Spania tur retur: Madrid, Valladolid y mas

Am fãcut câtiva pasi pe solul iberic, atât de arid la prima vedere, atât de roditor cultural si generos cu mine, vorba lui Creangã, nu stiu altii cum sunt... Un pas la Madrid, altul la Valladolid, împrejurimile capitalei, presãrate cu dealuri si lagune, de acolo un salt la Valencia pe sub portocali, o trecere scurtã prin Tarragona romanã si medievalã si în sfârsit Barcelona, atât de elegantã si trecutã prin toti evii, dar vai, atât de turisticã. Am fost mai putin entuziastã si curioasã decât de obicei, mai putin dornicã sã învãt de prin muzee si ghiduri si mai dispusã sã mã bucur pur si simplu de ceea ce mã înconjoarã imediat în timp si spatiu. Prea multe probleme se luptã pentru suprematie în capul meu ca sã mã pot delecta cu povestile bãtãliilor si cuceririlor coroanei spaniole. Mã oboseau foarte tare si hoardele de turisti profesionisti, vânzoleala continuã, si cãutam strãdutele putin populare dar fermecãtor de pustii. Simteam nevoia sã bântui de una singurã cu nebunia mea.

În Madrid, pe lângã mãsuratul centrului la pas, m-am multumit sã vizitez douã mãnãstiri de maici, dintre care una dedicatã celor de sânge nobil - las Descalzas Reales. Si acolo m-a coplesit severitatea tablourilor, figuri de sfinti si nobilime în straie rigide, cu figuri aspre. Mãnãstirile fiind încã în uz, una cu 13, cealaltã cu 20 de maici, fotografiile nu erau permise, iar vizitele se fãceau în grupuri de maxim 20 si pe tãcute. Nu zic, a fost interesant sã-mi imaginez viata monahalã "de clausura", izolatã între zidurile mãnãstirii, dar prea vesel nu era, mai ales în sinistra camerã a moastelor printre femururi si molari. Fastul baroc, atât cât era permis în asemenea locuri, nu fãcea decât sã accentueze întunecimea si izolarea, aerul apãsãtor. Nici pânã în ziua de azi nu existã încãlzire acolo.

N-as putea spune cã Madridul m-a surprins, dupã Italia, Havana si Buenos Aires, pânã si unele cartiere sau bulevarde au nume asemãnãtoare: Retiro, Callao, Recoletos, Paseo del Prado. Si peste tot existã o statuie a bietului Colon, care domneste astfel dupã moarte. Mi s-a pãrut ca se manâncã multe ouã, cartofi, si ouã cu cartofi, au un fel special - huevos estrellados. La peste - cartofi, la iepure - cartofi, alte legume veneau numai ca feluri separate, mai ales aperitiv. E drept, de gãtit gãteau bine si au decenta meniurilor fixe cu 9 - 15 Euro, care includ vin/bere si desert. Ca si la noi, mai prinzi si câte un meniu/fel anti-crizã. Parcurile din centru sunt multe si superbe si contrasteazã cu austeritatea strãdutelor medievale înguste, pietroase si întunecate din orasul vechi. Cel mai bine m-am simtit în Retiro, monumental, rafinat si luxuriant, prin care te poti pierde cu usurintã si plãcere. As zice totusi ca Madridul mi s-a parut grandios si sever, vizual, dar înmuiat de vivacitatea spaniolã si orarul absurd, de vesnici studenti: prânzul între douã si patru, cina pe la zece - unsprezece. Într-joi searã de joi m-a rãzbit somnul pe la douã si jumãtate iar prietenii mei si-au continuat periplul nocturn spre un alt club, desi amândoi munceau a doua zi. Am stat într-o casã la fel de delicios de absurdã, cu o umbrelã japonezã drept abajur în tavan si tot felul de bulendre amestecate cu oglinzi art nouveau si ceramicã veche spaniolã. În casa de alãturi s-a nãscut cândva Ramon Gomez de la Serna, un autor tradus la noi nedrept de putin, mare iubitor al întâmplãrii poetice, aparent fãrã sens dar plinã de miez.

Datoritã lui Ramon am ajuns si la târgul de carte de la Valladolid, în vârtejul unei singure zile. Ospãtãria de acolo meritã un rând, templu culinar de Castilla y Leon, încãrcat de arome si pitit într-un subsol unde ne-am ospãtat cu sparanghel alb gros de Navarra si miel fraged. Dreptu-i cã ne-au dat carnea ca atare, fãrã nici o garniturã si în memoria meselor de Pasti am cerut o salatã verde. Dar locul avea ceva de han medieval, ca si numele - Meson de Angel Cuadrado, ceea ce îndreptãtea multe licente culinare. Desi Înger Pãtrat e numele bucãtarului, tot mi-a dat un fior poetic, mai ales cã pe perete Don Quijote si Sancho atârnau placizi sub formã de furculitã si lingurã din lemn. Dupã câteva încercãri infructoase pe la alte usi, aici chelnerii ne-au primit în ciuda orei târzii si ne-au spus verde-n fatã, uite, noi ar trebui sã închidem, dar tot mai gãsim ceva la bucãtãrie sã ospãtãm niste drumeti osteniti. O altã surprizã a fost pasajul boltit Gutierrez, foarte parizian si pierdut în spaniolitatea de vitã veche a Valladolidului, mai are doar un frate în Albacete. Sã bei o cafea acolo printre lambriuri de lemn si oglinzi patinate e o adevãratã cãlãtorie în timpurile burgheze de glorie belle-époque.

