Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete

Pentru ca nu poti sa rupi cu trecutul cu una cu doua. Poti sa-ti parasesti iubitul, sa-ti dai demisia, sa-ti lasi tara, sa termini o carte, dar ce te leaga pe tine de trecut nu se rupe. Nici macar nu-i nevoie sa te uiti inapoi ca-n Tinerete fara batranete, e acolo, cu mine, seara cand ma culc, dimineata cand ma scol, tot ce-am facut si ce n-am facut. Asadar bantui cu el prin Barcelona, asteptand sedimentarea si bucurandu-ma de ceea ce am in jur: case superbe, legume si fructe delicioase, oameni amabili, circ garantat, pentru ca primaria nu precupeteste fondurile dedicate serbarilor populare.

Vineri am pasit pragului guvernului catalan: Palau de la Generalitat, care indeplineste aceleasi functii de vreo 600 de ani, cu ceva intreruperi din cauza convulsiilor istoriei, in principal conflictele cu Spania si-a ei coroana, urmate de negura din perioada franchista. Aici 11 septembrie inseamna Ziua Cataluniei si se comemoreaza data din 1714, cand Barcelona a cazut dupa 14 luni de asediu, institutiile nationale catalane fiind abolite in 1716 pana la restauratia din 1980. Tot in urma capriciilor istoriei mormintele medievale ale unor conti de Urgell sunt in Manhattan la The Cloisters. Ar trebui sa fie la Santa Maria de Bellpuig de les Avellanes, unde poate reusesc sa dau o mana de ajutor la culesul viei la anul. O statie de metrou din Barcelona poarta numele de Urgell. In Quebec in schimb decembrie 1989 inseamna atacul armat de la Politehnica in care 14 femei au fost ucise de un dement. Fiecare cu istoria lui.

De ziua Cataluniei am inchinat paharele (de plastic) in Costa Brava pe malul unui golf cu ape cristaline: Cala Tavallera, de unde am coborat in Cadaques, clasicul orasel mediteranean aproape de Port Lligat unde Dali si-a facut un fel de vila-castel intre fabulos si kitsch. Imi place la nebunie ca aici poti sa drumetesti pe dealuri, eventual printre smochini si vii cum am facut sambata, scoborandu-te apoi sa te imbaiezi in Mediterana.



Vorbind de circ, aici fiecare cartier are propria sarbatoare anuala, care dureaza cam o saptamana. Pe strazi se intind mese pentru vecinii care fac cine colective, la colturi si in piete se instaleaza scene pentru tot felul de concerte, se bea, se mananca, se recita, se canta, se da cu artificii si els castellers fac turnuri umane. Distractia asta a culminat cu sarbatoarea Barcelonei - La Mercé, de pe 23 pe 26 septembrie. Am inceput cu o cina printre catalani, incheiata cu rachiu flambat - creimada galega si un descantec din Galicia recitat de gazda. Muzeele si unele institutii oficiale si-au deschis portile gratis, au defilat giganti si capatanosi si s-au incins focuri de artificii si mai fastuoase. Invitat oficial a fost orasul Dakar/Senegal iar pe 26 Mercé a coincis cu ultima zi din Festival Asia. Eu acolo m-am dus, sa vad dansuri indiene si sa ascult bhangra pop din Pakistan. Pre legea mea, rar am vazut veselie mai mare si dansuri mai saltarete. Ceea ce intr-adevar am remarcat e ca saltau numai barbatii:( Am avut si ocazia sa vad cum se compune si se infasoara un turban sikh dintr-o bucata de panza dar nu cred ca pot reproduce manu propria. Sa innod o barba cu atat mai putin.

Doctoratul o ia alene din loc de-abia in octombrie si nici de lucru n-am gasit, dar ma straduiesc in continuare. Asadar invat ce pot despre Barcelona si Catalunya, m-am inscris si la cursul gratuit de catalana si sper ca e inca e loc de mai bine. Cat despre Romania, ma intreb cat loc mai e de mai rau. Ma gandesc la Ignoranta lui Kundera, in sensul ignorantei consecintelor, proprii si colective. Dac-as fi stiut...

