Search This Blog

Thursday, June 17, 2010

Viva Valencia

Valencia m-a cucerit si m-a surprins de la prima vedere a garii in stil Art Nouveau (sau modernismo in varianta spaniola) si a casei unde locuiau prietenii care m-au gazduit. Apoi prin varietatea spatiilor si a starilor pe care mi le induceau, de la centrul vechi la edificiile futuriste din Orasul Artelor si Stiintelor. Vechea albie a raului Turia este acum un parc enorm, traversat de poduri din diverse epoci si presarat cu gradini, locuri de joaca si terenuri sportive. Pe langa biserici am descoperit superba Llotja de la Seda, fosta bursa a matasii, si Mercado Central, cel putin la fel de frumos ca faimoasa Boqueria din Barcelona, cupolele ii sunt strajuite de un papagal cacadu si un peste spada.

Chiar in seara sosirii am savurat un concert de jazz cu Ruzafa Ensemble, urmat de un jam session, gratie unui prieten drag, un tanar pianist foarte talentat. Mi-a luat ceva vreme a doua zi sa traversez plaja orasului, nu prea aglomerata in luna mai, salutand apele limpezi ale Mediteranei, leaganul deliciosului pranz de la restaurantul Llevant, din capatul promenadei. M-am intalnit apoi cu Lola, prietena mea poetesa, valenciana pure laine, ca si Albert. Ea m-a invatat sa mananc paella cu lingura direct din tigaie. Cu ocazia asta am aflat ca paella originala e cea cu iepure, pui si melci, nicidecum cu fructe de mare, iar cea perfecta trebuie sa fie putin arsa. Cred ca prefer risotto si biryani pana la urma.

Cutreierand fara succes prin librarii in cautarea lui Ramon Gomez de la Serna m-am ales totusi cu Vicente Blasco Ibáñez si savuroasele Cuentos Valencianos, mai usor de carat decat un burduf de vin sau o paella. Hotarat, e un oras in care m-as intoarce.

Vedere din turnul catedralei spre biserica Santa Catalina



La Finca Roja, unde am avut norocul nesperat sa stau



Prietenul Albert exersand la pian


Plaja orasului


Galerie si pavilion din Ciudad de las Artes y de las Ciencias de Santiago Calatrava

Tuesday, June 15, 2010

A miere/Şi a tiparoase/Hoitul tău miroase.

Cu toate zilele astea de computer intermitent m-am dezobicinuit de blogăreală. Si cutia magică încă nu și-a revenit total, pe lângă diacriticele care nu funcționează decât în Word, noroc cu spellingul de pe Google Chrome (da, și Mozzilla a amețit și funcționa incoerent). În procesul de refacere am rămas și fără mare parte din muzica stocată, noroc cu o jucărie MP3 care păstra o parte din comoară.

Un prieten cubano-spaniol m-a întrebat acum ceva vreme a ce miroase Bucureștiul. Iaca am tot fost atenta, cu nasul în vânt, și nările dilatate adulmecând cu nesaț. Pe lângă urină, praf, benzină și noxe, gogoși înfuriate și pateuri ieftine, oameni asudați sau prost parfumați, am inspirat miros de tei, de mâțișori de salcie, de dude strivite, de asfalt ud și prăfuit după ploaie, de crini vânduți de florăresele noastre inimitabile, de căpșuni coapte la tarabă, mirosuri familiare și dragi, care spre deosebire de peisajul urban sunt neschimbate. Si nu sunt numai ele, mirosurile, e și o grădină din vecinătate, de pe strada Cornelia, care are întotdeauna cele mai frumoase flori ale anotimpului, nu știu cine o îngrijește de treizeci de ani de când o contemplu, dar se vede dragostea revărsată asupra corolelor de toate formele și culorile. O oază de normalitate și de nemișcare în vânzoleala continua din jur.

