Search This Blog

Tuesday, March 31, 2009

Incident

Ieri în autobuz eram cufundatã în gânduri despre România, din cauza unui articol despre situatia economicã si socialã din provincie, când acesta s-a oprit în statia mea (sistemul de frânare al autobuzelor locale în general actioneaza atât de brusc încât trebuie sã te tii zdravãn de ce apuci ca sã nu fii catapultat cine stie unde), o femeie a cãzut grãmadã peste mine. La coborâre pãrea foarte dezorientatã si ajunsã în stradã nu se tinea prea bine pe picioare. Brusc am realizat cã România e foarte departe, în schimb cineva are nevoie poate de ajutor chiar alãturi.

M-am apropiat de ea, între timp reusise sã se loveascã de crengile unui arbust care de-abia daca depãsea zona de iarbã, am întrebat-o unde locuieste, dacã merge acasã si o pot însoti. Avea o privire pierdutã, clãtina din cap si vorbea incoerent. În jur de 40 de ani, subtiricã, roscatã cu ochii albastri, avea o geantã si o sacosã de pânzã care-i trãgea bratul în jos. Mirosea nitel a alcool, dar nu pãrea neapãrat beatã. I-am oferit bratul, s-a agãtat cu putere de el si a bâiguit "Je veux mourir. Je ne sais pas. Laval". Hm, Laval e o zonã suburbanã în nordul Montréalului, îndepartatã de cartierul meu. Am întrebat-o dacã acolo locuieste, unde vrea sã meargã, fãrã rezultat. I-am spus cã vreau sã o ajut, cã poate avea încredere în mine, dar trebuie sã-mi spunã ce pot face. "Je veux aller à Laval, avec vous" hohotea, m-a îmbrãtisat chiar. Ok, dar eu nu pot merge în Laval, nu am masinã, nu conduc...si cu ea în metrou în halul acela nu mã puteam duce. Plus ca Lavalul e mare, risipit, si metroul nu merge peste tot.

Tot mergând, am ajuns la intrarea unui bloc scump si am rugat o doamnã care-si plimba cãtelul sã ne lase sa vorbim cu portarul, ca sã pot suna la urgentã (faimosul numãr 911 din filmele americane). În hol o doamnã elegantã si foarte binevoitoare (din Maroc, am aflat mai apoi) a sunat de pe celular si a rãmas sã astepte cu noi. Un vecin, tot un domn arab fin, chiar s-a oferit sã ne conducã la spital, dar am refuzat, spunând cã nu ne putem asuma vreo responsabilitate, mai bine asteptãm ambulanta. Între timp protejata noastrã stãtea pe un taburet, tot agitatã, hohotind intermitent, fãrã lacrimi, spunând cã-i este teamã. Am presupus amândouã cã suferã de o conditie mentalã. Pãrea un om foarte chinuit si foarte singur, dupã cum se agãtase de mine.




Salvarea a ajuns dupã vreo 15 minute, au coborât doi bãrbati, femeia a sãrit ca un arc "J'ai peur" si a iesit, încercând sã plece în directia opusã ambulantei. Încoltitã, a intrat iar în vestibul, dar usa spre hol se închisese automat. Eu am încercat sã le povestesc celor doi ce se întâmplase, dar erau concentrati pe reactiile femeii din fata lor. Au reusit sã intre cu ea în ambulantã si...gata. Noi nu existam. Probabil presupuneau cã nici nu ne interesa ce va urma, cam astea sunt reactiile aici. Am chemat ambulanta, mi-am fãcut datoria, ura si la garã. Vãzând cã se prelungeste asteptarea ne-am dus la casele noastre.

M-am tot framântat asearã. Cine era nefericita, de ce fugea, cum ajunsese în cartier? De ce îi era teamã, era bolnavã sau era o crizã de nervi trecãtoare? Oare am fãcut bine cã am chemat ambulanta? Unde începe si unde se terminã responsabilitatea când întâlnesti pe cineva în dificultate? Colac peste pupãzã am vãzut la stirile ProTv un reportaj sfâsietor despre copiii bolnavi de leucemie, care nu pot fi tratati în tarã pentru cã nu existã un registru al donatorilor de celule stem (dar ungurii au). Iar transplantul în altã tarã costã mult, inclusiv ca timp de asteptare, care poate fi hotãrâtor pentru soarta unui bolnav. Si statul preferã sã dea câteva sute de mii de euro pentru câtiva pacienti în loc sã infiinteze o institutie specializatã pentru înregistrarea donatorilor.