Sâmbãta de la Madrid a fost de fapt pe lângã, în Rivas-Vaciamadrid si împrejurimi. Pentru o suburbie, e un loc foarte agreabil, verde si bine dotat pentru sport si culturã, madam Pilar Bardem a pus-o de un auditoriu acolo. Am sãrit din transeele rãzboiului civil din '36 - '39 pe dealurile muntoase din jur, de unde am admirat lagunele si râul, am vãzut si pozat tot felul de floricele sãlbatice si mi-am fãcut poftã de mâncare. M-au cam socat împrejurimile foarte aride, soluri de ghips mi-au spus prietenii mei, chiar si în drum spre Valladolid m-au surprins uscãciunea pamântului, bolovãnisurile continue si vegetatia sãracã. O tarã asprã, as spune. Seara am ajuns în orasul lui Cervantes, Alcala de Henares, din pãcate ploaia m-a oprit din explorare, asadar n-am vãzut decât poarta de intrare, catedrala si douã cârciumi, iar duminicã am pornit-o spre Valencia din Atocha, o garã superbã, adãpost de serã si broaste testoase, de tristã amintire dupã atacurile islamiste teroriste de pe 11 martie 2004.

Azi ma bucur

Am o multime de motive:

- se întoarce mama de la Ottawa, unde a stat patru zile

- citesc o carte fabuloasã pe care mi-a adus-o ea, Ultimii eretici ai imperiului, de Vasile Ernu

- simpatica si erudita mea amicã bloggeritã m-a blagoslovit cu o mentionare zeflemistã

- am bilete la concertul Mariei de Medeiros pentru sâmbata si-o sa am si la coana Misia, pasiunea mea, pentru joi

- am regasit-o pe Roxana Valea, fostã vecinã, care a frecventat aceeasi scoalã primarã, sub formã de cãlãtoare-autoare prin praful si visele Africii.

- am rãspuns unui interviu aiuritor pe HotNews

- mi-am dat demisia ieri, mi-a fost acordatã o saptamânã de concediu fãrã platã si mã simt usoarã ca un fulg

- afarã e uscat si nu e ger

- am descoperit pe un afis stradal ca la muzeul de artã e expozitie Tiffany

- chiar dacã asta se întâmplã zilnic, am acasã un bãrbat si o pisicã iubitori, fiecare în felul lui

- tot acasã e si o tocanitã de iepure cu vin si rozmarin, vin alb si rozé în frigider si un tempranillo din 2004 deja desfãcut

- am si douã comedii rusesti grozave care asteaptã sã fie vãzute: Starik Hotabâci - 1956 (dupã Batrânul Hotabîci, tradusã în româna Vrãjitorul, de Lazar Laghin) si Ivan Vasilievici schimbã profesia - 1973 de Leonid Gaidai, dupã Bulgakov (am vãzut piesa la Odeon cu titlul Ivan cel Groaznic)

Combaterea culinara a spleenului

Pentru cã m-am înhãmat la un atelier de articole stiintifice din si despre America Latinã sãptãmâna trecutã, de luni pânã joi, sâmbãtã si duminicã am rãmas la vatrã sa transcriu procese verbale în spaniolã. Adicã nema filme, teatru, concert, nimic, numa' vineri am reusit sa ajung la piscina mea dragã, cu multe culoare, din Parc Jean Drapeau. Mare daraverã atelierul ãsta darã, mai ales cu francofoanele si brazilianca vorbitoare de spaniolã, tusea, fosnetele si soaptele înregistrate de reportofon.

M-am consolat în pauza de masã asadar, cu o salatã de ruccola (cicã voinicicã pre limba noastrã, exact ce-mi trebuia mie, stimulator de voinicie), rosii felurite, prosciutto de la mama lui si mozzarella de la italienii pripãsiti la Montréal, proprietari de ditai fabrica "Saputo".

Care salatã a fost urmatã de linguine cu calamar si legume (tulpinã de telinã, câteva rosii proaspete, ceapa verde si ardei), presãrate într-un final glorios cu mãrar. Am fentat stilul mediteranean favorit punând în loc de sare sos de soia. Una dintre tainele binecunoscute ale bucãtãriei italiene, ignoratã cu succes în America de Nord si prin restaurantele italienesti horror din Românica, este simplitatea pastelor. Se pot face paste foarte gustoase numai cu rosii, mãsline, uleiul aferent, o târã de busuioc sau oregano, nitel piper proaspãt si o idee de parmezan. Nu e necesarã înecarea lor în sosuri de smântânã sau rosii, nici ametirea cu zece ingrediente, de obicei 2-3 de bazã si niscai arome sunt suficiente. Am primit o mare lectie de la prietena mea pompeianã când am servit-o alternativ, cu rasol de peste simplu si blaff de poisson, care-i cam tot aia, dar zãpãcit cu tot felul de ierburi aromatice. Mi-a spus cã e bun blafful dar rasolul pãstreazã gustul original al pestelui. De atunci încerc pe cât posibil sã respect regula de aur: importantã e savoarea originalã, simplitatea, eventual încurajatã cu 1-2 mirodenii sau ierburi cu gust. Calamarul oricum îsi lasã sucurile la gãtit, asadar nitel vin alb si 2-3 rosioare sunt suficiente pentru lungirea sosului.

