Bravo Alex Gâlmeanu

O fotografie pentru vesnicie, vorba poetului fotograf de la coltul interbelic al strãzii. Alex are ochi, minte si suflet de bijutier al imaginii (link în titlu).

Hodoronc-tronc, blogul meu e citit!

Eu ziceam cã azi scriu despre Fort Lauderdale si Coral Springs, ca sã închei povestea croazierei de Crãciun. Ha! Am constatat cu stupoare ca la aproximativ o lunã de la deschiderea blogului am cititori, necunoscuti! Cãlãtori prin blogosferã care mai coboarã si pe la statia mea. Sincer, ma emotioneazã semnalele pozitive, înseamnã cã exist cumva în România nu numai sub formã de amintire.

Sunt putin blocatã chiar, pânã acum nu mã gândeam la cine si de ce, dar promit sã încerc sã-mi pãstrez spontaneitatea, sã nu scriu altfel decât sunt, cu imaginea unor posibili cititori pe post de câine de pazã care nu-mi lasã imaginatia sa zburde în voie.

Mã gândeam acum câteva zile ce frumoase sunt cuvintele astea care încep cu z: zburdalnic, zare, a zãri, zvãpãiat, zurliu, zori, zãbavã, zâmbet, zapis, zmeu, zurbagiu, zãpãcit, zulufi, zãpãuc...zãpadã (of!), mai bine zãpusealã!

PS A apãrut interviul pe care i l-am luat Feliciei Mihali în numãrul din ianuarie al revistei Avantaje! Si cu emotie am regãsit si o fotografie cu tata într-o editie online.

Despre Caraibe - last stop, Bahama mama

La Nassau n-am mai fost din septembrie 2001, când eram învãtãcel la "Carnival Purser College", cursul de client service clerk, sau ofiter, depinde de punctul de vedere. Pe atunci am auzit tot felul de povesti despre cât poate fi de periculos Nassau noaptea. Cel mai interesant moment a fost vizita la Atlantis resort, un fel de mega aquapark, cu niste preturi fabuloase. Eu am ajuns mergând cãtinel pe plajã si intrând în teritoriu cu tupeu, împreunã cu Lina din Lituania. Nu m-am dat pe nici un tobogan mirific, evident, dar am vãzut acvariul din restaurant si toate tiribombele aferente. Ce nevoie ai de ele, mai ales de piscine, când esti în mijlocul apei din Caraibe, atât de cristalinã încât pare inexistentã? Mie toate chestiile astea îmi provoacã silã si groazã, când vãd cum strivesc cu grandoarea lor mediul natural.

De data asta am hotarât sa gãsesc o plajã accesibilã cu autobuzul local, dupã bunul meu obicei. Nici n-a apucat însã vasul sã ancoreze bine cã s-au auzit surle si trâmbite dinspre tãrm. Am zãrit niste pene defilând tantose, atât cât se putea vedea în dreptul strãdutelor care lãsau drum privirii. Monica a hotãrât ca ea nu mai vrea la plajã si nici eu nu voiam sa renunt la înot, asa ca m-am pornit singurã.

Spre bucuria mea carnavalul local - Junkanoo, are loc pe 26 decembrie si 1 ianuarie, asadar m-am fofilat pe unde am putut cu aparatul de gât si m-am lãsat îmbãtatã de muzicã si ovatii. Nu stiu din ce motiv tema de anul ãsta era Asia, asadar am vãzut tot felul de imitatii fistichii de costume chinezesti, indoneziene sau japoneze.

Dupã ce m-am sãturat de holbat si topãit de una singurã, am aflat cum este cu autobuzul local si dupã ce am interogat câtiva localnici m-am hotãrât sa-mi petrec dupã-amiaza la Goodman's Bay, plaja publicã. Era cam multa iarbã de mare în apã, dar testoase nu erau, am vãzut numai o stea de mare imensã si am lasat-o în pacea ei. Pe plajã m-am conversat cu doi autohtoni care s-au mutat în US, atât de simpatici ca m-au condus înapoi în port cu masina. Când umbrele s-au lungit mi-am luat rãmas bun de la Caraibele mele dragi pentru o bunã bucatã de vreme. Desi sper sã ajung în Cuba la varã, unde-i de râsu-plânsu mai ceva ca la ceilalti.

