Search This Blog

Friday, November 12, 2010

Luntre şi punte şi alte amănunte

Deocamdată între Barcelona şi Madrid, să vedem dacă de acolo sare iepurele, din vreun tufiş din Paseo de Prado, că prin Barcelona am colindat nenumărate parcuri şi nu s-a iţit nici unul, doar umbra lui amăgitoare. Am bătut la toate uşile posibile şi imposibile, rezultând foarte puţine interviuri; până la urmă, dincolo de criză, motivele sunt aceleaşi: experienţă locală ioc, lipsa unei reţele de contacte, deci a unor posibile recomandări. Cel de la Madrid, în două episoade cu suspans, e pentru o slujbă foarte promiţătoare, din nou trebuie să pun în balanţă libertatea şi siguranţa, de data asta bate siguranţa, că destulă libertate am halit opt luni încheiate tocmai azi. Mi se pare un negoţ bun, o soluţie apropiată de dorinţa mea fierbinte de a locui la Barcelona. Ar însemna ca cel puţin am reuşit să mă mut cu bine din Canada în Spania, şi de fapt nici n-ar fi puţin.

Chiar dacă rămân partizana Barcelonei din x motive, inclusiv dorinţa de a învăţa catalana. Apoi situarea între mare şi munte, clima mai blândă, apropierea de Franţa, şi mai ales poezia care pluteşte în oraş, şi de care nu reuşesc să mă impregnez în Madrid. Care deşi nu-i de lepădat, ba chiar are propriul lui farmec de metropolă iberică, în timp ce capitala catalană pare mai aproape de Franţa şi nordul Italiei, sau sudul Germaniei, depinde cum priveşti. Aproape în fiecare zi descopăr cu uimire altă biserică, altă casă, cafenea, bibliotecă, care mă farmecă. Până la urmă poezia e total inutilă din punct de vedere practic, ca toate decoraţiile Art Nouveau din exteriorul şi holurile clădirilor, probabil din cauza asta mi se pare una ciudad sumamente poética, cu toată faima catalanilor de negustori pragmatici, nu mi-l închipui deloc pe Don Quijote bântuind pe aici, avea nevoie de câmpiile halucinante ale Castiliei, unde aceleaşi vânturi bat, dar mişcă alte mori.


Pe de altă parte mâncarea tipică e prea grea, prea prăjită şi prea puţin aromată pentru gustul meu. Folosesc puţin sau deloc ierburile aromatice, în afară de pătrunjel, şi la malul Mediteranei unde culegi rosmarinul şi cimbrul direct de pe munte mi se pare cam trist. Pe toate drumurile cartofi tăiaţi cuburi şi prăjiţi(patatas bravas), peştişori şi calamari sugari pané, cârnaţi şi cârnăciori, mini-pârjoale (croquetas), zău dacă nu mi se par mai atrăgătoare zacusca, sărmăluţele în foi de viţă şi salata de vinete. Au nişte ardei copţi, mici, verzi şi ţuguiaţi care-mi plac – pebrot de padrò, şi prefer tortilla de dovlecei (calabacín) celei clasice de cartofi. Evident mă dau în vânt după toate produsele cândva submarine făcute pe plită – plancha. Problema n-ar fi numai asta, ci şi abundenţa turiştilor şi a birturilor capcană, care servesc sangria şi paella, cu fotografii lucioase tronând în stradă, de cele mai multe ori fotografii standard menite să laude mâncăruri cumpărate cu toptanul deja gătite şi reîncălzite. Când apuc prefer să dau o raită prin Gracia, un cartier boem şi cu mai multă personalitate locală. M-am bucurat nespus să dau peste Mihaela Mihailova şi baniţa ei cu gust de balcani.