Dolce far niente

Cum ziceam, formalităţile au fost floare la ureche. Am avut un prim interviu, pentru care mă sunaseră chiar în România, rămas fără urmări, deşi aveam profilul căutat de companie, dar se pare că ce-i place HR-ului nu-i place musai şi Project Managerului. Azi am aflat că de-abia pe la începutul lui octombrie se urneşte doctoratul, şi ieri am mai trimis CV-ul la vreo 7 posturi. În curând fac şase luni de sabatic şi m-am cam săturat. Colac peste pupăză, cred ca încep să am o problemă cu oraşele mari, şi mai ales la modă, cum e Barcelona.

Pe de-o parte mulţi turişti, multe magazine de şi la modă, cluburi şi loungeuri, pe de alta tot felul de anti-consumişti rebeli şi sleampeţi, savant ciufuliţi şi tunşi cu ciobul şi străpunşi (pierced) pe te miri unde. Apartamente mici şi scumpe, proprietarii cer o primă plată de 2000 – 3000 de Euro ca să închiriezi individual, incluzând şi două luni de garanţie. Din fericire oamenii sunt foarte amabili, şi plajele frumoase la distanţă mică: Masnou şi Sitges mi-au plăcut mai ales, şi marea sărbatoare – Festa Major din Sitges, dedicată sfântului Bartolomeu şi sfintei Tecla, cu dansuri populare, draci şi artificii, pepene şi rom flambat gratis, procesiuni şi concerte, preţ de vreo săptămână. Ieri mi-a trimis un prieten după vacanţa lui fabuloasă în Salento câteva clipuri cu taranta sau pizzicarella pugliese, de-mi venea să-mi iau lumea în cap, dar ce să fac eu acolo la ţară, că doar nu m-apuc să dansez tarantella 24 de ore?



Mi-am făcut ceva cunoştinţe necesare unei vieţi sociale moderate, prin grupurile de interes de pe net cu care eram obişnuită din Canada: Meet-up, de fotografie, jazz, cinema, brasilofili, şi mai ales drumeţii, de-abia aştept să vină sâmbăta să-mi înşfac rucsacul. Văd că lunar se anunţă şi diverşi prieteni în trecere, din Canada sau România, chiar m-am întâlnit la Sitges tam-nesam cu un prieten gay australian pe care nu l-am mai văzut de opt ani, de când am fost colegi pe vasul Carnival Victory. Mare bucurie mare.

Viaţa merge înainte aşadar, cu o lentoare exasperantă după rapiditatea formalităţilor de rezidenţă. Sunt încă năucă şi nu mi-e prea clar pe ce lume sunt, dar ceva îmi spune că e bine, dorm bine, mănânc bine şi încerc să-mi domolesc nerăbdările.

Barcelona - mod de întrebuinţare

În curând blogul ăsta îşi va da obştescul sfârşit, pentru că nu-i mai văd rostul, dar îl voi păstra pe cel în engleză. A fost un jurnal al începutului întoarcerii în Europa, întâi în gând şi intenţie, apoi în faptă. Se va termina atunci când ma voi fi acomodat în Barcelona, unde m-am hotarât să mă mut.

M-am îndrăgostit de oraşul ăsta cumva prin transfer, când am citit din scoarţă în scoarţă albumul Gaudí editat de Taschen, pe la 17 ani. Au urmat mult mai târziu monografiile splendide ale lui Robert Hughes şi La Catedral del Mare de Ildefonso Falcones, chiar în 2006, înainte de prima vizită. În 2007 m-am hotărât să o aduc pe mama aici de ziua ei, prilej pentru amândouă de a descoperi mai mult decât ne aşteptam. Dincolo de cel mai faimos arhitect al Catalunyei au existat si Doménech i Montaner, Puig i Cadalfach şi Jujol, care a şi colaborat cu Gaudí de altfel. Am luat trenul şi ne-am dus până la fosta colonie Guëll, în afara Barcelonei, numai pentru a vedea biserica neterminată, dar nu am avut timp să vedem Muzeul Naţional de Artă, ca să putem admira vestigiile romanice şi gotice. Nu-i nimic, l-am văzut anul ăsta în mai şi mă mai duc.

