unite si de exploatarea propriilor rezerve naturale, fiindcã nu exceleazã în alte industrii (mai putin farmaceuticã si aviaticã as spune, care se aflã chiar la Montréal). O tarã bunã pentru tehnocrati si cercetãtori, cum am mai scris, tot respectul, dar eu nu fac parte dintre ei. Si români care nu-si doresc decât o viatã linistitã, as adãuga, cu vacante all inclusive si casã în suburbii. A fost frumos cât mi-am fãcut masterul, acum vãd Canada ca pe un fel de purgatoriu, în care am învãtat sa trãiesc si sã mã gospodãresc singurã, o altã încercare dintre cele douãsprezece ale lui Heracle. I don't belong here. Poate nicãieri, dar în mod cert e momentul sã mã misc. În 2004 nu aveam drept de muncã în UE, acum am, si acolo experienta diversã si internationalã si limbile strãine constituie un atu, aici o ciudãtenie admirabilã. Si da, recunosc, nu vreau sã mã adaptez standardelor, chiar dacã asta înseamnã iar nesigurantã, framântãri, bocete. Cred cã am ajuns la un stadiu în care sunt oarecum blindatã, si am suficientã încredere în energiile bune ale universului (nu, nu în sensul dat de Coelho, ci în sensul în care ajung uneori sã le simt, gratie generozitãtii mamei naturã). Pentru moment mã simt cumva într-o situatie de suspendare între douã planuri, care a avut avantajele ei, dar începe sã mã irite.

Una dintre marile surprize ale orasului de pe St. Laurent a fost amestecul de culturi, natii si rase. Poti gasi ce mâncare, cult religios sau muzicã doresti, ba chiar si vestminte traditionale, cu putin efort (ii si itari nu:) Cursuri de salsa, tango, flamenco si bharata natyam. Mai toate comunitãtile au un ziar propriu si ansambluri folclorice. Nu mã asteptam sã-mi pot gãsi interlocutori în spaniolã si italianã atât de usor, din primele saptamâni de la sosire, cãutând pe Google español Montréal. Saptamâna trecutã le-am avut invitate la ratzã pe varzã pe ex-directoarea mea de tezã (fost decan al Facultãtii de comunicare din Montevideo, de la Universitatea Catolica) si o prietenã literatã din Argentina, poetã, eseistã si profesoarã, pasionatã de psihanaliza jungiana. Una are vârsta mamei, sapte fete acasã si pãrinti venerabili, doctoratul si l-a fãcut în Spania, nu stiu prin ce eforturi mirobolante, cealaltã e de peste douãzeci de ani aici si e divortatã, stã cu fata de 15 ani. Amândouã debordeazã de vervã, sunt talentate si pline de umor. Dar vorbesc despre întoarcerea în sud, nici nu le trece prin cap sã considere Canada acasã.

Nu vreau sã mã simt asa si peste zece ani, prefer sã-mi asum riscul de a nu-mi gãsi locul nici în altã parte. Duminicã am fost la masã la un prieten catalan aflat într-un stagiu de trei luni, fizician fiind, care ne-a mãrturisit cu mâna pe inimã ca în ciuda burselor si avantajelor pe care i le oferã cea mai vestitã universitate de aici (McGill) si cea din San Diego, el n-ar putea pãrãsi niciodatã Spania. Stie ce înseamnã asta, dar acceptã dezavantajele, pentru cã nu vrea sã trãiascã pentru carierã.

Asadar, vine, vine primãvara...la altii, aici de-abia prin mai dau primele frunze, oi veni si eu cu ea.

Într-o doarã

Aici, nu

Poate acolo

Înlauntru clipele se adunã si se înlãtuie ca bile de cristal

Un sir de poveste, care se tot rupe si se înnoadã

De la cap, de la coadã

Pânã când?

Nu stim, nu stiu

Unii spun ca-i târziu

Sã vrei, sa te temi, sã te încerci

cum încerci cu scobitoarea cozonacul

E coca mea încã prea moale sau mã ard?

