Si "Che" dacã?

Filmul lui Steven Soderbergh este inspirat de jurnalele de guerillero ale marelui revolutionar afisat pe tricourile anarhistilor veseli din Occident, care habar n-au avut ce plagã a fost el argentino pentru cea mai mare tarã din Caraibe: Cuba. E ca si cum am face un film numit "Ceausescu" inspirat din jurnalele lui despre lupta comunistã împotriva fascistilor si capitalistilor din România. 4 ore si 18 minute frumoase si inutile, filmul mi-a plãcut în linii mari, desi are lungimi greu de suportat, mai ales când dureazã aproximativ de la 6:30pm la 11:30 pm, cu o pauzã de 20 de minute. Dar nu chestioneazã si nu demonstreazã nimic, din contrã, are grijã sã arate cât de buni, corecti si milosi erau revolutionarii fatã de tãrani, comparati cu militarii.

Discursurile lui Ernesto Guevara abundã de clisee gãunoase, pe care le cunoastem prea bine : "Cea mai înaltã conditie a fiintei umane este cea de revolutionar"; "Patria sau moartea". Inspirându-se din jurnale filmul omite cu bunã stiintã perioada petrecutã în Congo, care s-a soldat cu un esec. Che oricum nu se putea întoarce în Cuba pentru cã Fidel - un tip diabolic de destept, care-l considera cam nebun pe argentinian - i-a citit în public scrisoarea care spunea ca el renuntã la toate functiile si conditia de cubanez pentru a purta revolutia mai departe. Scrisoarea ar fi trebuit cititã în cazul decesului, dar Fidel voia sã scape de un aliat incomod, de-asta l-a si sustinut financiar expeditia fãrã sorti de izbândã în Bolivia, Che îi era mai de folos ca martir. Filmul este o palmã pe obrazul cubanezilor, indiferent de ce parte a granitei de aflã.

Din ceea ce îmi povesteste prietenul meu, care si-a lãsat mama si bunicul într-o Havana sãrãcitã, ruinatã, înfometatã, înspãimântatã de politia politicã si trãind de azi pe mâine, Che a fost un asasin cu sânge rece, care a omorât oameni cu pistolul la tâmplã, atât în timpul "Revolutiei" cât si al trecerii sale prin functia de director al închisorii din Havana. Orice mijloc era bun pentru atingerea scopului, care dupa "Revolutie" a fost crearea "omului nou". Tot atâtea lucruri bune a fãcut si la Ministerul Economiei si la cel al Industriei. A lui a fost ideea rationalizãrii mâncãrii si a voluntariatului obligatoriu (la tãiat trestie de zahãr). Cuba a schimbat dictatura lui Batista cu o alta, mult mai durabilã si mai nemiloasã, noi românii stim cum este, sau nu? Cred cã nu mai stim, tricourile cu Che sunt la modã, iar Radio Guerrilla s-a folosit cu nonsalantã de simbol.

În Cuba actualã mâncarea este rationalizatã, si chiar si asa, e greu de procurat, supravietuirea se bazeazã pe o economie subteranã ramificatã, bazatã pe trocuri, pe banii si obiectele trimise de rude, pe iesirile si intrãrile marinarilor si alte subterfugii. Cine-si mai aduce aminte de shopurile din România optzecistã? Si în Havana existã magazine pline unde poti cumpãra numai cu pesos convertibili. Cuba nu mai are economie, nu mai produce, dar importã, agricultura a fost distrusã în mare parte "gratie " mintilor strãlucite ale lui Che si Fidel care credeau cã le stiu pe toate. Dacã pânã în anii '90 sãrãcia nu atinsese pragul mizeriei, asta s-a întâmplat din cauza subventiilor din Uniunea Sovieticã, care sustinea comunismul din Cuba ca pe un ghimpe în coasta Statelor Unite.

Despre CUBA - date actuale si mai putin actuale, mai cunoscute si mai putin cunoscute, aici si aici - bloguri de cubanezi, în Cuba si în USA. Despre Che, un articol dur si bine documentat. Citat: "British historian Hugh Thomas, though a leftist Labour Party member who sympathized with Castro's revolution, studied mountains of records and simply could not evade the truth. His massive and authoritative historical volume Cuba sums it up very succinctly: "In all essentials Castro's battle for Cuba was a public relations campaign, fought in New York and Washington." E un articol lung si dureros, cu atât de multe fapte care contrazic imaginea eroului revolutionar cã e chiar deprimant de citit. Edificant: "Actually, Che Guevara was anything but a "cold killing machine." The term implies a certain detachment or nonchalance towards murder. In fact Che gave ample evidence of enjoying it. Almost all Cubans who knew him and are now in exile and able to talk freely (Jose Benitez, Mario Chanes de Armas Dariel Alarcon among others) recall Che Guevara as a classic psychopath." Ah, da, si un articol la obiect de Ion Mihai Pacepa.

M-am inscris in grupul Facebook Che Guevara was a murderer and your t-shirt is not cool

De-abia astept sã mã duc în iulie la Havana, cu sigurantã va fi dureros, straniu si frumos în acelasi timp.

Why I blog, by Andrew Sullivan

Gânduri bune, mai mult aici.

Jazz and blogging are intimate, improvisational, and individual—but also inherently collective. And the audience talks over both.

The blogosphere has added a whole new idiom to the act of writing and has introduced an entirely new generation to nonfiction. It has enabled writers to write out loud in ways never seen or understood before. And yet it has exposed a hunger and need for traditional writing that, in the age of television’s dominance, had seemed on the wane.

