Ne vedem joi

La Muzeul Țăranului Român - Clubul Țăranului, 27 mai, ora 19:00.

Azi ma bucur

Am o multime de motive:

- se întoarce mama de la Ottawa, unde a stat patru zile

- citesc o carte fabuloasã pe care mi-a adus-o ea, Ultimii eretici ai imperiului, de Vasile Ernu

- simpatica si erudita mea amicã bloggeritã m-a blagoslovit cu o mentionare zeflemistã

- am bilete la concertul Mariei de Medeiros pentru sâmbata si-o sa am si la coana Misia, pasiunea mea, pentru joi

- am regasit-o pe Roxana Valea, fostã vecinã, care a frecventat aceeasi scoalã primarã, sub formã de cãlãtoare-autoare prin praful si visele Africii.

- am rãspuns unui interviu aiuritor pe HotNews

- mi-am dat demisia ieri, mi-a fost acordatã o saptamânã de concediu fãrã platã si mã simt usoarã ca un fulg

- afarã e uscat si nu e ger

- am descoperit pe un afis stradal ca la muzeul de artã e expozitie Tiffany

- chiar dacã asta se întâmplã zilnic, am acasã un bãrbat si o pisicã iubitori, fiecare în felul lui

- tot acasã e si o tocanitã de iepure cu vin si rozmarin, vin alb si rozé în frigider si un tempranillo din 2004 deja desfãcut

- am si douã comedii rusesti grozave care asteaptã sã fie vãzute: Starik Hotabâci - 1956 (dupã Batrânul Hotabîci, tradusã în româna Vrãjitorul, de Lazar Laghin) si Ivan Vasilievici schimbã profesia - 1973 de Leonid Gaidai, dupã Bulgakov (am vãzut piesa la Odeon cu titlul Ivan cel Groaznic)

Letras Cubanas si dã-mi evantaiul sã-ti vorbesc

Cãlatoriile nu sunt numai pe apã, în aer si pe uscat, cãlare sau pe jos. Primele mele cãlãtorii au fost pe pluta Kon Tiki, au însumat 20.000 de leghe sub mãri si o insulã misterioasã, alãturi de Dick Sand pe bricul goeletã Pilgrim sau într-o fabuloasã casã-elefant cu aburi. Mi s-a pãrut cã am vãzut prea multe în prea putin timp când am fãcut ocolul pamântului în 80 de zile si din lumea tãcerii an aflat cã visez sã cãlãtoresc si sub mãri, sã le vãd minunile cu ochii mei.

Atractia pentru lumea hispanicã a început cu "Un veac de singurãtate", ca si dorinta de a învãta spaniola. Pe parcurs m-am împrietenit apoi cu Cervantes, Antonio Gala, Almudena Grandes, Antonio Machado, Neruda, Vargas Llosa, Borges, Reinaldo Arenas, Jorge Amado, Mario Benedetti, Cortazar.


Oil on canvas de Gina Picart, ilustratia copertei

De Cuba, spuneam mai înainte, m-am apropiat cu Reinaldo Arenas si Alejo Carpentier. Acolo fiind am avut sansa sã o cunosc pe Gina Picart, o artistã cu darul nepretuit al invocãrii si evocãrii, cunostintã aprofundatã când am ajuns sa-i citesc în Canada cartea de nuvele "Oil on canvas", în care literatura devine un vehicul al picturii. Lolita Lempicka, Numele trandafirului, calugãrii ce migãleau enluminures între zidurile mãnãstirilor, erotism ludic si macabru unite într-un inefabil dans al cuvintelor. Favorita mea e ultima povestire Apocalipsis paloma sobre nieve.

Gina cea delicata si generoasã mi-a dãruit si "La visita de la infanta" de Reinaldo Montero, o relatare fabuloasã a vizitei infantei Spaniei la Habana în 1893. Care recreeazã spaniola din secolul XIX si amestecã elegant epoca si contemporaneitatea. M-au fascinat mai ales introducerea limbajului plantelor si evantaiului, pe lângã descrierea ceremonialului oficial si a ritualului monden. Am fost coplesitã de revãrsarea verbalã înfloritã cu detalii de o somptuozitate barocã.

Din evantai am fluturat

Idila s-a înfiripat

Foto: Site Romero Diaz.com, Spania, sec. XIX, os si mãtase, 1074 de Euro

Pe vremea aceea cucoanele din Spania si colonii se uitau gales pe deasupra sau pe lângã evantai, îl fluturau rapid sau lent, îl închideau sau deschideau brusc, si fiecare gest era amplificat de semnificatii ascunse, menite sã treacã neobservate de privirea vigilentã a mamelor si a damelor de companie. Dezavantajul bãrbatilor era cã nu puteau rãspunde, eventual doar cu un buchet de flori îngrijit alese. La promenadã, la teatru, operã sau bal, evantaiul era un accesoriu indispensabil, cu o putere de evocare care trecea dincolo de cuvinte.

Limbajele puteau fi diferite, dar de pe siteul Todos abanicos am aflat ca toate utilizau ca regulã comunã plasarea obiectului în patru directii, cu cinci pozitii diferite pentru fiecare din cele patru, pentru reprezentarea alfabetului. Pe lânga asta anumite gesturi erau adevãrate ideograme, exprimând sentimente sau stãri de fapt, declaratii de dragoste sau de rãzboi, cam asa:

Dacã-l tii cu mâna dreaptã în fata fetei: urmeazã-mã

Dacã-l tii cu mâna stângã: vreau a vã cunoaste

În dreptul urechii stângi: vreau sã mã lasi în pace

Trecându-l peste frunte: te-ai schimbat

Miscându-l cu mâna stângã: suntem observati

Schimbându-l în mâna dreaptã: esti îndrãznet

Azvârlindu-l: te urãsc

Miscându-l cu mâna dreaptã: iubesc pe altul

Trecându-l pe obraz: te iubesc

Prezentându-l închis: ¿mã iubesti?

Trecându-l peste ochi: pleacã te rog

Atingând marginea cu degetul: vreau sã-ti vorbesc

Sprijinindu-l de obrazul drept: sí

De obrazul stâng: no.

Închidere si deschidere rapidã: esti crud

Lasându-l s sã atârne: ramânem prieteni

Facându-ti vânt alene: sunt maritatã

Facându-ti vânt cu grabã: sunt logoditã

Punându-l pe buze: sãrutã-mã

Deschizându-l lent: asteaptã-mã

Deschizându-l cu stânga: vino sã-mi vorbesti

Lovind usor, cu el închis, mâna stângã: scrie-mi

Semi-închis în dreapta peste mâna stângã : nu pot

Deschis, acoperind gura: sunt singurã

Amurg de toamna violet ...

Prima mea fascinatie cu violetul a apãrut pe la 15 ani, aveam un palton scurt , esarfã si...pãlãrie, de care eram foarte mândrã, îmi pare teribil de rãu ca nu am fotografii de atunci, cred ca arãtam tare nãstrusnic.

Acum iar m-am trezit cu tot felul de obiecte violete în garderobã, ultimele achizitii au fost o floare-agrafã si o pereche de dresuri.

La o nuntã...

Tomatillo (rosie verde vinetie cu scufita)

Tomatillos nehotarâte

Lele de la Orãstie cu rochie portocalie...

Pentru cã Lia zurlia nurlia mi-a plasat una din lepsele astea care cam îmbâcsesc blogurile de la o vreme...adicã dacã n-ai ce scrie inventezi repede o leapsã si le-o pui si altora în cârca;)

Pasul 1. Se aleg obiectele din casă de culoarea asta şi se face o listă a lor: un prosop de plajã, portocale, morcovi, cercei, mãrgele, un set lenjerie intimã din Buenos Aires, o tigaie-grãtar proaspãt achizionatã care face minuni în bucãtãrie; un set de linguri de mãsurat cumpãrat cu toptanul de la danezul care a plecat si eu am luat tot ce avea el în cuhnia personalã; un tirbuson care aratã ca mine cu rochita scurtã portocalie din pânzã topitã pe care nu o mai gãsesc si la care dragul meu drag meu tine mult tocmai din acest motiv; un sal pashmina de la prietena mea Ioana cea înaltã si creatã ca mine, dar mai blondã; diverse tricouri si maieuri, o fustã neagrã cu flori mari portocalii, un deux-pièces grozav pe care nu l-am purtat deloc vara asta; o esarfã de mãtase cu motive indiene; un pulovãr de lânã finã cumpãrat cândva la Milano.

