Trauma auto-impusă

Mărgele călătoare anti-temeri din mâinile Lolei

Un alt drumeţ prin viaţă mi-a spus de curând, într-un schimb de replici virtuale, că noi doi nu am discutat încă despre singurătatea alergătorului de cursă lungă şi oboseala inerentă. Acum trăiesc un astfel de moment, care din păcate se prelungeşte şi mă turmentează. Cred că am întins prea mult coarda sufletului, mi-am asumat o povară care devine apăsătoare.

Saptamânile astea mi-au pus la grea încercare relaţia cu mine însămi, mi-am impus prea multe schimbări şi am ajuns să mă simt propriul meu duşman. Nu am mai locuit de multă vreme singură, şi nu mă aşteptam ca la întoarcerea în Bucureşti să mă trezesc faţă în faţă cu amintirile şi fantasmagoriile mele tocmai în casa copilăriei şi primei tinereţi. A fost o casă de familie şi acum este un cuib gol şi tot mai părăginit, pentru că o casă veche poate deveni peste ani o icoană roasă de cari, fragilă şi extrem de costisitoare. Mi-a fost greu să mă desprind de căminul meu de cinci ani din Montréal, de lângă omul drag, acum trebuie să trăiesc şi doliul după ancora mea principală, locul unde credeam ca pot reveni întotdeauna. Eram o familie, acum suntem doar membri separaţi ai unei familii şi am rămas eu să contemplu cioburile şi să le cer ajutorul bunicilor şi străbunicii mele, care mi-au înstelat copilăria, nu idilică, ci plină de miez, dragoste şi învăţăminte. Trebuie să-mi adun toate fotografiile, jurnalele, fragmentele de viaţă, şi să le găsesc un alt loc, pentru că al meu este încă doar o Fata Morgana, tremurând iluzoriu în propria imaginaţie.

Am o nevoie organică de stabilitate, de un loc al meu, unde să împodobesc iar pereţii cu măşti şi desene din toate colţurile lumii, să-mi chem prietenii la cină şi să mă adăpostesc de toate furtunile. Am nevoie de un umăr pe care să-mi sprijin capul greu de gânduri, de o mână care să mi-o strângă pe a mea, de zâmbetul din fiecare dimineaţă la trezire. Şi cu toate astea am reuşit performanţa de mă îndepărta de ele tocmai când le găsisem, pradă unui impuls mai puternic decât instinctul de conservare şi nevoia de siguranţă.

Acum iar bagaje şi destinaţia pe care mi-am modelat-o în vis încă din 2007: Barcelona, unde nordul şi sudul reuşesc să convieţuiască. Deşi semnele şi veştile bune m-au copleşit începând de miercuri – mi-am găsit cameră în casa unei cunoştinţe de baştină din Barcelona şi am fost admisă la doctorat - nu reuşesc să mă bucur de ele. Nu sunt făcută pentru o viaţă solitară, nici nomadă. Colac peste pupăză, viitoarea mea colegă de apartament e alergică la părul de animale, deci nici măcar pisica nu mi-o pot lua pentru moment, fărâma asta de viaţă şi de moliciune de care mi-am promis să am grijă. Fiecare plecare pare să fie mai grea decât precedenta, dar sper să mă opresc la malul Mediteranei, unde să mă aciuiesc cândva într-o căsuţă albă cu grădină.

Pe scurt Barcelona via Tarragona

Intrarea El Colmado, cu afisul nostru (verde si programul serii)

In Arco de la Virgen, Barcelona



Din Valencia ar fi trebuit sa ajung la Barcelona cu trenul, dar un amic blogger foarte special mi-a deviat parcursul prin Tarragona, cu ruinele ei romane si catedrala absolut fabuloasa (si inchisa cand am ajuns noi la ea:(

Apoi a fost Barcelona la repezeala, de joi pana duminica dupa-amiaza, cu prietenele mele din Canada, fabuloasa Sheri-D Wilson si inimoasa Eliz Robert. Am citit poezii la El Colmado si Arco de la Virgen joi si sambata, iar vineri am ajuns intr-un club de salsa din port.

