Suspensie

Asa mã simt, ca un pendul între douã puncte, nici acolo, nici aici, si mã simt bine. Pe de-o parte nu mã deranjeazã detaliile cotidiene, Canada, Caraibele si America de Sud m-au obisnuit cu un fel de calm care rotunjeste asperitãtile agitatiei tipic bucurestene. Viata e prea scurta ca sa-mi macine mie nervii toti derbedeii, am lucruri mai importante asupra cãrora trebuie sã-mi fixez atentia, hai sã spunem cã e si ãsta un exercitiu de meditatie. Sau poate e numai începutul, momentul prelung al regasirii amintirilor din copilarie. Sau clipele de ragaz când îti bei cafeaua înainte sa începi ziua, între noapte si agitatia urbana. Neaparat dintr-o cescutã de portelan saxon.

Îmi vad prietenii, fac salsa one to one cu un cubanez emigrat prin cãsãtorie, ceea ce-mi mai ostoieste dorul, ma plimb prin parcuri, privesc florile si pãsãrile, am vãzut mierle si un pitigoi, pregatesc o conferinta despre experienta mea din Uruguay, am avut norocul unui festival de tango superb la Bucuresti.

Uneori ma întristez pentru casele paraginite, batrânii obiditi, otrepele cu sclipici si dinti albi de fiara care musca din oras si din cugetele noastre. Si totusi nu simt scârba pe care o acuza alti oameni traitori aici sau care au plecat deja. Probabil din cauza ca traiesc undeva într-o falie, unde nu interactionez cu nimeni din afara sferei mele de interes. Pânã si taximetristii peste care am nimerit au fost decenti. Azi la coafor am cunoscut-o pe Mariana Mihut, mi-a luminat ziua cu tonusul ei. Nu ma intereseaza bârfometrele si vaicarelile, mi se întâmpla uneori lucruri teribil de frumoase, de ma întreb ce-am facut sa merit asta. Am petrecut o jumatate de ora delicioasã în holul Colonadelor de la Athénée Palace citind Ramon Gomez de la Serna. As fi putut fi la fel de bine la Madrid sau Buenos Aires. Dar s-a fãcut ora 11 si s-a rupt vraja. În curând voi fi pe strada unde s-a nãscut el însã, urmeazã portocalele de Valencia, concertul de jazz al unui prieten si seri de poezie la Barcelona. Montréal e atât de departe încât e ca si cum nu ar fi fost. Cu toate astea îi admit necesitatea în viata mea, nu e comparabilã cu cea a visinilor din curte sau cu magnoliile de pe strãzi cu nume de capitale, dar a fost o etapã fãrã de care n-as fi ce sunt si chiar mult mai putin. Ca multe alte lucruri din viata mea, probabil Canada îsi va face simtite consecintele ceva mai târziu, pentru moment simt cã m-am întors trup si suflet, fãrã pãreri de rãu.

Lucrurile bune...

De când am venit tot fredonez asta ca sã-mi fac curaj. E drept, am regãsit Bucurestii într-o stare mai bunã decât ma asteptam, pentru cã mã asteptam la tot ce e mai rãu, o bolgie, un oras infernal, haotic, stresant, murdar, absolut insuportabil. În primul rând as spune cã e peticit, si încã prost. Desi m-am plimbat cu o plãcere nebunã pe strãzile cu nume de capitale, linistite, cu case frumoase si grãdini îmbietoare, sau pe cele aidoma din zona Teleajen/Matei Voievod. Cartierul unde am trãit pânã în 2001 si în timpul scurtelor mele vizite - Parcul Carol/ 11 Iunie este în schimb un hibrid înfiorãtor, unde casele pãrãginite se sprijinã de cele renovate si rânjesc sardonic spre bloculetele noi, unele mai impersonale decât altele, exceptia fiind monstruozitatea din piata unde se terminã Bulevardul Mãrãsesti. Taman acolo era cândva grãdina-cinema Festival. Dar am vãzut multe magnolii si forsithya în floare, iar Parcul Carol e presãrat cu toporasi, de care mi-era tare dor. Masinile nu opresc la trecerile de pietoni, claxoanele sunt mai rãu ca broastele pe lac la ceas de searã, dar autobuzele si metroul circulã bine si sunt curate, Când circulã pentru cã azi era grevã RATB. Oscilez asadar între încântare, nostalgie si revoltã. Sunt foarte uimitã cã nu mi-e câtusi de putin dor de Montréal însã, de rutinele sau peisajele de acolo, doar de omul drag si de apartamentul care oricum nu era al meu si va fi preluat de urmãtorul chirias peste o lunã.