Pasul 2. Este scris un text mic, micuţ, mititel legat de unul dintre obiectele respective - textul poate să fie personal, obiectiv, poetic, sec, cifrat, simplu, complicat etc. Acest text se postează pe blogul personal împreună cu o fotografie a unui obiect colorat din lista de la pasul 1. ETE NA, PUN CÂTE FOTOGRAFII VREAU! SI TEXTE MICUTE MITITELE AM SCRIS MAI SUS. PORTOCALIUL ÎMI PLACE MULT, E TONIC, CA SUCUL DE PORTOCALE. FIIND COMBINATIE DE ROSU SI GALBEN ÎMI DÃ ENERGIE, PE TIMP DE IARNÃ MAI ALES, PE TIMP DE VARÃ MI SE PARE CÃ SUNT ÎN TON CU EXUBERANTA NATURII (ÎN ALTE TÃRI, ÎN CANADA MAI CURÂND O STIMULEZ EU PE EA).

Eu pe-un picior de plai si-o gurã de rai din Puerto Rico cu rochia de cadâna anticã si mãrgele de împrumut

Unul dintre tricourile mele preferate, de la Terra Nova, îl purtam duminicã pe malul lacului la Toronto, când m-a lepsuit Lia



Tigaia minune producând ardei copti




Tirbusonul

Pasul 3. Leapşa fiind colorată cea/cel care dă leapşa mai departe poate schimba sau nu culoarea în cauză. Singura limitare este să menţină condiţiile de la punctele 1 şi 2 . Pentru simplificare spunem că se alege o culoare din lista următoare: galben, verde, albastru, violet, roşu, oranj (am ales culorile de bază). Şi, normal, mai adăugăm că leapşa este data mai departe cu o singură culoare. OK

Pasul 4. Se dă "leapşa" mai departe la câte persoane se doreşte. VERDE CÃTRE RODOS, cã are grãdinã; GALBEN CÃTRE...JENIKA , o gãsi el ceva fructe tropicale pe acolo; SI ROSU CÃTRE TO-MORROW, cã tot îi arde ei de flamenco si latin lovers de douã posturi încoace.

Poveste de spus mai departe - partea a XII-a

Adicã a bãtut ceasul al doisprezecelea pentru Orfelia, fir-ar ea de bagaboantã si drogatã dezorientatã, m-a pus pârdalnicul sã mã bag în vorbã cu multiplii ei creatori, si iat-ma-s stapâna pe destinul ametitei. Sincer, nu mã înduioseazã firile slabe, îmi plac oamenii care-si asumã propriul destin si pun osul la treabã, la bine si la rãu. Personajul ãsta pistruiat si aburit cu marijuana e de rãu augur pentru sine, ar trebui sã-si bage mintile în cap - burta suptã, mars la luptã!

Asadar, de la Rhodos citire, cu trecere pe la Jenika , unde a ajuns de la Dush care a primit-o de la Lia, si de acolo mai vede cine vrea sã-si dea osteneala cu fantasmagoria asta.

Orfelia s-a trezit într-o casã aparent luxoasã, apartinând, s-ar zice, unui bãrbat bine îmbrãcat si bine mirositor, care conducea Mercedesul în fata cãruia reusise sã se arunce, cu mintile încã tulburi. O regãsim la iesirea din dus, fatã în fatã cu menajera care o sãgeteazã cu privirea:

"Scartaitul usii o facu sa tresara. O vazu pe menajera cu un rand de haine in brate. Femeia trecuta de prima tinerete se uita cu scarba la ea. Ii venea sa se faca mica, sa fie o furnica si sa intre in pamant. Privirea acestei femei o ingheta. Cine era barbatul care o luase la el acasa? Gandul asta ii revenea din nou si din nou. Trebuia sa afle..."

Capitolul XII

Uitându-se mai atent Orfelia îsi dãdu seama cã ostilitatea din ochii menajerei se degaja mai ales din cel stâng, care privea cumva pe lânga ea. "Biata femeie, îsi zise, poate ochiul ãla o fi de sticlã. Sau e doar sasie, mai bine e totusi cu lentile de contact".

- Multumesc, doamnã.

- Sã trãiesti. Alte haine nu aveam pe aici, asa cã ti-am adus o uniformã de-a mea, pâna se usucã ale tale. Noroc cã te-a adus Nelu la noi, altfel nu stiu ce fãceai la ora aia, singurã si pe-asa o vreme, la cum nu merg toate prin Bucuresti, te mai trezeai violatã si cu banii luati, sau în sala de asteptare a spitalului în zorii Anului Nou.

Orfelia desfãsurã cu o oarece condescendenta rochita bleumarin si mãsurã din ochi dimensiunile generoase ale menajerei, care cu sigurantã nu avea nevoie de silicoane, ba chiar, lasând la o parte privitul chiorâs, era de-a dreptul apetisantã, cu pieptul tantos gata sã-i rupã nasturii, trecuse ea de prima tinerete, dar era pe culmile celei de-a doua.

- Hai cã astept sã te îmbraci si mergem la bucãtãrie sã manânci o supã caldã de ratã si sã bem un pahar de sampanie. Pe Nelu l-a chemat domnul, dar nu cred cã vrea sã plece nicãieri la ora asta, mai curând stabilesc programul pentru mâine, sigur se duce în vizitã la pãrinti la prânz.

- Ãããã...cine e Nelu, mã scuzati...aoleu, si pãrintii mei, trebuie sã fie îngrijorati!

- Nelu e soferul, dragã, cel care te-a adus aici. Si tie, care ti-e numele?

- Ofelia. Dar...unde sînt? - în graba mare Orfelia uitã de schimbarea regulilor gramaticale survenite în copilãria ei.

- Of, sãraca de tine, asa e, ca te-a adus lesinatã. Eu sunt Nelly, Eleonora de fapt, dar asa mi se spune aici, ne aflãm la vila lui Denis Sulea, în Corbeanca. Deocamdatã n-ai cum sã te întorci de aici în oras, dar te duce Nelu dimineata pâna la metrou, cã dupã are treabã cu seful.

- Of, Doamne, unde-am ajuns, cine m-a pus sã ies în stradã ca o disperatã! Denis Sulea ati spus? Celebrul chirurg plastician care pune silicoane si injecteazã Botox în direct la "Mens sana in corpore formosus"? - de emotie Orfelia uitã sã scoatã capul din deschizãtura rochiei si rãmase pe întuneric câteva clipe.

- Da, mãi Ofelie, dar hai odatã, cã se rãceste supa si bea Nelu toatã sticla.

Orfelia oftã netezindu-si rochia cam largã pe trupul ei slãbut si pãsi în urma menajerei scrobite, pe un hol lung cu multe usi, la capãtul cãreia se afla o scarã de servici, pe unde coborârã în bucãtãria enormã si dichisitã ca o nava spatialã, numai aluminiu, otel si crom, care luceau de-i luarã ochii bietei Orfelii. În milocul încãperii se afla o un bloc de lucru acoperit cu marmurã, la care sedea pe un scaun de bar, în compania unui castron aburind si a unor platouri colorate domnul plinut care o culesese de pe drumuri - "Ce mai domn si ãsta - îsi zise Orfelia - un sofer cu bani". Nelu tãcãnea nerãbdator din degete lânga o sticlã de sampanie...

Si de aici povestea merge mai departe la Paulito, el gaucho rumano de los camiones españoles.

UPDATE: Paul nu se încurca cu de-alde astea, el plutind în sfere mult mai înalte. Dar povestea continuã, si Carameaua care a pus-o pe drumuri o urmãreste ca pe firul Ariadnei, la ea pe blog.