În 2007 mi-am spus cu regret că mi-ar plăcea enorm să trăiesc într-un asemenea oraş, dominat de stilurile gotic şi art-nouveau/ modernismo, cu bulevarde largi mărginite de platani şi gâşte în curtea catedralei, plajă şi munţi, rafinament clasic şi cultură alternativă contemporană. Un oraş unde Nordul şi Sudul se întâlnesc şi se îmbină armonios. Pe atunci nu mi-am dat seama ca tot ceea ce am de făcut este să vin aici. Între timp mi-am luat diploma de master şi paşaportul canadian, iar formalităţile de stabilire aici s-au simplificat, aşadar aş spune că am venit în momentul oportun, în ciuda crizei şi a şomajului apăsător din Spania. Fiind europeni, românii nu au nevoie de multe formalităţi. Eu am fost admisă la un doctorat la Universitatea Pompeu Fabra, dar la înregistrarea la Poliţie nu mi-au cerut nici o dovadă. Primul pas a fost trecerea în spaţiu, în registrul imobil al oraşului, ceea ce s-a făcut pe loc, în prezenţa colocatarei mele catalane, pe care am cunoscut-o în mai, datorită fratelui ei devenit rezident canadian (actualmente lucrează în Haiti pentru ONU, nu s-a lipit nici el de Québec). Azi deja mi-am obţinut numărul de identificare pentru străini (un fel de CNP), de care am nevoie pentru a-mi deschide un cont în bancă, a-mi face abonament la mobil şi la bibliotecă, şi mai ales pentru asigurarea medicală, absolut gratuită, indiferent dacă munceşti sau nu în Spania.

Săptămâna viitoare ar trebui să am interviu pentru un post, dar să nu spun hop ! până n-am sărit. Oamenii caută personal cu limbi europene, mai ales engleză avansat, şi experienţă internaţională, am avut noroc să dau peste ei. Pe 23 august mă duc la facultate, să văd ce se întâmplă cu înscrierea la doctorat. Totul simplu şi curgător, fără grimasele, hârţoagele şi timpii de aşteptare din România. Pe care o iubesc şi de care mi-e dor, cu oamenii frumoşi şi locuri a căror vedere îţi taie răsuflarea, ca şi miasmele aţâţate de arşiţă şi mitocănia omniprezentă. Aici am x magazine cu fructe şi legume pe o rază de 500 de metri, x supermarketuri cu servire amabilă, vedere la turnurile de la Sagrada Familia (cu care am constatat că nu mă mai împac, prefer bisericile austere, asta-mi aminteşte de un tort de nuntă) şi platani umbroşi pe bulevarde. Prefer partea modernă a Barcelonei - Eixample, imaginată de Ildefons Cerdà cu străzi ample, simetrice, perpendiculare şi paralele, şi cvartaluri de case octogonale, cu colţurile tăiate. Am senzaţia că respir liber, mai ales acum în august când locuitorii sunt plecaţi în vacanţă şi turiştii bântuie numai în jurul obiectivelor semnalate pe hartă. Da, mă simt singură şi dezorientată, dar ştiu că am nevoie de timp să mă acomodez, am trecut prin experienţa asta şi în Canada. Atunci am emigrat, acum e vorba doar de o mutare.

Amintiri din clasa a IXa B

Iată cam ce gânduri mă bântuiau pe mine la frumoasa vârstă de 14 ani, la Liceul Zoia Kosmodemianskaia - anul de graţie 1988. Nu am nici o fotografie în sarafan de atunci, în clasa a X-a uniformele au fost desfiinţate.

Amintirile

Amintirile nu sunt decât ceaţa în care ne învăluim pentru a nu ne vedea nimicnicia. Sînt (sic!) doar luminiţe ce licăresc în noaptea trecutului şi cu care încercăm să facem prezentul mai luminos sau mai întunecat decât este. Amintirile nu slujesc neapărat la ceva, dar ne dau iluzia că trăim, că în urma noastră este, sau cel puţin a fost ceva. Cu ele se hrăneşte întreaga omenire, cei fericiţi amintindu-şi de vremurile triste petrecute cîndva, alţii de fericire, cei nefericiţi gîndind la versul lui Dante « Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria ». Chiar şi fericirea e foarte relativă. Un Shylock o va vedea în bani, un Romeo în dragoste, un Cezar în glorie, un Galilei în progresul ştiinţei prin intermediul său. Şi omul, capricios ca întotdeauna, în perversitatea lui va dori mereu mai mult decât are.

