Search This Blog

Thursday, December 31, 2009

Bagaje pentru Cuba

- Sampon si balsam - 200ml, pline

- Sapunuri - 4

- Paste de dinti - 2 mari

- Periute de dinti (ale noastre si doua noi)

- Hârtie igienica - 4

- Doze de detergent - 4

- Prosoape - 2 mari si 2 mici

- Cafea - 500g

- Protectie solara si post-expunere - de 15, de 30 si aloe vera

În afarã de protectia solarã toate celelalte, câte prisosesc, vor ramâne acolo. Nu sunt produse accesibile pe piatã, iar dacã sunt, preturile le depãsesc cu mult valoarea. Mã întreb cum aratã el papel sanitario acolo, dacã e mov, asprã si taiatã strâmb, ca cea pre-'89. Mai luãm un hard-disk portabil si un încarcãtor de baterii, în afarã de cadourile de rigoare. Urmeazã amintiri din epoca de aur...la umbra palmierilor.

Pânã atunci, iatã ratiile de la începutul lui 2009, asta e mâncarea distribuitã gratuit; cu salarii de 16 - 24 de dolari pe lunã, dacã n-ai rude afarã, nu poti cumpãra mare lucru în plus. Dacã ai si-ti trimit dolari, existã "shop".

Orez (3.5k/luna)
Zahãr (2.5 k/luna, alb si brun)
Fasole neagra/rosie (500g/luna)
Pasta de soia (230g/luna)
Paste (500g/luna)
Ulei (230 ml/luna)
10 ouã
Sare (340g/luna)
Café (115g/luna)
Pâine 125g/zi

Carne, când se poate, cam un fel diferit o datã la doua saptãmâni, au primit jumãtate de kilogram de carne tocatã de vitã de ziua nationalã, tot pe cartelã. Lapte numai pentru copiii sub 7 ani, 1 litru pe zi. A fost anuntatã abolirea cartelei, deci cei care nu se "descurcã" (resolver), vor trãi nu se stie cu ce.

Evident, nu voi putea rata o cãlãtorie în cãmilã. Nu pe cãmilã, nu suntem în India sau America de Sud totusi, se cãlãtoreste în interior.



De aici: http://havanajournal.com/culture/entry/camellos-and-public-transportation-in-cuba-7711/

Sunt trei autobuze sudate între ele si purtate de un camion. Pink and cute, pot duce pânã la 300 de pasageri.

Saturday, December 26, 2009

Binecuvântari

A fost, si mai este, un Craciun frumos, îndestulat cu dragoste, cãldurã si luminã, în ciuda bombãnelilor mele si a sastisirii premergãtoare. Oamenii minunati din jurul meu au stiut sã-mi aducã starea de suflet necesarã bucuriei sãrbãtorii. Cineva, acolo sus, mã iubeste, si aici jos, mai departe si mai aproape, mai multi îngeri poligloti.


Cu Gisela si Niky la Balèze


Cineva a scris pe zãpada din fata casei mele

Cãsuta din vis, ninsã printre brazi
Lumina din si dincolo de fereastrã
Crãciunite si reni
Kirsten hamburgheza, Juan catalan, Filip ot Bulgaria, Andrea von Schwarzwald, Petter vikingul si pisica.

Panettone, Marsala în pahare si Kirsten's sweet treats (vaaai, ce rãsfat:)

Monday, December 21, 2009

Happy Holidays/ Joyeuses Fêtes


Nu e politically correct, ci chiar lipsit de tact sã urezi Crãciun Fericit în dreapta si în stânga, din cauza asta sintagmele încetãtenite pentru vremea Crãciunului sunt temps des fêtes si holiday season. Le e mai usor comerciantilor sã-i atragã astfel si pe pakistanezi, maghrebini, indieni, si alte natii necrestine. Crãciunul e doar shopping season, de ce sã-l acaparãm noi, crestinii? Cã ni se trage de la Saturnalii sau Soarele Nebiruit , probabil si Yule, si de fapt habar n-avem când s-a nãscut Isus (poate era în zodia Vãrsatorului, doar predica iubirea universalã, sau a Pestilor, cã doar ãsta a fost simbolul secret al crestinilor de la începuturi) e un fapt secundar. Oricum în Québec bisericile abandonate pot fi transformate în condominium, Domnul fie cu tine.