Spre searã am comis o crimã rarã - am zdrobit douã cesti de cãpsuni si am amestecat storceala cu niscai suc de lime, oleacã de Martini Extra Dry, nitel rom de Havana si zahãr brun. Un fel de home made strawberry Daiquiri adaptat la ingredientele disponibile. Prefer fructele natur, dar dupã o zi întreagã de stat în casã aveam nevoie de putinã cruzime.

Din putul gândirii care trece prin stomac:

Marea artã a gãtitului e sã-ti iasã gustos, sã te sature fãrã sã-ti cadã greu la linguricã si astea fãrã prea mare efort, strãduintã si cheltuialã. As vrea sã conving cât mai multe gospodine si gospodari cã asa e. Jos sarmalele!

Placinta soacrei lui Geoanã

Potrivit declaratiei lui Mircea Geoanã, citat de Mediafax, plãcintele soacrei sale îl pot deschide la minte pe Bãse. Atunci sã meargã si la mama, care numai cu pite armânesti m-a crescut - spanac, praz, brânzã, ouã si lapte, poate de-aia mi-am si luat lumea în cap, machedonii erau pãstori si cãrvanari de fel. Chiar ar trebui sã pun mâna sã fac una, dacã tot mi-e dor de gustul ei.

Sigur se fac pite si în familia Becali, e drept însã cã mama soacrã cu pricina îsi pune amprenta inconfundabilã: "Eu fac plăcintele cu tot sufletul şi între mine şi cel care mănâncă din plăcintă se creează o relaţie armonioasă", a argumentat Margareta Costea. Noroc ca machedoni au fost si fratii Caragiu, Nicolae Batzaria, George Murnu, Andrei Saguna, dragul de Neagu Djuvara, minunata Irina Nicolau, Dumnezeu s-o odihneascã. Si bunicul meu, frumosul Paris de la Dupnica, în Bulgaria, care a fãcut medicina la Bucuresti, stia vreo sase limbi si n-a vrut nici în ruptul capului sã intre în P.C.R. Oare de ce despre machedoni se vorbeste mai tot timpul cu ironie si sunt identificati mai degrabã cu Hagi si Becali?

Ca de obicei, tara arde, si baba...face plãcinte, ce sã discute si presa noastrã decât o cioacã micã?

Hristos a înviat!

Dincolo de dezbaterile privind traditiile pre-crestine care dãinuie în crestinism, e o sãrbãtoare a luminii si a reînvierii, asociatã cu primãvara, mugurii si mieii (eu behãi minunat, cânt mult mai prost). Mi-e totuna cine-i budist, musulman, crestin sau hindus, atâta timp cât îi respectã pe ceilalti. Cum ar fi sã fie indienii sau tailandezii crestini? Câtã traditie s-ar duce pe apa sâmbetei... Sunt metisã prin sângele derivat din câteva culturi europene cu ceva tãtari galopând sãlbatic prin stepe, cosmopolitã prin cãlãtoriile si curiozitatea mea încãpãtânatã, care nu se împiedicã de frontiere geografice si culturale. Botezatã ortodoxã si misticã nativ.

Am fost la Prohod si Înviere si am avut prieteni de suflet la masa de duminicã, incluzându-l pe dragul de Pedro, gay din Paraguay. N-au lipsit borsul, drobul, brânza, ceapa verde si ridichile, friptura si pasca. Un impuls de afirmare al securitãtii mã împinge sã repet gesturile ancestrale. Chiar daca drãgutul meu cubanez a tocat mãruntaiele si pasca e de cumpãrat. Am stat si m-am gândit de unde am cãpatat reflexele pascale. Probabil de la o strã-strãbunicã din Buzãu, mãritatã cu strã-strãbunicul meu italian (de unde obiceiul de a pune cascaval ras la pilaf si cozonacul rotund cu stafide si gaurã la mijloc din copilãrie). Fiica ei, strãbunica mea, s-a mãritat la rândul ei cu un sas, si am avut o bunicã mai blondã ca grâul cu ochi de nu-mã-uita, domnisoara Ziegler din Buzãu. Când fac masa de Pasti ea e întotdeauna cu mine, un pas în spatele meu. Îmi aduc aminte când mergeam sã mã împãrtãsesc la biserica Sf. Nicolae de pe strada Justitiei, colt cu George Cosbuc, acum Regina Maria. La pãrintele Staicu sau pãrintele Delcea. Apoi mã asteptau acasã cozonacul si ceasca de cacao cu lapte. De la pãrintii aromâni ai bunicului am mostenit patima plãcintei cu spanac si poate gustul pentru miel si brânze. Amintiri urbane dintr-o lume ruralã idealizatã, poate inexistentã în altã parte decât în bogata mea imaginatie.