Dar să revenim la subiect. Amintirile ne dau uneori satisfacţie, dar de obicei ne întristează, pentru că am vrea să dăm timpul înapoi, să mai trăim o secundă. Amintirea e de fapt singurul lucru existent. Datorită ei Cain nu a uitat de uciderea lui Abel, Henric al IVlea de Noaptea Sfântului Bartolomeu, şi omenirea de istorie. Fără amintiri nu ar exista civilizaţia, poate nu s-ar isca nici războaie, dar am uita iubirea trecută sau pierdută. Nu amintirile sunt fragmente din Eu-l nostru, noi suntem fragmente de amintiri în memoria celorlalţi. Si de aceea deplângem moartea, căci odată cu ea ne farâmiţăm în cioburi de oglinzi diferite, căci fiecare ne păstrează altfel în memorie.

De fapt amintirea e un zbor de rîndunele în infinit haos, care se contopesc pentru a da naştere ISTORIEI.

Ploaia

Plouă, şi degetele argintii ale cerului învăluie totul, mîngîie totul. Odată cu ploaia, în odaia mea pătrunde un cîntec, un cîntec ce-mi vorbeşte de Londra şi de oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămînă. Aceeaşi monotonie tristă, aceeaşi melopee fermecătoare în dezolarea ei o ascultă toţi poeţii, ei nu sînt grăbiţi, ei au timp să simtă, dar fiecare o aude altfel. Poate din cauză că unii sînt trişti iar alţii veseli, unii sunt singuri, alţii înconjuraţi de prieteni sau rude.

Unii spun că ploaia cîntă obsedant, alţii că plânge obsedant. Pentru cei care cîntă, cîntă cu acorduri scandinave un vag spleen englezesc. Şi-n cântecul ei e vorba de umbrele, de dame cu camelii şi de croitorese pe nume Mimi care înfrumuseţează viaţa tinerilor boemi.

Pentru cei ce plînge, plînge o tinereţe mizeră, un destin nefericit, o dragoste pierdută, şi seamănă cu un plagiat minor după marele potop. Ploaia, aproape apocaliptică, curge, curge mereu şi ne duce cu ea.

Si ploaia plînge, şi ploaia cîntă, mîngîindu-ne sufletul şi părul cu degetele sale umede, sărutîndu-ne pe frunte cu lacrimile ei curate şi pure ca un plîns de copil. Si noi plîngem, şi noi cîntăm cu ploaia, şi o iubim şi o urmăm, ridicîndu-i altare din versurile închinate ei de poeţi :

O, bruit doux de la pluie
Par terre et sur les toits
Pour un cœur qui s’ennuie
O, le chant de la pluie

O da, divine Verlaine, cîntecul ploii e un balsam pentru inimile îndurerate, aşa simt şi ele că tristeţe există şi în cer.

Şi ploaia cântă, şi ploaia plînge, iar noi zîmbim printre lacrimi amintindu-ne că vara ploua cu soare.

Trauma auto-impusă

Mărgele călătoare anti-temeri din mâinile Lolei

Un alt drumeţ prin viaţă mi-a spus de curând, într-un schimb de replici virtuale, că noi doi nu am discutat încă despre singurătatea alergătorului de cursă lungă şi oboseala inerentă. Acum trăiesc un astfel de moment, care din păcate se prelungeşte şi mă turmentează. Cred că am întins prea mult coarda sufletului, mi-am asumat o povară care devine apăsătoare.

