Search This Blog

Saturday, May 22, 2010

Ne vedem joi

La Muzeul Țăranului Român - Clubul Țăranului, 27 mai, ora 19:00.

Monday, May 17, 2010

Spania tur retur: Madrid, Valladolid y mas


Am fãcut câtiva pasi pe solul iberic, atât de arid la prima vedere, atât de roditor cultural si generos cu mine, vorba lui Creangã, nu stiu altii cum sunt... Un pas la Madrid, altul la Valladolid, împrejurimile capitalei, presãrate cu dealuri si lagune, de acolo un salt la Valencia pe sub portocali, o trecere scurtã prin Tarragona romanã si medievalã si în sfârsit Barcelona, atât de elegantã si trecutã prin toti evii, dar vai, atât de turisticã. Am fost mai putin entuziastã si curioasã decât de obicei, mai putin dornicã sã învãt de prin muzee si ghiduri si mai dispusã sã mã bucur pur si simplu de ceea ce mã înconjoarã imediat în timp si spatiu. Prea multe probleme se luptã pentru suprematie în capul meu ca sã mã pot delecta cu povestile bãtãliilor si cuceririlor coroanei spaniole. Mã oboseau foarte tare si hoardele de turisti profesionisti, vânzoleala continuã, si cãutam strãdutele putin populare dar fermecãtor de pustii. Simteam nevoia sã bântui de una singurã cu nebunia mea.

În Madrid, pe lângã mãsuratul centrului la pas, m-am multumit sã vizitez douã mãnãstiri de maici, dintre care una dedicatã celor de sânge nobil - las Descalzas Reales. Si acolo m-a coplesit severitatea tablourilor, figuri de sfinti si nobilime în straie rigide, cu figuri aspre. Mãnãstirile fiind încã în uz, una cu 13, cealaltã cu 20 de maici, fotografiile nu erau permise, iar vizitele se fãceau în grupuri de maxim 20 si pe tãcute. Nu zic, a fost interesant sã-mi imaginez viata monahalã "de clausura", izolatã între zidurile mãnãstirii, dar prea vesel nu era, mai ales în sinistra camerã a moastelor printre femururi si molari. Fastul baroc, atât cât era permis în asemenea locuri, nu fãcea decât sã accentueze întunecimea si izolarea, aerul apãsãtor. Nici pânã în ziua de azi nu existã încãlzire acolo.

N-as putea spune cã Madridul m-a surprins, dupã Italia, Havana si Buenos Aires, pânã si unele cartiere sau bulevarde au nume asemãnãtoare: Retiro, Callao, Recoletos, Paseo del Prado. Si peste tot existã o statuie a bietului Colon, care domneste astfel dupã moarte. Mi s-a pãrut ca se manâncã multe ouã, cartofi, si ouã cu cartofi, au un fel special - huevos estrellados. La peste - cartofi, la iepure - cartofi, alte legume veneau numai ca feluri separate, mai ales aperitiv. E drept, de gãtit gãteau bine si au decenta meniurilor fixe cu 9 - 15 Euro, care includ vin/bere si desert. Ca si la noi, mai prinzi si câte un meniu/fel anti-crizã. Parcurile din centru sunt multe si superbe si contrasteazã cu austeritatea strãdutelor medievale înguste, pietroase si întunecate din orasul vechi. Cel mai bine m-am simtit în Retiro, monumental, rafinat si luxuriant, prin care te poti pierde cu usurintã si plãcere. As zice totusi ca Madridul mi s-a parut grandios si sever, vizual, dar înmuiat de vivacitatea spaniolã si orarul absurd, de vesnici studenti: prânzul între douã si patru, cina pe la zece - unsprezece. Într-joi searã de joi m-a rãzbit somnul pe la douã si jumãtate iar prietenii mei si-au continuat periplul nocturn spre un alt club, desi amândoi munceau a doua zi. Am stat într-o casã la fel de delicios de absurdã, cu o umbrelã japonezã drept abajur în tavan si tot felul de bulendre amestecate cu oglinzi art nouveau si ceramicã veche spaniolã. În casa de alãturi s-a nãscut cândva Ramon Gomez de la Serna, un autor tradus la noi nedrept de putin, mare iubitor al întâmplãrii poetice, aparent fãrã sens dar plinã de miez.

Datoritã lui Ramon am ajuns si la târgul de carte de la Valladolid, în vârtejul unei singure zile. Ospãtãria de acolo meritã un rând, templu culinar de Castilla y Leon, încãrcat de arome si pitit într-un subsol unde ne-am ospãtat cu sparanghel alb gros de Navarra si miel fraged. Dreptu-i cã ne-au dat carnea ca atare, fãrã nici o garniturã si în memoria meselor de Pasti am cerut o salatã verde. Dar locul avea ceva de han medieval, ca si numele - Meson de Angel Cuadrado, ceea ce îndreptãtea multe licente culinare. Desi Înger Pãtrat e numele bucãtarului, tot mi-a dat un fior poetic, mai ales cã pe perete Don Quijote si Sancho atârnau placizi sub formã de furculitã si lingurã din lemn. Dupã câteva încercãri infructoase pe la alte usi, aici chelnerii ne-au primit în ciuda orei târzii si ne-au spus verde-n fatã, uite, noi ar trebui sã închidem, dar tot mai gãsim ceva la bucãtãrie sã ospãtãm niste drumeti osteniti. O altã surprizã a fost pasajul boltit Gutierrez, foarte parizian si pierdut în spaniolitatea de vitã veche a Valladolidului, mai are doar un frate în Albacete. Sã bei o cafea acolo printre lambriuri de lemn si oglinzi patinate e o adevãratã cãlãtorie în timpurile burgheze de glorie belle-époque.

Sâmbãta de la Madrid a fost de fapt pe lângã, în Rivas-Vaciamadrid si împrejurimi. Pentru o suburbie, e un loc foarte agreabil, verde si bine dotat pentru sport si culturã, madam Pilar Bardem a pus-o de un auditoriu acolo. Am sãrit din transeele rãzboiului civil din '36 - '39 pe dealurile muntoase din jur, de unde am admirat lagunele si râul, am vãzut si pozat tot felul de floricele sãlbatice si mi-am fãcut poftã de mâncare. M-au cam socat împrejurimile foarte aride, soluri de ghips mi-au spus prietenii mei, chiar si în drum spre Valladolid m-au surprins uscãciunea pamântului, bolovãnisurile continue si vegetatia sãracã. O tarã asprã, as spune. Seara am ajuns în orasul lui Cervantes, Alcala de Henares, din pãcate ploaia m-a oprit din explorare, asadar n-am vãzut decât poarta de intrare, catedrala si douã cârciumi, iar duminicã am pornit-o spre Valencia din Atocha, o garã superbã, adãpost de serã si broaste testoase, de tristã amintire dupã atacurile islamiste teroriste de pe 11 martie 2004.