Words, of all sorts, have never seemed so now.

Evadare

Mi-ar plãcea sã îmbãiez un elefant.

Blogurile-oglindã din România

Nu zic blogurile românesti, ci din România. Am remarcat o tendintã generalã de analizã a societãtii, a istoriei contemporane, a absurditãtii si hilarului cu care concetãtenii mei se întâlnesc zilnic. Un fel de editoriale care probabil traduc o incapacitate a presei de a face sinteze si analize lucide, profunde, informate si informative. Majoritatea blogurilor din România cu care m-am întâlnit sunt ale unor oameni revoltati, care fie fac haz de necaz, cum ar fi Lia, Varanus si Exarhu, fie taie în carne vie, ca Veronica A. Cara si Confrunta durerea, fie se ascund în bula lor de aer si încearcã sã respire econom si sã nu se piardã cu firea, construind castele din cuvinte, ca Iren în Mintea de ceai (linkuri pe lista mea de bloguri citite). Dar toate denotã o nevoie de a reinterpreta realitatea, de a o întoarce pe dos ca pe o manusã, ca sã si-o poatã apropria.

Pentru ca realitatea de acolo scapã simtului realitãtii, întrece imaginatia, oscileazã între umor absurd si tragedie absurdã. Eu notez pe blog ceea ce îmi trece prin cap, ceea ce îmi atrage atentia, fie pozitiv sau negativ. Si multe sunt pozitive, sau sunt eu o nebunã cãreia nu i se mai întâmplã nimic nebunesc, în afarã de blocarea traficului când ninge intens. Cam tot ceea ce mi întâmplã tine de normal, inclusiv faptul ca nu pot gãsi un job conform educatiei si experientei mele, pentru cã dupã regulile din Canada eu nu stiu ce vreau de la viatã, am trecut prin prea multe domenii, am prea multe interese, nu sunt suficient de specializatã unilateral, iar masterul fãcut aici nu-mi acordã automat experienta de muncã localã în câmpul meu de actiune. E normal fiindcã au niste reguli si sunt respectate. Take it or leave it.

În România fiecare face regulile si le încalcã dupã cum îl duce pe el tãrtãcuta. Iar bloggerii de care vorbesc încearcã sã fixeze niste repere ale bunului simt si sã aseze absurdul din jur functie de acele repere. Pentru cã nimeni din sfera publicã nu o face - nici presa, nici politicienii. Umoristi nu avem, Divertis si-a pierdut din aciditate, Catavencu scoate si el bârfele mondene mai în fatã, cã vinde, domne, vinde, ce sã facem? Ca atare toti o scaldã, nimeni nu se ia la trântã cu problemele, mai degrabã s-ar lua la trântã cu bloggerii, dupã cum am citit pe la altii (Mircea Mihaies in România literarã mai cã-i afuriseste).

Dacã e sã mai iau dupã ce vãd pe Facebook, în Bucuresti e veselie mare, evenimentele mondene nu mai au loc unele de altele, tot poporul cu fitze dã iama aproape zi de zi în Gaia (ce-i aia? io stiam cã dacã te ia e nasol, în DEX zice cã-i uliu, pasãre de pradã) si Fratelli. Oare lor le place sã umble cu pantofii Prada prin zloatã si rahati de câine? Cicã acum se dã amendã dacã nu strângi dupã animalul proprietate personalã, dar cu cei vagabonzi ce se întâmplã, vin gardienii si le strâng "dejectiile"? O prietenã virtualã care va emigra în Canada anul ãsta mi-a spus ca preferã sã stea la cort aici si sã aibã strada asfaltatã afarã decât sã stea la vilã pe drum desfundat. Strada Salubritãtii are salubru numai numele, de pildã, nu a primit botezul asfaltului.

Pe blogurile oamenilor ãstora care scriu asa bine, frumos, si cu haz si emotie, care mã fac sã mã înduiosez prin cum scriu, nu despre ce scriu, as vrea sã citesc si posturi despre filme, teatru, concerte, retete, socuri catartice pozitive. Se pare ca realitatea româneascã inhibã alte tendinte, si când se aflã în fata computerului tot ceea le rãmâne de zis este "Asta, si asta, si asta, si asta...sunt o porcãrie, eu nu stiu cum mai pot trãi asa". Si când se saturã de zis, unii pleacã, cum a fãcut Fursecul mecanic, dupã ce a pus la cale o super initiativã de clintit din loc creierele amortite.

Cine vrea sã analizeze societatea româneascã ar trebui sã ia în consideratie blogurile, nu dialogurile stradale, nu chestionarele cu rãspunsuri fixe, ci analizele lucide si pline de amãrãciune ale unei realitãti care cu greu îsi meritã numele. Cum spuneam în 2001, înainte sã plec, Kafka a fost vizionar.

Devenire

Cresc deci exist. Dacã doar as gândi, ceea ce am gândit si ieri, as rãmâne la ziua de ieri. Cred cã-i bine sã si cugeti, nu numai sã gândesti. Eventual poti sã sezi si sã cugeti, dar miscarea face bine. Cred cã multe din problemele omenirii, dintotdeauna, (realitatea noastrã nu-i mai rea decât a strãmosilor nostri, dar avem o constiintã ceva mai amplã despre lume), sunt cauzate de inertie comoditatea de a accepta regulile care ne împiedicã sã devenim noi însine. Faimosul dicton "merge si-asa".