Cu ocazia asta am descoperit Parcul Montjuic, ca un accent verde splendid plasat deasupra Barcelonei, dotat cu miradoare, citadela, muzeu Joan Miro (coada interminabila, ramane pe toamna) si cimitir istoric si pitoresc sapat in coasta muntelui. Am urcat si in coloana incununata de statuia lui Cristobal Colon/Cristoforo Colombo si am prins parada gigantilor la sarbatoarea locala a cartierului Barceloneta. De cand am citit monografiile lui Robert Hughes mi-am dat seama ca nu pot rata Muzeul National de Arta Catalana, cu vestigiile romanice patinate si atat de vii in naivitatea si fantezia lor.

Montjuic vazut de pe coloana lui Cristobal Colon

Port Vell din Barcelona de pe Montjuic, cu hotelul W

MNAC, sau Muzeul National de Arta Catalana

Altfel a fost un prilej de revederi: Barri Gotic, Palau de la Musica Catalana de Domenech i Montaner, casele lui Gaudi Mila si Battlo, strajuita de alte doua capodopere moderniste: casa Lleo Morera de autorul lui Palau si casa Amatller de Puig i Cadafalch. Ce nu prea imi place la mie la Barcelona e aerul trendy contemporan, suficient si superficial, dar e usor sa treci peste. Pe de alta parte catalanii par satui de turisti ca de mere acre, am avut parte de servicii execrabile in vreo patru locuri, de parca venisem sa cerem de pomana, nu sa platim. Doua dintre ele nu aveau decat meniul in catalana, la Cafe Mauri chiar ne-au facut sa parasim localul cu aroganta lor, in alta parte au incurcat comanda, acum si indolenta din Romania pare suportabila pe langa tupeul de acolo.

O noua prietena m-a purtat pe culoarele Universitatii Pompeu Fabra, a carei biblioteca m-a fascinat atat de tare incat tocmai am aplicat la doctorat acolo. E absolut incredibil ca o facultate atat de noua (din 1992) sa aiba asemenea dotari. Sau mai bine zis, e jenant ca Universitatea Bucuresti nu-i ajunge nici pana la glezna. Mi-am dat seama in Canada ca in Romania nu poti avea decat notiunea vaga a unui lacas dedicat educatiei, care ar trebui sa-ti ofere in primul rand resurse de studio (recte biblioteci) si nu prelegeri. Noroc acum cu programul Erasmus.

Un loc intitulat foarte inspirat La Paciencia. Rabdarea se educa de dimineata, aici a fost de mic dejun.

Vechea intrare de la Palau de la Musica Catalana (Orfeo Catala)

Gigantii din Barceloneta

Langostinos pe plaja Nova Icaria

Biblioteca Universitatii Pompeu Fabra

Barcelona, a reveure!

NB ceea ce m-a impresionat extrem de pozitiv in Spania e faptul ca recicleaza, toti prietenii la care am stat au preocuparea asta. In Barcelona miscarea ecologica este chiar foarte puternica.

Viva Valencia

Valencia m-a cucerit si m-a surprins de la prima vedere a garii in stil Art Nouveau (sau modernismo in varianta spaniola) si a casei unde locuiau prietenii care m-au gazduit. Apoi prin varietatea spatiilor si a starilor pe care mi le induceau, de la centrul vechi la edificiile futuriste din Orasul Artelor si Stiintelor. Vechea albie a raului Turia este acum un parc enorm, traversat de poduri din diverse epoci si presarat cu gradini, locuri de joaca si terenuri sportive. Pe langa biserici am descoperit superba Llotja de la Seda, fosta bursa a matasii, si Mercado Central, cel putin la fel de frumos ca faimoasa Boqueria din Barcelona, cupolele ii sunt strajuite de un papagal cacadu si un peste spada.

Chiar in seara sosirii am savurat un concert de jazz cu Ruzafa Ensemble, urmat de un jam session, gratie unui prieten drag, un tanar pianist foarte talentat. Mi-a luat ceva vreme a doua zi sa traversez plaja orasului, nu prea aglomerata in luna mai, salutand apele limpezi ale Mediteranei, leaganul deliciosului pranz de la restaurantul Llevant, din capatul promenadei. M-am intalnit apoi cu Lola, prietena mea poetesa, valenciana pure laine, ca si Albert. Ea m-a invatat sa mananc paella cu lingura direct din tigaie. Cu ocazia asta am aflat ca paella originala e cea cu iepure, pui si melci, nicidecum cu fructe de mare, iar cea perfecta trebuie sa fie putin arsa. Cred ca prefer risotto si biryani pana la urma.