În acelasi timp cu noi sãrbãtoresc Pastele armenii, coptii si ortodocsii din Liban si Etiopia. În arabã salutul ritual este Al Massih qam! Hakan qam! Am aflat asta acum vreo 10 ani pe ICQ de la un om din Beirut, care-mi povestea cã si ei vopsesc ouã. Care obicei nu mi-e prea clar de unde vine, fiindcã în Rusia si Ucraina e pre-crestin. Oare de ce în România se mãnâncã miel numai de Paste?

Doamne ajutã de un an bun si mãnos.

VANCOUVER II - Chinezãrii, Sushi and more, Kayak si gogosi

Duminicã - a plouat mãrunt, rece si decis toatã ziulica aproape, fiind ziua de Pasti strãzile erau ceva mai goale, dar magazinele deschise. Cedric voia iar în drumetie, eu m-am dezis, ne-am dus sa explorãm centrul. Gastown - un infim centru istoric drãgãlas, rupt din filmele americane care ilustreazã anii '20, are pâna si un orologiu cu abur, construit în 1977, când s-a renovat cartierul. Galeriile de artã si magazinele de design si fashion design contrasteazã cu aerul desuet, altfel e plin de puburi si restaurante chic. Gas vine de la John Gassy Jack Deighton, un aventurier simpatic din sec. XIX care spunea povesti vânãtoresti de sã le pomenesti. Vancouver era tot britanic si cãpitan, pe numele de botez George.

De aici am trecut printr-un fel de no-district-land plin de cersetori si dubiosi (niste politisti tocmai scotoceau o tipã), spre Chinatown, unde am mâncat un fel de pâinicã din fãinã de orez, umplutã cu orez, insipidã si o prajituricã minunatã - moon cake, umplutã cu pastã din seminte de lotus si continând gãlbenus de ou fiert, nitel sãrat. Am petrecut câteva momente poetice si pensive (îmi place tare mult cuvântul ãsta francez englezit) în gradina clasicã chinezeascã din perioada Ming, prima în afara tãrii de bastinã, alãturi de rate si pomi înfloriti. Era atât de frumoasã încât ploaia nu-i rãpea nimic din farmec, ci se transforma într-un accesoriu în plus, cu zgomotul si prospetimea ei. Rododendroni, pini, chiparosi, bambus, magnolii, pietre Tai-Hu, modelate de ape si vânt, pavilioane delicate, ferestre decupate în piatrã cu modele diferite - totul bazat pe filosofie Feng Shui si Tao, de armonizare si echilibrare a elementelor opuse. Magnoliile miroseau înviorator si delicat, ploaia rãpãia discret pe tigle si pavaj - mã simteam împãcatã si revigoratã. Expozitia de artã tibetanã mi-a adus însã aminte de fata mai putin filosoficã a Chinei si de aparatul represiv instalat în Tibet, parcã s-a rupt vraja. Pânã la urmã si asta este o altã manifestare a opozitiei yin/yang.

Am continuat cu un galop nebun prin centrul comercial (Robson Street) si ploaie, pentru a ajunge pe Davie si Bute, sã ne întâlnim cu Octav, un potential prieten (pentru cã avem o amicã în comun). Bute is actually cute, cuprinde o zonã cu multi arbori, case vechi si o clãdire de artisti. Pe Octav l-am gãsit, dar locurile de sushi pe care le cãutam nu s-au lãsat gasite, am ajuns pânã la urmã la unul cu aspect de restaurant, nu de cantinã ca celelalte.

Spre deosebire de Montréal unde e plin de sushi, dar gãsesti peste tot cam aceleasi variante si nimic în plus, în afarã de supã miso si salate cu sashimi (peste crud sau trecut usor prin tigaie, ceea ce îl transformã în tataki), la Vancouver meniurile sunt cuprinzãtoare si includ peste si fructe de mare gãtite în diverse feluri, teriyaki, la grãtar (BBQ) si aperitive. Iar preturile sunt mai mici decât în Québec. Eu tineam mortis sã manânc anghilã (tipar) - BBQ Eel si mi s-a pãrut foarte gustoasã. Am mai împãrtit un rulou întreg de sushi - parcã Rainbow, niste gogosele umplute cu caracatitã si inele de sepie pané (cam uscate). Una peste alta, mult mai bun decât ce am degustat pânã acum pe mal de St. Laurent, mi-am dat seama cã de fapt eu habar n-am avut ce-i aia sushi. Oricum, cred cã e mai putin nipon si mai mult fusion, California style, în Japonia nu au avocado.

Am dezbãtut cu Octav pro si contra Canada si România, mi-a vorbit despre proiectele lui, despre reportajul realizat la târgul de benzi desenate din Franta (îmi scapã numele orasului), am constatat cã mai avem o cunostintã comunã, poetã româncã de limba englezã - Oana Avasilichioaiei, crescutã la Vancouver si rezidentã la Montréal. So quite an enriching meal, all in all.