Sau mã tin,

De toarta amintirii unei ulcele cu vin.

Mãi, tatã, mãi

Ai uitat sã-mi dai o papusã

când ai plecat

Sau un colac cu cap de ratã sãlbaticã

Mãcãind dojenitor când o iau razna

uite-mã cum stau cãlare pe situatie

ca pe nebuloasa Andromeda

si un Alfa Centaur

în loc de alpha man

ce stii tu ce-i aia?

Noi oricum suntem versiunea beta

hai sã-nchidem odaia

sa punem cheia sub pres

si sa colindãm colinele

Tu ce zici

Mai stau mult pe aici?

XXXV, câteva lucruri minunate, stare de fapt si de suflet

Recunosc cu mâna pe inimã cã am 35 de ani si o viatã îndestulatã pe toate planurile. Pe cel profesional mã strãduiesc cel putin sã ies din inertie si rutinã, si ultimele articole pentru "Pagini românesti", ca si un al treilea, mãrturie despre decembrie '89, pentru ziarul "Quartier Libre", m-au animat putin, ca o transfuzie temporarã de entuziasm. România ramâne însã ghimpele din inimã, aia pe care tin mâna când recunosc cele precedente. Poate 30 de ani era o vârstã prea coaptã pentru emigrarea în minunata lume nouã, poate am cãlãtorit prea mult înainte ca sã pot sta locului acum sau sã pot aprecia stabilitatea de aici, cert este cã am învatat sã-mi asum propriile elucubratii existentiale cu oarece calm. Poate cã de-abia atunci când nu mai apartii nici unui loc ajungi sã-ti apartii tie însãti, sau propriei schizofrenii, cu cât ne adaptãm mai mult societãtii, cu atât riscãm mai mult sã ne îndepãrtãm de noi însine. Noica spunea în Jurnalul filosofic cã Don Quijote avea dreptate, cã asa trebuie sa trãiesti, cu lumea ta. A mea e legatã de multe alte lumi, mai bine zis e un sirag pe care sunt însirate multe perle si mãrgele de sticlã.

N-am mai scris de la o vreme, de România mi-era silã si milã, ce sã spun asadar când judecãtorilor în loc sã li se dea sporul de stres si suprasolicitare psiho-nervoasã, li se plãnuieste scãderea salariilor? Fac grevã? Sã facã, au tot dreptul, atâta timp cât sunt obligati de termene sã-si ia dosare si acasã în week-end sau chiar în vacantã. Un judecãtor este la fel de responsabil fatã de viata umanã ca si un medic. În mod ciudat si unii si altii sunt dintre cei mai oropsiti pe cale salarialã, si toti se scandalizeazã de nivelul de coruptie din justitie si neglijentele din sãnãtate. Dar criticii nu se gândesc la ce apasã umerii acestor oameni si cã sunt oarecum obligati sã caute alte compensatii când statul de drept îsi bate joc de munca lor. Chiar vorbeam cu un prieten ieri despre salariile mari ale judecãtorilor din Spania sau din Canada, o dovadã în plus cã debandada de la noi are fatete necunoscute pe alte plaiuri.

Trecând peste astea si privind exclusiv spre mãrunta mea existentã de veveritã sãltãreatã si satisfãcutã, am petrecut un week-end minunat la Toronto cu prietena mea Laura care, ah!, s-a mutat acolo când m-a lãsat pentru un bãrbat, care evident nu a meritat efortul. Ne-am plimbat mult, am vãzut o galerie plãnuitã de maestrul Santiago Calatrava, bãrci, lebede si rate, muuuultã apã si multã verdeatã. Toronto are un centru de afaceri mult mai întins decât Montréalul, hectare de blocuri cu fatade care se oglindesc reciproc si e mult mai american ca ambiantã. E minunat cã se aflã pe malul unui lac enorm si te poti duce cu feribotul pe niste insule brãzdate de canale linistite, pe care le poti strãbate în kayak si canoe, oprindu-te la o gustare si o cafea într-o pãdurice veselã, admirând bãrcile si yachturile norocosilor proprietari sau cottage-urile tipice. Laura stã într-o zonã verde tare, High Park, dacã traversezi parcul cu pricina ajungi sã te plimbi pe malul lacului, bucurându-te de priveliste si de lebede, cormorani si rãtuste, cum reiese si din imaginile de mai jos.