Am avut bucuria să-l văd pe scenă pe Dario Grandinetti, pe care l-am descoperit cu Miguel Angel Solá într-o banală telenovelă acum vreo 15 ani. I-am revăzut apoi în Hable con ella şi Tango, amândoi sunt monştri sacri ai scenei şi ecranului în Argentina. Publicul catalan e mult mai rezervat în manifestări, la sfârşitul piesei aproape nimeni nu s-a ridicat în picioare, în ciuda calităţii textului şi a actorilor. Baraka e povestea a patru bărbaţi care sunt prieteni de vreo treizeci de ani, de pe vremea studenţiei. Un politician în aşteptarea numirii ca ministru; un critic de artă gay devenit un funcţionar municipal oarecare, dar cu un spirit strălucit; un regizor de teatru experimental de mare succes şi un avocat hiperactiv, fost excepţional, care încearcă să-şi recupereze echilibrul după o cădere psihică severă. Caractere care sunt de găsit în majoritatea societăţilor contemporane şi ale căror relaţii generează o aparentă comedie de situaţii şi moravuri până la deznodământul câtuşi de puţin vesel. Dă mult de gândit asupra relaţiilor de prietenie, asupra fragilităţii, laşităţii şi comodităţii fiecăruia dintre noi.

Pe lângă mă bucur şi de grupul de poezie bilingv, anglo-spaniol, de noii mei prieteni, de-ai locului sau venetici, cum ar fi brazilienii sau italienii.

Prostíbulo Poético from Florencia P. Marano on Vimeo.


Din punct de vedere multicultural Barcelona e foarte pestriţă. Mă simt recunoscătoare şi împlinită, deşi sunt într-o situaţie incertă care poate derapa oricând.

N.B. Fotografii făcute cu telefonul mobil

Monday, September 27, 2010

Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete



Pentru ca nu poti sa rupi cu trecutul cu una cu doua. Poti sa-ti parasesti iubitul, sa-ti dai demisia, sa-ti lasi tara, sa termini o carte, dar ce te leaga pe tine de trecut nu se rupe. Nici macar nu-i nevoie sa te uiti inapoi ca-n Tinerete fara batranete, e acolo, cu mine, seara cand ma culc, dimineata cand ma scol, tot ce-am facut si ce n-am facut. Asadar bantui cu el prin Barcelona, asteptand sedimentarea si bucurandu-ma de ceea ce am in jur: case superbe, legume si fructe delicioase, oameni amabili, circ garantat, pentru ca primaria nu precupeteste fondurile dedicate serbarilor populare.

Vineri am pasit pragului guvernului catalan: Palau de la Generalitat, care indeplineste aceleasi functii de vreo 600 de ani, cu ceva intreruperi din cauza convulsiilor istoriei, in principal conflictele cu Spania si-a ei coroana, urmate de negura din perioada franchista. Aici 11 septembrie inseamna Ziua Cataluniei si se comemoreaza data din 1714, cand Barcelona a cazut dupa 14 luni de asediu, institutiile nationale catalane fiind abolite in 1716 pana la restauratia din 1980. Tot in urma capriciilor istoriei mormintele medievale ale unor conti de Urgell sunt in Manhattan la The Cloisters. Ar trebui sa fie la Santa Maria de Bellpuig de les Avellanes, unde poate reusesc sa dau o mana de ajutor la culesul viei la anul. O statie de metrou din Barcelona poarta numele de Urgell. In Quebec in schimb decembrie 1989 inseamna atacul armat de la Politehnica in care 14 femei au fost ucise de un dement. Fiecare cu istoria lui.

De ziua Cataluniei am inchinat paharele (de plastic) in Costa Brava pe malul unui golf cu ape cristaline: Cala Tavallera, de unde am coborat in Cadaques, clasicul orasel mediteranean aproape de Port Lligat unde Dali si-a facut un fel de vila-castel intre fabulos si kitsch. Imi place la nebunie ca aici poti sa drumetesti pe dealuri, eventual printre smochini si vii cum am facut sambata, scoborandu-te apoi sa te imbaiezi in Mediterana.