În ziua când am devenit pionierã, undeva prin 1980, eram mândrã, de-abia asteptam sã mai cresc putin sã fiu si utecistã. În iunie1990 eram cu mama în Piata Universitãtii - am fãcut liceul la "Scoala Centralã", deci era în drum - iar acum mã întreb ce mama dracului cautã iar FSNul reîntregit la putere? Unde-i devenirea rromânului verde, în masini de lux, mobilã scumpã si toale de marcã, eventual cumpãrate în rate? Sau în vedetele vai de mama lor?

Eifman Ballet si carnaval do Brasil

Vineri am avut parte de un regal rar, al patrulea de când sunt în Canada, în materie de dans contemporan. Celelalte au fost Love - Béjart Ballet (Lausanne); Masurca Fogo - Pina Bausch Tanz Theater (Wuppertal); The Rite of Spring si Folding - Shen Wei (China, transferat la NY. Din puzzle lipsea Eifman Ballet (Sankt Petersburg - unde visez sa ajung cândva în timpul "noptilor albe", care arata asa la 3am).

Boris Eifman se apropie de dans prin prisma psihanalizei, isi alege destine chinuite, paradoxale si le dã o nouã viatã prin dans. Trupul personificã suferintele spiritului creator. Ceaikovski, Spesivtseva (o mare balerina depresiva), Molière. Sau “Idiotul", "Don Quijote,” "Hamletul rus" - ultimul inspirat de viata tarului Pavel I, fiul lui Ecaterina cea Mare. Starile extreme sunt punti care permit explorarea umanului si meta-umanului din noi.

Eu am vãzut "Ceaikosvki si dublul sãu". Se pare ca genialul compozitor al "Lacului lebedelor" si al "Spãrgãtorului de Nuci" si-a reprimat toatã viata tendintele homosexuale, care scoase la luminã i-ar fi împiedicat ascensiunea artisticã si socialã. Muzica folositã nu este cea din balete, dar existã citate vizuale din cele douã de mai sus. Cred ca imaginea lebedelor este una dintre cele mai dragi mie din baletul clasic. Ele si Giselle, fantasma îndrãgostitã.

Impactul vizual si emotional este foarte puternic, am stat cu sufletul la gurã pe toatã durata spectacolului, care-l înfãtisa pe Ceaikosvki în permanentã luptã cu dublul sãu, cu tentatia, cu sotia sa, Antonina si cu Mecena din umbra, Nadejda von Meck - majestuoasa si sinuoasa in acelasi timp în rochia de satin violet. Un personaj si în viata realã de altfel. Mi-au plãcut mai mult partiturile dansatorilor masculini, un grup de "pãsari negre", cu mult nerv. Performanta expresivã si dramaticã a dansatorilor era sprijinitã de schimbãrile frecvente ale decorului si luminilor. A fost o experientã greu de uitat.

Sâmbãtã am fost la celebrarea carnavalului brazilian la Kola Note, cu o distributie de zile mare, care includea cam toti muzicienii brazilieni cunoscuti de aici: Paulo Ramos, Niko Beki, Monica Freire si Bia. Am descoperit-o pe Andiara, o negresã care rupe tot.

Pe lângã grupul de percutie Estação da Luz a fost invitat si un grup de capoeira - un dans-luptã care îmbinã agilitatea cu gratia, foarte periculos pentru femei, dacã se aflã printre spectatoare, capoeiristii sunt extrem de atrãgãtori prin felul în care miscã. Erau si fete în grup, mã întreb dacã bãrbatii sunt la fel de fascinati de femeile-capoeiristas. Ce n-as da eu sã fiu la fel de felinã...(oftat) În schimb mã pricep la samba, desi pe tocurile ametitoare ale dansatoarelor nu cred cã as rezista nici trei minute.

A fost o searã plinã de energie si voie bunã, nici nu mai tin minte de când nu am dansat atât. Pentru mine dansul este o formã de expresie si defulare, nicidecum exhibitionism fortat. Mã las în voia muzicii si uit de tot, e ca o baie de energie din care ies curãtatã de sentimentele negative. În plus ador naturaletea brazilienilor, care cred cã li se trage de la rasa neagrã, asa zice si dragul meu cubanez, din cauza asta e tara de care se simt ei cel mai aproape din America Latinã. Au o veselie molipsitoare în orice situatie, si în pofida zvonurilor rãuvoitoare sunt oameni seriosi la muncã si cu prietenii. Cel putin asa sunt cei pe care-i cunosc, fac totul din toatã inimã.

Pe vremea fostul ambasador al Braziliei în România, la sfârsitul anilor 90 si începutul decadei ãsteia, la Ambasadã existau cursuri de portughezã gratis, donaserã cãrti unei biblioteci de cartier si o re-botezaserã Antonio Olindo, iar la resedinta ambasadorul dãdea din când în când petreceri minunate. De atunci admiratia si dragostea mea fatã de brazilieni nu a fãcut decât sã creascã.

Anul trecut în martie am ajuns în sfârsit în mult visatul Salvador de Bahia (prima capitalã a tãrii si vechi port pentru debarcarea sclavilor, de unde o puternicã amprentã culturalã africanã, foto aici) si nu am fost dezamãgitã. Am stat la un cuplu de universitari pe care-i întâlnisem doar de douã ori în Montréal si m-au invitat la ei cât ai zice "samba". Cum spuneam, oameni inimosi si energici. La fata locului am vãzut ca muncesc din greu si la ei in tarã, nu numai în Canada.

