Eifman Ballet si carnaval do Brasil

Vineri am avut parte de un regal rar, al patrulea de când sunt în Canada, în materie de dans contemporan. Celelalte au fost Love - Béjart Ballet (Lausanne); Masurca Fogo - Pina Bausch Tanz Theater (Wuppertal); The Rite of Spring si Folding - Shen Wei (China, transferat la NY. Din puzzle lipsea Eifman Ballet (Sankt Petersburg - unde visez sa ajung cândva în timpul "noptilor albe", care arata asa la 3am).

Boris Eifman se apropie de dans prin prisma psihanalizei, isi alege destine chinuite, paradoxale si le dã o nouã viatã prin dans. Trupul personificã suferintele spiritului creator. Ceaikovski, Spesivtseva (o mare balerina depresiva), Molière. Sau “Idiotul", "Don Quijote,” "Hamletul rus" - ultimul inspirat de viata tarului Pavel I, fiul lui Ecaterina cea Mare. Starile extreme sunt punti care permit explorarea umanului si meta-umanului din noi.

Eu am vãzut "Ceaikosvki si dublul sãu". Se pare ca genialul compozitor al "Lacului lebedelor" si al "Spãrgãtorului de Nuci" si-a reprimat toatã viata tendintele homosexuale, care scoase la luminã i-ar fi împiedicat ascensiunea artisticã si socialã. Muzica folositã nu este cea din balete, dar existã citate vizuale din cele douã de mai sus. Cred ca imaginea lebedelor este una dintre cele mai dragi mie din baletul clasic. Ele si Giselle, fantasma îndrãgostitã.

Impactul vizual si emotional este foarte puternic, am stat cu sufletul la gurã pe toatã durata spectacolului, care-l înfãtisa pe Ceaikosvki în permanentã luptã cu dublul sãu, cu tentatia, cu sotia sa, Antonina si cu Mecena din umbra, Nadejda von Meck - majestuoasa si sinuoasa in acelasi timp în rochia de satin violet. Un personaj si în viata realã de altfel. Mi-au plãcut mai mult partiturile dansatorilor masculini, un grup de "pãsari negre", cu mult nerv. Performanta expresivã si dramaticã a dansatorilor era sprijinitã de schimbãrile frecvente ale decorului si luminilor. A fost o experientã greu de uitat.

Sâmbãtã am fost la celebrarea carnavalului brazilian la Kola Note, cu o distributie de zile mare, care includea cam toti muzicienii brazilieni cunoscuti de aici: Paulo Ramos, Niko Beki, Monica Freire si Bia. Am descoperit-o pe Andiara, o negresã care rupe tot.

Pe lângã grupul de percutie Estação da Luz a fost invitat si un grup de capoeira - un dans-luptã care îmbinã agilitatea cu gratia, foarte periculos pentru femei, dacã se aflã printre spectatoare, capoeiristii sunt extrem de atrãgãtori prin felul în care miscã. Erau si fete în grup, mã întreb dacã bãrbatii sunt la fel de fascinati de femeile-capoeiristas. Ce n-as da eu sã fiu la fel de felinã...(oftat) În schimb mã pricep la samba, desi pe tocurile ametitoare ale dansatoarelor nu cred cã as rezista nici trei minute.

A fost o searã plinã de energie si voie bunã, nici nu mai tin minte de când nu am dansat atât. Pentru mine dansul este o formã de expresie si defulare, nicidecum exhibitionism fortat. Mã las în voia muzicii si uit de tot, e ca o baie de energie din care ies curãtatã de sentimentele negative. În plus ador naturaletea brazilienilor, care cred cã li se trage de la rasa neagrã, asa zice si dragul meu cubanez, din cauza asta e tara de care se simt ei cel mai aproape din America Latinã. Au o veselie molipsitoare în orice situatie, si în pofida zvonurilor rãuvoitoare sunt oameni seriosi la muncã si cu prietenii. Cel putin asa sunt cei pe care-i cunosc, fac totul din toatã inimã.

Pe vremea fostul ambasador al Braziliei în România, la sfârsitul anilor 90 si începutul decadei ãsteia, la Ambasadã existau cursuri de portughezã gratis, donaserã cãrti unei biblioteci de cartier si o re-botezaserã Antonio Olindo, iar la resedinta ambasadorul dãdea din când în când petreceri minunate. De atunci admiratia si dragostea mea fatã de brazilieni nu a fãcut decât sã creascã.