Saptamânile astea mi-au pus la grea încercare relaţia cu mine însămi, mi-am impus prea multe schimbări şi am ajuns să mă simt propriul meu duşman. Nu am mai locuit de multă vreme singură, şi nu mă aşteptam ca la întoarcerea în Bucureşti să mă trezesc faţă în faţă cu amintirile şi fantasmagoriile mele tocmai în casa copilăriei şi primei tinereţi. A fost o casă de familie şi acum este un cuib gol şi tot mai părăginit, pentru că o casă veche poate deveni peste ani o icoană roasă de cari, fragilă şi extrem de costisitoare. Mi-a fost greu să mă desprind de căminul meu de cinci ani din Montréal, de lângă omul drag, acum trebuie să trăiesc şi doliul după ancora mea principală, locul unde credeam ca pot reveni întotdeauna. Eram o familie, acum suntem doar membri separaţi ai unei familii şi am rămas eu să contemplu cioburile şi să le cer ajutorul bunicilor şi străbunicii mele, care mi-au înstelat copilăria, nu idilică, ci plină de miez, dragoste şi învăţăminte. Trebuie să-mi adun toate fotografiile, jurnalele, fragmentele de viaţă, şi să le găsesc un alt loc, pentru că al meu este încă doar o Fata Morgana, tremurând iluzoriu în propria imaginaţie.

Am o nevoie organică de stabilitate, de un loc al meu, unde să împodobesc iar pereţii cu măşti şi desene din toate colţurile lumii, să-mi chem prietenii la cină şi să mă adăpostesc de toate furtunile. Am nevoie de un umăr pe care să-mi sprijin capul greu de gânduri, de o mână care să mi-o strângă pe a mea, de zâmbetul din fiecare dimineaţă la trezire. Şi cu toate astea am reuşit performanţa de mă îndepărta de ele tocmai când le găsisem, pradă unui impuls mai puternic decât instinctul de conservare şi nevoia de siguranţă.

Acum iar bagaje şi destinaţia pe care mi-am modelat-o în vis încă din 2007: Barcelona, unde nordul şi sudul reuşesc să convieţuiască. Deşi semnele şi veştile bune m-au copleşit începând de miercuri – mi-am găsit cameră în casa unei cunoştinţe de baştină din Barcelona şi am fost admisă la doctorat - nu reuşesc să mă bucur de ele. Nu sunt făcută pentru o viaţă solitară, nici nomadă. Colac peste pupăză, viitoarea mea colegă de apartament e alergică la părul de animale, deci nici măcar pisica nu mi-o pot lua pentru moment, fărâma asta de viaţă şi de moliciune de care mi-am promis să am grijă. Fiecare plecare pare să fie mai grea decât precedenta, dar sper să mă opresc la malul Mediteranei, unde să mă aciuiesc cândva într-o căsuţă albă cu grădină.

Pe scurt Barcelona via Tarragona

Intrarea El Colmado, cu afisul nostru (verde si programul serii)

In Arco de la Virgen, Barcelona



Din Valencia ar fi trebuit sa ajung la Barcelona cu trenul, dar un amic blogger foarte special mi-a deviat parcursul prin Tarragona, cu ruinele ei romane si catedrala absolut fabuloasa (si inchisa cand am ajuns noi la ea:(

Apoi a fost Barcelona la repezeala, de joi pana duminica dupa-amiaza, cu prietenele mele din Canada, fabuloasa Sheri-D Wilson si inimoasa Eliz Robert. Am citit poezii la El Colmado si Arco de la Virgen joi si sambata, iar vineri am ajuns intr-un club de salsa din port.

Cu ocazia asta am descoperit Parcul Montjuic, ca un accent verde splendid plasat deasupra Barcelonei, dotat cu miradoare, citadela, muzeu Joan Miro (coada interminabila, ramane pe toamna) si cimitir istoric si pitoresc sapat in coasta muntelui. Am urcat si in coloana incununata de statuia lui Cristobal Colon/Cristoforo Colombo si am prins parada gigantilor la sarbatoarea locala a cartierului Barceloneta. De cand am citit monografiile lui Robert Hughes mi-am dat seama ca nu pot rata Muzeul National de Arta Catalana, cu vestigiile romanice patinate si atat de vii in naivitatea si fantezia lor.