Cutreierand fara succes prin librarii in cautarea lui Ramon Gomez de la Serna m-am ales totusi cu Vicente Blasco Ibáñez si savuroasele Cuentos Valencianos, mai usor de carat decat un burduf de vin sau o paella. Hotarat, e un oras in care m-as intoarce.

Vedere din turnul catedralei spre biserica Santa Catalina



La Finca Roja, unde am avut norocul nesperat sa stau



Prietenul Albert exersand la pian


Plaja orasului


Galerie si pavilion din Ciudad de las Artes y de las Ciencias de Santiago Calatrava

A miere/Şi a tiparoase/Hoitul tău miroase.

Cu toate zilele astea de computer intermitent m-am dezobicinuit de blogăreală. Si cutia magică încă nu și-a revenit total, pe lângă diacriticele care nu funcționează decât în Word, noroc cu spellingul de pe Google Chrome (da, și Mozzilla a amețit și funcționa incoerent). În procesul de refacere am rămas și fără mare parte din muzica stocată, noroc cu o jucărie MP3 care păstra o parte din comoară.

Un prieten cubano-spaniol m-a întrebat acum ceva vreme a ce miroase Bucureștiul. Iaca am tot fost atenta, cu nasul în vânt, și nările dilatate adulmecând cu nesaț. Pe lângă urină, praf, benzină și noxe, gogoși înfuriate și pateuri ieftine, oameni asudați sau prost parfumați, am inspirat miros de tei, de mâțișori de salcie, de dude strivite, de asfalt ud și prăfuit după ploaie, de crini vânduți de florăresele noastre inimitabile, de căpșuni coapte la tarabă, mirosuri familiare și dragi, care spre deosebire de peisajul urban sunt neschimbate. Si nu sunt numai ele, mirosurile, e și o grădină din vecinătate, de pe strada Cornelia, care are întotdeauna cele mai frumoase flori ale anotimpului, nu știu cine o îngrijește de treizeci de ani de când o contemplu, dar se vede dragostea revărsată asupra corolelor de toate formele și culorile. O oază de normalitate și de nemișcare în vânzoleala continua din jur.

Continui să mă simt ciudat de bine acasă, e drept că mă bucur de cireșe, căpșuni, roșiile și brânza neaoșe, care nu-mi lasă mare lucru de dorit culinar pe căldurile astea. Pana și un ou prăjit mi se pare un act de inconștiență și curaj. Am mai avut parte și de Regele Lear, de Agwa Correria si un mic concert cu Filarmonica și Alexandru Tomescu. Dar îmi dau seama că punctul meu principal de sprijin aici e casa în care stau, așa prăpădită și lovită de ani, pe potriva orașului și tării ce ne adăpostesc, după canonul matrioșka. Vișinii din curte sunt încărcați de fructe și masa adastă sub ploaie sau soare sosirea oaspeților, ca în vremurile vechi și bune când bunica era primitoarea si neodihnita stăpână a casei. Un alt vestigiu e "femeia cu brânză și smântână", care vine la ușă cu verdețuri și de-ale vacii, de-abia acum, după vreo douăzeci și cinci de ani am aflat ca o cheamă Veronica. E bine acasă, e aproape ca înainte, dar cei dragi nu mai sunt și mă conversez cu amintirea lor, sper ca bunica se bucură că mă vede robotind ca sa nu se ducă de izbeliște casa la care a muncit atât. Pentru că o casă veche, vorba mamei, e un elefant alb, minunat la distanță sau la alții, dar inutil de costisitor. Nu știu ce va fi, dar savurez răgazul asta de întoarcere la copilărie, chiar cu prețul singurătății, al insomniei și al lacrimilor din ochi.

Taras grapis

Laptopul meu de un an si un pic e la service de vineri, asadar pritocesc la un notebook mititel, fara nici un fel de diacritice. As putea spune ca m-am asezat in realitatea bucuresteana, adica vad tot mai putini oameni pentru ca-s mai toti ocupati si ingrijorati, si eu venind de doua luni deja nu mai prezinta interesul noutatii si ineditului, iar viata mea si problemele mele sunt destul de diferite. In plus platesc si facturi, alta metoda infailibila de a te simti ca acasa. Ma simt nelalocul meu in schimb pentru ca nu sunt obisnuita sa nu merg la munca cinci zile pe saptamana, dintotdeauna perioadele astea de tranzitie imi dau o stare de anxietate. Toti muncesc in jurul meu, si dupa ce mi-am dat singura prezentarea de la Clubul Taranului ca tema pentru acasa, acum trebuie sa-mi gasesc altceva de facut, ceea ce in contextul actual nu e tocmai floare la ureche.