Cãlãtorului îi sade bine cu drumul

Nu mergem decât pâna la NY, pâna acolo ne tin banii de data asta, din partea mea as fi mers pe malul mãrii prin Nova Scotia si New Brunswick, sã respir si sã mã pierd în peisaj, marea diferentã e prietena noastrã Jane, Jewish-Buddhist-Atheist, care ne primeste cu bratele deschise în Upper West Side, între Riverside Park si Central Park. Dacã plouã putem sta în muzee, dacã stã, ne plimbãm pe High Line, trebuie sã traversãm pe jos Brooklyn Bridge, sã mergem all the way down pânã în Battery Park, si-mi doresc mai ales sã mã duc la "mare" - Brighton Beach. Si sã-mi cocot tovarãsul de viatã la Cloisters, în nordul Manhattanului, unde rãmãsite de mãnãstiri din Spania si Franta au fost restaurate si transformate în muzeu de artã medievalã.

Ar mai fi iesirile la tango, o milonga alternativã si una elegantã, posibil Hurricane Season - Climbing Poe-Tree la National Black Theatre în Harlem.

Prieteni nevãzuti de ani de zile, pentru cã în general am fost în Big Apple le temps d'un long week-end si nu am avut timp de întâlniri. Si în sfârsit mozzarella de la "Obika" si înghetatã de la nea' Salvatore Potestio, pe care l-am descoperit în 2007, mai ales ca aroma lunii e sorbetto di limone, my all time summer favourite.

Tot un drac si nu numai

Am mai descoperit o ghidusie lingvisticã, cândva vorbeam de împrumuturile din turcã, acum e vorba de una dintre multele apropieri de limbi si dialecte periferice de sorginte latinã, gen sora mia si frátemo în napoletana, sau straduzza, casuzza, nica (micã) în sicilianã.

Drac e dragon în catalanã. Pânã si dragonul lui Gaudí din Parcul Guëll e tot un drac.

Rezultã ca etimologia lui Dracula legatã de ordinul Dragonului e cât se poate de credibilã. E posibil ca "drac" sã fi însemnat dragon si pe atunci. Fratele sãu balaurul are alte rãdãcini etimologice, chiar pre-latine, probabil ca barzã, varzã, viezure si altele ca ele. Dracul catalan scuipã cum cere traditia, foc.

Tot în catalanã am mai gãsit forme ale participiului trecut: descosut (varianta veche) si perdut de exemplu sau chiar un refren popular pescãresc :
A la mar
no hi ha teu
ni meu.
A la mar
tot es teu
i tot es meu.

Combaterea culinara a spleenului

Pentru cã m-am înhãmat la un atelier de articole stiintifice din si despre America Latinã sãptãmâna trecutã, de luni pânã joi, sâmbãtã si duminicã am rãmas la vatrã sa transcriu procese verbale în spaniolã. Adicã nema filme, teatru, concert, nimic, numa' vineri am reusit sa ajung la piscina mea dragã, cu multe culoare, din Parc Jean Drapeau. Mare daraverã atelierul ãsta darã, mai ales cu francofoanele si brazilianca vorbitoare de spaniolã, tusea, fosnetele si soaptele înregistrate de reportofon.

M-am consolat în pauza de masã asadar, cu o salatã de ruccola (cicã voinicicã pre limba noastrã, exact ce-mi trebuia mie, stimulator de voinicie), rosii felurite, prosciutto de la mama lui si mozzarella de la italienii pripãsiti la Montréal, proprietari de ditai fabrica "Saputo".

Care salatã a fost urmatã de linguine cu calamar si legume (tulpinã de telinã, câteva rosii proaspete, ceapa verde si ardei), presãrate într-un final glorios cu mãrar. Am fentat stilul mediteranean favorit punând în loc de sare sos de soia. Una dintre tainele binecunoscute ale bucãtãriei italiene, ignoratã cu succes în America de Nord si prin restaurantele italienesti horror din Românica, este simplitatea pastelor. Se pot face paste foarte gustoase numai cu rosii, mãsline, uleiul aferent, o târã de busuioc sau oregano, nitel piper proaspãt si o idee de parmezan. Nu e necesarã înecarea lor în sosuri de smântânã sau rosii, nici ametirea cu zece ingrediente, de obicei 2-3 de bazã si niscai arome sunt suficiente. Am primit o mare lectie de la prietena mea pompeianã când am servit-o alternativ, cu rasol de peste simplu si blaff de poisson, care-i cam tot aia, dar zãpãcit cu tot felul de ierburi aromatice. Mi-a spus cã e bun blafful dar rasolul pãstreazã gustul original al pestelui. De atunci încerc pe cât posibil sã respect regula de aur: importantã e savoarea originalã, simplitatea, eventual încurajatã cu 1-2 mirodenii sau ierburi cu gust. Calamarul oricum îsi lasã sucurile la gãtit, asadar nitel vin alb si 2-3 rosioare sunt suficiente pentru lungirea sosului.

Spre searã am comis o crimã rarã - am zdrobit douã cesti de cãpsuni si am amestecat storceala cu niscai suc de lime, oleacã de Martini Extra Dry, nitel rom de Havana si zahãr brun. Un fel de home made strawberry Daiquiri adaptat la ingredientele disponibile. Prefer fructele natur, dar dupã o zi întreagã de stat în casã aveam nevoie de putinã cruzime.

Din putul gândirii care trece prin stomac:

Marea artã a gãtitului e sã-ti iasã gustos, sã te sature fãrã sã-ti cadã greu la linguricã si astea fãrã prea mare efort, strãduintã si cheltuialã. As vrea sã conving cât mai multe gospodine si gospodari cã asa e. Jos sarmalele!

Zi gri de melanholii, cu happy end

Rosii brune




Rosii felurite: roz, bruna, campari, pruna, cherry, galbena


Vara trecutã a plouat de ne-a uscat. De câteva sãptãmâni de când a venit chinuitã si indecisã primãvara, vremea e capricioasã ca o fecioarã chinuitã de hormoni sau o vãduva asisderea. Acum sã zicem ca e varã, de câteva zile trãim într-un fel de purgatoriu al anotimpurilor, nici pe cal nici în cãrutã. Cerul e gri pal, aproape gri, nici nu plouã, nici soarele nu se îndurã de spleenul nostru. Nu-i greu de înteles de ce la 15 grade îsi scot fetele deja sandalele si fustitele la vedere, asta-i vara, prinde-o repede! Variaza soiurile de rosii de serã, de toate culorile si formele, astept în curând rosiile albastre. Ale originale, din Mexic, erau de douã feluri: jitomatl (cele rosii) si miltomatl - verzi si îmbrãcate într-o foitã subtire ca pergamentul, cu gust cumva de corcoduse. Eu duc dorul celor "de la tãrani", rosii, grase, dulci si cu forme nãstrusnice uneori, aduceau a mandragore.

Am cunoscut ieri o doamnã din satul Monor, Bistrita - Nãsãud, care cântã ca o privighetoare, tocmai a scos aici primul disc, dupa 26 de ani de la emigrare. A trecut întâi prin Grecia, unde plecase sã le studieze folclorul, apoi prin Italia, si si-a gãsit locul aici. Ne-a povestit despre satul ei: Monor, pe net se vede a fi loc frumos si cu stare, chiar cu obiective turistice - vulcani noroiosi si industriale. Anuca deplânge starea ogoarelor, ne-a spus ca tãranii obisnuiti de cooperativã sã execute ordinele: aici cositi, aici prãsiti, n-au stiut ce sã mai facã când si-au luat pamântul înapoi, ce, cum si când sã cultive, l-au lãsat în paraginã si au cumpãrat vaci când s-a deschis fabrica de produse lactate. Vorba Anucãi, la cât îngrãsãmânt natural au lãsat vacile pe ogoare, s-ar scoate recolte record de acolo. Doar cã pe tãrani nu i-a învãtat nimeni sã spele ugerul vacii, sã cumpere masini de muls, sã se conformeze standardelor de igienã. Iac-asa au ajuns sã vândã vitele. Urmarea nu o stiu. Dar pe siteul fabricii am vãzut cã au propria lor fermã, nu cumpãrã laptele de la altii.