Recunosc, lehamitea care mã ia pe sus în asemenea ocazii tocmai îsi atinge apogeul. Mi-ar plãcea sã fiu într-un sat de munte din România. Undeva în Maramures sau Bucovina, unde obiceiurile pãgâne au fãcut casã bunã cu cele crestine, si "mascatii" nu sunt brigada anti-tero. Probabil n-as putea mânca mare lucru pe-acolo, doar o mãmãligã cu ceva, porcul fiind animalul nostru sfânt, simbolic si sacrificial, dupã cum se si povesteste. Nu mor eu de la mirosul de sarmale, dar de la cârnati lesin cu sigurantã, si nu de poftã. Dar m-as simti bine printre ce-a mai rãmas din oamenii de acolo. Aici românii îsi umflã frigiderul, dau eventual o raitã pe la bisericã si se înroleazã în hoarda de shopping, în semn de integrare deplinã, mai ales pe 26 decembrie, Boxing Day, ziua reducerilor si coada cozilor.

Mi-e dor de casã, de casa noastrã din copilãrie, de mesele si vizitele de familie. Noi eram putini, la un moment dat eu, mama si bunicii, cu ceva variatii pe parcurs, ramânând într-un final cu mama si sora mea. Dar eram legati de tot felul de neamuri si rubedenii, veri de-ai bunicului si de-ai bunicii, mai aromâni si mai sasi, dupã caz, între Crãciun si Anul Nou nu mai pridideam cu sãrbãtoritul. Acum avem niste veri în Orlando, Florida, pe care de-abia i-am regãsit, o verisoarã la Paris, un vãr la NY. Cu pãrintii lor ne vorbeam si ne vizitam, ne veneau felicitãrile negresit de la Salbertrand si München. Cum necum de sãrbãtori aveam cele cuvenite, dar mai ales ni se lumina casa de la micii colindãtori si de la oaspeti. Mi-e dor de bunici, de unchii si mãtusile mele, care, vai, au plecat dintre noi, mi-e dor de lumea pe care si-o croiserã ei si în care am crescut cu lipsuri si bombãneli, dar multa dragoste si multã frumusete, care crestea în cozonaci, în O Tannenbaum (rãmãsitele de culturã germanã din familie), în agitatia si bucuria de a împãrtãsi a acelor zile. Nici cu douã kilograme de somon afumat, un banc de stridii si valuri de sampanie nu le mai pot recupera. Mã tem cã pentru moment Crãciunul e pentru mine un timp al amintirii si al tristetii, si as vrea sa treacã repede si sã plec în Cuba, doar asa sunt eu cel mai fericitã, tot pe drum, pe drum, pe drum.

Pe 25 am chemat la masa câtiva prieteni care stiu cã sunt si ei singuri aici si dependenti de invitatii: Andrea si Kirsten din Germania si Petter din Norvegia, se pare cã voi avea si un musafir necunoscut din Barcelona, dacã nu mã duc eu în Catalunya (încã) vine ea la mine. Cu prietenii brazilieni s-ar putea sã mã vãd vineri seara. Desi m-au invitat pe 24, mã duc la vecina româncã, sã împodobim brãdutul, i-l dãruiesc ei si mai ales bãietelului, Andrei. Eu sper sã nu mai am nevoie de el în Canada, iar la anul de Crãciun vreau un Caganer.

Friday, December 4, 2009

Montréal multicultural

Mi-a pierit cheful de scris în ultima vreme, din varii motive. Evident unul ar fi bulibãseala alegerilor din România, altul faptul cã mã zbat sã iau o hotarâre asupra întoarcerii în Europa (unde si cum?). Nu-i usor sã-mi pun gaj la masa de joc relatia; sã-mi las tabieturile, cuibul cald si confortabil, apreciat de toti oaspetii; prietenii din toate colturile planetei; supermarketul cu tot felul de trufandale, care-mi aduce bunãtãtile în prag pentru un dolar.