Friday, March 27, 2009

Curãtenia de sezon: Ritualul primãverii de Stijn Celis/ Re-,II de Shen Wei



Foto: John Hall (Re-, II - site GBC)
Mã simt ca si cum m-as fi spãlat pe dinãuntru cu apã rece de izvor, apoi cu apã de flori, împrospãtatã si energizatã, desi n-am dansat eu, ci Grands Ballets Canadiens (pe unde misunã si niste rusi si latino-americani). Grand Ballets are o traditie salutarã pentru mentinerea vitalitãtii: în fiecare an creeazã 5-6 spectacole, cu mari coregrafi invitati din toatã lumea. Un privilegiu pentru noi. Si un bilet la balcon, rândul I, de unde ai o privire de ansamblu superbã, costã între $20 si $35 de dolari. Am dat mai mult numai la Ballets Béjart. Oare la Opera din Bucuresti nu se poate lucra în acelasi mod? Ar avea de profitat si balerinii si publicul.

Ritualul primãverii
de Stravinski, coregrafia Stijn Celis: miscãri bruste, sacadate, zvãcnet si pulsatie, dinamicã intensã. 24 de dansatori care se unesc, se despart, în continuã miscare. Contraste puternice de umbrã si luminã, grup compact sau risipit, rochii alb cu rosu-mac si camasi bordo sau negre cu pantaloni cenusii. Coregraful spune cã a lãsat deoparte povestea baletului si a pus accentul numai pe contraste: bãrbat/femeie, grup/individ, putere/fragilitate, calm/agitatie. Orice ar fi încercat sã facã, a iesit ceva minunat, care m-a dus cu gândul exact la palpitatiile mugurilor primãvara, la explozia de energie, la vremea capricioasã.

Re, Part II
de Shen Wei, pe care am avut bucuria sã-l admir si acum doi ani, cu "Folding". O încrengãturã de corpuri care se miscã unul în continuarea celuilalt, armonios, în echilibru natural, cu miscãri fluide, pe fondul unor fotografii de la Angkor Vat (of, Doamne, când oi ajunge si eu acolo?) si al sunetelor din junglã, dublate de muzicã traditionalã cambodgianã. Senzatia de fosgãialã din pãdurea tropicalã, de plante încãlcite si explozie de viatã ascunsã dupã perdeaua de vegetatie. Apoi dansatorii se despart si reapar rând pe rând, unduindu-se felin, curgãtor. Partea a doua a fost ceva mai greu de apreciat - corpuri livide aproape goale, miscãri si muzicã foarte lente, pe fondul rãdãcinilor imense care cotropesc zidurile palatului altadatã fastuos (în Cartea Junglei, partea neglijatã de Disney, Mowgli dã peste ruinele unui palat în junglã si un hanger bãtut cu pietre pretioase, obiect râvnit care aduce moartea cu lãcomia pe care o trezeste). Poate o aluzie la timpul fãrã timp, rãbdarea si perseverenta naturii.

video

Clip de pe siteul GBC

Am iesit de acolo cu o senzatie de plinãtate, nu din cea care te face sã debordezi, ci o deplinãtate seninã, împãcatã, care te face sã cauti un moment de liniste si sã încerci sã prelungesti senzatia de sublim. Dansul, ca si muzica, nu se poate povesti, explica, e vlãstarul momentului.

Friday, March 20, 2009

Eliberadio la trântã cu mitocãnia...


...si cu limba românã. Mândrul Radio Guerrilla a lansat o campanie anti-mitocãnie, cu exemple din fauna citadinã contemporanã, mai ales speciile bãltate. Printre exemplare se numãrã si "tãranul de mall".

Or, cuvântul tãran nu are un sens peiorativ în limba românã, desi unii ignoranti asa îl folosesc. Tãranul e de la tarã, acolo locuieste, si în general munceste pãmântul si are si ceva animale în bãtãturã. Dacã voiau neapãrat un sinonim la cocalar, bãdãran, mârlan si mitocan, puteau folosi necioplit, topârlan, nesimtit, mojic. (Ãsta din urmã de altfel vine de la tãranul/mujicul rus - nici altii nu-s mai modesti). Genul ãsta de atitudine arogantã fatã de tãrani este de altfel tipicã mitocanului urban, care crede cã a fi de la oras îti acordã automat avantaje morale si sociale.

Pentru mine tãranii sunt oamenii aceia care vin la piatã la 4-5 dimineatã sã ne vândã nouã, ãstora chipurile civilizati, ce reusesc si ei sã scoata din pãmânt. Au pielea mâinilor îngrosatã si crãpatã, tãrânã sub unghii si multe riduri premature, din cauza timpului nemãsurat petrecut afarã, pe soare, ploaie, vânt si ninsoare. Se trezesc la ore pentru noi absurde si fac munci fizice, grele si repetitive. Si nu spun asta pentru cã as avea bunici tãrani sau rubedenii apropiate la sat, din contrã, de-abia am auzit de niste strãbunici aromâni ciobani cu stare, din Bulgaria, si niscai strãbuni paterni în Ohaba din Fãgãras. Am crescut la oras, la casã, într-o familie cu obiceiuri burgheze, dar care respecta tãranii si munca lor. Mama chiar spune cã fãrã tãrani ar fi murit orãsenii de foame în anii '80. Cei care aveau rude de la tarã erau chiar mai norocosi, mai pica un pui, ceva legume, niste cârnati.