Buze la moda - botisor de peste

Trout pout e deliciul chirurgilor plastici, pentru cã le umple buzunarele cu bani în timp ce ei injecteazã colagen în buzele cui îsi poate permite costul operatiei. Mai trist este cã pânã si vedetele gen fatã simpaticã, cum este Meg Ryan, au recurs la varianta asta. Sau frumuseti clasice ca Nicole Kidman. Elena Bãsescu nu are nevoie, ce usurare!

P.S. Tocmai "se da" Oscar in LA si la TV. Una dintre cele mai stralucite demonstratii de falsitate. Cutare arata senzational, Penelope Cruz is so excited, Anne Hathaway are nu's ce rochie...vai, nemaivazut de anul trecut! De-aia se injecteaza colagen, Botox si alte sosuri de frumusete fara batranete, for the big Oscar smile. Abunda nuantele de crem si decolteele fara coliere, asta-mi place, daca n-o fi de la criza:) Imi place si cum arata azi Kate Winslet, understated glamour. Oh, da, si Meryl Streep. In rest...the biggest soap opera of the year. Unde-o fi inefabila Adela Popescu? Poate macar Monica Barladeanu si-a facut loc pe-acolo, prin spate. If she's not playing Lost.

P.P.S. Recesiunea se simte si la Hollywood.

Stalin si poporul rus libertatea ne-a adus

As fi vrut sa scriu despre Baletul Eifman de vineri si petrecerea/concert de ieri în cinstea carnavalului brazilian, dar mi-a trimis unchiul meu un articol de mi-a trecut tot entuziasmul generat de artã. Din fericire nu asociez Baletul Eifman cu rusii gardieni din lagãrele comuniste (multi au fost de partea cealalta a gardului). Sunt profund mâhnitã când aud unii români cum îi fac pe rusi albie de porci fãrã sã stie nimic despre marea culturã rusã. Dar ca si la noi nu se vede codrul de copaci, si de prea multe vreascuri.

Mã tot întreb ce se întâmplã cu vechii comunisti din România, cum ne putem privi prezentul si viitorul uitând cã-i avem atârnati nici mãcar ca o ghiulea de picior, ci de gât.

Nu mã simt acasã în Canada, dar aici clasa politicã e mult mai transparentã, si când un deputat sau un prim-ministru îsi terminã mandatul, se întorc frumusel la meseria si resedinta dinainte, multi sunt avocati si sunt din alte provincii, nu din Ontario. E foarte greu sã te simti cultural conectat la altã zonã, care sã-ti provoace în acelasi timp milã si groazã.

Papusa de la 33 de ani

Pedro (Paraguay) a resemnificat-o, in stil Maori, si Adrian (Cuba) a reinterpretat-o. Eu o admir, oare ar vrea sa se joace cu mine?

Rutina de fiecare zi

Carpeta Plutitoare m-a îndemnat sã povestesc o zi obisnuitã din viata mea. Cum o fi aceea, o zi ca toate zilele? Fiecare este altfel, dacã nu vãd nici un spectacol, nu citesc nici o paginã care sã mã facã sã gândesc mai departe, nu cunosc pe nimeni, mãcar fac ceva nou de mâncare sau vãd cimitirul din vecinãtate, care-mi tine loc de parc, în altã luminã. Îl învãt alt cuvânt în limba românã pe Adrian si el îmi corecteazã ce mai e de corectat la spaniolã (orice limbã, chiar si româna, e ca tangoul, toatã viata ai ceva de învãtat). Cam toate zilele sunt obisnuite de fapt, iar cele extraordinare nu sunt întotdeauna asa în sens pozitiv.

Orice zi de lucru începe la 7:00am cu sunatul ceasului, pe care-l opresc cu ciudã, întotdeauna sunt somnoroasã dimineata, mai putin când plec în vreo cãlãtorie si nu pot dormi de bine ce mã simt. Invariabil ramân în pat pânã la 7 si un sfert. Adrian se duce la bucãtãrie sã punã recipientul de espresso pe foc (tare mã bucur ca am gaze si nu plitã electricã). Mã urnesc din pat, îmi arunc halatul pe mine si bâjbâi pânã la baie, dacã nu mã spãl cu apã rece pe fatã nu mã pot destepta. Apoi mã îndrept vioi spre bucãtãrie, micul-dejun e sarcina mea:( De când am venit în Canada îmi încep ziua cu pâine prãjitã (numai integralã sau de secarã) si o jumãtate de avocado întins pe ea, cu putinã sare. Pe lângã, un pahar cu suc 100% de portocale si fructe, care variazã functie de sezon, iarna ananas, kiwi si grapefruit, vara cãpsuni de Québec si piersici de Ontario - consumãm local. Cafeaua e si ea echitabilã, de aici. Eu prefer turceascã, dar de...ne adaptãm si nevoilor celuilalt. Adrian se multumeste cu pâine cu unt, în loc de suc bea lapte. În general mãnâncã ce-i dai, el a scãpat de comunism mai târziu, important este sã fie mâncare pe masã.