Ce frumos ar fi dacã viata mea aici ar fi definitã numai de diversitatea culturilor cu care intru în contact, dacã provincia asta francofonã ar fi mai putin impenetrabilã si defensivã. Ce bine ar fi sã pot trãi într-o zonã limitatã de confort. De curând o prietenã din USA, plecatã prin cãsãtorie, mã întreba de ce am mai venit în Canada dacã-mi doresc sa fiu mai aproape de casã. Ca emigrant independent în 2004 nu prea aveam loc de întors, singurele variante erau loteria vizelor SUA, Noua Zeelandã sau Australia. Si Canada, mai ales Montréalul pe care-l stiam pe atunci francofon, nu si multicultural, mi se pãrea cea mai onestã solutie, desi pe mine mã trãgea ata spre Italia pe atunci, inclusiv din motive sentimentale.

Am fãcut un mariaj de complezentã, cu bãrbatul "good on paper", o tarã neutrã si cuminticã unde eu am un "profil interesant", dar care nu se încadreazã în tipare. O tarã la urma urmei complexatã de scurtimea propriei istorii si lipsa unui mit fondator ca "Founding Fathers" în USA. Nu cã în România am avea vreun tãtuc, la cât de cârpite au fost si unirile noastre, greu de decis cine-i "pãrintele natiunii", cã Bucur ciobanul e doar pãrintele Bucurestilor. Conversându-mã si eu cu mintile canadiene luminate de prin jur am aflat cã de fapt economia localã depinde covârsitor de Statele Unite si de exploatarea propriilor rezerve naturale, fiindcã nu exceleazã în alte industrii (mai putin farmaceuticã si aviaticã as spune, care se aflã chiar la Montréal). O tarã bunã pentru tehnocrati si cercetãtori, cum am mai scris, tot respectul, dar eu nu fac parte dintre ei. Si români care nu-si doresc decât o viatã linistitã, as adãuga, cu vacante all inclusive si casã în suburbii. A fost frumos cât mi-am fãcut masterul, acum vãd Canada ca pe un fel de purgatoriu, în care am învãtat sa trãiesc si sã mã gospodãresc singurã, o altã încercare dintre cele douãsprezece ale lui Heracle. I don't belong here. Poate nicãieri, dar în mod cert e momentul sã mã misc. În 2004 nu aveam drept de muncã în UE, acum am, si acolo experienta diversã si internationalã si limbile strãine constituie un atu, aici o ciudãtenie admirabilã. Si da, recunosc, nu vreau sã mã adaptez standardelor, chiar dacã asta înseamnã iar nesigurantã, framântãri, bocete. Cred cã am ajuns la un stadiu în care sunt oarecum blindatã, si am suficientã încredere în energiile bune ale universului (nu, nu în sensul dat de Coelho, ci în sensul în care ajung uneori sã le simt, gratie generozitãtii mamei naturã). Pentru moment mã simt cumva într-o situatie de suspendare între douã planuri, care a avut avantajele ei, dar începe sã mã irite.



Una dintre marile surprize ale orasului de pe St. Laurent a fost amestecul de culturi, natii si rase. Poti gasi ce mâncare, cult religios sau muzicã doresti, ba chiar si vestminte traditionale, cu putin efort (ii si itari nu:) Cursuri de salsa, tango, flamenco si bharata natyam. Mai toate comunitãtile au un ziar propriu si ansambluri folclorice. Nu mã asteptam sã-mi pot gãsi interlocutori în spaniolã si italianã atât de usor, din primele saptamâni de la sosire, cãutând pe Google español Montréal. Saptamâna trecutã le-am avut invitate la ratzã pe varzã pe ex-directoarea mea de tezã (fost decan al Facultãtii de comunicare din Montevideo, de la Universitatea Catolica) si o prietenã literatã din Argentina, poetã, eseistã si profesoarã, pasionatã de psihanaliza jungiana. Una are vârsta mamei, sapte fete acasã si pãrinti venerabili, doctoratul si l-a fãcut în Spania, nu stiu prin ce eforturi mirobolante, cealaltã e de peste douãzeci de ani aici si e divortatã, stã cu fata de 15 ani. Amândouã debordeazã de vervã, sunt talentate si pline de umor. Dar vorbesc despre întoarcerea în sud, nici nu le trece prin cap sã considere Canada acasã.