Tãranii în casele cãrora am ajuns, pe la rude, prieteni, sau în gazdã la bãile din Telega, erau muncitori, ospitalieri si cu mult bun-simt. Cu mult drag îmi amintesc de o familie din afara Sighisoarei, pe lângã motelul Dracula. Iesisem la plimbare în pãdure dimineata cu niste prieteni francezi, femeia care-si sãpa acolo o bucãticã de pãmânt ne-a dat binete si nu s-a lãsat pânã nu si-a trezit fata sa ne ducã în pãdure unde au înflorit lãcrãmioarele. La întoarcere am zburdat cu viteii si oile, si am stat oleacã la masã, la un pahar de lapte. Când le-am povestit ce mult ne place în familie laptele proaspãt de vacã, m-au omenit cu o sticla de un litru jumate', s-o duc la Bucuresti. Si s-au simtit ofensati când le-am oferit bani.

Eu n-am vãzut la mall tãrani, ce sã caute ei acolo?

În plus, în descrierea specimenului s-au strecurat si niscai anglicisme, cã niste oameni asa cool ca cei de la Guerrilla nu pot vorbi altfel ca sã arate ce emancipati sunt, nu? Tricoul e "fake", falsificat nu poate fi, si neapãrat imitã un "brand" celebru, nu o "marcã" sau "firmã". A, da, si e cumpãrat de la En Gross (în francezã gros are un singur s, de unde-o fi al doilea?). Exemplarul lor e "Mascul Alfa" - concept teribil de trendy. De altfel, dacã-i vorba de mall, e permis, nu?

Intentia în sine mi se pare lãudabilã, dar prost aplicatã. Si lipsesc semidoctii dintre speciile enuntate, oare se simtea cineva cu musca pe caciulã? Dar ce la ne putem astepta de la unii care au impresia ca guerrilla e un termen cool? Pun pariu cã au si tricouri cu Che Guevara.

Thursday, March 19, 2009

Sublim babilonian interbelic(os)

Cum zice prietenul Bradut, blogosfera sunt niste oameni care scriu despre niste oameni care scriu despre niste oameni care scriu...si nu e cazul meu, cu ceva exceptii, dar azi am dat peste un blog atât de fin, de special ca umor si stare de spirit, cã nu pot scrie despre altceva.

Blogul meu e mai curând un aide-mémoire, scriu ca sã-mi aduc aminte când oi fi babã si oi auzi si mai prost decât acum, si-atunci o sã-mi citesc povestile mele pentru cã voi fi surdã la ale altora.









Si în acest aide-mémoire neapãrat trebuie sã intre si Zaza, o doamnã subtilã, multiculturalã si multitemporalã, cu stil elegant si eclectic, care mã duce cu gândul la niste Bucuresti de mult apusi. Are o panã delicioasã, parc-ar scrie cu mezelicurile si cofeturile fanariote plasate strategic lângã boeuf Stroganoff si blamanjele. Cu aplecãri acute spre cultura rusã si clasicii francezi. Un vrai régal, ma foi!

Monday, March 16, 2009

Eu si mâncarea în luptã dreaptã, de la ingrediente la farfuria golitã cu satisfactie

LiaLia si To-morrow m-au provocat pe rând la o leapsã virtualã, chipurile, în care sã descriu mâncãrurile care mã fac sã mã ling pe degete. Ca si in topurile de cãrti, muzicã, film, îmi este mult prea greu sã fac o categorisire riguroasã, pe aperitive, supe, ciorbe, gustãri, paste, feluri principale, salate, deserturi si orice s-ar afla unde între categorii. Îmi plac aromele care-mi provoacã papilele gustative, sunt dependentã de mirodenii, condimente si ierburi aromatice, restul e fantezie în libertate. Îmi plac provocãrile, sã încerc vietãti si ingrediente noi. Asa m-am apucat de gãtit sepie/calamar, o vietate tare simpaticã în mediul ei, am vãzut de câteva ori în Mexic un banc întreg, care-si mai schimba si culoarea din mers. Pe plansa din bucãtãrie e cu sigurantã mai provocatoare întreagã decât decupatã in inele impersonale, si prãjite pané pe deasupra, cum o gãsim de obicei în farfuriile restaurantelor. Habar nu aveam cum sã o curãt, nici cum sã o gãtesc. Probabil am o pornire atavicã de dezvoltare a tehnicilor de supravietuire si simt nevoia sã mã confrunt cu necunoscutul. Am curãtat-o cum am crezut cã-i mai bine, am cules o retetã sicilianã de pe net si ãsta a fost începutul. În general o prepar cu orez sau paste, cu diverse sosuri. Are un minunat si inconfundabil gust marin, care mã umple de nostalgie.


La mine multe preferinte în materie de vestimentatie, muzicã, artã, dans sunt legate de cãlãtorii, de culturi mai bine zis, la mine toate se conjugã la modul antropologic. De micã mã fascinau în basmele strãine descrierea vesmintelor, a obiceiurilor, a instrumentelor, a peisajelor, a mâncãrii. Pe vremea aceea nu stiam cã existã un nume pentru toate, asta, antropologie.