Vorbind de circ, aici fiecare cartier are propria sarbatoare anuala, care dureaza cam o saptamana. Pe strazi se intind mese pentru vecinii care fac cine colective, la colturi si in piete se instaleaza scene pentru tot felul de concerte, se bea, se mananca, se recita, se canta, se da cu artificii si els castellers fac turnuri umane. Distractia asta a culminat cu sarbatoarea Barcelonei - La Mercé, de pe 23 pe 26 septembrie. Am inceput cu o cina printre catalani, incheiata cu rachiu flambat - creimada galega si un descantec din Galicia recitat de gazda. Muzeele si unele institutii oficiale si-au deschis portile gratis, au defilat giganti si capatanosi si s-au incins focuri de artificii si mai fastuoase. Invitat oficial a fost orasul Dakar/Senegal iar pe 26 Mercé a coincis cu ultima zi din Festival Asia. Eu acolo m-am dus, sa vad dansuri indiene si sa ascult bhangra pop din Pakistan. Pre legea mea, rar am vazut veselie mai mare si dansuri mai saltarete. Ceea ce intr-adevar am remarcat e ca saltau numai barbatii:( Am avut si ocazia sa vad cum se compune si se infasoara un turban sikh dintr-o bucata de panza dar nu cred ca pot reproduce manu propria. Sa innod o barba cu atat mai putin.



Doctoratul o ia alene din loc de-abia in octombrie si nici de lucru n-am gasit, dar ma straduiesc in continuare. Asadar invat ce pot despre Barcelona si Catalunya, m-am inscris si la cursul gratuit de catalana si sper ca e inca e loc de mai bine. Cat despre Romania, ma intreb cat loc mai e de mai rau. Ma gandesc la Ignoranta lui Kundera, in sensul ignorantei consecintelor, proprii si colective. Dac-as fi stiut...

Thursday, September 2, 2010

Dolce far niente




Cum ziceam, formalităţile au fost floare la ureche. Am avut un prim interviu, pentru care mă sunaseră chiar în România, rămas fără urmări, deşi aveam profilul căutat de companie, dar se pare că ce-i place HR-ului nu-i place musai şi Project Managerului. Azi am aflat că de-abia pe la începutul lui octombrie se urneşte doctoratul, şi ieri am mai trimis CV-ul la vreo 7 posturi. În curând fac şase luni de sabatic şi m-am cam săturat. Colac peste pupăză, cred ca încep să am o problemă cu oraşele mari, şi mai ales la modă, cum e Barcelona.

Pe de-o parte mulţi turişti, multe magazine de şi la modă, cluburi şi loungeuri, pe de alta tot felul de anti-consumişti rebeli şi sleampeţi, savant ciufuliţi şi tunşi cu ciobul şi străpunşi (pierced) pe te miri unde. Apartamente mici şi scumpe, proprietarii cer o primă plată de 2000 – 3000 de Euro ca să închiriezi individual, incluzând şi două luni de garanţie. Din fericire oamenii sunt foarte amabili, şi plajele frumoase la distanţă mică: Masnou şi Sitges mi-au plăcut mai ales, şi marea sărbatoare – Festa Major din Sitges, dedicată sfântului Bartolomeu şi sfintei Tecla, cu dansuri populare, draci şi artificii, pepene şi rom flambat gratis, procesiuni şi concerte, preţ de vreo săptămână. Ieri mi-a trimis un prieten după vacanţa lui fabuloasă în Salento câteva clipuri cu taranta sau pizzicarella pugliese, de-mi venea să-mi iau lumea în cap, dar ce să fac eu acolo la ţară, că doar nu m-apuc să dansez tarantella 24 de ore?



Mi-am făcut ceva cunoştinţe necesare unei vieţi sociale moderate, prin grupurile de interes de pe net cu care eram obişnuită din Canada: Meet-up, de fotografie, jazz, cinema, brasilofili, şi mai ales drumeţii, de-abia aştept să vină sâmbăta să-mi înşfac rucsacul. Văd că lunar se anunţă şi diverşi prieteni în trecere, din Canada sau România, chiar m-am întâlnit la Sitges tam-nesam cu un prieten gay australian pe care nu l-am mai văzut de opt ani, de când am fost colegi pe vasul Carnival Victory. Mare bucurie mare.

Viaţa merge înainte aşadar, cu o lentoare exasperantă după rapiditatea formalităţilor de rezidenţă. Sunt încă năucă şi nu mi-e prea clar pe ce lume sunt, dar ceva îmi spune că e bine, dorm bine, mănânc bine şi încerc să-mi domolesc nerăbdările.