Bucurestiul asadar, e la fel de prafuit, cu drumuri si trotuare sincopate de hartoape, cu minunate case cazute in ruina prin fostele cartiere negustoresti, pe langa care rasare ciudat cate una gatita de bal, cu fete obosite, plictisite, incrancenate. Mi se pare ceva mai curat, cu spatii verzi mai ingrijite si mai inflorite. Teatrele sunt pline, la cinema nu prea e nimic interesant de vazut, spectatorii intarzie peste tot, pare-se din motive de trafic. Terasele mele favorite - Muzeul Taranului, Green Hours si La Motoare - sunt tot acolo, dar duc dorul berilor si alunelor prea prajite, la umbra din curtea Hanului Manuc. Hanul recuperat de familia Cantacuzinilor zace in asteptarea renovarii. Pe Franceza si Smardan e plin de terase stradale, dar toate aidoma, la Buen Humor parca parca era altceva.

Prezentarea iesi bine, nu foarte bine, nu minunat, m-am bucurat sa cunosc noi bloggeri: delicata Misaki, doamna cu blog de doamna, calatorii de la Lumea Mare, sa-mi revad prieteni si foste colege. Draga mea Lia s-a ocupat de promovare din rasputeri, inclusiv post-factum. Bogdan Serban de la Radio Guerrilla a facut un interviu fulger in direct , domnul cu camera si reporterul TVR care nu au stat pana la sfarsit nu s-au prezentat, asadar nu stiu daca au fost si alte repercusiuni mediatice. Ambasadorul si consulul au fost incantati si asta m-a bucurat mult, pentru ca tin tare mult la el paisito, care m-a primit cu atata generozitate si seninatate. Si acum, ce urmeaza?

Ne vedem joi

La Muzeul Țăranului Român - Clubul Țăranului, 27 mai, ora 19:00.

Spania tur retur: Madrid, Valladolid y mas

Am fãcut câtiva pasi pe solul iberic, atât de arid la prima vedere, atât de roditor cultural si generos cu mine, vorba lui Creangã, nu stiu altii cum sunt... Un pas la Madrid, altul la Valladolid, împrejurimile capitalei, presãrate cu dealuri si lagune, de acolo un salt la Valencia pe sub portocali, o trecere scurtã prin Tarragona romanã si medievalã si în sfârsit Barcelona, atât de elegantã si trecutã prin toti evii, dar vai, atât de turisticã. Am fost mai putin entuziastã si curioasã decât de obicei, mai putin dornicã sã învãt de prin muzee si ghiduri si mai dispusã sã mã bucur pur si simplu de ceea ce mã înconjoarã imediat în timp si spatiu. Prea multe probleme se luptã pentru suprematie în capul meu ca sã mã pot delecta cu povestile bãtãliilor si cuceririlor coroanei spaniole. Mã oboseau foarte tare si hoardele de turisti profesionisti, vânzoleala continuã, si cãutam strãdutele putin populare dar fermecãtor de pustii. Simteam nevoia sã bântui de una singurã cu nebunia mea.

În Madrid, pe lângã mãsuratul centrului la pas, m-am multumit sã vizitez douã mãnãstiri de maici, dintre care una dedicatã celor de sânge nobil - las Descalzas Reales. Si acolo m-a coplesit severitatea tablourilor, figuri de sfinti si nobilime în straie rigide, cu figuri aspre. Mãnãstirile fiind încã în uz, una cu 13, cealaltã cu 20 de maici, fotografiile nu erau permise, iar vizitele se fãceau în grupuri de maxim 20 si pe tãcute. Nu zic, a fost interesant sã-mi imaginez viata monahalã "de clausura", izolatã între zidurile mãnãstirii, dar prea vesel nu era, mai ales în sinistra camerã a moastelor printre femururi si molari. Fastul baroc, atât cât era permis în asemenea locuri, nu fãcea decât sã accentueze întunecimea si izolarea, aerul apãsãtor. Nici pânã în ziua de azi nu existã încãlzire acolo.