Eu situez deci mâncarea în contextul ei cultural, pe deasupra îmi si place sã explorez si sã inovez în bucãtãrie, sã-mi potolesc dorul de o anumitã tarã gãtind un fel anume. În filmul The Secret Life of Words bucãtarul simpatic (Javier Camara) ascultã muzica italianã când gãteste paste si latino-americanã când preparã o specialitate din Venezuela, pe deasupra îsi pune si un tricou din tara respectivã.

Asadar, îmi plac:

- pestele si fructele de mare (creveti, scoici, sepie/calamar, caracatita), am mâncat chiar arici de mare crud, pescuit direct de pe fundul mãrii în Martinique, într-o excursie cu barca. Din biata vietate nu sunt consumate decât icrele, direct dupã pescuit. Gust de mare - mi-a plãcut. Nu-mi place rechinul, nici pisica de mare, mai ales de când m-am cufundat printre ele în Grand Cayman, într-un loc cu apa micã, ele trec si te mângâie în trecere cu corpul mãtãsos - o senzatie unicã. Gãtesc pestele cât mai simplu (grijit cu pãtrunjel, mãrar sau coriandru, lãmâie, capere, eventual uns cu putin mustar de Dijon, dacã-i mai gras), nu-l înnebunesc cu tot felul de sosuri, ca sã nu-si piardã gustul delicat. Usturoi - never ever. La somon mai pun soia si susan, dã bine. La sepie, scoici si creveti mai variez.

- fructele si legumele de orice fel, într-un post de anul trecut am scris repede ce descoperiri în materie de fructe am fãcut în Brazilia, unde varietatea este prea mare pentru memoria mea, de când sunt în Canada folosesc sãptãmânal cartoful dulce/boniato. Îl adaug la purée de cartofi, alãturi de morcovi, pãstârnac si telinã. Avocado este o pasiune si o descoperire mai veche, acum apare zilnic pe felia mea de pâine prãjitã la micul dejun, presãrat cu sare. Mexicanii de la birou mi-au dezvãluit o micã minune numitã tomatillo - rosii verzi care asa rãmân, îmbrãcate cu o foitã subtire ca pergamentul. La gust seamãnã cu corcodusele si produc minunata salsa (sos) verde, în combinatie cu ceapa, coriandru si putin ardei iute. Fructele preferate depind de sezon: cãpsuni, cirese, pepene galben si piersici vara, iarna o dau pe ananas, mango, kiwi si citrice. Papaya îmi place la nebunie, dar e cam scumpã.



- ierburile si mirodeniile: coriandru, pãtrunjel, mãrar pentru supe, ciorbe, peste si fructe de mare; tarhon si rozmarin pentru iepure, vitel si miel (pentru iubit, rude si prieteni gãtesc si cãrnuri, niciodatã porc). La purée de rãdãcinoase (vezi mai sus) pun nucsoarã sau chimion praf (ground cumin). La chiftelutele marinate (la cuptor, nu prãjite prealabil) tot tarhonul se potriveste de minune, dar si foile de dafin si boabele de piper. La paste si sosuri de rosii - oregano, mãrar si busuioc. Pentru salate fac uneori sos de miere cu mustar, amestecate cu otetul balsamic si uleiul de mãsline. Sau sos de iaurt cu mentã si ulei. Fasolea verde si mazãrea merg "mãritate" cu mãrarul. Îmi place foarte mult sã combin curry, lapte de cocos, ghimbir si coriandru proaspãt, merg la fructe de mare si la pui de minune, ar fi ceva în stil tailandez.

- deserturi nu prea fac, desi sunt moartã dupã dulciuri, numai banane flambate si tiramisù, care plac tuturor, impresioneazã si nu dau bãtaie de cap la gãtit. Îmi place ciocolata neagrã 70%, mai ales combinatã cu fructe, si bomboanele belgiene.

Un exemplu grãitor pentru ceea ce se întâmplã la mine în bucãtãrie: quesadillas balcanicas. Quesadillas sunt de obicei fãcute din tortillas de maiz - lipiile acelea mexicane mici si rotunde din fãinã de porumb (a nu se confunda cu tortilla spaniolã care este omletã) din care se fac si totopos (chipsurile numite gresit nachos). Pe acestea se presarã un fel de cascaval ras si se pun îndoite în tigaie pânã se topeste brânza. Dupã li se poate pune si fasole bãtutã (refried beans de fapt) rosie sau neagrã, si salsa verde. Având eu tortillas la îndemânã si cascaval românesc afumat (ãla împletit, de Hârlãu, sau cum îi zice, mi l-a trimis mama), am fãcut quesadillas pe care le-am garnisit cu ajvar, un fel de zacuscã cu mult ardei rosu si dulce si mult mai putinã grãsime. Prietena mea din Skopje, Gordana, m-a învãtat sã manânc ajvar si pindjur cu cascaval, sã-i trãiascã pãrintii care le fac, cine stie când mai ajung eu la Skopje, noroc cã aici se gãsesc de toate. Asta nu înseamnã cã nu ne lipseste nimic;)