Pânã una alta a stat si ploaia si în ciuda faptului cã urma sã avem altã cinã de Paste acasã, Cedric a continuat sã mã alerge pe strãzile din West End si de-a lungul plajelor, prin Coal Harbour si promenade. Mi-am dat seama cã mã obosesc foarte mult clãdirile extrem de înalte si înghesuite care mãrginesc plajele, se opun deschiderii orizontului cu fatadele lor impenetrabile de sticlã. Nu-mi plac blocurile, nu suport zgârie norii, clãdirile turn de locuinte, îmi dau senzatia de fortãreatã si ostilitate.

Am ajuns acasã înfiorãtor de târziu, eu am fãcut o salatã de vinete contemporary-fusion:), cu ulei aromat cu lãmâie si cimbru, susan rumenit si putin ardei copt si mi-am sacrificat avocatii de mic-dejun pentru guacamole. Meniul continea pork ham (brrr), cartofi la cuptor cu smântânã si brânzã (mmmm), broccoli si morcovi. Noroc cã erau multe legume. Desertul lui Anne (in England we eat dessert with a fork and a spoon) a fost o memorabilã tartã cu mure din pãdure, productie proprie. Draguta de ea mi-a dat si un iepuras de ciocolatã - lovely indeed.

Luni n-a plouat!!! Asa cã am fost dusã de frãtiorul de nãzbâtii Cedric la Deep Cove, un sãlas al zânelor pãdurii si apelor, cu aspect elvetian. Un brat al oceanului - Indian Arm, se prelungeste mult spre munti, si pe marginea lui se aflã aceastã asezare de poveste, o comunitate bine închegatã si activã, cu teatru, galerie de artã si cafenele organice. În apã se oglindesc muntii de pe malul opus. De pe plajã se pot face kayak rides, de fapt asta era ideea, sa ne dãm în bãrci si sa vedem foci. Am luat albia pentru douã ore, oarecum cu emotii, apa fiind foarte rece si presãratã cu disperati în bãrci cu motor care ne fãceau valuri. Cocotate pe râpe sedeau tot felul de case, cãsoaie, vilute, viloaie si cabane, nu stiu cine-o da si la ei permisele de constructie, si pe ce criterii. Era plin de rate Goldeneye (cred) sau poate rate Ring-necked, soarele se juca printre norii care colorau muntii cu umbra lor, foci am zãrit numai douã, separat, destul de departe. Am reusit sã ma ud fleascã, întâi pe pãr, cu picãturile de pe vâsle, rãzletite de vânt, si în spate, între "fustita" si vesta de protectie. De acolo apa gâl-gâl la vale, pânã la pãrtile moi si asezate. Când m-am prins sã-mi pun gluga arãtam deja ca o curcã plouatã. Când mi s-a uscat pãrul am constatat ca apa era într-adevãr foarte saratã, pentru cã-l aveam teapãn. Dar a fost o plimbare pe cinste, cireasa de pe tortul Vancouver escape. Am încheiat apoteotic cu gogosi unse cu miere de la Honey's - mmmm, si mai ales scone (un fel de briosã scotianã) cu anghinare, brânzã si rosii uscate.

Restul a mers prea rapid si nu a fost esential: bagaje, prânz pe Lonsdale, North Vancouver, ezitant între persan si iar japonez, si a fost iar japonez, desi bucãtarul-ospãtãrita proprietari sunt din Vietnam. Sashimi minunat, sushi cu cartof dulce, spanac cu susan si unt de arahide, sushi roll de crevete crocant (gãtit deci), avocado si anghilã, plus ceva verdeturi. Last time seabus, apoi o cãlãtorie luuuuuuuungã cu autobuzul, mai ales pe Granville, unde am zãrit multe case stil mansion si garduri vii mai înalte decât ele (ce frumos!), în care intrarea era efectiv decupatã, parcã scoasã din Alice în Tara Minunilor. Am traversat si zone în care toate firmele erau în limba chinezã - e normal, Vancouver e punctul nevralgic de legãturã cu Asia, peste Pacific, aici sosesc importurile din China...si emigrantii, iar zborurile într-acolo sunt mai ieftine.

Avionul West Jet avea întârziere o orã, riscam sã pierd legãtura la Calgary, si agenta aproape cã m-a apostrofat cã am venit doar cu o orã înainte, fiindca mã puteau plasa în zborul de Toronto. Pãi, madam, la zbor local se vine cu o orã înainte, mai ales cã am bagaj la purtãtor. Nuuu, 3 ore pentru neprevãzut. Haidade, 3 ore în aeroport, plus una pe drum, dupã ce am plãtit o cãrutã de bani pentru avion? Much ado about nothing, jumãtate de orã între avioane a fost marginea exactã necesarã. La sosirea chioarã dupã 7 în Montréal altã boacãnã - naveta cãtre centru nema pânã la 8. Hopa, cã eu încep la 8:30 si trebuie sã mã dichisesc nitel înainte. Am reusit sã vând biletul si sã mã azvârl într-un taxi pânã la prima statie de metrou, linie directã din fericire. Înviorat, schimbat în ritm de armatã la toaleta din fericire spatioasã. Alergãtura m-a si trezit din somnolentã, pânã am picat acasã, unde mã asteptau trei trandafiri rosii, unul în fiecare încãpere si un cantalup pe masa din salon. Direct pe fata de masã. Love is the answer.