Mã îmbrac în pripã, câteodatã mã gândesc cu o zi înainte cu ce, si întotdeauna consult siteul meteo înainte (pentru ca la televizor nu ne uitãm), mã spãl pe dinti, îmi dau cu ruj, cremã de fatã si parfum, nu am timp si nici chef de alte farduri, mai ales de când lucram în croazierã si nu aveam nevoie de ele. Crema de fatã e musai sã fie foarte grasã iarna. Cizmele si bocancii suntem nevoiti sã-i lãsãm în fata usii, din cauza sãrii si a pietricelelor negre presãrate pe trotuare (nu de Haensel si Graetel, ci de serviciul public).

Autobuzul îl iau de la coltul strãzii, dupã ce mã pravãlesc la vale pe strada în pantã. În timp ce astept autobuzul contemplu lumina si umbrele copacilor din cimitirul de vizavi. Uneori autobuzele sunt pline si nu opresc, alteori reusim sã ne urcãm prin spate, desi teoretic se urcã numai prin fatã, unde trebuie sa prezinti abonamentul. Si aici lumea se împinge fãrã sã-si cearã scuze sau stã protãpitã în fata usii. De obicei reusesc sã-mi scot cartea si sã citesc dupã ce trecem de statia de metrou si coboarã grosul gloatei. De obicei traseul dureazã cam 20 de minute.

La birou citesc mailul de servici, apoi pe al meu, dau cu ochiul si pe FB si pe blog. Execut ce am fãcut, la pauza de prânz iarna mãnânc în bucãtãrie, cu cine se nimereste pe acolo, colegii si colegele din Columbia, Guatemala, Mexic, Puerto Rico, Peru, câtiva din Canada. Ceilalti trei români mãnâncã pe la birourile lor. Ar trebui sã fi si din USA, dar la secretariatul comisiei ambientale triguvernamentale sunt putini sau inexistenti, aici posturile sunt contractuale, asa cã apar permanent schimbãri. În general încerc sã mã duc la bancã, la videotecã (e una cu filme de cinematecã pe aproape) si la Yves Rocher în timpul pauzei de masã, iar vara mãnânc afarã.

În jur de ora 5 se goleste biroul, si de aici programul se diversificã, salã de sport (unei universitãti), cinã cu prietenii, film, teatru, dans contemporan, concert, depinde ce apare. Din cauza asta gãtesc cât pot de mult duminicã, ca sã nu-mi bat capul prea mult în timpul sãptãmânii. Seara acasã Adrian lucreazã mult la computer pentru scoala lui de animatie 3D, dar îsi mai face timp sã vedem un film. Dacã nu ajung prea târziu mâncam neapãrat împreunã: supã sau supã si salatã, seara meniul este usor. Cam o searã pe sãptãmânã încerc sã mã duc la tango, îmi place la nebunie si mã relaxeazã, dar cum domnul nu danseazã, nu mã lasã inima sã-l privez prea des de prezenta mea. Citesc câteva pagini si înainte sã adorm, acum am pe noptierã cartea despre figura femininã în mitologia rusã "Mother Russia". Cartea de autobuz tocmai am terminat-o, "Figures des îles" - antropologia insulelor. Urmeazã "Des îles et des hommes".

Azi mã duc la Ballets Eifman din Sankt Petersburg, probabil la crème de la crème în dans. Sâmbãtã mã duc sã "sambez", sunt destui brazilieni aici care nu-si uitã carnavalul.

Sopa de lima

Adicã supa de lamâie verde, care de fapt este de pui. Având în vedere reactiile rapide si unanime de la postul anterior, cred cã ar trebui sa postez numai retete. Reteta de supã se gãseste usor pe Google, se numeste sopa de lima, lime soup sau soupe de lime, depinde ce limbã întelegeti mai usor. Numai cã eu am adaptat-o, a mea are ceapã, rosii, ardei gras, pui, lãmâi verzi (3 la numãr pentru o oalã mare: suc, coaja rasã si la final am pus resturile tot în supã).

Supa în faza initialã am facut-o din tacâmuri de pui (oase, pentru cine nu a apucat vremurile de tristã amintire), dupã am pus si pieptul, pe care dupa ce a fiert l-am rupt în fâsii. Pentru cã nu am vrut sã-i pun ardei iute i-am pus în loc douã lingurite de chutney de coriandru. se poate servi fie cu frunze de coriandru, fie cu pãtrunjel.

Si ca sã-i rãspund Luminitei, stau la Montréal, în Chiubec, Canada, unde în afarã de faptul ca gãsesti toate natiile pamântului cu muzicile si ingredientele lor culinare, n-as putea spune cã mã încântã altceva. Doar sã merg în kayak sau canoe, vara. Kayakul e inuit (eschimos), canoea amerindiana, important este cã amândouã ma tin aproape de apã.

Gustos de gustibus

Aflând eu cã în Bucuresti existã un restaurant demn de numele ãsta, care pe deasupra mai este si organic: Violeta, m-am gândit sã transcriu aici ce-am fãcut duminicã de mâncare cu ocazia lu' Sân Valentin, nu de alta, dar m-am tot dat cultã si îngrijoratã de probleme majore în ultimele posturi. De fapt grija mea cea mare în fiecare sãptãmâna este compunerea si prepararea meniului, cu peste pentru mine si pui/ vitã pentru omul cubanez cu care-mi împart soarta si rezultatele fanteziei culinare.