Nu stiu altii ce cred si cum se simt in vacanta in paradisurile artificiale, sau daca mizeria e mai putin penibila la soare, cum canta Aznavour, mie-mi pare ca saracia din Caraibe, pusa langa vile, piscine, hoteluri all-inclusive, parcuri de distractii, e fel de cruda ca oriunde altundeva. La fel cum bunatatea si veselia oamenilor incalzesc sufletul indiferent de latitudine si longitudine. In Caraibe nu te poti duce in vacanta numai ca sa stai in apa cu testoasele, pestii si coralii, ignorandu-i pe cei care te servesc cu ochi de peste indiferenti si cioculetul cascat, doar-doar pica un bacsis. Deci, pentru mine, fãrã hoteluri ai cãror proprietari sunt prin USA, Italia si Spania, departe de alte griji decât cresterea si scãderea profitului. Sustin turismul sustentabil.

Despre Caraibe - Republica Dominicanã

Multã vreme nu am stiut ca insula Hispaniola, prima "descoperitã" de Columb, era împãrtitã în zilele noastre între Republica Dominicanã si Haiti. Din pãcate Haiti are o istorie contemporanã tare tristã si independenta nu i-a adus avantaje, în timp ce Martinique si Gouadelupe, fiind înca département d'outre-mer, se descurcã binisor. Am fost tare uimitã în 2003 când am descoperit cã au pasapoarte europene si moneda localã este Euro, pe când noi ne milogeam sã ne bage în Europa. Republica Dominicanã a fost si ea crunt marcatã de dictatura lui Trujillo, descrisã viu de Vargas Llosa. Acum este un alt paradis turistic, o fatadã prost pictatã în spatele cãreia se lãfaie mizeria si coruptia.

Noi am ancorat în La Romana, numele unui orãsel destul de amarât din câte am înteles. Dar în aceeasi zonã, compania Gulf & Western a creat un complex recreativ pentru milionari, multi din categoria rich and famous - Casa de Campo, aham, premiere resort. Din pãcate am fãcut proasta alegere de a merge la plajã în insula Catalina, unde ba ne-a plouat, ba ne-a lãsat. Insula e proprietate privatã italianã, contine sezlonguri si umbrele, chioscuri-tarabã cu suveniruri de toate felurile, aceleasi de peste tot: picturi de inspiratie oarecum africanã, gentute si bijuterii, camasi tropicale si alte orori, dar nimic de mâncare. Am înotat în vreo doua reprize si am dat o raitã pe la buticuri, unde aproape ca am fost cerute în cãsãtorie, eu mã apãram invocând bãrbatul caraibian si el, care ma astepta acasã. În spatele volubilitãtii si a simpatiei simteam cazna de a vinde ceva, orice, cât de cât, numai sã le ajungã de-o pâine. Mi-am luat o broscutã testoasã din lemn, ca sã nu plec si cu mâna, si cu burta goalã. Am fost lãsati sã ne descurcãm pret de vreo patru ore, dupã care barcagiii au catadicsit sã ne aducã înapoi, pe la vreo 2, ora obligatorie de întoarcere fiind 4:30pm.

Am avut timp totusi sã ne sãltãm în microbuz pâna la Altos de Chavón, parte din Casa de Campo, replica foarte reusitã a unui sat meditaranean din secolul XVI, nebunia unui magnat care i-a fãcut astfel un cadou fiicei sale de ziua ei. La bistroul Le Boulanger am degustat un delicios desert hispanic: tres leches, care contine lapte, lapte evaporat si lapte condensat. E bine cã acolo e si o colonie de artisti, pe de altã parte e un model de megalomanie, cât ar fi ea de bun-gust (mi-am adus aminte de castelul Xanadu din Citizen Kane). Peisajul era într-adevãr uluitor, satul gasindu-se deasupra defileului râului Chavón, unde s-au filmat unele scene din Apocalypse Now.

Am plecat cu un gust amar, nu din cauza timpului pierdut în Catalina, ci pentru cã nu am vãzut nimic din cultura dominicanã, nu am înteles nimic din ce se întâmplã acolo, doar ca viata e grea, si minunatele statiuni si exclusive resorts sunt proprietatea unor firme americane, spaniole sau italiene. Din fericire la bordul vasului era un trio latino din Santo Domingo si m-am consolat stând de vorbã cu bãietii (hot and smart:)

Despre Caraibe - St. Thomas, U.S.V.I.

Adicã U.S. Virgin Islands, cã sunt si alea british. Dar insula a fost si danezã la vremea ei, orãselul-capitalã se numeste Charlotte-Amalie, de la madama omonimã de Hesse-Kassel (1650-1714), consoarta lui Christian V al Danemarcei. A fost un port îndrãgit si frecventat de pirati pentru apele lui adânci, acum îl îndrãgesc companiile de vase de croazierã. Pe lângã plajele fabuloase, strãjuite de coline verzi, orãselul are farmecul lui, din pãcate pãrãduit de comercializarea excesivã. O reminiscentã danezã este denumirea de gadde pe care o pastreazã strãdutele pitoresti si prea încãrcate cu galerii de artã, magazine de bijuterii, prãvãlii de suveniruri si baruri.