Eu si mâncarea în luptã dreaptã, de la ingrediente la farfuria golitã cu satisfactie

LiaLia si To-morrow m-au provocat pe rând la o leapsã virtualã, chipurile, în care sã descriu mâncãrurile care mã fac sã mã ling pe degete. Ca si in topurile de cãrti, muzicã, film, îmi este mult prea greu sã fac o categorisire riguroasã, pe aperitive, supe, ciorbe, gustãri, paste, feluri principale, salate, deserturi si orice s-ar afla unde între categorii. Îmi plac aromele care-mi provoacã papilele gustative, sunt dependentã de mirodenii, condimente si ierburi aromatice, restul e fantezie în libertate. Îmi plac provocãrile, sã încerc vietãti si ingrediente noi. Asa m-am apucat de gãtit sepie/calamar, o vietate tare simpaticã în mediul ei, am vãzut de câteva ori în Mexic un banc întreg, care-si mai schimba si culoarea din mers. Pe plansa din bucãtãrie e cu sigurantã mai provocatoare întreagã decât decupatã in inele impersonale, si prãjite pané pe deasupra, cum o gãsim de obicei în farfuriile restaurantelor. Habar nu aveam cum sã o curãt, nici cum sã o gãtesc. Probabil am o pornire atavicã de dezvoltare a tehnicilor de supravietuire si simt nevoia sã mã confrunt cu necunoscutul. Am curãtat-o cum am crezut cã-i mai bine, am cules o retetã sicilianã de pe net si ãsta a fost începutul. În general o prepar cu orez sau paste, cu diverse sosuri. Are un minunat si inconfundabil gust marin, care mã umple de nostalgie.

La mine multe preferinte în materie de vestimentatie, muzicã, artã, dans sunt legate de cãlãtorii, de culturi mai bine zis, la mine toate se conjugã la modul antropologic. De micã mã fascinau în basmele strãine descrierea vesmintelor, a obiceiurilor, a instrumentelor, a peisajelor, a mâncãrii. Pe vremea aceea nu stiam cã existã un nume pentru toate, asta, antropologie.

Eu situez deci mâncarea în contextul ei cultural, pe deasupra îmi si place sã explorez si sã inovez în bucãtãrie, sã-mi potolesc dorul de o anumitã tarã gãtind un fel anume. În filmul The Secret Life of Words bucãtarul simpatic (Javier Camara) ascultã muzica italianã când gãteste paste si latino-americanã când preparã o specialitate din Venezuela, pe deasupra îsi pune si un tricou din tara respectivã.

Asadar, îmi plac:

- pestele si fructele de mare (creveti, scoici, sepie/calamar, caracatita), am mâncat chiar arici de mare crud, pescuit direct de pe fundul mãrii în Martinique, într-o excursie cu barca. Din biata vietate nu sunt consumate decât icrele, direct dupã pescuit. Gust de mare - mi-a plãcut. Nu-mi place rechinul, nici pisica de mare, mai ales de când m-am cufundat printre ele în Grand Cayman, într-un loc cu apa micã, ele trec si te mângâie în trecere cu corpul mãtãsos - o senzatie unicã. Gãtesc pestele cât mai simplu (grijit cu pãtrunjel, mãrar sau coriandru, lãmâie, capere, eventual uns cu putin mustar de Dijon, dacã-i mai gras), nu-l înnebunesc cu tot felul de sosuri, ca sã nu-si piardã gustul delicat. Usturoi - never ever. La somon mai pun soia si susan, dã bine. La sepie, scoici si creveti mai variez.

- fructele si legumele de orice fel, într-un post de anul trecut am scris repede ce descoperiri în materie de fructe am fãcut în Brazilia, unde varietatea este prea mare pentru memoria mea, de când sunt în Canada folosesc sãptãmânal cartoful dulce/boniato. Îl adaug la purée de cartofi, alãturi de morcovi, pãstârnac si telinã. Avocado este o pasiune si o descoperire mai veche, acum apare zilnic pe felia mea de pâine prãjitã la micul dejun, presãrat cu sare. Mexicanii de la birou mi-au dezvãluit o micã minune numitã tomatillo - rosii verzi care asa rãmân, îmbrãcate cu o foitã subtire ca pergamentul. La gust seamãnã cu corcodusele si produc minunata salsa (sos) verde, în combinatie cu ceapa, coriandru si putin ardei iute. Fructele preferate depind de sezon: cãpsuni, cirese, pepene galben si piersici vara, iarna o dau pe ananas, mango, kiwi si citrice. Papaya îmi place la nebunie, dar e cam scumpã.

