Mi-a pierit cheful de scris în ultima vreme, din varii motive. Evident unul ar fi bulibãseala alegerilor din România, altul faptul cã mã zbat sã iau o hotarâre asupra întoarcerii în Europa (unde si cum?). Nu-i usor sã-mi pun gaj la masa de joc relatia; sã-mi las tabieturile, cuibul cald si confortabil, apreciat de toti oaspetii; prietenii din toate colturile planetei; supermarketul cu tot felul de trufandale, care-mi aduce bunãtãtile în prag pentru un dolar.
Ce frumos ar fi dacã viata mea aici ar fi definitã numai de diversitatea culturilor cu care intru în contact, dacã provincia asta francofonã ar fi mai putin impenetrabilã si defensivã. Ce bine ar fi sã pot trãi într-o zonã limitatã de confort. De curând o prietenã din USA, plecatã prin cãsãtorie, mã întreba de ce am mai venit în Canada dacã-mi doresc sa fiu mai aproape de casã. Ca emigrant independent în 2004 nu prea aveam loc de întors, singurele variante erau loteria vizelor SUA, Noua Zeelandã sau Australia. Si Canada, mai ales Montréalul pe care-l stiam pe atunci francofon, nu si multicultural, mi se pãrea cea mai onestã solutie, desi pe mine mã trãgea ata spre Italia pe atunci, inclusiv din motive sentimentale.
Am fãcut un mariaj de complezentã, cu bãrbatul "good on paper", o tarã neutrã si cuminticã unde eu am un "profil interesant", dar care nu se încadreazã în tipare. O tarã la urma urmei complexatã de scurtimea propriei istorii si lipsa unui mit fondator ca "
Founding Fathers" în USA. Nu cã în România am avea vreun tãtuc, la cât de cârpite au fost si unirile noastre, greu de decis cine-i
"pãrintele natiunii", cã Bucur ciobanul e doar pãrintele Bucurestilor. Conversându-mã si eu cu mintile canadiene luminate de prin jur am aflat cã de fapt economia localã depinde covârsitor de Statele Unite si de exploatarea propriilor rezerve naturale, fiindcã nu exceleazã în alte industrii (mai putin farmaceuticã si aviaticã as spune, care se aflã chiar la Montréal). O tarã bunã pentru tehnocrati si cercetãtori,
cum am mai scris, tot respectul, dar eu nu fac parte dintre ei. Si români care nu-si doresc decât o viatã linistitã, as adãuga, cu vacante all inclusive si casã în suburbii. A fost frumos cât mi-am fãcut masterul, acum vãd Canada ca pe un fel de purgatoriu, în care am învãtat sa trãiesc si sã mã gospodãresc singurã, o altã încercare dintre cele douãsprezece ale lui Heracle. I don't belong here. Poate nicãieri, dar în mod cert e momentul sã mã misc. În 2004 nu aveam drept de muncã în UE, acum am, si acolo experienta diversã si internationalã si limbile strãine constituie un atu, aici o ciudãtenie admirabilã. Si da, recunosc, nu vreau sã mã adaptez standardelor, chiar dacã asta înseamnã iar nesigurantã, framântãri, bocete.
Cred cã am ajuns la un stadiu în care sunt oarecum blindatã, si am suficientã încredere în energiile bune ale universului (nu, nu în sensul dat de Coelho, ci în sensul în care ajung uneori sã le simt, gratie generozitãtii mamei naturã). Pentru moment mã simt cumva într-o situatie de suspendare între douã planuri, care a avut avantajele ei, dar începe sã mã irite.
Una dintre marile surprize ale orasului de pe St. Laurent a fost amestecul de culturi, natii si rase. Poti gasi ce mâncare, cult religios sau muzicã doresti, ba chiar si vestminte traditionale, cu putin efort (ii si itari nu:) Cursuri de salsa, tango, flamenco si bharata natyam. Mai toate comunitãtile au un ziar propriu si ansambluri folclorice. Nu mã asteptam sã-mi pot gãsi interlocutori în spaniolã si italianã atât de usor, din primele saptamâni de la sosire, cãutând pe Google español Montréal. Saptamâna trecutã le-am avut invitate la ratzã pe varzã pe ex-directoarea mea de tezã (fost decan al Facultãtii de comunicare din Montevideo, de la Universitatea Catolica) si o prietenã literatã din Argentina, poetã, eseistã si profesoarã, pasionatã de psihanaliza jungiana. Una are vârsta mamei, sapte fete acasã si pãrinti venerabili, doctoratul si l-a fãcut în Spania, nu stiu prin ce eforturi mirobolante, cealaltã e de peste douãzeci de ani aici si e divortatã, stã cu fata de 15 ani. Amândouã debordeazã de vervã, sunt talentate si pline de umor. Dar vorbesc despre întoarcerea în sud, nici nu le trece prin cap sã considere Canada acasã.
Nu vreau sã mã simt asa si peste zece ani, prefer sã-mi asum riscul de a nu-mi gãsi locul nici în altã parte. Duminicã am fost la masã la un
prieten catalan aflat într-un stagiu de trei luni, fizician fiind, care ne-a mãrturisit cu mâna pe inimã ca în ciuda burselor si avantajelor pe care i le oferã cea mai vestitã universitate de aici (McGill) si cea din San Diego, el n-ar putea pãrãsi niciodatã Spania. Stie ce înseamnã asta, dar acceptã dezavantajele, pentru cã nu vrea sã trãiascã pentru carierã.
Asadar, vine, vine primãvara...la altii, aici de-abia prin mai dau primele frunze, oi veni si eu cu ea.
Posts