Friday, August 13, 2010

Barcelona - mod de întrebuinţare



În curând blogul ăsta îşi va da obştescul sfârşit, pentru că nu-i mai văd rostul, dar îl voi păstra pe cel în engleză. A fost un jurnal al începutului întoarcerii în Europa, întâi în gând şi intenţie, apoi în faptă. Se va termina atunci când ma voi fi acomodat în Barcelona, unde m-am hotarât să mă mut.

M-am îndrăgostit de oraşul ăsta cumva prin transfer, când am citit din scoarţă în scoarţă albumul Gaudí editat de Taschen, pe la 17 ani. Au urmat mult mai târziu monografiile splendide ale lui Robert Hughes şi La Catedral del Mare de Ildefonso Falcones, chiar în 2006, înainte de prima vizită. În 2007 m-am hotărât să o aduc pe mama aici de ziua ei, prilej pentru amândouă de a descoperi mai mult decât ne aşteptam. Dincolo de cel mai faimos arhitect al Catalunyei au existat si Doménech i Montaner, Puig i Cadalfach şi Jujol, care a şi colaborat cu Gaudí de altfel. Am luat trenul şi ne-am dus până la fosta colonie Guëll, în afara Barcelonei, numai pentru a vedea biserica neterminată, dar nu am avut timp să vedem Muzeul Naţional de Artă, ca să putem admira vestigiile romanice şi gotice. Nu-i nimic, l-am văzut anul ăsta în mai şi mă mai duc.

În 2007 mi-am spus cu regret că mi-ar plăcea enorm să trăiesc într-un asemenea oraş, dominat de stilurile gotic şi art-nouveau/ modernismo, cu bulevarde largi mărginite de platani şi gâşte în curtea catedralei, plajă şi munţi, rafinament clasic şi cultură alternativă contemporană. Un oraş unde Nordul şi Sudul se întâlnesc şi se îmbină armonios. Pe atunci nu mi-am dat seama ca tot ceea ce am de făcut este să vin aici. Între timp mi-am luat diploma de master şi paşaportul canadian, iar formalităţile de stabilire aici s-au simplificat, aşadar aş spune că am venit în momentul oportun, în ciuda crizei şi a şomajului apăsător din Spania. Fiind europeni, românii nu au nevoie de multe formalităţi. Eu am fost admisă la un doctorat la Universitatea Pompeu Fabra, dar la înregistrarea la Poliţie nu mi-au cerut nici o dovadă. Primul pas a fost trecerea în spaţiu, în registrul imobil al oraşului, ceea ce s-a făcut pe loc, în prezenţa colocatarei mele catalane, pe care am cunoscut-o în mai, datorită fratelui ei devenit rezident canadian (actualmente lucrează în Haiti pentru ONU, nu s-a lipit nici el de Québec). Azi deja mi-am obţinut numărul de identificare pentru străini (un fel de CNP), de care am nevoie pentru a-mi deschide un cont în bancă, a-mi face abonament la mobil şi la bibliotecă, şi mai ales pentru asigurarea medicală, absolut gratuită, indiferent dacă munceşti sau nu în Spania.

Săptămâna viitoare ar trebui să am interviu pentru un post, dar să nu spun hop ! până n-am sărit. Oamenii caută personal cu limbi europene, mai ales engleză avansat, şi experienţă internaţională, am avut noroc să dau peste ei. Pe 23 august mă duc la facultate, să văd ce se întâmplă cu înscrierea la doctorat. Totul simplu şi curgător, fără grimasele, hârţoagele şi timpii de aşteptare din România. Pe care o iubesc şi de care mi-e dor, cu oamenii frumoşi şi locuri a căror vedere îţi taie răsuflarea, ca şi miasmele aţâţate de arşiţă şi mitocănia omniprezentă. Aici am x magazine cu fructe şi legume pe o rază de 500 de metri, x supermarketuri cu servire amabilă, vedere la turnurile de la Sagrada Familia (cu care am constatat că nu mă mai împac, prefer bisericile austere, asta-mi aminteşte de un tort de nuntă) şi platani umbroşi pe bulevarde. Prefer partea modernă a Barcelonei - Eixample, imaginată de Ildefons Cerdà cu străzi ample, simetrice, perpendiculare şi paralele, şi cvartaluri de case octogonale, cu colţurile tăiate. Am senzaţia că respir liber, mai ales acum în august când locuitorii sunt plecaţi în vacanţă şi turiştii bântuie numai în jurul obiectivelor semnalate pe hartă. Da, mă simt singură şi dezorientată, dar ştiu că am nevoie de timp să mă acomodez, am trecut prin experienţa asta şi în Canada. Atunci am emigrat, acum e vorba doar de o mutare.