- ierburile si mirodeniile: coriandru, pãtrunjel, mãrar pentru supe, ciorbe, peste si fructe de mare; tarhon si rozmarin pentru iepure, vitel si miel (pentru iubit, rude si prieteni gãtesc si cãrnuri, niciodatã porc). La purée de rãdãcinoase (vezi mai sus) pun nucsoarã sau chimion praf (ground cumin). La chiftelutele marinate (la cuptor, nu prãjite prealabil) tot tarhonul se potriveste de minune, dar si foile de dafin si boabele de piper. La paste si sosuri de rosii - oregano, mãrar si busuioc. Pentru salate fac uneori sos de miere cu mustar, amestecate cu otetul balsamic si uleiul de mãsline. Sau sos de iaurt cu mentã si ulei. Fasolea verde si mazãrea merg "mãritate" cu mãrarul. Îmi place foarte mult sã combin curry, lapte de cocos, ghimbir si coriandru proaspãt, merg la fructe de mare si la pui de minune, ar fi ceva în stil tailandez.

- deserturi nu prea fac, desi sunt moartã dupã dulciuri, numai banane flambate si tiramisù, care plac tuturor, impresioneazã si nu dau bãtaie de cap la gãtit. Îmi place ciocolata neagrã 70%, mai ales combinatã cu fructe, si bomboanele belgiene.

Un exemplu grãitor pentru ceea ce se întâmplã la mine în bucãtãrie: quesadillas balcanicas. Quesadillas sunt de obicei fãcute din tortillas de maiz - lipiile acelea mexicane mici si rotunde din fãinã de porumb (a nu se confunda cu tortilla spaniolã care este omletã) din care se fac si totopos (chipsurile numite gresit nachos). Pe acestea se presarã un fel de cascaval ras si se pun îndoite în tigaie pânã se topeste brânza. Dupã li se poate pune si fasole bãtutã (refried beans de fapt) rosie sau neagrã, si salsa verde. Având eu tortillas la îndemânã si cascaval românesc afumat (ãla împletit, de Hârlãu, sau cum îi zice, mi l-a trimis mama), am fãcut quesadillas pe care le-am garnisit cu ajvar, un fel de zacuscã cu mult ardei rosu si dulce si mult mai putinã grãsime. Prietena mea din Skopje, Gordana, m-a învãtat sã manânc ajvar si pindjur cu cascaval, sã-i trãiascã pãrintii care le fac, cine stie când mai ajung eu la Skopje, noroc cã aici se gãsesc de toate. Asta nu înseamnã cã nu ne lipseste nimic;)

P.S. Of, uitam licorile, trebuie sa-i multumesc Alinei cã mi-a adus aminte de vin, inevitabil la o masã bunã. Serile vin-fromage sunt un deliciu pentru mine, dacã se poate si în compania reginei brânzelor: Mascarpone/Gorgonzola, sunã nobil, nu-i asa? Credeam ca Brillat Savarin se referea la vin când vorbea despre brânzã: "Un dessert sans fromage est une belle à qui il manque un oeil" - Un desert fãrã brânzã e ca o frumoasã cu un ochi lipsã. Eu as zice ca un bãrbat fãrã bãrbãtie, dar mã refer la o masã fãrã vin. Cum îmi place ciocolata neagrã, asa îmi place si vinul - sec si aromat, nu înteleg preferinta românilor pentru vinurile dulci, yuck! Cu douã exceptii mai fructate: Gewürz Traminer si Muscat (Moscatel, Dry Muscat de Jidvei). Când am îndoieli în privinta potrivirii vinului, dau o raitã pe net.

La aperitiv prefer amãreala finã de Campari si Martini Dry, la desert îmi plac Porto si Moscatel de Setubal - care-i chiar mai ieftin. Desi visinata de la mama, cu un echilibru perfect între fructe, zahãr si alcool, e minunatã la deserturile cu ciocolatã. Si cu asta, am sfârsit pomelnicul. Restul - în bucãtãrie, nu pe net.

Culori de carti si-n farfurii /De zile gri

Acum ceva vreme am postat cãrtile pe care le citesc...de la bibliotecã. Voi lua o pauzã ca sã le citesc pe cele cumpãrate pe Amazon. Am ajuns la ele ca si la bibliotecã, unele mi-au fãcut cu ochiul de pe raftul virtual. Laplantine cã-l cunosteam din citite, Mother Russia pentru cã a trebuit sã o înapoiez bibliotecii neterminatã, La Frontera mi-a recomandat-o cineva cu pseudonimul Trent Reznor pe blogul Confrunta durerea, celelalte au venit în întâmpinarea mea.

În week-end iar am fãcut o nefãcutã - banane mari si verzi (platano burro sau maduro) prãjite si presãrate cu sare, nu chiar chipsuri, le-am fãcut ceva mai groase ca sã rãmânã pufoase. Si pulpe de iepure cu smântânã si ciuperci brune, pe ele scria cã sunt de ratã, mi s-a pãrut mie ceva ciudat, dar tot nu m-am prins pânã nu ne-am înfruptat din ele. Am încheiat cu singura înghetatã comercialã care-mi place, cea de cirese negre cu pepite de ciocolatã neagrã de la Ben&Jerry's - Cherry Garcia. Numai cã i-am pus si friscã bãtutã de mine, e nitel roz pentru am aromat-o cu visinatã de la mama. Exquisite.