Nu vreau sã mã simt asa si peste zece ani, prefer sã-mi asum riscul de a nu-mi gãsi locul nici în altã parte. Duminicã am fost la masã la un prieten catalan aflat într-un stagiu de trei luni, fizician fiind, care ne-a mãrturisit cu mâna pe inimã ca în ciuda burselor si avantajelor pe care i le oferã cea mai vestitã universitate de aici (McGill) si cea din San Diego, el n-ar putea pãrãsi niciodatã Spania. Stie ce înseamnã asta, dar acceptã dezavantajele, pentru cã nu vrea sã trãiascã pentru carierã.

Asadar, vine, vine primãvara...la altii, aici de-abia prin mai dau primele frunze, oi veni si eu cu ea.

Friday, November 13, 2009

Într-o doarã


Aici, nu

Poate acolo

Înlauntru clipele se adunã si se înlãtuie ca bile de cristal

Un sir de poveste, care se tot rupe si se înnoadã

De la cap, de la coadã

Pânã când?

Nu stim, nu stiu

Unii spun ca-i târziu

Sã vrei, sa te temi, sã te încerci

cum încerci cu scobitoarea cozonacul

E coca mea încã prea moale sau mã ard?

Sau mã tin,

De toarta amintirii unei ulcele cu vin.


Mãi, tatã, mãi

Ai uitat sã-mi dai o papusã

când ai plecat

Sau un colac cu cap de ratã sãlbaticã

Mãcãind dojenitor când o iau razna

uite-mã cum stau cãlare pe situatie

ca pe nebuloasa Andromeda

si un Alfa Centaur

în loc de alpha man

ce stii tu ce-i aia?

Noi oricum suntem versiunea beta

hai sã-nchidem odaia

sa punem cheia sub pres

si sa colindãm colinele

Tu ce zici

Mai stau mult pe aici?

Tuesday, November 3, 2009

Alte cãrti, alte lumi







Sursa foto: Une Histoire de Soleil Levant, by clasixart on DeviantArt

M-a luat valul Herta Müller/"Amintiri din Epoca de Aur" si am uitat complet sã divaghez pe teme si mai estice, cred cã genetic înclin mai mult spre rãsãrit si craii, sahii si rajahii, tarinele si sultanii lui - pilafuri si parfum de magar, cum zicea o piesa de Purcarete dupa 1001 de nopti.

Asadar înainte de cura de trecut si doza de realism suprarealist din "The Land of Green Plums" si "The Appointment", am îngurgitat cu mare satisfactie Naghib Mahfuz "Le mendiant" si "Les enfants de la Médina" ( publicatã de douã ori în România, cu titlul "Paradisul copiilor" si "Bãietii de pe strada noastrã"); Elif Shafak "The Bastard of Istanbul" (tradusã si ea) si "Bonbon Palace", încheind cu Orhan Pamuk "Neige".

În paralel am reusit sã vãd "Soare arzãtor" (Burnt by the Sun) al lui Mihalkov si "Admiral" de Andrei Kravciuk ("The Italian"), asadar plãnuiesc sã citesc Andrei Makin, ca sã ramân în aceeasi sferã de influentã si...last, but not least - Vasile Ernu "Nãscut în URSS" si "Ultimii eretici ai Imperiului". Iaca poznã, eu cred sincer cã pe lângã tragedia ruperii Moldovei de România, influenta directã a culturii ruse a fost beneficã asupra intelectualilor si artistilor moldoveni. Asadar ard de nerãbdare ca o zânã bunã si deloc imaginarã sã-mi punã cãrtile la postã.