Aperitiv - prosciutto con melone (prosciutto era din Italia, cantalupul din Costa Rica:)

Fel principal - creveti cu ceapã verde, mango si ghimbir proaspãt, totul cãlit în ulei de mãsline, la sfârsit am adãugat un sos din soia, miere si suc de lãmâie verde

Desert - l-am cumpãrat, dar intentia initialã era sã fac banane flambate în unt cu zahãr brun, peste care într-un final spectaculos torni rom si le dai foc

Vin: Bordeaux alb

Evident cã Adrian a crezut la prima vedere cã prosciutto era un fel de hârtie si m-a întrebat dupã felul doi dacã n-am sã-i dau si ceva cu carne (desi nu era prima oarã când am fãcut creveti sau peste). Reactia la desertul inimos a fost : "Cum se face cã tu, care tii atât de mult la esteticã si urãsti kitschul si comercialul ai cumpãrat asa ceva?".

Pentru cã-mi place sã mã joc, na, doar n-am cumpãrat o pernã de plus rosu în formã de inimã care sã troneze permanent pe canapea. Adevãrul este cã m-am distrat, vineri seara când am venit de la teatru, pe la 11, am decupat inimioare de carton dintr-un dosar gãbjit la birou. Douã mari cu marcate cu doi A le-am lipit pe geamul din salon, restul s-au asezat, ca fluturii, pe unde au apucat: monitorul de la computer, peretele de la intrare, usile de la bucãtãrie, baie si dormitor, veioza. Când bestia a venit de la muncã sâmbãtã la 8am a gãsit apartamentul împânzit de inimioare. Asta era manifestarea initialã a sãrbatorii, fabricarea manualã a unei felicitãri supranumitã "valentine", de-aia m-am apucat si eu de lucru manual, în loc sã cumpãr ghirlande din materiale sintetice de la Dollarama (magazinul cu produse de $1). Meniul special era pentru cina de sâmbãtã, dar am fost invitatã în oras, într-un restaurant la liberã alegere (a rezultat tailandez, mor dupa sosurile lor aromate), de-aia am sãrbatorit douã zile. Duminicã dimineatã am avut la micul dejun biscuiti bretoni în formã de inimã si totul a culminat cu prânzul sus-mentionat, am început cam deandoaselea, de!

Iarna în fiecare sãptãmâna produc supã sau ciorbã, face bine când vii din frig. Duminica asta am fãcut una de pui si multã lãmâie verde, retetã maya din peninsula Yucatan. Pentru ca am uitat sã iau coriandru frunze o garnisesc tot cu pãtrunjel, nu sunt puristã.

Leapsa pe scrise (autoportret)

De la Lia:

SUNT: energicã, sovãitoare si pripitã
AS VREA: ca ciocolata sã nu îngrase
PASTREZ: fotografii, scrisuri si nimicuri sentimentale
MI-AS FI DORIT: un cal si sã am voce (cânt ca o mãgãritã înfometatã)
NU IMI PLACE: zloata si gloata, ipocrizia (Canada), mitocãnia (România)
MA TEM: cã nu am de ales, mai ales la alegeri
AUD: cu teamã - vântul vâjâind, ploaia siroind; cu drag - vocea celor dragi, râsul unui copil, o mâtã care toarce, valurile
IMI PARE RAU: cã nu l-am cunoscut mai bine pe tata si niciodatã pe mama lui
IMI PLAC: cãlãtoriile si conversatiile cu mama, cafeaua turceascã de dimineata, pizza Margherita de la Napoli, vinul, coniacul, romul francez, tiramisù fãcut de mine, plãcinta cu spanac fãcutã de mama, tangoul, marea, drumetiile pe munte
NU SUNT: proastã.
DANSEZ: oricând, orice (dar mai ales latino-americane si din buric), pe mese
NICIODATA: nu-ti poti lua vorba înapoi
RAR: sunt deprimatã si anxioasã
PLANG: când sunt tristã sau foarte emotionatã - negativ si pozitiv (când vãd oameni amãrâti, la film, la balet, la teatru)
NU SUNT INTOTDEAUNA: veselã
NU IMI PLACE DE MINE: când mã înfurii
SUNT CONFUZÃ: sentimental
AM NEVOIE: de naturã, de dragoste, de artã
AR TREBUI: sã mã apuc serios de scris

Ne dati sau nu ne dati...sânge

Minunata Lia Lia tocmai a donat, pentru un bãiat bolnav de leucemie. Si m-am gândit cã un motiv în plus pentru a mã întoarce în tarã este cã aici nu le place de sângele meu. M-am dus si eu sã donez acum câtiva ani (sunt în Canada de patru) si dupã am aflat cã din cauza anticorpilor de hepatitã B pe care-i contin, din cauza unui vaccin, nu mã încadrez la donatori, dat fiind ca orice urmã de hepatitã te exclude automat. Eu fiind mai misticã din fire faptul ãsta divers are pentru mine o valoare simbolicã, mai ales cã având grupa 0 sunt un posibil donator universal.

În România donatorii primesc motivatie de absentã de la birou si niste bonuri de masã, Hema Québec oferã suc, o barã energeticã, niste insigne si un card de donator, la diferite intervale (la fiecare cinci donatii, apoi de la 3 la 15, de la 20 la 45, etc.), cei care au peste 100 sunt Grands Ambassadeurs du don de sang si sunt invitati la baluri de recunostintã cu diplome si trofee. Asta cam aratã care sunt nevoile donatorilor în ambele tãri.

Inimã de câine, Bulgakov

Am vãzut-o în seara asta în regia unui ucrainean, Gregory Hlady. Am aflat cu surprindere cã a montat în 2007 la Timisoara "Îngerul de foc", poate l-a adus acolo Cristian Theodor Popescu, care s-a întors în România.