Proaspãt aterizatã, am fost la piesa "Amadeus" pusã în scenã de prietenul meu Toma Enache, apoi la concertul Izabelei, care a avut imensul curaj de a începe o carierã artisticã la vârsta la care unii alunecã deja pe panta descendentã. Vineri seara am avut plãcerea si onoarea sã mã delectez cu prezenta Zazei, un personaj absolut delicios, eruditã, generoasã si în afara oricãrui tipar, mare cãlãtoare, cititoare, amatoare de sacouri de tweed si de bomboane de la faimoasa "Bucuria" din Chisinãu, cu care a binevoit sã mã cinsteascã si pe mine. Apoi a venit în sfârsit rândul Liei zurliei, mare om, mare caracter, care este, ca si Zaza, pe potriva imaginii pe care o aveam deja despre ea, dupã nenumãrate e-mailuri si discutii pe chat. Cu un haz nebun, drãgalasã si inimoasã, s-o pui la ranã.

Pisica mi s-a adaptat de minune, dupã ce a suportat înjereste tot drumul, ceea ce nu se poate spune despre valiza mea, care prin gratiile companiei KLM a ajuns a doua zi seara fragmentatã, dupã ce plãtisem $100 surplus de greutate si $50 o valizã în plus, pe lângã bagajul de 23 de kile admis. Mã rog, se pare cã-mi vor restitui barem costul valizei, conform politicii firmei.

În general mã simt bine în Bucuresti, mi-e drag sã stau în casa care m-a adãpostit vreo 26 de ani, alãturi de sora si cumnatul meu, sã ies cu mama în oras, sã-mi revãd prietenele si prietenii, locurile memoriei, sã respir aerul primãvãratec, cât rãzbate din poluare. E un moment de respiro înainte de o nouã provocare, despre care deocamdatã nu se stie unde, când si cum. Totul e la stadiul de posibilitate, de fior al asteptãrii, temãtoare si entuziaste în acelasi timp. O iau încetisor si mã bucur de tranzitie, citesc Nãscut în URSS de partizanul Ernu, vreau sã mã duc sã vãd Concertul de Radu Mihãileanu, Eu când vreau sã fluier, fluier, sã vãd ce mai e la teatru, sã fac un curs de salsa de o lunã cu niste habaneros adevãrati. Urmeazã concertul Butterflies in My Stomach, exact starea mea de acum.

Mary Poppins deschide usa

Cealaltã usã, oglinditã în geam, care dãdea spre altceva, sau lumea din oglindã a lui Alice. Pare sã nu fie nimic dincolo de ceea ce vedem în reflectie si totusi e o altã posibilitate a existentei, imposibilul paralel la care tânjim cu totii. Am senzatia cã acum deschid o asemenea usã, împotriva tuturor evidentelor, usa posibilitãtilor absurde, care existã împotriva logicii si a generalizãrilor. Usa spre Canada a fost una spre normalitate, spre bunãstarea ca urmare fireascã a pasilor numãrati si mãsurati, bunãstare ritmatã lunar de credite la bancã pentru casã si masinã, 1-2 cãlãtorii pe an, 1-2 copii bucãlati cu zâmbet senin si viitoare credite pentru universitate. Tânjind mereu dupã Europa, în mod absurd, pentru cã teoretic nu-mi lipseste nimic palpabil si mãsurabil. Dau cu piciorul unei vieti linistite si înlesnite în momentul în care as fi putut chiar sã cer un credit la bancã pentru un condominium, pentru cã am banii de avans.