Pe sart acus:

Naghib Mahfuz - simbolic, amestec de basm si realism, mistic, în Le mendiant zugrãveste cautarea absolutului, prin toate mijloacele accesibile unui om cu bani, familie, carierã, care ajunge sã renunte la tot. Les enfants de la médina - o repovestire în cheia fabulei a istoriei iudeo-crestine-mahomedane, de la crearea lui Adam si pâna la '"moartea" lui Dumnezeu, situata într-un cartier marginas si imaginar din Cairo. Vocabular simplu, stil de povestitor arhaic la gura focului, multa violentã, perpetuatã în toate orânduirile, aluzie si la regimurile politice care s-au succedat în Egipt.

Orhan Pamuk - "Neige" mi-a plãcut mai mult decât "Numele meu este rosu" si "Castelul alb" (asta din urma avea o tramã minunata, dar dialogurile si relatarea în sine mi s-au pãrut cam seci). Superbã imaginea orasului Kars iarna, clãdirile fantomã, strãdutele, trecutul glorios de oras frontierã care de-abia se întrevede, caracterele bine conturate, între fanatici religiosi si militanti republicani, totul îmbrãcat în zãpada obsesivã...si destinul poetului exilat în Germania care încearcã sã recupereze mãcar o parte din trecut. Un roman foarte nostalgic, ca si "Istanbul - Memories of a city". Un roman cu miros de zãpadã si gust de ceai.

Elif Shafak
- tout le contraire, e plinã de energie, mai ales în "The Bastard of Istanbul", unde caracterele feminine par sã lupte pentru suprematie, unul mai atrãgator si mai puternic decât altul. O pledoarie pentru împletires secularã dintre cultura turcã si cea armeanã, care cu greu pot separa ceea ce apartine ambelor. Bãrbatii dominã femeile la propriu, dar rolul lor în naratiune este minim, practic înrãmeazã si accentueazã panoplia de eroine. Istanbulul e pus în oglindã cu Arizona si San Francisco, trecutul cu prezentul, umorul cu drama, fantasticul cu realul (realism magic), iar mesele somptuoase puncteazã reuniunile de familie. Totul în jurul unui concept pe cât de absolut, pe atât de relativ: adevãrul. Oare cât avem nevoie sã stim? Cât avem (ne)voie sã uitãm? Finalul neasteptat nu mi s-a parut necesar.

"Bonbon Palace" (titlu original si traducerea englezã foarte diferite: Flea Palace/Bit Palas) musteste de personaje colorate si trãznite, strânse sub acoperisul unei foste clãdiri minunate, acum într-o stare îndoielnicã si mai ales coplesitã de un miros teribil de putreziciune, pus pe seama grãmezii de gunoaie alãturate. Povesti din trecut si povesti din prezent: rusii albi emigrati care pleacã si revin; studentul turc întors din Elvetia cu un St. Bernard si bântuit de gânduri morbide; profesorul/narator divortat si petrecãret; nevasta obsedatã de curãtenie; rusoaica casnicã si înselatã care urmãreste vocea rivalei dublând telenovele; fratii gemeni coafori de dame, unul introvertit, celãlalt exuberant; "la maîtresse bleue" care se automutileazã. De-a dreptul nãucitor, si un final loviturã de teatru, deus ex machina, pam param pam pam. Într-un stil alert, capitole scenetã scurte si pline de sevã si ironie sau melancolie.

"Burnt by the Sun" ( Утомлённые солнцем, Utomlyonnye solntsem) de Nikita Mihalkov - hm, atmosferã cehovianã pentru marea epurare initiatã de Stalin din 1937, când generali ai Armatei Rosii, eroi ai poporului, oficiali din partid si guvern, au fost executati dupã o judecatã sumarã, iar familiile le-au fost deportate, de multe ori despãrtite. Eroul Armatei Rosii este arestat de fostul artist si intelectual burghez care s-a vândut regimului în speranta de a putea reveni la viata dinainte. Cam neclare rolurile pentru gustul meu, dar ambianta admirabil realizatã, ca si în filmele precedente, pe care le prefer fãrã rezerve. Ce-a vrut Mihalkov sã demonstreze? Cã si albii au fost lasi si oportunisti, ca stalinismul a fãcut victime si printre bolsevici? Hm! Frumos tangoul, care de altfel e polonez si apare ca fond sonor si în filmul de animatie "Tales of Tales" si în "Blanc" de Kieslowski.