Monday, August 2, 2010

Amintiri din clasa a IXa B




Iată cam ce gânduri mă bântuiau pe mine la frumoasa vârstă de 14 ani, la Liceul Zoia Kosmodemianskaia - anul de graţie 1988. Nu am nici o fotografie în sarafan de atunci, în clasa a X-a uniformele au fost desfiinţate.

Amintirile

Amintirile nu sunt decât ceaţa în care ne învăluim pentru a nu ne vedea nimicnicia. Sînt (sic!) doar luminiţe ce licăresc în noaptea trecutului şi cu care încercăm să facem prezentul mai luminos sau mai întunecat decât este. Amintirile nu slujesc neapărat la ceva, dar ne dau iluzia că trăim, că în urma noastră este, sau cel puţin a fost ceva. Cu ele se hrăneşte întreaga omenire, cei fericiţi amintindu-şi de vremurile triste petrecute cîndva, alţii de fericire, cei nefericiţi gîndind la versul lui Dante « Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria ». Chiar şi fericirea e foarte relativă. Un Shylock o va vedea în bani, un Romeo în dragoste, un Cezar în glorie, un Galilei în progresul ştiinţei prin intermediul său. Şi omul, capricios ca întotdeauna, în perversitatea lui va dori mereu mai mult decât are.

Dar să revenim la subiect. Amintirile ne dau uneori satisfacţie, dar de obicei ne întristează, pentru că am vrea să dăm timpul înapoi, să mai trăim o secundă. Amintirea e de fapt singurul lucru existent. Datorită ei Cain nu a uitat de uciderea lui Abel, Henric al IVlea de Noaptea Sfântului Bartolomeu, şi omenirea de istorie. Fără amintiri nu ar exista civilizaţia, poate nu s-ar isca nici războaie, dar am uita iubirea trecută sau pierdută. Nu amintirile sunt fragmente din Eu-l nostru, noi suntem fragmente de amintiri în memoria celorlalţi. Si de aceea deplângem moartea, căci odată cu ea ne farâmiţăm în cioburi de oglinzi diferite, căci fiecare ne păstrează altfel în memorie.

De fapt amintirea e un zbor de rîndunele în infinit haos, care se contopesc pentru a da naştere ISTORIEI.

Ploaia

Plouă, şi degetele argintii ale cerului învăluie totul, mîngîie totul. Odată cu ploaia, în odaia mea pătrunde un cîntec, un cîntec ce-mi vorbeşte de Londra şi de oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămînă. Aceeaşi monotonie tristă, aceeaşi melopee fermecătoare în dezolarea ei o ascultă toţi poeţii, ei nu sînt grăbiţi, ei au timp să simtă, dar fiecare o aude altfel. Poate din cauză că unii sînt trişti iar alţii veseli, unii sunt singuri, alţii înconjuraţi de prieteni sau rude.

Unii spun că ploaia cîntă obsedant, alţii că plânge obsedant. Pentru cei care cîntă, cîntă cu acorduri scandinave un vag spleen englezesc. Şi-n cântecul ei e vorba de umbrele, de dame cu camelii şi de croitorese pe nume Mimi care înfrumuseţează viaţa tinerilor boemi.

Pentru cei ce plînge, plînge o tinereţe mizeră, un destin nefericit, o dragoste pierdută, şi seamănă cu un plagiat minor după marele potop. Ploaia, aproape apocaliptică, curge, curge mereu şi ne duce cu ea.