Anul trecut în martie am ajuns în sfârsit în mult visatul Salvador de Bahia (prima capitalã a tãrii si vechi port pentru debarcarea sclavilor, de unde o puternicã amprentã culturalã africanã, foto aici) si nu am fost dezamãgitã. Am stat la un cuplu de universitari pe care-i întâlnisem doar de douã ori în Montréal si m-au invitat la ei cât ai zice "samba". Cum spuneam, oameni inimosi si energici. La fata locului am vãzut ca muncesc din greu si la ei in tarã, nu numai în Canada.

"The Wrestler" - lupta cu viata, cu vârsta, cu noi insine si cu ceilalti

Mickey Rourke nu mi-a plãcut niciodatã ca bãrbat, nu este genul meu, iar filmele în care am apucat sã-l vad, "Nouã sãptãmâni jumate", "Orhideea Salbaticã", "Angel's Heart", "Anul Dragonului" si "Francesco", nu mi-au atras prea tare atentia. "Barfly" ar fi putut fi ok dacã nu mi s-ar fi pãrut sexist. Oarecum m-a impresionat si "Angel's Heart" de fapt, dar nu din cauza protagonistului. În "The Wrestler" m-a impresionat însã, evident îmi dau seama cã oricine îi cunoaste povestea ajunge sã aprecieze faptul ca a fost capabil de un come-back. Omul aratã jalnic (operatiile plastice au fost un fiasco) si nu stiu cât din performanta lui este joc actoricesc si cât îsi joacã propriul rol, dar inclusiv asta emotioneazã. Fata umflatã si rigidã de la excesul de Botox, trupul musculos dar uzat, bronzul fals, par sã apartinã si personajului si actorului. Singura adãugire a fost pãrul lung si blond, care exagereazã aspectul grotesc, nefiresc, al luptãtorului. Exteriorul contrasteazã puternic cu personalitatea sensibilã si vulnerabilã a personajului, aflat în plinã maturitate si în pragul declinului, dar nevoit sã-si pãstreze alura cool si nonsalanta. În ciuda violentei exacerbate "The Wrestler" mi-a plãcut, este un film al marginalilor , al oropsitilor sortii, care nu reusesc sã-si schimbe cursul vietii când sare de pe linie. Indiferent cã este vorba de luptãtori sau artisti, orice persoanã care a fost în culmea gloriei si a cãzut de sus se poate regãsi în povestea asta.

America a creat douã tipuri opuse de eroi: the successful and the losers (gen rebeli fãrã cauzã, cowboy singuratici, care pierd pentru cã nu vor sau nu stiu sã se adapteze sistemului, durii tandri, neîntelesi si izolati). Nu mã îndoiesc c-o sã-l mai vedem pe Mickey Rourke în ceva filme în urmãtorii ani, povestea lui de fiu risipitor pocãit vinde bine.

A propos de victime ale chirurgiei plastice, am gãsit lista câtorva vedete tratate cu Botox si alte minuni ale tehnicii, e trist cã acolo se aflã si Faye Dunaway, Helen Mirren sau Al Pacino. Cât despre Beyoncé, Nicole Kidman si Catherine Zeta-Jones, cred cã puteau sã mai astepte. Presupun cã presa are un cuvânt de spus în cota unui actor si orice semn al vârstei este vânat de paparazzi, ca atare toti îsi injecteazã sau exfoliazã corpul în cãutarea box-officelui generat de tineretea fãra bãtrânete.

Consumãm vedete cum consumãm pantofi, genti si iaurturi, într-o gamã cât mai largã, cu produse care ba se vor de nisã, ba de larg consum. Ca si Danone sau Unilever sãracele vedete se dau peste cap, se înfometeazã, îsi schimbã ambalajul si se fac din om neom doar-doar ne prelungesc interesul.

Cred ca am ajuns la crizã pentru cã producem mai mult decât putem consuma, cumpãrãm mai mult decât avem nevoie, nu ne ajung banii , ne împrumutãm, und so weiter... De ce naiba credem cã avem nevoie de toate brânzele astea de plastic, de atâtea ciocolate acoperite doar cu ciocolatã, ouã de trei mãrimi, iaurt cu gust de cafea, cafea cu gust de ciocolatã si ciocolatã cu gust de iaurt?

Séraphine si Le Magicien de Kaboul (nimic despre Obama!)

Pãi cum, nimic despre Obama când eu sunt aici, vecinii din Sud sunt mai aproape decât Muntii Stâncosi din Vest (de-aia mã duc eu pe munte în statul New York)? Uite-asa, interior nu simt nici o apropiere fatã de investirea unui nou presedinte USA. Adicã nu mã încãlzeste cu nimic, si nici nu mã trece vreun fior de rãu augur, în ciuda mesianismului care-l înconjoarã mediatic. He's ok, si-atât.