Ne-a mai povestit si altele Anuca, cum a învãtat sã cânte, cât îi plac doinele, cum citea ora exactã dupã soare, stia când vine un cutremur dupã animale, si câte si mai câte. Mai ales cum mergeau pe jos, cale de 200 de kilometri, în pelerinaj la Nicula de Sfântã Mãrie, cântând pe drum.

Am stat si m-am gândit, bietul tãran român, ce-o fi înteles si el, de la rãscoala din 1907 si pâna la cooperativizare. Scurtã viatã a avut sã se bucure de pãmântul lui, de care acum e rupt, zice Anuca. Eu n-am de unde sã stiu, cã n-am avut si nu am rude la tarã, stiu numai ce zice mama, ca fãrã tãranii care veneau la piatã cu de-ale gurii pe vremea multidezvoltãrii, mureau de foame citadinii.

REVIZIE: a iesit soarele si am iesit la preumblare cu Freundin Andrea, pe the Main - bulevardul St. Laurent care separa cândva vestul anglofon de estul francofon al orasului, plin de magazine haioase, restaurante, baruri, cafenele si birturi tinute de portughezi, evrei est-europeni si câtiva asiatici. Zilele astea a fost închisã strada si tarabele, muzica, grãtarele, au inundat trotuarele si o parte din carosabil.

REVIZIE II - am uitat un amãnunt, din povestiri reiese cã si în lumea bucolicã a mediului rural femeile au învãtat drumul spre cârciumã, si au descoperit plãcerile bahice.

Ziua Z - tichia de mãrgãritar

E drept, nici chealã nu sunt, nici tichia nu e de mãrgãritar, mai degrabã de zidar. Mortarboard = square academic cap. Asta de la placa de lemn cu mâner pe care-si întind zidarii mortarul. În Québec i se spune chiar mortier = mortar (mai înseamnã si piuã, de-aia pentru pisat, inclusiv buruienile de leac, dar le québécois e împãnat cu anglicisme, traduse mot à mot).

Pe scurt, ca iar mã încurc în propriile ite si urzeli, azi mã blagoslovesc cu diploma de master în comunicare. Am aflat de-abia dupã predarea definitivã a tezei cã aici ceremoniile de absolvire sunt ca cele din filmele americane sau britanice (Goodbye, Mr. Chips), cu robã si tichie academicã în patru colturi, cu ciucure. Nu pot spune ca era vreo dorintã secretã si imposibilã, niciodatã nu mi-a trecut prin cap ca mi s-ar putea întâmpla asa ceva. Dar mi se pãrea un ritual nostim, care marcheazã frumos absolvirea, spre deosebirea de facultãtile din România, unde te duci si-ti ridici diploma de la secretariatul Universitãtii, dupã nu stiu câte luni. Când am terminat FJSC-ul în 1996 au picat multi examenul de licentã si nu ne-am bucurat cine stie ce. Eu am fãcut o mare petrecere acasã unde i-am invitat pe toti doritorii (eram cam 100 în tot anul) si cam asta a fost tot. Nici mãcar nu am fotografii din acea zi, a afisãrii rezultatelor.

Acum am avut de ales, ori primesc diploma prin postã, ori, în schimbul unui pret absolut decent, mã duc la ceremonia de absolvire si ma împopotonez cu robã si tocã, împrumutate de facultate. Nu la UQAM ne investeste, probabil nu dispune de o salã adecvatã în care sã încapã si înghitatii, ci într-o salã de spectacole de alãturi. Din pãcate nu terminãm toti în acelasi timp lucrarea, iar dintre colegii de la master mai vorbesc doar cu vecina mexicanã din an în Dia de los Muertos si Jean-Philippe, al cãrui tatã face un somon afumat delirant în nordul Québecului, pe care fiul îl vinde la cunoscuti. Asadar mã duc acolo ca o barzã stingherã, poate totusi vãd vreo fatã familiarã, dar nu va fi nici o bere colocvialã dupã. Ne dau un pahar de vin de banii de la absolvire, prietenul meu va trebui sã stea la cucurigu, dar ne putem bea pocalul împreunã. Nu e cazul prietenei mele Juliana (brazilianã paulista), ea are prieteni printre colegi, probabil pentru cã au realizat proiecte comune, dar la Sciences environnementales e altã socotealã.

A fost frumos, a fost si greu pe alocuri, din septembrie 2006 pâna în decembrie anul trecut, cele trei luni de Uruguay, bonus Buenos Aires si Salvador de Bahia, au fãcut din 2008 un an cu totul special. Dar e o usã pe care acum o închid si mã regãsesc într-o camerã plinã de multe alte usi, or fi intrãri, iesiri? Eu, hâc, cu cine votez?

Off topic: asearã în mijlocul unor profunde discutii existentiale a venit sã ne amusine un puiut raton. Aveam niste biscuiti Wasa integrali si i-au fost pe plac. Când se ridica în douã lãbute îti venea sã-l iei acasã. Ne-a luminat seara (aniversarã de altfel, doi ani din "ziua accidentului", când ne-am cunoscut, 13 iunie 2007).

Românii din Parlamentul UE

Becali si limba lui Shakespeare, poate dupã ce o învatã bine de tot îi citeste si pe clasici.

De ce era mai bine sã stea Hamlet în Anglia? Iaca:

HAMLET: Ay, marry, why was he sent into England?
First Clown:
Why, because he was mad: he shall recover his wits there; or, if he do not, it's no great matter there.
HAMLET: Why?
First Clown: 'Twill, a not be seen in him there; there the men are as mad as he.

Nebunului îi stã bine printre nebuni, de-aia în Canada nu-i de mine. Sã mã duc în Anglia?

Mâna de la mâna, e usor sã dãruim

Pe LiaLia nurlia si zurlia o cunosc doar de pe blog. Dar, vorba francezului care s-a ocupat îndelung de animale, le style c'est l'homme même, si m-a prins la început scrisa ei priceputã la sagã si luat în rãspãr. M-a cucerit însã definitiv cu însufletirea doveditã alergând dupã haine, dulciuri si jucãrii pe care sã le împartã unor copii si tineri nãpãstuiti de soartã, ca un Mos Nicolae primãvãratec. Mai ales ca unele au trebuit spãlate si toate sortate dupã nevoi. Entuziasmul ei a fost cu folos si uite asa, ca Angela sofer de taxi, merge mai departe.

I-am trimis niste bãnuti (noroc ca am o mamã si un cont în Bucuresti) pentru urmãtoarea editie a campaniei si-mi pare rãu cã nu pot face mai mult, de aceea i-am pus si bannerul pe coloana din stânga. As vrea sã-i creascã aripi pânã la cer, nu ascutite ca ale poetului, ci suave si jucãuse ca spiritul ei de spiridus binefãcator.

Dac-as fi sa fiu

o lună a anului: septembrie, când m-am nãscut, cãldura s-a molesit si e plin de fructe

o zi a săptămânii: prea sunt toate la fel în afara de week-end, dar eu m-am nascut într-o marti, asadar fie marti

o parte a zilei: apusul când e în culmea culorii

un animal marin: sirena

o direcţie: ocolita, ca sa ma bucur de peisaj

o virtute: dârzenia

o personalitate istorică: Cleopatra

o planetă: Mercur

un lichid: vin rosé sec

o piatră: safir

o pasăre: ciocãnitoare

o plantă: vita de vie

un tip de vreme: racoare primavaratica

un instrument muzical: bandoneon (tip de acordeon folosit în tango)

o emoţie: încântarea

un sunet: clinchetul cristalului

un element: apa

un cântec: Busco me - Bebe

un film: Fellini Satyricon

un serial: Passepartout - documentare culturale la RAI

o carte: Opere complete de Shakespeare

un personaj de ficţiune: Ileana cea Sireata sau preaînteleapta Vasilisa

un fel de mâncare: insalata caprese (mozzarella di buffala, rosii, busuioc, ulei de masline)

un oraş: Barcelona sau Lisabona

un gust: ciocolata neagra sau ghimbir

o aromă: frangipani

o culoare: curcubeu

un material: matase

un cuvânt: neastâmpãr

o parte a corpului: gâtul

o expresie a feţei: zâmbet

o materie de şcoală: literatura

un personaj de desene animate: Woody Woodpecker

o formă: serpuitã

un număr: 3

o maşină: un cal

o haină: rochie de varã

Placinta soacrei lui Geoanã

Potrivit declaratiei lui Mircea Geoanã, citat de Mediafax, plãcintele soacrei sale îl pot deschide la minte pe Bãse. Atunci sã meargã si la mama, care numai cu pite armânesti m-a crescut - spanac, praz, brânzã, ouã si lapte, poate de-aia mi-am si luat lumea în cap, machedonii erau pãstori si cãrvanari de fel. Chiar ar trebui sã pun mâna sã fac una, dacã tot mi-e dor de gustul ei.