Una dintre plajele mele preferate e acolo, nu prea frecventatã de turisti, ascunsã în spatele universitãtii, dupa aeroport. Brewers Bay e numele locului fermecat, pânã acolo am mers cu autobuzul local, sau safari bus. $1.25, ieftin ca braga.

Cam asa aratã locul vãzut de sus si tot asa arãt si eu când simt ca paradisul e atât de aproape. În apele cristaline si calme ale golfului am vãzut deseori înotând si pascând pasnicile oi ale Domnului care sunt testoasele marine - Green Sea Turtle, stiu care sunt pentru ca le-am vãzut mâncând iarbã iar unele erau imense. Pentru mine este un loc în care simt eternitatea si pacea naturii, în care înlãuntrul meu îmi vorbeste, si stiu cã sunt parte din ceva prea mare si de neînteles pentru mica mea ratiune umanã. E un loc al revelatiei. Mintii mele sucite Dumnezeu i se reveleazã prin creatie (naturã) si prin artã - darul pe care-l au unii oameni de a sublima realitatea în sunete, culori, forme si cuvinte. Când simt o milã mare si adâncã pentru toate creaturile, cum am citit în cartea pãrintelui Stãniloae, uit de nevoile mele mizere de toate zilele si stiu ca lumea n-ar trebui sã fie decât dragoste, o emotie intensã si luminoasã care te depãseste ca persoanã.

Asadar, unde altundeva mã puteam duce în St. Thomas, pe plajele gãlãgioase încãrcate de sezlonguri, baruri, all-you-can-eat buffets? Pe plaja mea se stã la umbrã numai sub palmieri sau sea grapes, iar pentru foame si sete existã patties (un fel de langosi cu diverse umpluturi: cod, conch, carne tocatã de vita, pui), bere sau mauby juice, o drãcie maronie care-ti lasã un gust amar dar tare-mi place. Hyroon - furnizoarea mea preferatã, venea cu rulota pe marginea plajei si prãjea patties pe loc, mã striga când erau gata, invariabil optam pentru un mauby juice si patty cu salt fish, în care se mai pune ardei si alte chestii cu gust. Hyroon este de origine pakistanezã, musulmanã, si s-a nãscut în Trinidad Tobago. M-a întrebat simplu "Are you back?" Iar m-am înmuiat - cum de-si aduce si ea aminte de mine? Doar nu fãceam decât sa cumpãr patties si sã o întreb de sãnãtate. Mi-a tras clapa de data asta, nu-si adusese coca, mi-a spus cã perioada Crãciunului e slabutã si nu are dever. Asa cã am bãut un mauby juice si am ajuns sã mãnânc mult râvnitul patty cu salt fish în centru.

Librãria din Havensight mall s-a micsorat, nu mai are etaj, de acolo îmi cumparasem câteva cãrti de dragul meu Bruce Chatwin, the guru of all restless travellers.

Pe înserat am plecat spre alte zãri marine.

Despre Caraibe - Puerto Rico

Ayayayay Puerto Rico, tierra de los boricuas! Cât am mai visat eu la insula asta pâna sã ajung prima oarã, prin 2002. Habar n-aveam cã este teritoriu american, apucat de la spanioli. O colonie care tot colonie a rãmas. Nu ca independenta ar fi transformat Republica Dominicanã sau Haiti în vreun paradis, dar e o sãrãcie independentã. Viejo San Juan aratã mai bine decât Bucurestiul vechi, dar de ce trebuie sa facã parte insula asta hispanicã din USA? În fine, povestile Caraibelor sunt lungi si triste, toate au fost abandonate de colonizatori dupã ce trestia de zahãr a intrat în competitie cu sfecla si a dat mai putin profit.

Au rãmas cu romul. Bacardi chiar s-a mutat la Puerto Rico când au venit comunistii sã ia totul cu japca în Cuba. Si totusi Havana Club ramâne e o marcã de prestigiu, în timp ce Bacardi s-a americanizat, a devenit super comercial si industrial. Atâta lucru am învãtat si eu în Caraibe, sã apreciez romul de calitate, si cel mai bun se face în Antilele franceze, pentru ca-i distilat direct din suc de trestie, nu din melase, mmmmmm.