Si ploaia plînge, şi ploaia cîntă, mîngîindu-ne sufletul şi părul cu degetele sale umede, sărutîndu-ne pe frunte cu lacrimile ei curate şi pure ca un plîns de copil. Si noi plîngem, şi noi cîntăm cu ploaia, şi o iubim şi o urmăm, ridicîndu-i altare din versurile închinate ei de poeţi :

O, bruit doux de la pluie
Par terre et sur les toits
Pour un cœur qui s’ennuie
O, le chant de la pluie

O da, divine Verlaine, cîntecul ploii e un balsam pentru inimile îndurerate, aşa simt şi ele că tristeţe există şi în cer.

Şi ploaia cântă, şi ploaia plînge, iar noi zîmbim printre lacrimi amintindu-ne că vara ploua cu soare.

Saturday, July 31, 2010

Trauma auto-impusă



Mărgele călătoare anti-temeri din mâinile Lolei

Un alt drumeţ prin viaţă mi-a spus de curând, într-un schimb de replici virtuale, că noi doi nu am discutat încă despre singurătatea alergătorului de cursă lungă şi oboseala inerentă. Acum trăiesc un astfel de moment, care din păcate se prelungeşte şi mă turmentează. Cred că am întins prea mult coarda sufletului, mi-am asumat o povară care devine apăsătoare.

Saptamânile astea mi-au pus la grea încercare relaţia cu mine însămi, mi-am impus prea multe schimbări şi am ajuns să mă simt propriul meu duşman. Nu am mai locuit de multă vreme singură, şi nu mă aşteptam ca la întoarcerea în Bucureşti să mă trezesc faţă în faţă cu amintirile şi fantasmagoriile mele tocmai în casa copilăriei şi primei tinereţi. A fost o casă de familie şi acum este un cuib gol şi tot mai părăginit, pentru că o casă veche poate deveni peste ani o icoană roasă de cari, fragilă şi extrem de costisitoare. Mi-a fost greu să mă desprind de căminul meu de cinci ani din Montréal, de lângă omul drag, acum trebuie să trăiesc şi doliul după ancora mea principală, locul unde credeam ca pot reveni întotdeauna. Eram o familie, acum suntem doar membri separaţi ai unei familii şi am rămas eu să contemplu cioburile şi să le cer ajutorul bunicilor şi străbunicii mele, care mi-au înstelat copilăria, nu idilică, ci plină de miez, dragoste şi învăţăminte. Trebuie să-mi adun toate fotografiile, jurnalele, fragmentele de viaţă, şi să le găsesc un alt loc, pentru că al meu este încă doar o Fata Morgana, tremurând iluzoriu în propria imaginaţie.

Am o nevoie organică de stabilitate, de un loc al meu, unde să împodobesc iar pereţii cu măşti şi desene din toate colţurile lumii, să-mi chem prietenii la cină şi să mă adăpostesc de toate furtunile. Am nevoie de un umăr pe care să-mi sprijin capul greu de gânduri, de o mână care să mi-o strângă pe a mea, de zâmbetul din fiecare dimineaţă la trezire. Şi cu toate astea am reuşit performanţa de mă îndepărta de ele tocmai când le găsisem, pradă unui impuls mai puternic decât instinctul de conservare şi nevoia de siguranţă.

Acum iar bagaje şi destinaţia pe care mi-am modelat-o în vis încă din 2007: Barcelona, unde nordul şi sudul reuşesc să convieţuiască. Deşi semnele şi veştile bune m-au copleşit începând de miercuri – mi-am găsit cameră în casa unei cunoştinţe de baştină din Barcelona şi am fost admisă la doctorat - nu reuşesc să mă bucur de ele. Nu sunt făcută pentru o viaţă solitară, nici nomadă. Colac peste pupăză, viitoarea mea colegă de apartament e alergică la părul de animale, deci nici măcar pisica nu mi-o pot lua pentru moment, fărâma asta de viaţă şi de moliciune de care mi-am promis să am grijă. Fiecare plecare pare să fie mai grea decât precedenta, dar sper să mă opresc la malul Mediteranei, unde să mă aciuiesc cândva într-o căsuţă albă cu grădină.