P.S. Of, uitam licorile, trebuie sa-i multumesc Alinei cã mi-a adus aminte de vin, inevitabil la o masã bunã. Serile vin-fromage sunt un deliciu pentru mine, dacã se poate si în compania reginei brânzelor: Mascarpone/Gorgonzola, sunã nobil, nu-i asa? Credeam ca Brillat Savarin se referea la vin când vorbea despre brânzã: "Un dessert sans fromage est une belle à qui il manque un oeil" - Un desert fãrã brânzã e ca o frumoasã cu un ochi lipsã. Eu as zice ca un bãrbat fãrã bãrbãtie, dar mã refer la o masã fãrã vin. Cum îmi place ciocolata neagrã, asa îmi place si vinul - sec si aromat, nu înteleg preferinta românilor pentru vinurile dulci, yuck! Cu douã exceptii mai fructate: Gewürz Traminer si Muscat (Moscatel, Dry Muscat de Jidvei). Când am îndoieli în privinta potrivirii vinului, dau o raitã pe net.

La aperitiv prefer amãreala finã de Campari si Martini Dry, la desert îmi plac Porto si Moscatel de Setubal - care-i chiar mai ieftin. Desi visinata de la mama, cu un echilibru perfect între fructe, zahãr si alcool, e minunatã la deserturile cu ciocolatã. Si cu asta, am sfârsit pomelnicul. Restul - în bucãtãrie, nu pe net.

Thursday, March 12, 2009

Inuitii sunt minoritate, canadienii suntem noi



Mâine îmi iau cetãtenia canadianã, adicã devin majoritarã. În Canada existã trei minoritãti - First Nations, metisi si inuiti. Existã foarte putine First Nations (numele politically correct dat populatiilor care locuiau pe teritoriul Canadei înainte de nationalizare, noi le spunem indieni, sau amerindieni în cel mai bun caz) care nu trãiesc în rezervatii, inuitii fac parte dintre ele. Noi ãstia mici, emigrantii, suntem...canadieni, la grãmadã: indieni, sud-asiatici, chinezi, arabi, europeni de toate natiile, negri caraibieni, negri africani, latinos. Uniti de Constitutie, pasaport si plata impozitelor.

Despre inuiti cred cã stiam doar vag cã se numesc asa, nu-mi aduc aminte, nici mãcar nu-mi era foarte clar în ce tarã trãiesc. În ce tarã este Cercul Polar? Dar Polul Nord? Noi le spunem eschimosi, unele surse spun ca înseamnã în limba Algonquin "mâncãtori de carne crudã", altele "mesteri de rachete" (snow shoes) sau "vorbitorii unei limbi diferite". Eschimosii trãiesc din Siberia pânã în Alaska, trecând prin Groenlanda (Danemarca) si Canada: Nunavut si Nunavik - ultima regiune aflându-se în nordul Québecului. Inuiti sunt cei din nordul Alaskãi, Groenlanda si Canada.

Desi îmi doresc cu ardoare sã pot petrece ceva timp alãturi de ei si locuim, pur teoretic, în aceeasi tarã, din cauza distantelor enorme si a lipsei infrastructurii de acolo, zborurile sunt enorm de scumpe. Pentru conformitate, gãsiti aici muzicã.

Maci arctici - Ottawa, iunie 2005

Prima mea slujbã la Montréal a fost la salonul de carte, si am avut norocul sã nimeresc la standul unei edituri bune, înfiintatã de un lituanian, acum multã vreme. Din pãcate o vânduse de curând celui mai mare trust de presã de aici: Québecor, fãcut pe acelasi calapod ca trusturile din România: facem orice, bani sã iasã. Am remarcat cã se vindeau foarte bine biografiile, povestile la prima mânã, cu sedintã de autografe si tot tam-tamul. Unde pãzeam eu rafturile am remarcat "Sanaaq", de Mitiarjuk Nappaaluk, o carte scrisã de o inuitã care nu voia sã scrie o carte si nu stia cã scrie una, pur si simplu descria ceea ce trãia. Sanaaq este o femeie inuitã imaginarã pe care o urmãrim în viata de zi cu zi: la pescuit, în iglu iarna, la cort vara, cu câinii, cu cele douã fetite, însãilând cizme si haine, unelte, îngrijindu-se de mentinerea qulliqului aprins (opaitul cu ulei de balenã).


Mãnâncã caribu, grãsime si carne de focã, vertebrele sunt foarte apreciate, le sug, dar si mãruntaiele crude ale unei pãsãri. Pestele este deseori uscat si pãstrat. Totul este fãcut de mânã, uneltele sunt improvizate din lemn, oase, tendoane, pietre. Fetita cea micã îsi face prima pereche de cizmulite la sase ani. Eu la sase ani mã jucam cu pãpusile, evident. Din pielea de focã se fac haine, corturi, încãltãri si kayakuri. Din tendoane se face "atzã", din oase se fac ace. Inuitii stau si la sezãtoare: cântã, danseazã, spun povesti. Desi foarte simplã, cartea este fascinantã si fermecãtoare, si stã mãrturie pentru ingeniozitatea umanã, capacitatea de adaptare la conditiile naturale, chiar armonizarea cu ele.