E crizã, si pe deasupra aici e încã iarnã, mâine se pogoarã iar -11 grade peste noi. Asa cã plãcerile ni le facem noi, dacã nu existã, le inventãm.

N.A. Fotografiile albãstrui stau mãrturie stãrii vremii - asta-i lumina naturalã de la ora prânzului

Sopa de lima

Adicã supa de lamâie verde, care de fapt este de pui. Având în vedere reactiile rapide si unanime de la postul anterior, cred cã ar trebui sa postez numai retete. Reteta de supã se gãseste usor pe Google, se numeste sopa de lima, lime soup sau soupe de lime, depinde ce limbã întelegeti mai usor. Numai cã eu am adaptat-o, a mea are ceapã, rosii, ardei gras, pui, lãmâi verzi (3 la numãr pentru o oalã mare: suc, coaja rasã si la final am pus resturile tot în supã).

Supa în faza initialã am facut-o din tacâmuri de pui (oase, pentru cine nu a apucat vremurile de tristã amintire), dupã am pus si pieptul, pe care dupa ce a fiert l-am rupt în fâsii. Pentru cã nu am vrut sã-i pun ardei iute i-am pus în loc douã lingurite de chutney de coriandru. se poate servi fie cu frunze de coriandru, fie cu pãtrunjel.

Si ca sã-i rãspund Luminitei, stau la Montréal, în Chiubec, Canada, unde în afarã de faptul ca gãsesti toate natiile pamântului cu muzicile si ingredientele lor culinare, n-as putea spune cã mã încântã altceva. Doar sã merg în kayak sau canoe, vara. Kayakul e inuit (eschimos), canoea amerindiana, important este cã amândouã ma tin aproape de apã.

Gustos de gustibus

Aflând eu cã în Bucuresti existã un restaurant demn de numele ãsta, care pe deasupra mai este si organic: Violeta, m-am gândit sã transcriu aici ce-am fãcut duminicã de mâncare cu ocazia lu' Sân Valentin, nu de alta, dar m-am tot dat cultã si îngrijoratã de probleme majore în ultimele posturi. De fapt grija mea cea mare în fiecare sãptãmâna este compunerea si prepararea meniului, cu peste pentru mine si pui/ vitã pentru omul cubanez cu care-mi împart soarta si rezultatele fanteziei culinare.

Aperitiv - prosciutto con melone (prosciutto era din Italia, cantalupul din Costa Rica:)

Fel principal - creveti cu ceapã verde, mango si ghimbir proaspãt, totul cãlit în ulei de mãsline, la sfârsit am adãugat un sos din soia, miere si suc de lãmâie verde

Desert - l-am cumpãrat, dar intentia initialã era sã fac banane flambate în unt cu zahãr brun, peste care într-un final spectaculos torni rom si le dai foc

Vin: Bordeaux alb

Evident cã Adrian a crezut la prima vedere cã prosciutto era un fel de hârtie si m-a întrebat dupã felul doi dacã n-am sã-i dau si ceva cu carne (desi nu era prima oarã când am fãcut creveti sau peste). Reactia la desertul inimos a fost : "Cum se face cã tu, care tii atât de mult la esteticã si urãsti kitschul si comercialul ai cumpãrat asa ceva?".

Pentru cã-mi place sã mã joc, na, doar n-am cumpãrat o pernã de plus rosu în formã de inimã care sã troneze permanent pe canapea. Adevãrul este cã m-am distrat, vineri seara când am venit de la teatru, pe la 11, am decupat inimioare de carton dintr-un dosar gãbjit la birou. Douã mari cu marcate cu doi A le-am lipit pe geamul din salon, restul s-au asezat, ca fluturii, pe unde au apucat: monitorul de la computer, peretele de la intrare, usile de la bucãtãrie, baie si dormitor, veioza. Când bestia a venit de la muncã sâmbãtã la 8am a gãsit apartamentul împânzit de inimioare. Asta era manifestarea initialã a sãrbatorii, fabricarea manualã a unei felicitãri supranumitã "valentine", de-aia m-am apucat si eu de lucru manual, în loc sã cumpãr ghirlande din materiale sintetice de la Dollarama (magazinul cu produse de $1). Meniul special era pentru cina de sâmbãtã, dar am fost invitatã în oras, într-un restaurant la liberã alegere (a rezultat tailandez, mor dupa sosurile lor aromate), de-aia am sãrbatorit douã zile. Duminicã dimineatã am avut la micul dejun biscuiti bretoni în formã de inimã si totul a culminat cu prânzul sus-mentionat, am început cam deandoaselea, de!

Iarna în fiecare sãptãmâna produc supã sau ciorbã, face bine când vii din frig. Duminica asta am fãcut una de pui si multã lãmâie verde, retetã maya din peninsula Yucatan. Pentru ca am uitat sã iau coriandru frunze o garnisesc tot cu pãtrunjel, nu sunt puristã.