Mi-a plãcut, m-a surprins în mod foarte plãcut interpretarea unui actor care-mi displãcea, îl vazusem numai în filme: Paul Ahmarani, în rolul câinelui, botezat Bouboule în loc de Sarik, numele clasic rusesc pentru câini (stiam asta dintr-o poveste de E. Uspenski, aflatã în cartea "Crocodilul Ghena si alte povestiri").

Patru actori francofoni, doi ucraineni si o rusoaicã, scenograf ucrainean (Vladimir Kovalciuk) - autenticitate garantatã. Imaginea mitocanului la putere m-a fãcut sã-mi aduc aminte de ororile comunismului în România, dar si de noii îmbogãtiti inculti, grosolani si hiper-mediatizati. Când am vãzut o copie veche a ziarului "Pravda" si simbolul secerei si ciocanului pe o naframã mi-am dat seama dintr-o datã, acut, cã-mi lipsesc anumite coduri culturale aici, cã ale lor sunt prea diferite, si în plus nu simt deloc nevoia sã le asimilez pentru cã sunt prea legatã de ale mele. Care de fapt sunt numai ale mele, pentru cã am cãlãtorit atât de mult, în sfere culturale atât de diferite, încât nu cred cã voi putea vreodatã sã mã mai simt deplin acasã. Desi aici parcã sunt mai strãinã decât în alte pãrti (Italia, Portugalia, Uruguay sau Buenos Aires de pildã). Da stiu, sunt tãri latine toate, dar cred cã si în Rusia m-as simti mai la locul meu, când am vãzut "12" de Mihalkov îmi sãlta inima de bucurie si nu stiam de ce. Pentru cã recunosteam lãuntric trãiri, moduri de exprimare si gândire, pânã si cuvinte (vinovat - nevinovat, norod, trudã), am iesit plutind de la film.

Vreau la mama, desi nu mãnânc sarmale, ci mai curând plãcintã cu spanac.

Cãrtile pe care le citesc

Unele cãrti vin ele la tine. Am vãzut "Casablanca" de Marc Augé pozatã de o prietenã din Spania, am gãsit-o pe siteul bibliotecii, alãturi de "Le métier d'anthropologue", si ducându-mã dupã ele mi-a agãtat privirea "Mother Russia. The Feminine Myth in Russian Culture", fãrã îndoialã pentru cã are un cotor rosu de pânzã, spãlãcit de prea multã întrebuintare.

Tot pe acolo m-au agãtat "Figures de l'île" si "Des îles et des hommes", care mi-ar putea folosi dacã într-o bunã zi voi reusi sã scriu o carte despre experienta mea de trei ani pe vasele de croazierã "Carnival". La cât sunt eu de oscilantã si de puturoasã sigur se gãseste alt român întreprinzãtor care sã scrie una înainte, un cetãtean USA s-a mobilizat deja si a scris asta.

Stiri care ne doare

Stirile Pro Tv încep cu crime si omoruri, cele referitoare la buget si la posibilitatea de a pierde accesul la fondurile europene sunt pe la sfârsit. Mi se pare teribil ca oamenii care s-au împrumutat ca sã-si facã ferme, mai ales de vaci si porci, prevãd falimentul pentru ca nu mai fac fatã ratei la bancã. Si cu iarna aproape fãrã zãpadã poate dã si-o secetã, sã creascã preturile la alimente peste noapte, ca Fãt Frumos. Sunt prea multi oameni amãrâti în România, si nu pentru cã nu muncesc.

Stirile Rai Uno încep cu reformele din USA si alegerile din Israel. Stirile din Canada pun în prim plan concedierile de la Pratt and Whitney (care fabricã motoare de avioane) si planul de restructurare al marelui vecin din Sud.

Concluziile sa le tragã fiecare cum îl duce capul.

Gãsit pe un blog: "De obicei o schimbare reala in viata cuiva incepe intai inlauntru (in duh) si apoi se extinde si in afara". Se pare cã la noi schimbãrile astea dinlãuntru întârzie, sau din contrã, nu au un sens pozitiv.

Interviu cu Vladimir Tismãneanu, despre Comisia de cercetare a crimelor comunismului

Despre Comisia de cercetare a crimelor comunismului, în limba englezã, aici, pe siteul Woodrow Wilson Center. Ei si, s-a mai întâmplat ceva de atunci?

P.S. Un blogger frumos zâmbitor si cu profil privat mã întreabã ce-ar trebui sã se mai întâmple. Pãi o spune chiar Prof. Tismãneanu - sa le scadã barem pensiile astronomice fostilor securisti. Eu zic sã-i scuture putin si pe cei care au fost cadre/activisti/secretari de partid, sã-i caute de averi (multi au fãcut afaceri prospere dupã 89, gen tatãl faimosului Irinel C.) si sã punem comunismul într-adevãr la zid, nu numai pe hârtie. Eutopia.

Nestirea zilei

Copiii din cãminele de orfani (60.000) au alocati între 5 si 7 lei pe zi pentru mâncare. Nu stiu câti or fi cei ai cãror pãrinti nu-si permit mai mult de atât nici ei.

Cãtãlin Botezatu a fost în Peru, chiar pânã la Machu Picchu (l-o fi inspirat Dan Chisu, care a fost acolo în ziua de solstitiu, sau echinoctiu, nu era prea sigur)...nu s-a întors nici el mai destept sau mai cu haz, doar bronzat si vesel tare.

