Eifman Ballet si carnaval do Brasil

Vineri am avut parte de un regal rar, al patrulea de când sunt în Canada, în materie de dans contemporan. Celelalte au fost Love - Béjart Ballet (Lausanne); Masurca Fogo - Pina Bausch Tanz Theater (Wuppertal); The Rite of Spring si Folding - Shen Wei (China, transferat la NY. Din puzzle lipsea Eifman Ballet (Sankt Petersburg - unde visez sa ajung cândva în timpul "noptilor albe", care arata asa la 3am).

Boris Eifman se apropie de dans prin prisma psihanalizei, isi alege destine chinuite, paradoxale si le dã o nouã viatã prin dans. Trupul personificã suferintele spiritului creator. Ceaikovski, Spesivtseva (o mare balerina depresiva), Molière. Sau “Idiotul", "Don Quijote,” "Hamletul rus" - ultimul inspirat de viata tarului Pavel I, fiul lui Ecaterina cea Mare. Starile extreme sunt punti care permit explorarea umanului si meta-umanului din noi.

Eu am vãzut "Ceaikosvki si dublul sãu". Se pare ca genialul compozitor al "Lacului lebedelor" si al "Spãrgãtorului de Nuci" si-a reprimat toatã viata tendintele homosexuale, care scoase la luminã i-ar fi împiedicat ascensiunea artisticã si socialã. Muzica folositã nu este cea din balete, dar existã citate vizuale din cele douã de mai sus. Cred ca imaginea lebedelor este una dintre cele mai dragi mie din baletul clasic. Ele si Giselle, fantasma îndrãgostitã.

Impactul vizual si emotional este foarte puternic, am stat cu sufletul la gurã pe toatã durata spectacolului, care-l înfãtisa pe Ceaikosvki în permanentã luptã cu dublul sãu, cu tentatia, cu sotia sa, Antonina si cu Mecena din umbra, Nadejda von Meck - majestuoasa si sinuoasa in acelasi timp în rochia de satin violet. Un personaj si în viata realã de altfel. Mi-au plãcut mai mult partiturile dansatorilor masculini, un grup de "pãsari negre", cu mult nerv. Performanta expresivã si dramaticã a dansatorilor era sprijinitã de schimbãrile frecvente ale decorului si luminilor. A fost o experientã greu de uitat.

Sâmbãtã am fost la celebrarea carnavalului brazilian la Kola Note, cu o distributie de zile mare, care includea cam toti muzicienii brazilieni cunoscuti de aici: Paulo Ramos, Niko Beki, Monica Freire si Bia. Am descoperit-o pe Andiara, o negresã care rupe tot.

Pe lângã grupul de percutie Estação da Luz a fost invitat si un grup de capoeira - un dans-luptã care îmbinã agilitatea cu gratia, foarte periculos pentru femei, dacã se aflã printre spectatoare, capoeiristii sunt extrem de atrãgãtori prin felul în care miscã. Erau si fete în grup, mã întreb dacã bãrbatii sunt la fel de fascinati de femeile-capoeiristas. Ce n-as da eu sã fiu la fel de felinã...(oftat) În schimb mã pricep la samba, desi pe tocurile ametitoare ale dansatoarelor nu cred cã as rezista nici trei minute.

A fost o searã plinã de energie si voie bunã, nici nu mai tin minte de când nu am dansat atât. Pentru mine dansul este o formã de expresie si defulare, nicidecum exhibitionism fortat. Mã las în voia muzicii si uit de tot, e ca o baie de energie din care ies curãtatã de sentimentele negative. În plus ador naturaletea brazilienilor, care cred cã li se trage de la rasa neagrã, asa zice si dragul meu cubanez, din cauza asta e tara de care se simt ei cel mai aproape din America Latinã. Au o veselie molipsitoare în orice situatie, si în pofida zvonurilor rãuvoitoare sunt oameni seriosi la muncã si cu prietenii. Cel putin asa sunt cei pe care-i cunosc, fac totul din toatã inimã.

Pe vremea fostul ambasador al Braziliei în România, la sfârsitul anilor 90 si începutul decadei ãsteia, la Ambasadã existau cursuri de portughezã gratis, donaserã cãrti unei biblioteci de cartier si o re-botezaserã Antonio Olindo, iar la resedinta ambasadorul dãdea din când în când petreceri minunate. De atunci admiratia si dragostea mea fatã de brazilieni nu a fãcut decât sã creascã.

Anul trecut în martie am ajuns în sfârsit în mult visatul Salvador de Bahia (prima capitalã a tãrii si vechi port pentru debarcarea sclavilor, de unde o puternicã amprentã culturalã africanã, foto aici) si nu am fost dezamãgitã. Am stat la un cuplu de universitari pe care-i întâlnisem doar de douã ori în Montréal si m-au invitat la ei cât ai zice "samba". Cum spuneam, oameni inimosi si energici. La fata locului am vãzut ca muncesc din greu si la ei in tarã, nu numai în Canada.