I-am cumpãrat Sanaaq mamei si m-a apostrofat când a venit aici cã nu am tratat-o cu vertebre crude de focã. În galeriile de artã din Montréal se gãsesc obiecte minunate create de artizanii din nord, la preturi piperate, ca orice artizanat comercializat pe scarã largã. O sã-mi cumpãr ceva, la un moment dat, la urma urmei este singurul suvenir care meritã atentie.

Inuitii din Nunavut, unde se vorbeste mai mult englezã, fac de câtiva ani filme: Atarnajuat the Fast Runner si The Journals of Knut Rasmussen au fost foarte apreciate la festivaluri. Ultimul venit este Before Tomorrow, realizat de femei, dirijate de o regizoare din Québec - Marie-Hélène Cousineau, e drept, dar în spirit traditional. Nu numai cã am vãzut filmul, dar am avut si norocul sã le întâlnesc, doar una dintre ele, asistenta de platou - Carol Kunnuk, vorbea englezã. Ne-am strâns mâinile, ne-am privit în ochi si ne-am zâmbit, eu, românca cosmopolitã si citadinã prin excelentã, Madeline Ivalu si Susan Avingaq - mãruntele, zbârcite, cu ochii mici si vii si un zâmbet care le lumina fata încercatã de vreme. Surprizã maximã - fotografa de platou a filmelor din Igloolik este româncã - Oana Spînu, i-am scris pe e-mail si i-am propus un interviu pentru revista Avantaje, dar nu m-a învrednicit cu un rãspuns, probabil viata ei se desfãsoarã într-o lume paralelã si esentialã. Numele atelierului video dedicat femeilor - Arnait, este pluralul lui arnaq - femeie. Mai multe aici si aici. Filmele sunt lente, dar spre uimirea mea am reusit sã asimilez ritmul, cumva am intuit ca ãsta este ritmul de viatã în Marele Nord si asa trebuie vãzute ca sã poti întelege ceva despre cei de acolo.

Actorul Natar Ungalaq este si artist plastic. Sculpturile inuite sunt uimitor de expresive si miscãtoare, acum existã si desene si picturi. Pentru limba lor - inuktitut, existã un alfabet special, silabic, adicã fiecare semn reprezintã o silabã, nu o literã. Romanul Sanaaq a fost primul scris vreodatã în acest alfabet. Faptul cã sunt oameni simpli si au o viatã simplã nu-i face rudimentari sufleteste, lipsiti de intuitie si sensibilitate, din contrã, interiorul lor este bogat si plin de fantezie. Sunt convinsã cã este o culturã despre care stiu prea putine si de la care avem multe de învãtat. Si mai cred cã va deveni din ce în ce mai cunoscutã, mai ales prin povestile cinematografice de exceptie, un acces direct si spontan spre o lume asprã, misterioasã si amenintatã de schimbãrile climatice.

În 2005 când am revenit în România pentru înmormântarea tatei, la malul mãrii, în 2 Mai "la nudisti" am descoperit un inukshuk (inuk -0m, suk - înfãtisare, simbol), simbol inuit care imitã silueta umanã si servea de indicator, marca teritoriul, însemnând cã cineva a fost acolo si esti pe drumul cel bun (erau însemnate astfel si depozitele de hranã sau zonele bune pentru vânat). Pentru mine atunci a fost un semn cã viata mea trebuie sã continue în Canada. Atunci. Acum, nu mai stiu.

Wednesday, March 11, 2009

Culori de carti si-n farfurii /De zile gri



Acum ceva vreme am postat cãrtile pe care le citesc...de la bibliotecã. Voi lua o pauzã ca sã le citesc pe cele cumpãrate pe Amazon. Am ajuns la ele ca si la bibliotecã, unele mi-au fãcut cu ochiul de pe raftul virtual. Laplantine cã-l cunosteam din citite, Mother Russia pentru cã a trebuit sã o înapoiez bibliotecii neterminatã, La Frontera mi-a recomandat-o cineva cu pseudonimul Trent Reznor pe blogul Confrunta durerea, celelalte au venit în întâmpinarea mea.

În week-end iar am fãcut o nefãcutã - banane mari si verzi (platano burro sau maduro) prãjite si presãrate cu sare, nu chiar chipsuri, le-am fãcut ceva mai groase ca sã rãmânã pufoase. Si pulpe de iepure cu smântânã si ciuperci brune, pe ele scria cã sunt de ratã, mi s-a pãrut mie ceva ciudat, dar tot nu m-am prins pânã nu ne-am înfruptat din ele. Am încheiat cu singura înghetatã comercialã care-mi place, cea de cirese negre cu pepite de ciocolatã neagrã de la Ben&Jerry's - Cherry Garcia. Numai cã i-am pus si friscã bãtutã de mine, e nitel roz pentru am aromat-o cu visinatã de la mama. Exquisite.