M-au atins mai mult douã povesti spuse pe marele ecran (pentru care am o mare fascinatie, e total altceva sa vezi filme chiar si pe cel mai plat si mai motzat ecran contemporan - acasã, decât în sala unui cinematograf, când se stinge lumina si începe magia).

Séraphine era simplã, Séraphine era orfanã si foarte singurã, Séraphine vorbea cu îngerii, cu arborii si cu florile, uneori chiar cu razele de soare. În ochii ei poate albastri se ascundeau toate culorile si altceva. Existã biografii oficiale, dar hai sã fim seriosi, stie cineva ce se ascundea în sufletul ei, cum a stiut sa potriveascã culorile si pigmentii? Zilele si le petrecea gãtind, frecând podele si spalând rufele la râu, noptile închipuind buchete fantastice de fructe, frunze si flori, sau arbori mirifici, pe niste modeste panouri de lemn la început, apoi pe pânze imense, posedatã de imagini din alte lumi mai colorate si mai pline de viatã si sevã. Credea cu tãrie în Dumnezeu, lãudându-l în cantice în timp ce colinda sau picta. La 42 de ani a fost inspiratã sã picteze, spre cincizeci l-a întâlnit pe Wilhelm Uhde, mare colectionar german si estet desãvârsit, al cãrui fler amusinase talentul lui Picasso si prospetimea lui Rousseau Le Douanier. Datoritã acestei întâlniri am ajuns sã-i vedem azi picturile si un film despre viata si opera ei.

Povestea Séraphinei serafice în inocenta si pasiunea ei pentru religie, naturã si picturã se terminã tragic, ca si cea a lui Camille Claudel - într-un azil de boli mintale, se pare ca de foame, spre sfârsitul celui de-al doilea rãzboi mondial. Filmul este minimalist, redus la esential, fãrã pic de senzational sau emfazã. Yolande Moreau si Wilhelm Uhde sunt o pereche minunatã de actori. Pe actritã o vãzusem deja în filmul realizat de ea "Quand la mer monte" - o interpretã emotionantã fãrã excese inutile, cu un farmec care nu are nimic de-a face cu atractia fizicã, ci cu inteligenta si sensibilitatea.

Le magicien de Kaboul - e o lectie de viatã despre negocierea cu durerea pierderii unui fiu unic. Haruhiro Shiratori e un nume pe care as vrea sã mi-l amintesc pânã mor. Fiul sãu, Atsushi, era broker la o companie din World Trade Center, se afla la etajul 104 în momentul tragediei de pe 11 septembrie 2001.

Haruhiro-san nu s-a lãsat doborât de durere, s-a hotãrât sa ajute copii din tara unde s-a ascuns o vreme Bin Laden: Afghanistan. Omul nu este milionar, ci proprietarul unui restaurant, nu a trimis bani în gol, ci s-a dus personal la Kabul în repetate rânduri, în ciuda vârstei si a barierei de limbã. Pentru cã nu putea comunica direct în alt mod, s-a dedicat cu toatã seriozitatea învãtãrii unor trucuri de magie. A reusit sa obtinã gratuit proiectul unui centru cultural de la marele Kisho Kurokawa, arhitect cu o filosofie de viatã si creatie admirabilã (a decedat de curând). Primãria din Kabul i-a cedat un teren, unde se preconizeazã inclusiv plantarea unei grãdini de 911 ciresi care sã aminteascã de Atsushi, care plantase si el unul cândva (ador ciresii japonezi si simbolistica lor în cultura niponã. Sakura - floare de cires).

Copii sunt minunati, au ochi si zâmbete din povesti. Multi viseazã sã-si continue studiile, chiar dacã momentan nici nu pot merge la scoalã. Imaginile din Kabul sunt dure si lipsite de complezentã, cum sunt si cele din Japonia de dupã rãzboi. Haruhiro a rãmas orfan de ambii pãrinti la numai opt ani. Activitatea lui filantropicã e un mod de a se împãca cu fiul dispãrut (cu care nu avea relatii prea calde), dar este strâns legatã si de amintirile din copilãrie.

Nu e un mare film ci o mare poveste, a unui om ca noi toti care a refuzat sã se plece în fata soartei si a întors fatalitatea pe dos ca pe o mãnusã, dându-i o nouã semnificatie.

Bravo Alex Gâlmeanu

O fotografie pentru vesnicie, vorba poetului fotograf de la coltul interbelic al strãzii. Alex are ochi, minte si suflet de bijutier al imaginii (link în titlu).