Album (click!)

Toronto

La Montréal am avut parte de Festival des Films du Monde, dupã care eu personal nu mã omor cu firea, având câteva dezãmãgiri la activ. De toantã ce sunt am pierdut însã ultimul film al lui Wajda cu ocazia asta. Tatarak mi-a fost cãlduros recomandat de Dan Burlac si Alex Iordãchescu, veniti la festival pentru a prezenta "Copilãria lui Icar"/L'Enfance d'Icare, fiind producãtorul si respectiv regizorul filmului. Le-am propus celor de la ziarul local "Pagini românesti" un interviu cu Alex, ca si cronica la filmul lui si "Nunta mutã", debutul regizoral al lui Horatiu Mãlãele. Zis si fãcut, am executat si interviul si cronicile, si a fost o mare bucurie sã-l cunosc pe Alex, vãr cu soprana Irina Iordãchescu si sotul Ruxandrei Zenide, al cãrei film, "Ryna" mi-a fãcut o impresie foarte puternicã. Duminica viitoare cronica filmului sãu si interviul vor fi si ele în "paginile românesti", la loc de cinste.

Sursa foto: gala.fr/SIPA

Joi pe 3 septembrie iar a fost ziua mea si am sãrbãtorit-o simplu, cu un picnic în parcul Mont-Royal printre veverite si rate la mal de Lac des Castors. A traversat si un sconcs pajistea razant mai pe searã, din fericire nu a stropit si el evenimentul, care ar fi devenit astfel cu totul de neuitat. Scenã de gen: Roberto si Adrian în plinã serenadã latino-americanã.

Mi-am luat câteva zile libere drept cadou si am fost sã dansez tango miercuri si vineri, sâmbãtã delectându-ne cu o minunatã cinã a la turca de Ramadan, datoritã veselei si generoasei initiative a fundatiei Dialog. Pe lângã noi mai erau prezenti si Pakistanul si Indonezia, ba chiar douã convertite la Islam, o polonezã si o bielorusã/gruzinã. La momentul rugãciunii tocmai gazdele au fost cele care nu s-au închinat la Allah, de, Turcia e un stat secular, sã nu uitãm. Ne-am înfruptat cu yayla çorbasi, köfte, çoban salatasi, taze fasulye, biber si patlacan dolmasi, încununate de o baclava finã si fistichie, güllaç, tulumbe si alte deserturi divine si mârsav de dulci, eu fiind tare fericitã sã-mi perii rudimentele de turcã. Culmea a fost ca pe lânga invitatia la masã m-au cadorisit si cu un CD de muzicã traditionalã, în timp ce toti am primit ochiul magic contra deochiului. Halal popor, turcii ãstia, întotdeauna capabili sã mã surprindã. Duminicã m-am delectat cu un spectacol de flamenco din menajeria de manifestãri locale, adicã împestritat cu muzicã "pop" care includea si "Dazed and Confused" de Led Zeppelin. Cel putin ciudat, noroc ca s-au cumintit în partea a doua.

Si ca si cum n-ar fi fost îndeajuns, am sãrbãtorit Labour Day, lunea liberã adicã, prin munca la câmp, pe tarlaua lui Roberto, care-mi cântã joi la aniversarã. El îi zice milpa locsorului unde cultivã printre altele si dragele mele rosii verzi tomatillos, baza de la salsa verde. Dupã ce cã ne-a rãsplãtit în naturã, cu busuioc, epazote, tomatillos si rosii portocalii minuscule, Roberto ne-a cinstit si cu o masã copioasã: pui scãldat în mole poblano si creveti cu sos de chile amarillo si cremã de cocos, evident înfãsurate în tortillas de mais cãldute. Dezmãt total adicã, finalul apoteotic fiind mango cu înghetatã de vanilie si sos de ciocolatã adusã tocmai din Chiapas, fãrã zahãr, numai cu migdale si scortisoarã mãcinate în compozitie, amarã si salutarã, desi gazda s-a îndurat de noi si a îndulcit-o putin. Xocolatl, nectarul zeilor. Oamenii din jur - nectarul meu.