E crizã, si pe deasupra aici e încã iarnã, mâine se pogoarã iar -11 grade peste noi. Asa cã plãcerile ni le facem noi, dacã nu existã, le inventãm.
N.A. Fotografiile albãstrui stau mãrturie stãrii vremii - asta-i lumina naturalã de la ora prânzului



Monday, March 9, 2009

Umberto Eco ne ia apãrarea

Într-un articol ironic care dã replica panicii mass-media, pornitã împotriva romilor, a românilor, a oricãrui tap ispãsitor la îndemânã, în urma unui viol despre care nu se stie foarte sigur dacã a fost comis de cei doi prãpãditi, sau de alti dragi compatrioti semi-nomazi. Noi dãm vina pe italieni cã ne persecutã, ei pe noi cã-i furãm si-i violãm si asta distrage în mod util opinia publicã de la alte stiri despre ceea ce ne afecteazã pe toti.

Comunism sau nazism? Aceeasi mascã, altã piesã


Foto: Lumina Pitestiului, Scoicarul, Photobucket

"Secolul XX a doborât de câteva ori recordul mondial în criminalitate şi oroare: 10 milioane de oameni ucişi în primul război mondial, 55 de milioane în al doilea război mondial, 10 milioane de oameni ucişi în numele nazismului şi peste 100 de milioane ucişi în numele comunismului.

Crimele nazismului au fost condamnate just şi exemplar. Crimele comunismului (care continuă să existe, spre ruşinea omenirii) trebuie condamnate la fel. Acest lucru este posibil numai prin cunoaşterea întregului adevăr. Incredibil, dar nu se ştie aproape nimic despre cea mai diabolică crimă a comunismului: genocidul sufletelor care a avut ca scop generarea "omului nou".

Vladimir Tismãneanu are blog (multumesc, A.) De acolo am aflat cã existã unul si pentru un film despre "centrul de reeducare" de la Pitesti, una dintre cele mai monstruoase temnite ale comunismului neaos. Mai multe date si într-un articol din Ziua. Eu am de gând sã donez bani pentru realizarea acestui film, în loc sã ma limitez sã-mi dau cu pãrerea pe blog.

Thursday, March 5, 2009

Geografie sentimentalã si afinitãti (s)elective


Ieri am avut o revelatie. Mi-am dat seama ca acelasi job bine plãtit de asistentã executivã la o comisie trinationalã nu mi-ar deranja moralul dacã as fi în Europa-mi multiubitã, la Roma, Napoli, Paris, Barcelona sau Lisabona. Desi n-am fost niciodatã la Valencia încep sa dezvolt o curiozitate afectivã fatã de oras, probabil generatã de paella valenciana si creatiile arhitectului Santiago Calatrava.

Am venit în 2004 în Canada fiindcã aici se putea veni si eram supãratã pe Italia pentru cã încercarea mea de a face masterul acolo s-a lovit de zidul de neclintit al celor douã birocratii. Sau mai bine zis când m-am trezit în fundãtura unui labirint, am preferat sã escaladez zidul si sã nu mã uit înapoi. Fundãtura se afla la Ministerul Învãtãmântului, unde au refuzat sã-mi punã stampila de autentificare pe diploma de licentã, fãrã sã am un document de la facultatea "La Sapienza" din Roma, unde de altfel nu puteam nici mãcar sã candidez fãrã acea stampilã. Asta se întâmpla în primãvara lui 2002, eu lucrând ca ghid-translator pe vasele de croazierã Carnival în Caraibe, hãt departe de labirintul în cauzã.

Ajunsã din nou pe vas m-am asezat strâmb si am cugetat drept (o fi fost invers) încotro sã o iau. Sã mã întorc în România cu coada pe spate, dupã ce lãsasem bunãtate de job de PR la Athenée Palace Hilton? Hm! Optiunile emigrãrii pe atunci erau limitate la SUA (loteria vizelor), Australia, Noua Zeelandã si Canada. Prima nu-mi plãcea nici de fricã, vasul meu pleca din Miami, fusesem la New Orleans, eram înconjurata zilnic de 3000 de cetãteni ai Statelor Unite. Australia si NZ erau prea...australe. A rãmas Canada, varianta Québec pentru cã sunt bilingvi, dureazã si costã mai putin. Am avut profesori din Québec (Roger Tessier, dragul de el, care s-a stins mult înainte sã ajung eu aici), a fost cât pe-aci sã plec cu iubitul meu în 1996, dar el plecând primul povestea si-a schimbat finalul, asadar era aproape logic sã vin aici. Am trimis actele la Viena din St. Thomas - US Virgin Islands. Miracolo! am fost acceptatã, restul au fost formalitãti, pânã în martie 2004 când am obtinut viza de emigrare. Nu mai fusesem în Canada, era prea departe, era complicat cu viza. Probabil cã n-as mai fi emigrat aici în cazul ãsta, dar toate se întâmplã cu un rost.