Sigur se fac pite si în familia Becali, e drept însã cã mama soacrã cu pricina îsi pune amprenta inconfundabilã: "Eu fac plăcintele cu tot sufletul şi între mine şi cel care mănâncă din plăcintă se creează o relaţie armonioasă", a argumentat Margareta Costea. Noroc ca machedoni au fost si fratii Caragiu, Nicolae Batzaria, George Murnu, Andrei Saguna, dragul de Neagu Djuvara, minunata Irina Nicolau, Dumnezeu s-o odihneascã. Si bunicul meu, frumosul Paris de la Dupnica, în Bulgaria, care a fãcut medicina la Bucuresti, stia vreo sase limbi si n-a vrut nici în ruptul capului sã intre în P.C.R. Oare de ce despre machedoni se vorbeste mai tot timpul cu ironie si sunt identificati mai degrabã cu Hagi si Becali?

Ca de obicei, tara arde, si baba...face plãcinte, ce sã discute si presa noastrã decât o cioacã micã?

VANCOUVER II - Chinezãrii, Sushi and more, Kayak si gogosi

Duminicã - a plouat mãrunt, rece si decis toatã ziulica aproape, fiind ziua de Pasti strãzile erau ceva mai goale, dar magazinele deschise. Cedric voia iar în drumetie, eu m-am dezis, ne-am dus sa explorãm centrul. Gastown - un infim centru istoric drãgãlas, rupt din filmele americane care ilustreazã anii '20, are pâna si un orologiu cu abur, construit în 1977, când s-a renovat cartierul. Galeriile de artã si magazinele de design si fashion design contrasteazã cu aerul desuet, altfel e plin de puburi si restaurante chic. Gas vine de la John Gassy Jack Deighton, un aventurier simpatic din sec. XIX care spunea povesti vânãtoresti de sã le pomenesti. Vancouver era tot britanic si cãpitan, pe numele de botez George.

De aici am trecut printr-un fel de no-district-land plin de cersetori si dubiosi (niste politisti tocmai scotoceau o tipã), spre Chinatown, unde am mâncat un fel de pâinicã din fãinã de orez, umplutã cu orez, insipidã si o prajituricã minunatã - moon cake, umplutã cu pastã din seminte de lotus si continând gãlbenus de ou fiert, nitel sãrat. Am petrecut câteva momente poetice si pensive (îmi place tare mult cuvântul ãsta francez englezit) în gradina clasicã chinezeascã din perioada Ming, prima în afara tãrii de bastinã, alãturi de rate si pomi înfloriti. Era atât de frumoasã încât ploaia nu-i rãpea nimic din farmec, ci se transforma într-un accesoriu în plus, cu zgomotul si prospetimea ei. Rododendroni, pini, chiparosi, bambus, magnolii, pietre Tai-Hu, modelate de ape si vânt, pavilioane delicate, ferestre decupate în piatrã cu modele diferite - totul bazat pe filosofie Feng Shui si Tao, de armonizare si echilibrare a elementelor opuse. Magnoliile miroseau înviorator si delicat, ploaia rãpãia discret pe tigle si pavaj - mã simteam împãcatã si revigoratã. Expozitia de artã tibetanã mi-a adus însã aminte de fata mai putin filosoficã a Chinei si de aparatul represiv instalat în Tibet, parcã s-a rupt vraja. Pânã la urmã si asta este o altã manifestare a opozitiei yin/yang.

Am continuat cu un galop nebun prin centrul comercial (Robson Street) si ploaie, pentru a ajunge pe Davie si Bute, sã ne întâlnim cu Octav, un potential prieten (pentru cã avem o amicã în comun). Bute is actually cute, cuprinde o zonã cu multi arbori, case vechi si o clãdire de artisti. Pe Octav l-am gãsit, dar locurile de sushi pe care le cãutam nu s-au lãsat gasite, am ajuns pânã la urmã la unul cu aspect de restaurant, nu de cantinã ca celelalte.

Spre deosebire de Montréal unde e plin de sushi, dar gãsesti peste tot cam aceleasi variante si nimic în plus, în afarã de supã miso si salate cu sashimi (peste crud sau trecut usor prin tigaie, ceea ce îl transformã în tataki), la Vancouver meniurile sunt cuprinzãtoare si includ peste si fructe de mare gãtite în diverse feluri, teriyaki, la grãtar (BBQ) si aperitive. Iar preturile sunt mai mici decât în Québec. Eu tineam mortis sã manânc anghilã (tipar) - BBQ Eel si mi s-a pãrut foarte gustoasã. Am mai împãrtit un rulou întreg de sushi - parcã Rainbow, niste gogosele umplute cu caracatitã si inele de sepie pané (cam uscate). Una peste alta, mult mai bun decât ce am degustat pânã acum pe mal de St. Laurent, mi-am dat seama cã de fapt eu habar n-am avut ce-i aia sushi. Oricum, cred cã e mai putin nipon si mai mult fusion, California style, în Japonia nu au avocado.

Am dezbãtut cu Octav pro si contra Canada si România, mi-a vorbit despre proiectele lui, despre reportajul realizat la târgul de benzi desenate din Franta (îmi scapã numele orasului), am constatat cã mai avem o cunostintã comunã, poetã româncã de limba englezã - Oana Avasilichioaiei, crescutã la Vancouver si rezidentã la Montréal. So quite an enriching meal, all in all.

Pânã una alta a stat si ploaia si în ciuda faptului cã urma sã avem altã cinã de Paste acasã, Cedric a continuat sã mã alerge pe strãzile din West End si de-a lungul plajelor, prin Coal Harbour si promenade. Mi-am dat seama cã mã obosesc foarte mult clãdirile extrem de înalte si înghesuite care mãrginesc plajele, se opun deschiderii orizontului cu fatadele lor impenetrabile de sticlã. Nu-mi plac blocurile, nu suport zgârie norii, clãdirile turn de locuinte, îmi dau senzatia de fortãreatã si ostilitate.

Am ajuns acasã înfiorãtor de târziu, eu am fãcut o salatã de vinete contemporary-fusion:), cu ulei aromat cu lãmâie si cimbru, susan rumenit si putin ardei copt si mi-am sacrificat avocatii de mic-dejun pentru guacamole. Meniul continea pork ham (brrr), cartofi la cuptor cu smântânã si brânzã (mmmm), broccoli si morcovi. Noroc cã erau multe legume. Desertul lui Anne (in England we eat dessert with a fork and a spoon) a fost o memorabilã tartã cu mure din pãdure, productie proprie. Draguta de ea mi-a dat si un iepuras de ciocolatã - lovely indeed.