Senatorii si-au scãzut bugetul cu 6%, deputatii l-au crescut cu 11%. Sãracii!

Brânza se vinde de acum înainte în România numai împachetatã si cu etichetã. Eu în Canada o pot cumpãra direct din putinicã, evident vine din Bulgaria sau Macedonia.

Chinezii emigreazã în România si pentru a putea avea mai mult de un copil, cât le permite statul lor. În schimb cãpsunarii din Spania ajung someri.

În Germania, Austria, Spania, casele se pot câstiga la loterii organizate de proprietari (19 Euro biletul la Muenchen), mânati de scãderea pretului caselor. Cum de nu s-au gândit la asta în Statele Unite?

"The Wrestler" - lupta cu viata, cu vârsta, cu noi insine si cu ceilalti

Mickey Rourke nu mi-a plãcut niciodatã ca bãrbat, nu este genul meu, iar filmele în care am apucat sã-l vad, "Nouã sãptãmâni jumate", "Orhideea Salbaticã", "Angel's Heart", "Anul Dragonului" si "Francesco", nu mi-au atras prea tare atentia. "Barfly" ar fi putut fi ok dacã nu mi s-ar fi pãrut sexist. Oarecum m-a impresionat si "Angel's Heart" de fapt, dar nu din cauza protagonistului. În "The Wrestler" m-a impresionat însã, evident îmi dau seama cã oricine îi cunoaste povestea ajunge sã aprecieze faptul ca a fost capabil de un come-back. Omul aratã jalnic (operatiile plastice au fost un fiasco) si nu stiu cât din performanta lui este joc actoricesc si cât îsi joacã propriul rol, dar inclusiv asta emotioneazã. Fata umflatã si rigidã de la excesul de Botox, trupul musculos dar uzat, bronzul fals, par sã apartinã si personajului si actorului. Singura adãugire a fost pãrul lung si blond, care exagereazã aspectul grotesc, nefiresc, al luptãtorului. Exteriorul contrasteazã puternic cu personalitatea sensibilã si vulnerabilã a personajului, aflat în plinã maturitate si în pragul declinului, dar nevoit sã-si pãstreze alura cool si nonsalanta. În ciuda violentei exacerbate "The Wrestler" mi-a plãcut, este un film al marginalilor , al oropsitilor sortii, care nu reusesc sã-si schimbe cursul vietii când sare de pe linie. Indiferent cã este vorba de luptãtori sau artisti, orice persoanã care a fost în culmea gloriei si a cãzut de sus se poate regãsi în povestea asta.

America a creat douã tipuri opuse de eroi: the successful and the losers (gen rebeli fãrã cauzã, cowboy singuratici, care pierd pentru cã nu vor sau nu stiu sã se adapteze sistemului, durii tandri, neîntelesi si izolati). Nu mã îndoiesc c-o sã-l mai vedem pe Mickey Rourke în ceva filme în urmãtorii ani, povestea lui de fiu risipitor pocãit vinde bine.

A propos de victime ale chirurgiei plastice, am gãsit lista câtorva vedete tratate cu Botox si alte minuni ale tehnicii, e trist cã acolo se aflã si Faye Dunaway, Helen Mirren sau Al Pacino. Cât despre Beyoncé, Nicole Kidman si Catherine Zeta-Jones, cred cã puteau sã mai astepte. Presupun cã presa are un cuvânt de spus în cota unui actor si orice semn al vârstei este vânat de paparazzi, ca atare toti îsi injecteazã sau exfoliazã corpul în cãutarea box-officelui generat de tineretea fãra bãtrânete.

Consumãm vedete cum consumãm pantofi, genti si iaurturi, într-o gamã cât mai largã, cu produse care ba se vor de nisã, ba de larg consum. Ca si Danone sau Unilever sãracele vedete se dau peste cap, se înfometeazã, îsi schimbã ambalajul si se fac din om neom doar-doar ne prelungesc interesul.

Cred ca am ajuns la crizã pentru cã producem mai mult decât putem consuma, cumpãrãm mai mult decât avem nevoie, nu ne ajung banii , ne împrumutãm, und so weiter... De ce naiba credem cã avem nevoie de toate brânzele astea de plastic, de atâtea ciocolate acoperite doar cu ciocolatã, ouã de trei mãrimi, iaurt cu gust de cafea, cafea cu gust de ciocolatã si ciocolatã cu gust de iaurt?

Albina-cuc

Am dat din greseal pe flickr peste fotografiile superbe ale unei australience, printre care si unele intrigante cu o albinã turcoaz. Am crezut ca-i vreun fel de mutanta, dar aici am aflat cã este o albinã...cuc, adicã nu produce miere si-si lasã ouãle pe unde apucã, nici cuib nu e în stare sã-si facã, puturoasa. Evident fotografiile sunt luate de pe siteul Flickr, nickname Aussiegall si de pe blogul daviddavid, eu în Australia nu am ajuns încã.

Nu mã pot opri sã mã minunez în fata variatiilor mamei-naturã, sunt coplesitã.

Ah, si existã si viespea-cuc, si mai frumos coloratã.

Pun pariu cã vedetele noastre s-ar îngãlbeni de invidie dac-ar vedea ce toale marfã are parazita în cauzã (dupã cum se vede si la ele e ca la oameni - parazitii sunt mai sclipitor îmbrãcati). Dac-ar sti Thierry Mugler ca existã pe loc ar ticlui o splendoare de vesmânt pe potriva combinatiei.