N-as putea spune cã Madridul m-a surprins, dupã Italia, Havana si Buenos Aires, pânã si unele cartiere sau bulevarde au nume asemãnãtoare: Retiro, Callao, Recoletos, Paseo del Prado. Si peste tot existã o statuie a bietului Colon, care domneste astfel dupã moarte. Mi s-a pãrut ca se manâncã multe ouã, cartofi, si ouã cu cartofi, au un fel special - huevos estrellados. La peste - cartofi, la iepure - cartofi, alte legume veneau numai ca feluri separate, mai ales aperitiv. E drept, de gãtit gãteau bine si au decenta meniurilor fixe cu 9 - 15 Euro, care includ vin/bere si desert. Ca si la noi, mai prinzi si câte un meniu/fel anti-crizã. Parcurile din centru sunt multe si superbe si contrasteazã cu austeritatea strãdutelor medievale înguste, pietroase si întunecate din orasul vechi. Cel mai bine m-am simtit în Retiro, monumental, rafinat si luxuriant, prin care te poti pierde cu usurintã si plãcere. As zice totusi ca Madridul mi s-a parut grandios si sever, vizual, dar înmuiat de vivacitatea spaniolã si orarul absurd, de vesnici studenti: prânzul între douã si patru, cina pe la zece - unsprezece. Într-joi searã de joi m-a rãzbit somnul pe la douã si jumãtate iar prietenii mei si-au continuat periplul nocturn spre un alt club, desi amândoi munceau a doua zi. Am stat într-o casã la fel de delicios de absurdã, cu o umbrelã japonezã drept abajur în tavan si tot felul de bulendre amestecate cu oglinzi art nouveau si ceramicã veche spaniolã. În casa de alãturi s-a nãscut cândva Ramon Gomez de la Serna, un autor tradus la noi nedrept de putin, mare iubitor al întâmplãrii poetice, aparent fãrã sens dar plinã de miez.

Datoritã lui Ramon am ajuns si la târgul de carte de la Valladolid, în vârtejul unei singure zile. Ospãtãria de acolo meritã un rând, templu culinar de Castilla y Leon, încãrcat de arome si pitit într-un subsol unde ne-am ospãtat cu sparanghel alb gros de Navarra si miel fraged. Dreptu-i cã ne-au dat carnea ca atare, fãrã nici o garniturã si în memoria meselor de Pasti am cerut o salatã verde. Dar locul avea ceva de han medieval, ca si numele - Meson de Angel Cuadrado, ceea ce îndreptãtea multe licente culinare. Desi Înger Pãtrat e numele bucãtarului, tot mi-a dat un fior poetic, mai ales cã pe perete Don Quijote si Sancho atârnau placizi sub formã de furculitã si lingurã din lemn. Dupã câteva încercãri infructoase pe la alte usi, aici chelnerii ne-au primit în ciuda orei târzii si ne-au spus verde-n fatã, uite, noi ar trebui sã închidem, dar tot mai gãsim ceva la bucãtãrie sã ospãtãm niste drumeti osteniti. O altã surprizã a fost pasajul boltit Gutierrez, foarte parizian si pierdut în spaniolitatea de vitã veche a Valladolidului, mai are doar un frate în Albacete. Sã bei o cafea acolo printre lambriuri de lemn si oglinzi patinate e o adevãratã cãlãtorie în timpurile burgheze de glorie belle-époque.

Sâmbãta de la Madrid a fost de fapt pe lângã, în Rivas-Vaciamadrid si împrejurimi. Pentru o suburbie, e un loc foarte agreabil, verde si bine dotat pentru sport si culturã, madam Pilar Bardem a pus-o de un auditoriu acolo. Am sãrit din transeele rãzboiului civil din '36 - '39 pe dealurile muntoase din jur, de unde am admirat lagunele si râul, am vãzut si pozat tot felul de floricele sãlbatice si mi-am fãcut poftã de mâncare. M-au cam socat împrejurimile foarte aride, soluri de ghips mi-au spus prietenii mei, chiar si în drum spre Valladolid m-au surprins uscãciunea pamântului, bolovãnisurile continue si vegetatia sãracã. O tarã asprã, as spune. Seara am ajuns în orasul lui Cervantes, Alcala de Henares, din pãcate ploaia m-a oprit din explorare, asadar n-am vãzut decât poarta de intrare, catedrala si douã cârciumi, iar duminicã am pornit-o spre Valencia din Atocha, o garã superbã, adãpost de serã si broaste testoase, de tristã amintire dupã atacurile islamiste teroriste de pe 11 martie 2004.