La marginea mijlocului

Medius locus - loc mediu, loc aflat în interiorul unui spaţiu, la oarecare distanţă de margine. La oarecare distantã de Atlantic si Pacific, de Statele Unite si de inuiti. La o distantã la fel de oarecare dar mai mare de Orient, fie el apropiat sau îndepartat.

M-am gândit la multe în ultima vreme, si în special la armeni. Mai ales cã la festivalul "EUROfEST" a participat un grup de tineri dansatori entuziasti de la Asociatia Hamazkayin si am vãzut o expozitie foto impresionantã. Si la New York, la sectia antropologicã din Museum of Natural History în sectia dedicatã popoarelor Asiei si celor intermediare din Caucaz erau vreo trei vitrine dedicate armenilor. Stiam de ceva vreme cine sunt si ce hram poartã Charlez Aznavour(ian?), Aram Haciaturian sau Calouste Gulbenkian, am vãzut "Calendar" de Atom Egoyan si "La Masseria delle Allodole" de fratii Taviani.

EUROfEST "WEEK-ENDS DU MONDE"2009

Tocmai citesc "The Bastard of Istanbul" care mã umple de o dulce nostalgie cu gândul la orasul celor douã continente si mã poartã printre destinele împletite ale armenilor, în Turcia sau în America fiind, cu cele ale Imperiului Otoman si ale noii Republici care nu a acceptat nici pânã în ziua de azi genocidul din 1915, ba mai mult, turcii care vorbesc public despre asta sunt condamnati în mod la fel de public. Bedros Horasangian a mai scos o carte si singurul politician în care am încredere în România, Varujan Pambuccian, mi-a dezvãluit pe blogul sãu un cântec din altã lume:

interpretat într-un cadru autentic aici, de Isabel Bayrakdarian, sopranã trãitoare la Toronto si diplomatã în inginerie biomedicalã:

În englezã Armenian si Aromanian sunt usor de confundat, douã popoare rãspândite în diaspora, armenii mai cunoscuti si cu un statut clar, având în vedere cã au totusi o republicã, chiar dacã muntele Ararat e de cealaltã parte a frontierei. Dar douã popoare dintre munti, pãstori si negustori prin definitie, cu nume schimbate în tãrile unde nu conveneau, fie cã a fost vorba de Imperiul Otoman sau de Grecia. Poate simpatia mea fatã de armeni si soarta lor vine de aici, de la Manuc bei cu al sau han sau Melik, a cãrui casã din strada Spãtarului adãposteste acum Muzeul Pallady; de la numerosii "-ian": Krikor Zambaccian Ion; Anca si Lia Sahighian; Haig Acterian; Dan Barbilian aka Ion Barbu; Vartan Arachelian; pe Bedros Horansangian l-am pomenit mai sus, am avut plãcerea sã-l si cunosc; al maestru al condeiului - Stefan Agopian, citii "Fric" cu mare drag; Anusavan Salamanian; Dr. Bagdasar(ian); Dr. Ana Aslan; Varujan Vosganian; David Ohanesian; Harry Tavitian; Garbis Dedeian; Anda Cãlugãreanu, dupã mamã. Pe scriitorul Garabet Ibrãileanu nu-l trãdeazã decât prenumele. În viata de zi cu zi îi recunosc de obicei dupã ochii mari, întunecati, si privirea pãtrunzãtoare, asa am descoperit o fatã de la banca de vizavi, de aproape tagul dezvãluia un alt nume în -ian.