Din 1996 si pânã în 2002 însã apucasem sã ma plimb si chiar sã trãiesc pe diverse meleaguri: turcesti, eline, lusitane. Apucasem sã mã îndragostesc iremediabil de Italia, ceea ce cred cã va dura pânã plec dintre cei vii. Eram convinsã cã dupã atâtea experiente, experimente si peripetii, mã pot adapta oriunde, în termen de câtiva ani.

În ianuarie 2008 cercetarea pentru master m-a purtat în Uruguay, de unde am zburãtãcit si la Buenos Aires si Salvador de Bahia, mi-am dat seama cã toate eforturile mele de adaptare în Canada nu fac doi bani, cã nu pot sã mã dau peste cap ca Fãt Frumos si sã mã integrez. Am aici înlãuntru un sâmbure de încãpãtânare sentimentaloidã care nu se lasã pãcãlit de liniste si confort, vrea ambiantã, vrea emotii exteriorizate, Sturm und Drang.





Desi uruguayenii nu sunt exaltati, ci amabili si educati, eu i-am comparat în mintea mea cu ardelenii, n-au ifosele de la Buenos Aires, nici mitocãnia si stresul din Bucuresti, ritmul de viatã de acolo e mai calm, mai provincial (desi Montevideo are cam 1.5 milioane de locuitori). Se pare cã anii interbelici au fost cruciali în multe tãri. Era pe când România ajunsese cât de cât sã se civilizeze, mama mi-a spus cã-i aminteste de copilãria ei, în anii '50. Montevideo m-a adus fatal spre casã, dar o casã mai deschisã, mai molcomã, unde încã stiu sã gãteascã tarte si fursecuri, chelnerii poartã jachetã albã, nu t-shirt si multi au peste 50 de ani. Am vãzut case înalte cu mobile frumoase si vechi, identice cu cele din casele înstãrite naufragiate dintr-o Românie mai bunã, cu portelanuri, cristale, evantaie, oglinzi. Superflu necesar pentru odihna ochiului si a mintii. În numai trei luni m-am simtit mai confortabil sufleteste decât în trei ani de Canada. E o altã lume, mai apropiatã de a mea.

Les québécois sunt mai neciopliti, la ei civilizatia a venit de-abia prin anii '60, când s-au eliberat de preceptele catolice si cizma englezã. Nu pot sã le critic cãutãrile identitare, sunt problemele si frustrãrile lor. Dar mi se par niste elucubratii intelectuale, pentru cã în realitate cultura cotidianului seamanã cam tare cu cea a atotputernicilor vecini din Sud. Am 2-3 prieteni canadieni, restul sunt adunati de prin toate colturile lumii: Liban, Germania, Suedia, Brazilia, Mexic. Unii sunt români, dar nu din cauza asta sunt prietenii mei. Asa ajung la începutul postului, nu m-ar fi deranjat o slujbã fãrã glamour într-o tarã unde sã mã simt bine, sã ies pe stradã, sã mã uit în jur si sã mi se parã minunat. Într-o zi la Roma suspinam din cauze sentimentale si mergând pe malul Tibrului m-am trezit zâmbind, ma furase frumusetea peisajului. Sunt o nostalgicã nenorocitã, o pãcãtoasã de estetã, dar nu pot trãi fãrã artã si istorie în jur. Sunt oxigenul meu. Pânã si Bucurestiul, asa prãpãdit si lovit de soartã, nesimtire si buldozere, are suflu boem, coltisoarele lui cu farmec desuet.

Mi-e fricã sã mã duc în Cuba în iulie, mi-e fricã c-o sã-mi placã la fel de tare ca si America de Sud. Mi-e fricã sã întâlnesc oameni calzi si deschisi, care pretuiesc prea mult muzica si cãrtile, în lipsa bunurilor de consum. Stiam si anul trecut înainte sã plec cã e periculos pentru linistea mea sufleteascã de sorginte canadianã, am si scris despre asta, aici. Ce sã fac, dacã pe lume sunt atâtea Americi?

Tuesday, March 3, 2009

Cele bune sã se-adune

Cele rele sã se spele, cã doar am intrat în postul Pastelui si curãtenia cea mare pe dinlãuntru se face, cu migalã si rãbdare.

De pe blogul Rogalski-Grigoriu si grupul Facebook "De ce iubesc România", o adiere de primavarã a mintii. Lumea bunã nu este lumea bine îmbrãcatã care se fandoseste pe la receptii sau prin cluburi. Lumea bunã este lumea în care coexistã binele, adevãrul si frumosul (nu s-au schimbat prea multe de la Platon, nu?).

Mai multe despre ce ne bucurã inima în România, în ciuda mizeriei, a coruptiei si a mitocãniei, pe siteul Lume Bunã.