Luni n-a plouat!!! Asa cã am fost dusã de frãtiorul de nãzbâtii Cedric la Deep Cove, un sãlas al zânelor pãdurii si apelor, cu aspect elvetian. Un brat al oceanului - Indian Arm, se prelungeste mult spre munti, si pe marginea lui se aflã aceastã asezare de poveste, o comunitate bine închegatã si activã, cu teatru, galerie de artã si cafenele organice. În apã se oglindesc muntii de pe malul opus. De pe plajã se pot face kayak rides, de fapt asta era ideea, sa ne dãm în bãrci si sa vedem foci. Am luat albia pentru douã ore, oarecum cu emotii, apa fiind foarte rece si presãratã cu disperati în bãrci cu motor care ne fãceau valuri. Cocotate pe râpe sedeau tot felul de case, cãsoaie, vilute, viloaie si cabane, nu stiu cine-o da si la ei permisele de constructie, si pe ce criterii. Era plin de rate Goldeneye (cred) sau poate rate Ring-necked, soarele se juca printre norii care colorau muntii cu umbra lor, foci am zãrit numai douã, separat, destul de departe. Am reusit sã ma ud fleascã, întâi pe pãr, cu picãturile de pe vâsle, rãzletite de vânt, si în spate, între "fustita" si vesta de protectie. De acolo apa gâl-gâl la vale, pânã la pãrtile moi si asezate. Când m-am prins sã-mi pun gluga arãtam deja ca o curcã plouatã. Când mi s-a uscat pãrul am constatat ca apa era într-adevãr foarte saratã, pentru cã-l aveam teapãn. Dar a fost o plimbare pe cinste, cireasa de pe tortul Vancouver escape. Am încheiat apoteotic cu gogosi unse cu miere de la Honey's - mmmm, si mai ales scone (un fel de briosã scotianã) cu anghinare, brânzã si rosii uscate.

Restul a mers prea rapid si nu a fost esential: bagaje, prânz pe Lonsdale, North Vancouver, ezitant între persan si iar japonez, si a fost iar japonez, desi bucãtarul-ospãtãrita proprietari sunt din Vietnam. Sashimi minunat, sushi cu cartof dulce, spanac cu susan si unt de arahide, sushi roll de crevete crocant (gãtit deci), avocado si anghilã, plus ceva verdeturi. Last time seabus, apoi o cãlãtorie luuuuuuuungã cu autobuzul, mai ales pe Granville, unde am zãrit multe case stil mansion si garduri vii mai înalte decât ele (ce frumos!), în care intrarea era efectiv decupatã, parcã scoasã din Alice în Tara Minunilor. Am traversat si zone în care toate firmele erau în limba chinezã - e normal, Vancouver e punctul nevralgic de legãturã cu Asia, peste Pacific, aici sosesc importurile din China...si emigrantii, iar zborurile într-acolo sunt mai ieftine.

Avionul West Jet avea întârziere o orã, riscam sã pierd legãtura la Calgary, si agenta aproape cã m-a apostrofat cã am venit doar cu o orã înainte, fiindca mã puteau plasa în zborul de Toronto. Pãi, madam, la zbor local se vine cu o orã înainte, mai ales cã am bagaj la purtãtor. Nuuu, 3 ore pentru neprevãzut. Haidade, 3 ore în aeroport, plus una pe drum, dupã ce am plãtit o cãrutã de bani pentru avion? Much ado about nothing, jumãtate de orã între avioane a fost marginea exactã necesarã. La sosirea chioarã dupã 7 în Montréal altã boacãnã - naveta cãtre centru nema pânã la 8. Hopa, cã eu încep la 8:30 si trebuie sã mã dichisesc nitel înainte. Am reusit sã vând biletul si sã mã azvârl într-un taxi pânã la prima statie de metrou, linie directã din fericire. Înviorat, schimbat în ritm de armatã la toaleta din fericire spatioasã. Alergãtura m-a si trezit din somnolentã, pânã am picat acasã, unde mã asteptau trei trandafiri rosii, unul în fiecare încãpere si un cantalup pe masa din salon. Direct pe fata de masã. Love is the answer.

VANCOUVER PRINTRE PICÃTURI

De ploaie sau iscate de vâsla kayakului. Am avut patru zile pline, cu nori, cu soare, de întâlniri neasteptate sau programate, de întrebãri si îndoieli, de respiratie si agitatie.

Casa era la marginea pãdurii, în North Vancouver, Lynn Valley Road, si stãpâna e o englezoaicã de 70 de ani din Brighton - Anne, simpaticã foc si dinamicã nevoie mare. Cãptusitã cu lemn pe dinafarã si pe dinãuntru, asimetricã si cu spatii si nivele diverse, locuinta respirã confort si libertate. Mi s-a spus cã asta era tendinta în constructie în anii 70, continuatã pânã în zilele noastre. La ambiantã au contribuit si câinii, un terrier auriu flocos - Fergal si un mini schnauzer gri cu fatã de batrânel vioi si întelept - Branston. Am dormit ca Heidi fetita muntilor sub acoperis, între valize si dulap, deasupra unei iesituri din zid, ma urcam pe o scãritã, iar Cedric dormea la nivelul camerei-loft. Când mã trezeam vedeam cerul si brazii. În curtea din spate, cu vagi reminiscente japoneze aduse de un Buda, un lampion de piatrã si un pin, baia jacuzzi ascunsã între blocuri mari de piatrã se armoniza cu peisajul.

Pentru autenticitate, cum ziceam în postul precedent, ne astepta un urs în prag, scormonind în gunoi, care a plecat tacticos în timp ce parcam masina.

Anne was so kind to take me around vineri toatã ziua pentru cã frãtiorul meu prin adoptie bazatã pe geneticã (mamele noastre sunt prietene) si afinitãti (amândoi am sta pe drumuri non-stop), Cedric, era la munci. Asa am ajuns la una dintre tintele propuse: Muzeul de Antropologie, cu exponate din culturile Salish, Haida si Kwakwaka'wakw (Kuak uaka uak). Dintre culturile de pe coasta Pacificului eu nu stiam decât de Haida, asa cã turul gratuit ghidat de o voluntarã a fost binevenit.

Am retinut, printre altele, cã-si gãteau mâncarea în cutii de lemn de cedru, în puneau apã si pietre fierbinti, nici urmã de cratite. Iar cutiile erau si ele cu schepsis, fiind fãcute din bent wood, adicã lemnul moale de cedru rosu era "aburit" si pliat. Cutiile si recipientele pentru ceremoniile potlatch de schimb de daruri erau enorme, cred cã puteau hrãni un batalion. Si mai interesante sunt picturile, totemurile si decorarea caselor, care ajung la un grad mare de abstractizare a desenului, aproape de arta maori. (Stâlpii totemici ai casei, construiti din figuri suprapuse, sunt conceputi similar si probabil aveau acelasi rol, de afirmare a identitãtii familiale). Mai interesant la potlatch era ca fiecare se întrecea sã dãruiascã cât mai mult, prin asta îsi arãta puterea. Cred cã acolo i-ar plãcea lui Becali, numai cã ar trebui sã treacã la dietã de somon, si ce face el fãrã oi? Bineînteles cã în elanul lor civilizator, ajutati si de virusi meschini gen gripa sau pojar, albii au reusit sã extermine multi nativi si sã facã dispãrute o parte din traditii.

Ne-am oprit în douã locuri minunate pe drum: Stanley Park si Spanish Bank Beaches, unde oamenii fac jogging, picnic, gimnasticã, ciclism, îsi scot câinii si copiii la plimbare. Nu cred cã am vãzut un oras mai sportiv de când sunt. Am mâncat în piata aglomeratã si zgomotoasã de pe Granville Island, presãratã cu galerii si ateliere de artã, acolo am avut ocazia sã vãd live cum sunt cioplite trunchiurile de cedru.

Sâmbãtã m-am lãsãt târâtã pe poteci, la insistentele lui Cedric, si n-aveam precum Calistrat Hogas un cãlut sã mã care. Când plouã îmi place sã stau la adãpost, dar spre surprinderea mea a fost agreabilã drumetia, am traversat douã anotimpuri chiar, la un moment dat am dat peste zãpadã. Din cauza vremii am parcurs o micã buclã, printre brazi si buturugi seculare si munti înveliti în ceturi, de-a lungul unui râu izbitor de verde, terminând pe un pod suspendat deasupra unui mic canion.