Muzeul Colectiilor beneficiazã si de donatiile lui Hrandt si Beatrice Avakian, Garabet Avakian si Hurmuz Aznavorian (o fi rudã cu Aznavour:). În trecere fie zis, acolo au donat si aromânii din familia Beza, având în vedere procentajele de populatie, fac o adâncã plecãciune virtualã. România nu e situatã pe douã continente, dar amprenta orientalã secularã pusã asupra Balcanilor nu poate fi negatã, e mai putin evidentã în ceea ce au fost odatã Transilvania, Banatul si Maramuresul, si zic asta pentru cã bucãtãriile s-au amestecat si manelele au nãvãlit tiptil prin toate tãrile tãrii. Minoritãtile balcanice sunt si minoritãtile României. Asadar evocarea Istanbulului cãlare pe Asia si Europa, trecut si prezent, nu numai fizic, ci si în spirit, fãrã frontiere clare, pentru mine e evocarea unei întregi zone care pluteste între ratiune occidentalã si intuitie orientalã, cu toate hibele care tin de ambele limite si toate farmecele culturilor hibride. Zonã de care eu simt cã apartin trup si suflet, ca un nufãr legat de fundul nevãzut al lacului, care se poate îndepãrta la suprafatã, dar nu se poate smulge.

România schizo sau criza pe douã cãrãri

Nu mai înteleg nimic din vestile pe care le primesc din tarã. S-au tãiat joburi în sectorul sãnãtãtii; judecãtorii nu-si primesc sporul de suprasolicitare, dar continuã sã fie suprasolicitati; se vor desfiinta 15.000 de joburi în sectorul public; inclusiv Universitatea Bucuresti renuntã la un profesor din cinci. Altora li se scad drastic salariile, fie ca lucreazã la public sau la privat, pânã la 50%, eventual sunt si dati afarã dupã (chiar azi mi-a spus un prieten ca sotia lui e acum somerã). Guvernul nu mai are bani si moare de gâtul FMI-ului.

Ce vãd la unii pe Facebook? Petreceri, Vama Veche în week-end, vacante sclipitoare prin tãri extraordinare, eventual un articol de ziar care recomandã o vacantã de 4000 de Euro în Indonezia.

Unii îmi spun cã se sufocã, au deja grija zilei de mâine, dacã nu va fi cea în care ramân pe drumuri; altii par sã trãiascã pe altã planetã, îmi spun cã sunt bani, ei o duc bine, ceilalti spun baliverne, nu stiu sã lupte cu viata, nu sunt pe val si nici în trend. Ah, da, e mitocãnie, mizerie, drumuri desfundate, dar astea tin de specificul local, altfel toate merg ca uns, înainte, flãcãi, spre alegeri!

Musti de-o zi pe-o lume micã de se mãsurã cu cotul

Ce-am scris înainte dezvãluie cumva starea de spirit în care am redescoperit orasul New York: prieteni, parcuri, plajã si muzee, cu ceva istorie îndesatã prin crãpãturi. No shop, no show, destul am stat închisi la Metropolitan Museum of Art si Museum of Natural History. Unde m-am simtit coplesitã, nu numai de spatiu, ci si de timp, ca un tsunami care vine peste tine si-l privesti fascinat si paralizat cum se pregãteste sã te înghitã. "Nu de moarte mã cutremur, ci de vesnicia ei", dac-as fi sigurã cã-i doar un prag, m-as îndrepta spre ea cu seninãtatea cu care încerc sã întâmpin adversitãtile vietii, care oricare ar fi, sunt previzibile. Cum de-mi vin asemenea gânduri contemplând statuile lui Hatshepsut, vreo delicatã Madonna medievalã si schelete de dinozauri? Sã zicem ca retrospectiva Francis Bacon poate inspira gânduri morbide oricui, ca si sarcofagele sau tezaurul dezgropat dintr-un grup de morminte afghane, oricât ar fi el de strãlucitor si migãlos, gândul te duce la hainele destrãmate de timp si soareci si la oasele prãfuite pe care le acopereau, cu toate bijuteriile împrãstiate de tropãitul micutelor rozãtoare.