Continui să mă simt ciudat de bine acasă, e drept că mă bucur de cireșe, căpșuni, roșiile și brânza neaoșe, care nu-mi lasă mare lucru de dorit culinar pe căldurile astea. Pana și un ou prăjit mi se pare un act de inconștiență și curaj. Am mai avut parte și de Regele Lear, de Agwa Correria si un mic concert cu Filarmonica și Alexandru Tomescu. Dar îmi dau seama că punctul meu principal de sprijin aici e casa în care stau, așa prăpădită și lovită de ani, pe potriva orașului și tării ce ne adăpostesc, după canonul matrioșka. Vișinii din curte sunt încărcați de fructe și masa adastă sub ploaie sau soare sosirea oaspeților, ca în vremurile vechi și bune când bunica era primitoarea si neodihnita stăpână a casei. Un alt vestigiu e "femeia cu brânză și smântână", care vine la ușă cu verdețuri și de-ale vacii, de-abia acum, după vreo douăzeci și cinci de ani am aflat ca o cheamă Veronica. E bine acasă, e aproape ca înainte, dar cei dragi nu mai sunt și mă conversez cu amintirea lor, sper ca bunica se bucură că mă vede robotind ca sa nu se ducă de izbeliște casa la care a muncit atât. Pentru că o casă veche, vorba mamei, e un elefant alb, minunat la distanță sau la alții, dar inutil de costisitor. Nu știu ce va fi, dar savurez răgazul asta de întoarcere la copilărie, chiar cu prețul singurătății, al insomniei și al lacrimilor din ochi.

Wednesday, June 2, 2010

Taras grapis


Laptopul meu de un an si un pic e la service de vineri, asadar pritocesc la un notebook mititel, fara nici un fel de diacritice. As putea spune ca m-am asezat in realitatea bucuresteana, adica vad tot mai putini oameni pentru ca-s mai toti ocupati si ingrijorati, si eu venind de doua luni deja nu mai prezinta interesul noutatii si ineditului, iar viata mea si problemele mele sunt destul de diferite. In plus platesc si facturi, alta metoda infailibila de a te simti ca acasa. Ma simt nelalocul meu in schimb pentru ca nu sunt obisnuita sa nu merg la munca cinci zile pe saptamana, dintotdeauna perioadele astea de tranzitie imi dau o stare de anxietate. Toti muncesc in jurul meu, si dupa ce mi-am dat singura prezentarea de la Clubul Taranului ca tema pentru acasa, acum trebuie sa-mi gasesc altceva de facut, ceea ce in contextul actual nu e tocmai floare la ureche.

Bucurestiul asadar, e la fel de prafuit, cu drumuri si trotuare sincopate de hartoape, cu minunate case cazute in ruina prin fostele cartiere negustoresti, pe langa care rasare ciudat cate una gatita de bal, cu fete obosite, plictisite, incrancenate. Mi se pare ceva mai curat, cu spatii verzi mai ingrijite si mai inflorite. Teatrele sunt pline, la cinema nu prea e nimic interesant de vazut, spectatorii intarzie peste tot, pare-se din motive de trafic. Terasele mele favorite - Muzeul Taranului, Green Hours si La Motoare - sunt tot acolo, dar duc dorul berilor si alunelor prea prajite, la umbra din curtea Hanului Manuc. Hanul recuperat de familia Cantacuzinilor zace in asteptarea renovarii. Pe Franceza si Smardan e plin de terase stradale, dar toate aidoma, la Buen Humor parca parca era altceva.

Prezentarea iesi bine, nu foarte bine, nu minunat, m-am bucurat sa cunosc noi bloggeri: delicata Misaki, doamna cu blog de doamna, calatorii de la Lumea Mare, sa-mi revad prieteni si foste colege. Draga mea Lia s-a ocupat de promovare din rasputeri, inclusiv post-factum. Bogdan Serban de la Radio Guerrilla a facut un interviu fulger in direct , domnul cu camera si reporterul TVR care nu au stat pana la sfarsit nu s-au prezentat, asadar nu stiu daca au fost si alte repercusiuni mediatice. Ambasadorul si consulul au fost incantati si asta m-a bucurat mult, pentru ca tin tare mult la el paisito, care m-a primit cu atata generozitate si seninatate. Si acum, ce urmeaza?

Saturday, May 22, 2010

Ne vedem joi

La Muzeul Țăranului Român - Clubul Țăranului, 27 mai, ora 19:00.