La întoarcere am zàbovit în baia de stâncà sà ne iasà oboseala si umezeala rece din oase, prilej cu care ne-am umplut de ace de brad, fàrâme de scoartà si alte cele càzute pe acolo, adicà a trebuit sà ne mai spàlàm într-o apà. Am galopat apoi entuziast prin ploaia rarà pânà la otobuz - nu au nici un fel de facilitàti pentru turisti, 2.50 beletul si mucles - apoi ne-îmbarcat pe seabus, un sfert de orà pânà în Vancouver City. Cedric a tinut mortis sà mà care pânà în fosta Little Italy, cu Sky train de data asta (numai cu calul nu am fost), Commercial Street e o ulità mai ràsàrità, cu ceva restaurante si caféuri, se vrea the artsy wannabe zone, àsta micu îmi aràta dughenele de coloniale si delicatese ca pe arcuri de triumf cel putin. Eu mi-am iesit din amorteala amabilà numai când am vàzut ce scump e vinul, uite un motiv foarte serios sà nu mà mut la Vancouver.

Ziua de sâmbàtà s-a încheiat glorios la cinà cu familia Beaudry, din care descinde draga mea Lianne, fostà tovaràsà de nàzbâtii pe când lucram în croazierà, i-am cunoscut si pàrintii în 2003. Ne-au ospàtat cu salate, curcan, stuffing fàcut cu ciuperci si cârnati productie proprie din carne de elan (tàticul e vânàtor, are si trofee prin subsol). Berea si vinul tot productie proprie. Am fost vreo 12 cu bunica si nepotul în fragedà pruncie, fàrà a mai socoti si proiectul din burtica lui Lianne. Singurul incovenient a fost distanta enormà, ei locuind dincolo de capàtul metroului aerian.

Restul mâine.

Vancouver wild nightlife

Tocmai am vazut muuuulti copaci infloriti, spre marea mea bucurie...si un urs scotocea prin gunoi cand am ajuns la anfitrioni. Back to nature, dar n-am apucat sa-mi scot haparatul.

Întrebãri pentru cititori

E de pe Facebook, în spaniolã, dar am preferat sã o pun aici, si pe blogul în englezã, pe care l-am cam lãsat în pãrãsire de când cu ãsta.

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã?
Poate Italo Calvino, Bruce Chatwin si Jorge Amado, dar gama preferintelor mele variazã ametitor, oricum nu cred în statistici.

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
Nici una de care sã-mi aduc aminte. Le città invisibili de Calvino am cumpãrat-o de douã ori, pentru cã am facut-o cadou.

Arcimboldo - Bibliotecarul

3) De ce personaj de fictiune esti amorezatã în secret?
Multã vreme am fost de Stavroghin din "Demonii" si Darcy din "Pride and Prejudice", îmi plãceau misteriosii greu de sedus. Acum trãiesc pe pãmânt:)

4) Ce carte ai citit cel mai des?
Nu prea am apucat sã recitesc. Daca mã gândesc mai bine, nuvele de Cehov si Bulgakov, Shakespeare.

5) Care era cartea ta preferatã la 10 ani?
Îmi amintesc autorii: Alexandre Dumas si Jules Verne, rusii Nosov - Aventurile lui Habarnam, Râbakov - Stiletul si Pasarea de bronz (un fel de Ciresarii), Obrucev - Plutonia si Tara lui Sannikov (cãrti fascinante despre animale dispãrute, gen Cãlãtorie spre centrul pãmântului), Uspenski - Crocodilul Ghena, si încã vreo douã cãrti rusesti cu povestiri despre animale, o culegere de basme asiatice. Evident, Toate pânzele sus de Radu Tudoran si În Tara Legendelor/ Legendele Olimpului de Alexandru Mitru:

6) Care a fost cea mai proastã carte cititã anul trecut?
Am citit multã bibliografie în ultima vreme, si toate erau bune:) Ultima carte proastã de care îmi aduc aminte: 11 minute de Coelho, prin 2004

7) Care a fost cea mai bunã carte cititã anul trecut?
Greu de zis, dar din ultimele cãrti citite, cele ale Feliciei Mihali, publicate în Québec: Luc, le chinois et moi; La reine et le soldat; Sweet, Sweet China si Dina.

8) Dacã ar trebui sã obligi pe cineva sã citeascã o carte, care ar fi aceea?
Piesele lui Shakespeare, pentru gama largã de aspecte, trãiri, subiecte, mãiestria literarã.

9) Cine crezi cã ar trebui sã câstige premiul Nobel pentru literaturã?
E nedrept sã fie ales un singur autor, totusi - Salman Rushdie si Umberto Eco (care se pare cã are vreo 50.000 de cãrti în cele douã biblioteci)

10) Ce carte ti-ar plãcea sã vezi ecranizatã?
Already done - Lord of the Rings, am citit-o acum vreo 12-13 ani. Si toate basmele asiatice din culegerea copilãriei:)

11) Descrie visul cel mai straniu care sa fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?
Nu-mi aduc aminte de nimic asemãnãtor.

12) Care e cartea cea mai putin cultã pe care ai citit-o ca adult?
Evident, 11 minute

13) Care e cartea cea mai dificilã pe care citit-o?
Mi-a fost greu sã citesc Kafka, mi-a provocat niste stãri de anxietate teribile. Si "Doctor Faustus" de Mann, nu am reusit sã o termin.

14) Preferi autorii francezi sau rusi?
Rusii, clar: clasicii (Dostoievski, Gogol, Goncearov, mai putin Tolstoi - prea exemplar pentru gustul meu), un modern devenit clasic: Bulgakov, contemporanul Bulat Okudjava, desi nu e chiar rus. Îmi plac francezii, dar nu într-un mod atât de pãtimas ca rusii. Am avut o mare pasiune pentru Balzac, Zola si Giraudoux în adolescentã. Mai sunt Marc Augé si François Laplantine în antropologie.

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?
Shakespeare. Milton nu am citit. Îmi place Chaucer la nebunie, dar ca Sexpir nu e nimeni:)

16) Ce te deranjeazã cel mai mult în activitatea lecturii?
Cã nu pot citi din mers:)

17) Care e romanul tau favorit?
Haidade, pãi as scrie toatã ziua liste de cãrti în cazul ãsta.

18) Joci ceva?
Nu-mi plac jocurile de cãrti iar la sport sunt jale. Videogames nici atât. Ultima oarã am jucat Monopoly, varianta Lord of the Rings, acum vreo trei ani.

19)Povestiri scurte, schite?
Bulgakov, Buzzati, Calvino, Pirandello, Borges.

20) Non-fictiune?
Antropologie, calatorie si psihologie. No self-help si new-age, please.

21) Scriitorul favorit?
Prea multi, mult prea multi, unii se regãsesc în rãspunsurile precedente, mai putin japonezii, Ismail Kadaré si Milan Kundera. Latino-Americani: Marquez, Llosa, Amado, Cortazar, Carpentier, Arenas, ceva de Borges. Spaniolii Cervantes, Almudena Grandes si Antonio Gala, portughezul Fernando Pessoa. Unii dramaturgi: Pirandello, Brecht, tragedia anticã, Racine, O'Neill. Poetii: D.H. Lawrence, Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Antonio Machado au venit cu mine în Canada. Nu exclud românii, doar cã majoritatea au fost lecturã obligatorie:) Rebreanu si Camil Petrescu de pildã.

22) Ce scriitor crezi cã este supraevaluat?
Paulo Coelho...brrrrrrrr

23) Ce carte ti-ai lua pe o insulã pustie?
Cele pe care nu m-am încumetat încã sã le citesc: Iliada si Odiseea, Divina Comedie

24) Si...acum ce citesti?

Mother Russia: the feminine myth in Russian culture, by Joanna Hubbs si Des îles et des hommes - Françoise Péron, un studiu despre insulele din Bretagne. Dar când termin dau iama iar în literaturã românã contemporanã, se gãsesc o multime de cãrti la Bibliothéque Nationale du Québec, începând cu Veronica A. Cara - Baba Lina.