Am plâns râuri de lacrimi sãptãmânile astea, mi s-a pãrut ca viata mi se rupe în bucãti, m-am despãrtit cu greu de cele câteva mobile mai acãtãrii, vândute cu sume derizorii, pentru cã asa-i viata de migrant, mai primesti cadou, mai iei en-gros, si când îti vine tie rândul sã te muti toate se duc pe apa sâmbetei. Mã uit în jur si mi-e drag apartamentul în care am stat aproape 5 ani, primul în care am locuit singurã, pe care l-am aranjat cum am vrut eu si l-am împãrtit cu omul drag, pe care încã nu stiu când si unde îl voi revedea. Mi-e fricã de Bucuresti, desi este orasul meu, unde sunt mormintele celor plecati si casa-i plinã de amintiri. Zilele trecute mã gândeam la cât de sfâsiat si zdrobit este orasul ãsta, cât neiubit - Bucarest la mal aimée. Grãdina de varã festival unde vedeam filmele cu Piedone când eram micã nu mai existã, cinemaul copiilor - Doina, nici atât, cinema Modern, unde am vãzut cândva "Concurs" de Dan Pita adãposteste acum cred o salã de bingo. As putea scrie pagini întregi despre cât de batjocorite sunt locurile unde am copilãrit, de venetici veniti din toate colturile sã se ajungã, pe care nu-i leagã nimic de oras si de viata lui interioarã, sufocatã de SUVuri si blocuri vechi si noi. Si totusi acolo mã duc, nu stiu pentru câtã vreme încã, astept peste zece zile o întâlnire ca o rãscruce de drumuri, care o sã-mi semnalizeze urmarea itinerariului. Într-o lume idealã mi-as fi urcat apartamentul închiriat pe covorul zburãtor, cu iubit, pisicã si plante, în loc sã burdusesc valizele si sã trimit cutii cu vaporul. Pisica va fi însã singura verigã de legãtura cu viata de aici, cel putin pentru o vreme. Un bot de blãnitã neagrã cu ochi galbeni care se tine dupã mine prin casã ca un...cãtel. Tinându-mi de urât în timpul unor luni chinuitoare de relatie la distantã, punctatã de chat, e-mailuri, Skype si uneori scrisori desuete.

Încã douã zile si jumãtate si voi lua iar viata în piept, departe de comoditatea canadianã, de matricea existentialã pe care am reusit sã o încropesc în Montréal, timp de cinci ani. Nu am venit aici cu vântul fluierând prin buzunare, plec cu ceva mai mult chiar, plus o diplomã de master si o pisicã, pe lângã noi prieteni, cãlãtorii, experiente. Dragostea a tot venit si plecat din viata mea, de data asta sper sã stea si sã treacã proba de foc a distantei în timp si spatiu. Vita nuova, încã o datã, printre lacrimi si sperante, dar pe un teritoriu cunoscut, rãvãsit de absurda crizã generatã de jocul cu cifrele. Anticiparea senzatiei de cãldurã pe care ti-o dã familiaritatea ritualurilor zilnice. Si efortul de a construi obiceiuri noi, de a cumpãra si de a gãti altfel, efortul de a te regãsi într-o lume care nu mai e a ta de aproape 10 ani, decât pe timpul unor saptãmâni de vacantã. Si care nu va redeveni a ta decât pentru un timp nedeterminat încã. Dupã multã vreme mi-e fricã de schimbare, mi-e fricã de mine însãmi, de reactiile si emotiile mele, nu vreau sã mai plâng, sã mã mai îndoiesc, sã mã învinuiesc, se vede cã nu mai am curajul de la 20 de ani, dar am o luciditate si o constiintã a riscului asumat pe care nu o aveam atunci. Stiu cã este o parte din pret, si sper sã nu fie mai scump decât credeam.