Monday, May 17, 2010

Spania tur retur: Madrid, Valladolid y mas


Am fãcut câtiva pasi pe solul iberic, atât de arid la prima vedere, atât de roditor cultural si generos cu mine, vorba lui Creangã, nu stiu altii cum sunt... Un pas la Madrid, altul la Valladolid, împrejurimile capitalei, presãrate cu dealuri si lagune, de acolo un salt la Valencia pe sub portocali, o trecere scurtã prin Tarragona romanã si medievalã si în sfârsit Barcelona, atât de elegantã si trecutã prin toti evii, dar vai, atât de turisticã. Am fost mai putin entuziastã si curioasã decât de obicei, mai putin dornicã sã învãt de prin muzee si ghiduri si mai dispusã sã mã bucur pur si simplu de ceea ce mã înconjoarã imediat în timp si spatiu. Prea multe probleme se luptã pentru suprematie în capul meu ca sã mã pot delecta cu povestile bãtãliilor si cuceririlor coroanei spaniole. Mã oboseau foarte tare si hoardele de turisti profesionisti, vânzoleala continuã, si cãutam strãdutele putin populare dar fermecãtor de pustii. Simteam nevoia sã bântui de una singurã cu nebunia mea.

În Madrid, pe lângã mãsuratul centrului la pas, m-am multumit sã vizitez douã mãnãstiri de maici, dintre care una dedicatã celor de sânge nobil - las Descalzas Reales. Si acolo m-a coplesit severitatea tablourilor, figuri de sfinti si nobilime în straie rigide, cu figuri aspre. Mãnãstirile fiind încã în uz, una cu 13, cealaltã cu 20 de maici, fotografiile nu erau permise, iar vizitele se fãceau în grupuri de maxim 20 si pe tãcute. Nu zic, a fost interesant sã-mi imaginez viata monahalã "de clausura", izolatã între zidurile mãnãstirii, dar prea vesel nu era, mai ales în sinistra camerã a moastelor printre femururi si molari. Fastul baroc, atât cât era permis în asemenea locuri, nu fãcea decât sã accentueze întunecimea si izolarea, aerul apãsãtor. Nici pânã în ziua de azi nu existã încãlzire acolo.

N-as putea spune cã Madridul m-a surprins, dupã Italia, Havana si Buenos Aires, pânã si unele cartiere sau bulevarde au nume asemãnãtoare: Retiro, Callao, Recoletos, Paseo del Prado. Si peste tot existã o statuie a bietului Colon, care domneste astfel dupã moarte. Mi s-a pãrut ca se manâncã multe ouã, cartofi, si ouã cu cartofi, au un fel special - huevos estrellados. La peste - cartofi, la iepure - cartofi, alte legume veneau numai ca feluri separate, mai ales aperitiv. E drept, de gãtit gãteau bine si au decenta meniurilor fixe cu 9 - 15 Euro, care includ vin/bere si desert. Ca si la noi, mai prinzi si câte un meniu/fel anti-crizã. Parcurile din centru sunt multe si superbe si contrasteazã cu austeritatea strãdutelor medievale înguste, pietroase si întunecate din orasul vechi. Cel mai bine m-am simtit în Retiro, monumental, rafinat si luxuriant, prin care te poti pierde cu usurintã si plãcere. As zice totusi ca Madridul mi s-a parut grandios si sever, vizual, dar înmuiat de vivacitatea spaniolã si orarul absurd, de vesnici studenti: prânzul între douã si patru, cina pe la zece - unsprezece. Într-joi searã de joi m-a rãzbit somnul pe la douã si jumãtate iar prietenii mei si-au continuat periplul nocturn spre un alt club, desi amândoi munceau a doua zi. Am stat într-o casã la fel de delicios de absurdã, cu o umbrelã japonezã drept abajur în tavan si tot felul de bulendre amestecate cu oglinzi art nouveau si ceramicã veche spaniolã. În casa de alãturi s-a nãscut cândva Ramon Gomez de la Serna, un autor tradus la noi nedrept de putin, mare iubitor al întâmplãrii poetice, aparent fãrã sens dar plinã de miez.

Datoritã lui Ramon am ajuns si la târgul de carte de la Valladolid, în vârtejul unei singure zile. Ospãtãria de acolo meritã un rând, templu culinar de Castilla y Leon, încãrcat de arome si pitit într-un subsol unde ne-am ospãtat cu sparanghel alb gros de Navarra si miel fraged. Dreptu-i cã ne-au dat carnea ca atare, fãrã nici o garniturã si în memoria meselor de Pasti am cerut o salatã verde. Dar locul avea ceva de han medieval, ca si numele - Meson de Angel Cuadrado, ceea ce îndreptãtea multe licente culinare. Desi Înger Pãtrat e numele bucãtarului, tot mi-a dat un fior poetic, mai ales cã pe perete Don Quijote si Sancho atârnau placizi sub formã de furculitã si lingurã din lemn. Dupã câteva încercãri infructoase pe la alte usi, aici chelnerii ne-au primit în ciuda orei târzii si ne-au spus verde-n fatã, uite, noi ar trebui sã închidem, dar tot mai gãsim ceva la bucãtãrie sã ospãtãm niste drumeti osteniti. O altã surprizã a fost pasajul boltit Gutierrez, foarte parizian si pierdut în spaniolitatea de vitã veche a Valladolidului, mai are doar un frate în Albacete. Sã bei o cafea acolo printre lambriuri de lemn si oglinzi patinate e o adevãratã cãlãtorie în timpurile burgheze de glorie belle-époque.