Pe mine cel mai tare m-au speriat cifrele, pe care probabil le-am vãzut si în atlasul zoologic, mult îndrãgit în copilãrie, pe când citeam Jules Verne si V.A. (Vladimir Afanasievici) Obrucev, dar pe vremea ceea nu-mi stãtea minte la probleme existentiale, desi au apãrut la scurtã vreme dupã, probabil Scrisoarea I a avut contributia ei. Si mai circula o carte de Armand Constantinescu "Cer si destin" care cuprindea o descriere destul de lugubrã a rãtãcirii sufletului dupã desprinderea de trup. Am mai citit si altele, pe parcurs, am fost îndeosebi fascinatã de cosmogonia hindusã, credibilã inclusiv pentru cã pomeneste într-o altã formã de big-bang (pântecul sau oul de aur plutind în haos din care se desprinde cosmosul). Conceptia mea despre divinitate tinde spre apofatic, stiu ce nu este Dumnezeu, dar nu stiu ce este El, pentru cã este deasupra ratiunii umane. Ca atare cred ca toate religiile sunt viziuni diferite ale aceleiasi divinitãti, si aici mã întâlnesc cu doctrina sikkh. Tarahumara/Rarahiri din nordul Mexicului spun cã Marele Spirit a creat lumea cântând si dansând (cel putin asa scrie Romayne Wheeler), aborigenii din Australia îsi cântã hãrtile (the Songlines), rememorând creatia din Era Visului. În Biblie scrie cã la început a fost Cuvântul. Gândul si vibratia adicã. Asta nu înseamnã cã sunt mai putin ortodoxã, sau nu citesc cu acelasi drag scrierile Pãrintelui Steinhardt sau ale Pãrintelui Stãniloae. Dar nu vreau sã crestinez pe nimeni, nu mã simt privilegiatã sau iluminatã pentru cã m-am nãscut cu o religie anume.

Revenind la cifre, toate speculatiile spirituale si morale mi se chircesc sub povara celor 65 de milioane de ani de când au dispãrut dinozaurii, cu o marjã de eroare de 30.000 - 100.000 de ani. Nici nu mai vorbesc de durata vietii pe pãmânt. Pãcatele mele, pãi cei 70.000 de ani de existentã umanã sunt o picãturã infimã din acest timp. Muzeele cu pricina contin o cantitate coplesitoare de obiecte de artã si uz - uz pierdut si pietrificat de altfel de prezenta vitrinei, unde obiectele sunt complet rupte de context, în ciuda eforturilor muzeografilor. Civilizatii si culturi diverse în timp si spatiu, de la sumerieni la bãstinasii din Amazonia, minuni de creativitate, ingeniozitate si simt estetic, dincolo de arhi-cunoscuta si admirata artã europeanã. Multe oale si ulcele, ca mâna care a cioplit, netezit si pictat statueta egipteanã din fotografie, acum vreo 4500 de ani. Ce înseamnã acesti 4500 de ani, care nouã ni se par nemãsurati în artã si mestesug uman, fatã de cele 65 de milioane care ne despart de dinozauri? Ce înseamnã orgoliile noastre si grija de a lãsa urme pe Pamânt?

Nu mai vorbesc de existenta individualã, si de planeta agãtatã în genunea infinitã si vesnicie. Când constientizez asta am o senzatie de rãu fizic, un fel de spasm în vintre, micul meu ego se rãsuceste de durere si-si blestemã mãrginirea. Ceva mai mult despre marea trecere în nefiintã, sau cel putin o altfel de fiintã, la Confruntã durerea.

Pânã la urmã îmi potolesc angoasele spunându-mi cã e de datoria mea sã fac tot ce pot în trecerea pe aici, fie ea singularã, repetabilã, mãrginitã, sau nu. Încercând sã-i înveselesc pe cei din jur, sã le fac viata putin mai frumoasã, încercând sã mã împlinesc si sã ma desãvârsesc pe mine ca om. Cã de...nu se stie:)