Montjuic vazut de pe coloana lui Cristobal Colon

Port Vell din Barcelona de pe Montjuic, cu hotelul W

MNAC, sau Muzeul National de Arta Catalana

Altfel a fost un prilej de revederi: Barri Gotic, Palau de la Musica Catalana de Domenech i Montaner, casele lui Gaudi Mila si Battlo, strajuita de alte doua capodopere moderniste: casa Lleo Morera de autorul lui Palau si casa Amatller de Puig i Cadafalch. Ce nu prea imi place la mie la Barcelona e aerul trendy contemporan, suficient si superficial, dar e usor sa treci peste. Pe de alta parte catalanii par satui de turisti ca de mere acre, am avut parte de servicii execrabile in vreo patru locuri, de parca venisem sa cerem de pomana, nu sa platim. Doua dintre ele nu aveau decat meniul in catalana, la Cafe Mauri chiar ne-au facut sa parasim localul cu aroganta lor, in alta parte au incurcat comanda, acum si indolenta din Romania pare suportabila pe langa tupeul de acolo.

O noua prietena m-a purtat pe culoarele Universitatii Pompeu Fabra, a carei biblioteca m-a fascinat atat de tare incat tocmai am aplicat la doctorat acolo. E absolut incredibil ca o facultate atat de noua (din 1992) sa aiba asemenea dotari. Sau mai bine zis, e jenant ca Universitatea Bucuresti nu-i ajunge nici pana la glezna. Mi-am dat seama in Canada ca in Romania nu poti avea decat notiunea vaga a unui lacas dedicat educatiei, care ar trebui sa-ti ofere in primul rand resurse de studio (recte biblioteci) si nu prelegeri. Noroc acum cu programul Erasmus.

Un loc intitulat foarte inspirat La Paciencia. Rabdarea se educa de dimineata, aici a fost de mic dejun.

Vechea intrare de la Palau de la Musica Catalana (Orfeo Catala)

Gigantii din Barceloneta

Langostinos pe plaja Nova Icaria

Biblioteca Universitatii Pompeu Fabra

Barcelona, a reveure!

NB ceea ce m-a impresionat extrem de pozitiv in Spania e faptul ca recicleaza, toti prietenii la care am stat au preocuparea asta. In Barcelona miscarea ecologica este chiar foarte puternica.

Viva Valencia

Valencia m-a cucerit si m-a surprins de la prima vedere a garii in stil Art Nouveau (sau modernismo in varianta spaniola) si a casei unde locuiau prietenii care m-au gazduit. Apoi prin varietatea spatiilor si a starilor pe care mi le induceau, de la centrul vechi la edificiile futuriste din Orasul Artelor si Stiintelor. Vechea albie a raului Turia este acum un parc enorm, traversat de poduri din diverse epoci si presarat cu gradini, locuri de joaca si terenuri sportive. Pe langa biserici am descoperit superba Llotja de la Seda, fosta bursa a matasii, si Mercado Central, cel putin la fel de frumos ca faimoasa Boqueria din Barcelona, cupolele ii sunt strajuite de un papagal cacadu si un peste spada.

Chiar in seara sosirii am savurat un concert de jazz cu Ruzafa Ensemble, urmat de un jam session, gratie unui prieten drag, un tanar pianist foarte talentat. Mi-a luat ceva vreme a doua zi sa traversez plaja orasului, nu prea aglomerata in luna mai, salutand apele limpezi ale Mediteranei, leaganul deliciosului pranz de la restaurantul Llevant, din capatul promenadei. M-am intalnit apoi cu Lola, prietena mea poetesa, valenciana pure laine, ca si Albert. Ea m-a invatat sa mananc paella cu lingura direct din tigaie. Cu ocazia asta am aflat ca paella originala e cea cu iepure, pui si melci, nicidecum cu fructe de mare, iar cea perfecta trebuie sa fie putin arsa. Cred ca prefer risotto si biryani pana la urma.

Cutreierand fara succes prin librarii in cautarea lui Ramon Gomez de la Serna m-am ales totusi cu Vicente Blasco Ibáñez si savuroasele Cuentos Valencianos, mai usor de carat decat un burduf de vin sau o paella. Hotarat, e un oras in care m-as intoarce.

Vedere din turnul catedralei spre biserica Santa Catalina



La Finca Roja, unde am avut norocul nesperat sa stau



Prietenul Albert exersand la pian


Plaja orasului


Galerie si pavilion din Ciudad de las Artes y de las Ciencias de Santiago Calatrava