O reverentã cãtre Mark Morris Dance Group

'Strange and difficult - but I like it' ... Mark Morris, choreographer Photograph: Tim Knox
guardian.co.uk, Monday 19 October 2009

Pentru cã prietena noastrã Jewish Buddhist Atheist Jane este mare fan Mark Morris, are DVD-uri cu baletele lui, afise si fotografii pe multi pereti din casã, si poate merge la acelasi spectacol de 5 ori, ne-am lãsat convinse. Am fost la Howard Gilman Opera House - BAM (Brooklyn Academy of Music), altã salã cu istorie si poveste în acelasi timp, de prin 1907. Cum sunt amatoare de dans contemporan si nu specialistã, prefer sã recomand un articol din Village Voice, un ziar care-mi place mult. Mark Morris însusi este o figurã fermecãtoare si fascinantã.

Prima parte din spectacol - Behemoth, dateazã din 1990 si nu are ilustratie muzicalã, ca atare în ciuda mãiestriei dansatorilor si a fluiditãti miscãrilor, mi-a fost greu sã o urmãresc. A doua - Looky s-a desfãsurat pe muzica unei pianine mecanice si avea ca temã spectatorii, cei din muzee mai ales. A fost mai jucãusã, ironicã în intentie, si ne-a destins. The Death of Socrates pe muzicã de Satie în schimb a fost un regal vizual care gâghilã plãcut si auzul, cu imagini si miscãri inspirate de basoreliefurile grecesti si de picturile de pe vasele antice. Contra-tenorul (high tenor?) Jean-Paul Fouchécourt era acompaniat doar de pian, balerinii erau învesmântati în khitoane simple bleu, kaki, galbui si ruginii. Ambianta generalã avea ceva pur si aerian, degajat de simplitatea muzicii, a costumelor, armonia miscãrilor si lipsa decorului. A fost unul dintre cele mai bune spectacole vãzute vreodatã, alãturi de Pina Bausch, Béjart Ballet si Jiri Kylian. O consolare pentru cã nu am apucat sã vãd cea mai bunã companie brazilianã, Grupo Corpo. Si un motiv în plus sã ador New Yorkul, cu tot ce are de oferit metropola asta nebunã si minunatã.

Sara Krulwich/The New York Times - 25.02.2010

Send in the Clowns

La NY nu am ajuns pânã luna trecutã la nici un show, doar la concerte de jazz in East sau West Village. Dar cum mama e numai una am ajuns sã facem si nefãcute. Nici nu m-am uitat vreodatã ce spectacole sunt pe Broadway, dar m-am gândit cã un musical i-ar plãcea, desi eu voiam sã merg la o piesã care dezbate probleme contemporane, cum ar fi prezenta corvârsitoare a presei la toate catastrofele posibile: Time Stands Still.

Întrucât Angela Lansbury este una dintre actritele ei preferate, mai ales de când a întruchipat-o pe simpatica Miss Marple, am ajuns la A Little Night Music, inspiratã de filmul lui Bergman Surâsurile unei nopti de varã, pe care l-am vãzut în adolescentã. Catherine-Zeta Jones contrabalansa gratia celor 82 de ani ai Angelei Lansbury. O comedie de moravuri care trateazã cu mult umor încurcatele relatii de cuplu dintre protagonisti. O actritã superbã - Catherine ZJ, cu o mamã excentricã, posesoarea unui trecut mai mult decât interesant, disputatã de doi bãrbati cãsãtoriti, un avocat si un ofiter. Subreta, Leigh Ann Larkin, era grozav de frumoasã si cânta tare bine, iar divele si-au confirmat reputatia si imaginea de pe ecran si de aproape. Chiar eram pornitã sã o critic pe frumoasa velsã, dar s-a achitat impecabil de rol. Sala teatrului Walter Kerr construit în 1921 ca Ritz este absolut superbã, decoratã in stil Art Deco, montarea pãrea din 1940, dar în costume din secolul XIX. M-am bucurat mult cã draga mea Jane, care ne-a gãzduit, avea filmul acasã si am putut compara cele douã versiuni. Ramân la Bergman, dar experienta de pe Broadway a fost departe de traumatizantã, plus cã Angela Lansbury nu stim cât va mai urca pe scenã.