Revenind la viejo San Juan, am colindat pe strãzi si pe malul mãrii cu Monica, am fotografiat tot ce se putea, inclusiv pisici bucurându-se de ultimele raze ale soarelui pe stâncile de pe promenada Paseo de la Princesa. Am fost la minunatul hotel El Convento, o mânãstire convertitã, unde încã dãinuiesc bãnci, tapiserii, un clopot, grilaje, care vorbesc despre viata cucernicã si secularã a locului. În curte, fostul claustru, nu era nimeni, puteai sã te ajezi si sã cugeti in tihnã la veacurile ce s-au scurs peste zidurile din jur, în cazul meu m-am gândit si la anii care au trecut de la ultima mea vizitã, în iulie 2004.

Am mâncat un fel traditional creol la popularul El Jibarito (jibaro - provincial, tãran), creveti cu orez, mofongo de yuca, fasole neagrã cu frunze de coriandru si tostones (banane mari si verzi - plantains, prãjite felii, zdrobite si prãjite încã o datã sub forma unor turtite plate). Mostenire culinarã taino, araucanã si africanã. Probabil sclavii negri mâncau orez cu fasole cam prin toate coloniile, congri sau moros y cristianos e un fel de bazã la urmasii lor. Am vrut sã bem berea localã, Medalla, dar nu aveau decât light, asa ca ne-am potolit setea cu dominicana Presidente.

Cimitirul meu preferat de la malul mãrii e la fel de fermecãtor la lumina lunii. Cãrãmizile albastre din pavaj sunt tot acolo unde stau de secole, doar Plaza de Armas avea o culoare nesãnãtoasã de la prea multele decoratii de Crãciun.

Nu puteam sã nu o salut pe draga de Maria din Biarritz, care stã si ea demult prin San Juan, nu chiar de secole, doar de niste decenii. Ne fãcea plãcere sa conversãm în francezã când treceam pe acolo. Sangria mexicanã memorabilã de la barul ei contine tequila, triple sec si fructe tropicale, pe lângã vinul rosu de bazã. Spre marea mea surprizã si emotie bãietii de la bar m-au recunoscut! Maria nu era acolo, ci la barul de biliard Tortuga, dormitând pe un scaun înalt dupã tejghea. De obicei mã întâmpina cu "La rusa que habla idiomas", degeaba ii tot spuneam eu pe limba ei cã sunt româncã. S-a bucurat cã mã vede, fata nu-i trãdeazã cei 70 de ani iar de pãr are ea grijã. Eu m-am întristat cã trebuia sã plec atât de repede. Si cã Willy, gentilomul-fermier cu pãlãrie de pai si cãmasoi alb, care-mi recita Neruda, e bolnav, dupã spusele Mariei.

Ca de obicei vasul nu era în port decât de la 5pm la miezul noptii, asa cã pe la 11 ne-am maimutãrit fãcând poze pe sub statuia lui Columb si ne-am întors la bord.

2009 începe cu încheieri

Azi predau lucrarea de master pentru corecturã. Masterul l-am început în toamna 2006, deci a durat putin peste cei doi ani de rigoare, având în vedere cã am lucrat full-time all the time. Mã despart cu greu de cãrãmida la care am muncit atât, dacã nu vor fi multe si mari corecturi de fãcut, va fi un capitol încheiat în curând, unul dupã care îti pui musai întrebarea: what's next? Cum ar veni, nu mai am scuza cã sunt studentã si îmi fãuresc un viitor luminat si avansat profesional, trudind la office work fãrã drag si pentru sporul altora. 2009 will tell.

Pe 9 ianuarie am examenul pentru obtinerea cetãteniei canadiene, care acum nu prea mã încãlzeste cu nimic (mai ales pe frigul ãsta:P Vizã de USA oricum aveam, am tot folosit-o, mai bine este pentru Adrian - un cubanez cu pasaport canadian are alt statut, inclusiv acela de însotitor în cãlãtoriile mele la vecinii din sud.

Dacã în 2008 am antamat convietuirea cu acea vietuitoare diferitã care este bãrbatul, în 2009 poate o punem si de un certificat de cãsãtorie, la Consulatul României, ca sã fie mai pitoresc. Evident, hocus-pocus, abracadabra, mai întâi trebuie produs un inel, pentru cã eu sunt o avangardistã paseistã incurabilã, care tine la traditii.

Un bilant personal scurt dar cãrnos, alelalte sunt detalii. Greutatea se mentine constantã, riduri nu am, doar firele de pãr alb se înmultesc, ascunse bine pe la tâmple.

PS si NB al meu si-a dat seama cã originalul certificatului de nastere e pe undeva prin Havana, deci pânã în iulie când plãnuim sã mergem acolo, nu se înfãptuieste fapta.