Sâmbãta de la Madrid a fost de fapt pe lângã, în Rivas-Vaciamadrid si împrejurimi. Pentru o suburbie, e un loc foarte agreabil, verde si bine dotat pentru sport si culturã, madam Pilar Bardem a pus-o de un auditoriu acolo. Am sãrit din transeele rãzboiului civil din '36 - '39 pe dealurile muntoase din jur, de unde am admirat lagunele si râul, am vãzut si pozat tot felul de floricele sãlbatice si mi-am fãcut poftã de mâncare. M-au cam socat împrejurimile foarte aride, soluri de ghips mi-au spus prietenii mei, chiar si în drum spre Valladolid m-au surprins uscãciunea pamântului, bolovãnisurile continue si vegetatia sãracã. O tarã asprã, as spune. Seara am ajuns în orasul lui Cervantes, Alcala de Henares, din pãcate ploaia m-a oprit din explorare, asadar n-am vãzut decât poarta de intrare, catedrala si douã cârciumi, iar duminicã am pornit-o spre Valencia din Atocha, o garã superbã, adãpost de serã si broaste testoase, de tristã amintire dupã atacurile islamiste teroriste de pe 11 martie 2004.

Thursday, April 22, 2010

Suspensie


Asa mã simt, ca un pendul între douã puncte, nici acolo, nici aici, si mã simt bine. Pe de-o parte nu mã deranjeazã detaliile cotidiene, Canada, Caraibele si America de Sud m-au obisnuit cu un fel de calm care rotunjeste asperitãtile agitatiei tipic bucurestene. Viata e prea scurta ca sa-mi macine mie nervii toti derbedeii, am lucruri mai importante asupra cãrora trebuie sã-mi fixez atentia, hai sã spunem cã e si ãsta un exercitiu de meditatie. Sau poate e numai începutul, momentul prelung al regasirii amintirilor din copilarie. Sau clipele de ragaz când îti bei cafeaua înainte sa începi ziua, între noapte si agitatia urbana. Neaparat dintr-o cescutã de portelan saxon.

Îmi vad prietenii, fac salsa one to one cu un cubanez emigrat prin cãsãtorie, ceea ce-mi mai ostoieste dorul, ma plimb prin parcuri, privesc florile si pãsãrile, am vãzut mierle si un pitigoi, pregatesc o conferinta despre experienta mea din Uruguay, am avut norocul unui festival de tango superb la Bucuresti.


Uneori ma întristez pentru casele paraginite, batrânii obiditi, otrepele cu sclipici si dinti albi de fiara care musca din oras si din cugetele noastre. Si totusi nu simt scârba pe care o acuza alti oameni traitori aici sau care au plecat deja. Probabil din cauza ca traiesc undeva într-o falie, unde nu interactionez cu nimeni din afara sferei mele de interes. Pânã si taximetristii peste care am nimerit au fost decenti. Azi la coafor am cunoscut-o pe Mariana Mihut, mi-a luminat ziua cu tonusul ei. Nu ma intereseaza bârfometrele si vaicarelile, mi se întâmpla uneori lucruri teribil de frumoase, de ma întreb ce-am facut sa merit asta. Am petrecut o jumatate de ora delicioasã în holul Colonadelor de la Athénée Palace citind Ramon Gomez de la Serna. As fi putut fi la fel de bine la Madrid sau Buenos Aires. Dar s-a fãcut ora 11 si s-a rupt vraja. În curând voi fi pe strada unde s-a nãscut el însã, urmeazã portocalele de Valencia, concertul de jazz al unui prieten si seri de poezie la Barcelona. Montréal e atât de departe încât e ca si cum nu ar fi fost. Cu toate astea îi admit necesitatea în viata mea, nu e comparabilã cu cea a visinilor din curte sau cu magnoliile de pe strãzi cu nume de capitale, dar a fost o etapã fãrã de care n-as fi ce sunt si chiar mult mai putin. Ca multe alte lucruri din viata mea, probabil Canada îsi va face simtite consecintele ceva mai târziu, pentru moment simt cã m-am întors trup si suflet, fãrã pãreri de rãu.