Am comparat varianta filmului muzical din 1977, cu Liz Taylor în rolul actritei, si piesa cu Dame Judi Dench într-o variantã modernizatã. Votez Judi Dench cu douã mâini. Cântecul Send in the Clowns (cu sensul de nebuni, bufoni) se pare cã a fãcut istorie separatã.

În final, o imagine din filmul original, cu frumoasa Eva Dahlbeck între Gunnar Bjornstrand si Jarl Kulle.

Later edit - cred ca am ascultat prima oarã cântecul în concert, cu nebunii de la Tiger Lillies.

Lusitania la export

Vãzut, plãcut, mai vrem!

Eu credeam cã nu sunt fanul unui gen anume, al unui artist anume, preferintele mele sunt mai mereu liste. Dar în ceea ce o priveste pe Misia nu mai încape îndoialã, sunt fanul ei trup si suflet. Când m-am dus sã iau bilete pentru drãgãlasa Maria de Medeiros m-am blocat vãzând afisul cu Misia, habar nu aveam cã va cânta si ea la Montréal. Si mi-am dat seama cã nu pot sã nu mã duc, e de-a dreptul musai.

Femeia asta frumoasã si elegantã nu e numai fadista, e o fadista cosmopolitã, nostimã si eruditã . Am ascultat-o pentru prima oarã într-o cafenea din Bucuresti - Mes Amis, care nu cred cã mai existã, prin 98, apoi am rugat un prieten foarte special sã-mi aducã discul cu pricina - Garras dos sentidos. Are un talent aparte de a se juca cu muzici si cuvinte. Ba cântã muzicã instrumentalã de Carlos Paredes, în Canto, ba versuri de poeti portughezi interbelici si contemporani în Paixoes Diagonais si Garras dos Sentidos, ba se duce înspre bolero si tango în Drama Box si invitã actrite ca Ute Lemper, Fanny Ardant sau Carmen Maura sã-i recite, fiecare pre limba ei. As fi vrut s-o vãd în opereta tango Maria de Buenos Aires.

De data asta ne-a (în)cântat si cu Hurt dupã Nine Inch Nails, Pour ne pas vivre seul cântat de Dalida, ba chiar douã piese în turcã si japonezã, pentru cã dupã ea cântecele care vorbesc despre dragoste, suferintã, moarte sunt create în acelasi spirit ca si fado, dar nu le-a fost dat sã se nascã în Portugalia. Pe scenã e cât se poate de vie si atentã la public, are întotdeauna câteva vorbe si pentru portughezii ei. E doamnã a muzicii, si cu o istorie personalã fabuloasã, începându-si cariera la cabaretul El Molino din Barcelona, pe urmele mamei si bunicii ei, fado devenind carierã si Lisabona casã de-abia dupã 35 de ani.


MISIA Paixões Diagonais (TV)
envoyé par misiafado. - Clip, interview et concert.

Maria de Medeiros mi-era cunoscutã din Henry si June, pe post de Anaïs Nin si din Pulp Fiction. Pare o fetitã proaspatã si gratioasã, cu ochi imensi si zâmbet candid. Si ea, ca si Misia, stã acum la Paris si cântã în mai multe limbi, desi portugheza predominã, mai ales jazzul brazilian. A avut si instrumentisti extraordinari, iar prezenta ei scenicã este tulburãtoare prin gingãsie si plasticitate. Amestecã inteligent engleza si franceza cu portugheza, recitarea si cântecul, iar muzicienii sunt de prima mânã. Întâmplãtor am apucat sã o vãd si la teatru, în Sextett, o piesã cam zurlie despre cãutarea identitãtii sexuale, dar simpaticã.