Eu si mâncarea în luptã dreaptã, de la ingrediente la farfuria golitã cu satisfactie

LiaLia si To-morrow m-au provocat pe rând la o leapsã virtualã, chipurile, în care sã descriu mâncãrurile care mã fac sã mã ling pe degete. Ca si in topurile de cãrti, muzicã, film, îmi este mult prea greu sã fac o categorisire riguroasã, pe aperitive, supe, ciorbe, gustãri, paste, feluri principale, salate, deserturi si orice s-ar afla unde între categorii. Îmi plac aromele care-mi provoacã papilele gustative, sunt dependentã de mirodenii, condimente si ierburi aromatice, restul e fantezie în libertate. Îmi plac provocãrile, sã încerc vietãti si ingrediente noi. Asa m-am apucat de gãtit sepie/calamar, o vietate tare simpaticã în mediul ei, am vãzut de câteva ori în Mexic un banc întreg, care-si mai schimba si culoarea din mers. Pe plansa din bucãtãrie e cu sigurantã mai provocatoare întreagã decât decupatã in inele impersonale, si prãjite pané pe deasupra, cum o gãsim de obicei în farfuriile restaurantelor. Habar nu aveam cum sã o curãt, nici cum sã o gãtesc. Probabil am o pornire atavicã de dezvoltare a tehnicilor de supravietuire si simt nevoia sã mã confrunt cu necunoscutul. Am curãtat-o cum am crezut cã-i mai bine, am cules o retetã sicilianã de pe net si ãsta a fost începutul. În general o prepar cu orez sau paste, cu diverse sosuri. Are un minunat si inconfundabil gust marin, care mã umple de nostalgie.

La mine multe preferinte în materie de vestimentatie, muzicã, artã, dans sunt legate de cãlãtorii, de culturi mai bine zis, la mine toate se conjugã la modul antropologic. De micã mã fascinau în basmele strãine descrierea vesmintelor, a obiceiurilor, a instrumentelor, a peisajelor, a mâncãrii. Pe vremea aceea nu stiam cã existã un nume pentru toate, asta, antropologie.

Eu situez deci mâncarea în contextul ei cultural, pe deasupra îmi si place sã explorez si sã inovez în bucãtãrie, sã-mi potolesc dorul de o anumitã tarã gãtind un fel anume. În filmul The Secret Life of Words bucãtarul simpatic (Javier Camara) ascultã muzica italianã când gãteste paste si latino-americanã când preparã o specialitate din Venezuela, pe deasupra îsi pune si un tricou din tara respectivã.

Asadar, îmi plac:

- pestele si fructele de mare (creveti, scoici, sepie/calamar, caracatita), am mâncat chiar arici de mare crud, pescuit direct de pe fundul mãrii în Martinique, într-o excursie cu barca. Din biata vietate nu sunt consumate decât icrele, direct dupã pescuit. Gust de mare - mi-a plãcut. Nu-mi place rechinul, nici pisica de mare, mai ales de când m-am cufundat printre ele în Grand Cayman, într-un loc cu apa micã, ele trec si te mângâie în trecere cu corpul mãtãsos - o senzatie unicã. Gãtesc pestele cât mai simplu (grijit cu pãtrunjel, mãrar sau coriandru, lãmâie, capere, eventual uns cu putin mustar de Dijon, dacã-i mai gras), nu-l înnebunesc cu tot felul de sosuri, ca sã nu-si piardã gustul delicat. Usturoi - never ever. La somon mai pun soia si susan, dã bine. La sepie, scoici si creveti mai variez.

- fructele si legumele de orice fel, într-un post de anul trecut am scris repede ce descoperiri în materie de fructe am fãcut în Brazilia, unde varietatea este prea mare pentru memoria mea, de când sunt în Canada folosesc sãptãmânal cartoful dulce/boniato. Îl adaug la purée de cartofi, alãturi de morcovi, pãstârnac si telinã. Avocado este o pasiune si o descoperire mai veche, acum apare zilnic pe felia mea de pâine prãjitã la micul dejun, presãrat cu sare. Mexicanii de la birou mi-au dezvãluit o micã minune numitã tomatillo - rosii verzi care asa rãmân, îmbrãcate cu o foitã subtire ca pergamentul. La gust seamãnã cu corcodusele si produc minunata salsa (sos) verde, în combinatie cu ceapa, coriandru si putin ardei iute. Fructele preferate depind de sezon: cãpsuni, cirese, pepene galben si piersici vara, iarna o dau pe ananas, mango, kiwi si citrice. Papaya îmi place la nebunie, dar e cam scumpã.

- ierburile si mirodeniile: coriandru, pãtrunjel, mãrar pentru supe, ciorbe, peste si fructe de mare; tarhon si rozmarin pentru iepure, vitel si miel (pentru iubit, rude si prieteni gãtesc si cãrnuri, niciodatã porc). La purée de rãdãcinoase (vezi mai sus) pun nucsoarã sau chimion praf (ground cumin). La chiftelutele marinate (la cuptor, nu prãjite prealabil) tot tarhonul se potriveste de minune, dar si foile de dafin si boabele de piper. La paste si sosuri de rosii - oregano, mãrar si busuioc. Pentru salate fac uneori sos de miere cu mustar, amestecate cu otetul balsamic si uleiul de mãsline. Sau sos de iaurt cu mentã si ulei. Fasolea verde si mazãrea merg "mãritate" cu mãrarul. Îmi place foarte mult sã combin curry, lapte de cocos, ghimbir si coriandru proaspãt, merg la fructe de mare si la pui de minune, ar fi ceva în stil tailandez.

- deserturi nu prea fac, desi sunt moartã dupã dulciuri, numai banane flambate si tiramisù, care plac tuturor, impresioneazã si nu dau bãtaie de cap la gãtit. Îmi place ciocolata neagrã 70%, mai ales combinatã cu fructe, si bomboanele belgiene.

Un exemplu grãitor pentru ceea ce se întâmplã la mine în bucãtãrie: quesadillas balcanicas. Quesadillas sunt de obicei fãcute din tortillas de maiz - lipiile acelea mexicane mici si rotunde din fãinã de porumb (a nu se confunda cu tortilla spaniolã care este omletã) din care se fac si totopos (chipsurile numite gresit nachos). Pe acestea se presarã un fel de cascaval ras si se pun îndoite în tigaie pânã se topeste brânza. Dupã li se poate pune si fasole bãtutã (refried beans de fapt) rosie sau neagrã, si salsa verde. Având eu tortillas la îndemânã si cascaval românesc afumat (ãla împletit, de Hârlãu, sau cum îi zice, mi l-a trimis mama), am fãcut quesadillas pe care le-am garnisit cu ajvar, un fel de zacuscã cu mult ardei rosu si dulce si mult mai putinã grãsime. Prietena mea din Skopje, Gordana, m-a învãtat sã manânc ajvar si pindjur cu cascaval, sã-i trãiascã pãrintii care le fac, cine stie când mai ajung eu la Skopje, noroc cã aici se gãsesc de toate. Asta nu înseamnã cã nu ne lipseste nimic;)

P.S. Of, uitam licorile, trebuie sa-i multumesc Alinei cã mi-a adus aminte de vin, inevitabil la o masã bunã. Serile vin-fromage sunt un deliciu pentru mine, dacã se poate si în compania reginei brânzelor: Mascarpone/Gorgonzola, sunã nobil, nu-i asa? Credeam ca Brillat Savarin se referea la vin când vorbea despre brânzã: "Un dessert sans fromage est une belle à qui il manque un oeil" - Un desert fãrã brânzã e ca o frumoasã cu un ochi lipsã. Eu as zice ca un bãrbat fãrã bãrbãtie, dar mã refer la o masã fãrã vin. Cum îmi place ciocolata neagrã, asa îmi place si vinul - sec si aromat, nu înteleg preferinta românilor pentru vinurile dulci, yuck! Cu douã exceptii mai fructate: Gewürz Traminer si Muscat (Moscatel, Dry Muscat de Jidvei). Când am îndoieli în privinta potrivirii vinului, dau o raitã pe net.

La aperitiv prefer amãreala finã de Campari si Martini Dry, la desert îmi plac Porto si Moscatel de Setubal - care-i chiar mai ieftin. Desi visinata de la mama, cu un echilibru perfect între fructe, zahãr si alcool, e minunatã la deserturile cu ciocolatã. Si cu asta, am sfârsit pomelnicul. Restul - în bucãtãrie, nu pe net.