Thursday, April 1, 2010

Lucrurile bune...



De când am venit tot fredonez asta ca sã-mi fac curaj. E drept, am regãsit Bucurestii într-o stare mai bunã decât ma asteptam, pentru cã mã asteptam la tot ce e mai rãu, o bolgie, un oras infernal, haotic, stresant, murdar, absolut insuportabil. În primul rând as spune cã e peticit, si încã prost. Desi m-am plimbat cu o plãcere nebunã pe strãzile cu nume de capitale, linistite, cu case frumoase si grãdini îmbietoare, sau pe cele aidoma din zona Teleajen/Matei Voievod. Cartierul unde am trãit pânã în 2001 si în timpul scurtelor mele vizite - Parcul Carol/ 11 Iunie este în schimb un hibrid înfiorãtor, unde casele pãrãginite se sprijinã de cele renovate si rânjesc sardonic spre bloculetele noi, unele mai impersonale decât altele, exceptia fiind monstruozitatea din piata unde se terminã Bulevardul Mãrãsesti. Taman acolo era cândva grãdina-cinema Festival. Dar am vãzut multe magnolii si forsithya în floare, iar Parcul Carol e presãrat cu toporasi, de care mi-era tare dor. Masinile nu opresc la trecerile de pietoni, claxoanele sunt mai rãu ca broastele pe lac la ceas de searã, dar autobuzele si metroul circulã bine si sunt curate, Când circulã pentru cã azi era grevã RATB. Oscilez asadar între încântare, nostalgie si revoltã. Sunt foarte uimitã cã nu mi-e câtusi de putin dor de Montréal însã, de rutinele sau peisajele de acolo, doar de omul drag si de apartamentul care oricum nu era al meu si va fi preluat de urmãtorul chirias peste o lunã.

Proaspãt aterizatã, am fost la piesa "Amadeus" pusã în scenã de prietenul meu Toma Enache, apoi la concertul Izabelei, care a avut imensul curaj de a începe o carierã artisticã la vârsta la care unii alunecã deja pe panta descendentã. Vineri seara am avut plãcerea si onoarea sã mã delectez cu prezenta Zazei, un personaj absolut delicios, eruditã, generoasã si în afara oricãrui tipar, mare cãlãtoare, cititoare, amatoare de sacouri de tweed si de bomboane de la faimoasa "Bucuria" din Chisinãu, cu care a binevoit sã mã cinsteascã si pe mine. Apoi a venit în sfârsit rândul Liei zurliei, mare om, mare caracter, care este, ca si Zaza, pe potriva imaginii pe care o aveam deja despre ea, dupã nenumãrate e-mailuri si discutii pe chat. Cu un haz nebun, drãgalasã si inimoasã, s-o pui la ranã.

Pisica mi s-a adaptat de minune, dupã ce a suportat înjereste tot drumul, ceea ce nu se poate spune despre valiza mea, care prin gratiile companiei KLM a ajuns a doua zi seara fragmentatã, dupã ce plãtisem $100 surplus de greutate si $50 o valizã în plus, pe lângã bagajul de 23 de kile admis. Mã rog, se pare cã-mi vor restitui barem costul valizei, conform politicii firmei.

În general mã simt bine în Bucuresti, mi-e drag sã stau în casa care m-a adãpostit vreo 26 de ani, alãturi de sora si cumnatul meu, sã ies cu mama în oras, sã-mi revãd prietenele si prietenii, locurile memoriei, sã respir aerul primãvãratec, cât rãzbate din poluare. E un moment de respiro înainte de o nouã provocare, despre care deocamdatã nu se stie unde, când si cum. Totul e la stadiul de posibilitate, de fior al asteptãrii, temãtoare si entuziaste în acelasi timp. O iau încetisor si mã bucur de tranzitie, citesc Nãscut în URSS de partizanul Ernu, vreau sã mã duc sã vãd Concertul de Radu Mihãileanu, Eu când vreau sã fluier, fluier, sã vãd ce mai e la teatru, sã fac un curs de salsa de o lunã cu niste habaneros adevãrati. Urmeazã concertul Butterflies in My Stomach, exact starea mea de acum.