Între sigurantã si libertate

Pe mãsurã ce se apropie întoarcerea în Europa creste frecventa si durata momentelor de rãu fizic, ca un gol în stomac, un nod în gât, o senzatie de slãbiciune, anxietate, însingurare. Senzatie de animal încoltit. Doar o lunã, douã sãptãmâni încã la birou, prinse în sendvisul a doua saptamâni de vacantã, desi ultima va fi dedicatã pachetelor, valizelor si presimtirii unui doliu. Sã-ti desfaci foile vietii, ca foile unei cepe, tot ce ai putut acumula într-un apartament în aproape cinci ani, în care ai iubit, ai râs, ai plâns, ai scris, ai gãtit, ai crescut un pui de mâtã, câteva prietenii.

Desi am studiat, nu am venit la studii în Canada, am venit sã rãmân, cu toate catrafusele necesare unei asemenea mutãri, lãsând în urma fotografiile câtorva povesti de dragoste pentru a evita nostalgiile periculoase pentru un nou echilibru fragil. Tata mi-a zis sã nu mã uit în urmã, numai înainte, sã ard toate corãbiile si toate podurile. Odatã cu disparitia unul dintre podurile cele mai trainice s-a nãruit. M-am simtit atunci slabã, foarte slabã, desi puterea mea crescuse în absenta, nu în prezenta lui. Si totusi eram a lui si era al meu. Mama...mama este...inefabilã, dincolo de descrieri. Eu sunt ea si ea este eu, pânã la punct, sã fiu departe de ea e ca si cum as fi departe de mine, nu sunt întreagã, în ciuda lungilor momente de separare, nu m-am obisnuit niciodatã cu ideea. Ne dãm si luãm fortã una de la cealaltã, desi nu sunt singurul ei copil, suntem surori în spirit.

Mi-a rãmas înfipt în minte un cui din cartea lui Vasile Ernu "Ultimii eretici ai imperiului" - cu cât creste gradul de sigurantã, cu atât scade gradul de libertate. Si vitãvercea evident este valabilã. Ce-mi lipseste de fapt? Am intrat în sistem, bunãstarea canadianã mi-a pus mâna în cap si atâta timp cât sunt un bun plãtitor de impozite, n-am a-mi face griji. Cu atât mai putin grija zilei de mâine. Câstig suficient pentru nevoile mele, care nu includ restaurante de lux si haine de firmã ultimul rãcnet, ci mâncare proaspãtã si gustoasã, haine frumoase, comode si din fibre naturale, cãrti în diverse limbi (long live bibliotecile si Amazon.com), spectacole de teatru, dans, DVD-uri de cinematecã si festivaluri de film. Din când în când o drumetie pe munte, sau o cãlãtorie într-un tinut unde oamenii, peisajele si cultura localã îmi tin mintea si inima treze. Ce vreau mai mult de atât? Între mintea si sufletul meu e un fel de sciziune, nu reusesc sã le împac. Mã uit la mine si-mi spun cã sunt nebunã si mi s-a urât cu binele. Mi s-a urât cu siguranta poate, simt cã devin dependentã de ea si atunci vine nevoia de fugã ca o regãsire de sine. În acelasi timp nu reusesc sã mã regãsesc aici, simt ca sufãr de o oarece toropealã si toate eforturile mele de a mã trage singurã de pãr, scriind articole, activând pe la festivaluri si seri de poezie, nu reusesc sã compenseze nazuinta existentiala. Poate chiar sunt dromomanã, dar în perfectã luciditate, cu toate contradictiile interne de rigoare.