"Admiral" - din fericire m-a interesat povestea, pentru cã stilul este pur hollywoodian, chiar "Titanic" like as zice, presãrat cu secvente de rugãciuni ortodoxe pâna la ridicol. Actrita din rolul principal - Elizaveta Boiarskaia (ce nume predestinat) e uluitor de frumoasã, dar îsi joacã rolul ca un top model, nu ca o intelectualã rasatã si pasionatã, care-si sacrificã existenta linistitã de dragul unui bãrbat. Am reusit însã sã am o idee mai clarã despre luptele dintre armata albã si bolsevici, si mai ales despre amiralul Kolceak, care evident în romanele copilãriei mele era un ofiter alb mare si rãu, ca si Denikin si Vranghel. Bineînteles, rãzboiul civil din fostul imperiu tarist e un fenomen mult mai complex, cu diverse corpuri de armata luptând în zone diferite. Filmul mi-a atras însã atentia si asupra figurii Anei Timireva, iubita lui Kolceak, o femeie extrem de puternicã si cu un destin demn de transpus în literaturã sau pe peliculã. Kolceak a fost executat rapid de bolsevici si mensevici, dar calvarul ei a continuat pânã prin anii '50, ca si amintirea acelei mari iubiri. Fiica directorului Conservatorului înainte de Revolutie, vorbea francezã si germanã, picta, scria poezii, a fost arestatã dupa rãzboi în repetate rânduri, iar primul ei fiu, pictor, a fost executat pentru simplul fapt cã mama sa fusese iubita lui Kolceak pânã în ultimul moment.



Dupã ce am vãzut filmele, astea tot sap pe net dupã informatii despre perioada stalinistã, arestãri, deportãri si gulaguri. E o poveste fãrã sfârsit, cu nenumãrate ramificatii, de fapt multe povesti legate între ele.

Wednesday, October 21, 2009

Când sunteam eu micã...se opreau când una, când alta

stãteam la coadã si voiam sã devin din soim al patriei, pionier. Si din pionier, utecistã. E mai bine sã-ti doresti ceea ce este inevitabil. Evident mi-am dorit si ca bunica sã plece în Germania în '87, dar nu mi-am dorit sã ne pãrãseascã în '89, chestie de nuantã. Nu numai cã am crescut în anii '80 (de la 6 la 15 ani, fotografia e din 1981, anul de glorie când am fost "fãcutã" pionierã), dar ei au crescut în mine, în carnea si mintea mea, cu toate posibilitãtile lor de a visa cã "afarã" e mai bine, si imposibilitatea de a trece dincolo de vise.

"The Land of Green Plums" m-a dus înapoi acolo, apoi "Amintiri din Epoca de Aur", de unde am iesit cu o senzatie de disconfort spre rãu fizic, acum citesc "The Appointment" si am aceeasi senzatie, ca port haine vechi, urâte si incomode, cu miros de naftalinã. Nu-mi aduc aminte sã mã fi simtit atât corodatã interior de o carte de când am citit "Castelul", acum vreo 15 ani. Toate tristetile, lipsurile, întunecimea, au revenit la suprafatã ca mortii vii din filmele de serie B cu zombies. Nu atât amintiri concrete, cât amintiri de stãri, ca în faimoasã scenã proustianã a madeleinei. Saptamâna trecutã mi-am cumpãrat pufuleti, dintr-un impuls inexplicabil, cred cã voiam sã simt un gust din acei ani. Gusturi schimbate temporar de cel al ciocolatei chinezesti, când se nimerea, sau al ciocolatei Barila din Cehoslovacia, pâna când mama a fost obligatã sã-si pãrãseasca slujba din comertul exterior, având rude prea apropiate într-o tarã vesticã. Vara veneau ciocolata Sarotti si ursuletii fructati Haribo din München, din Italia nu-mi amintesc ce ne aduceau zio Toni si tanti Dina. "Sed fugit interea, fugit irreparabile tempus, singula dum capti circumvectamur amore."
Haribro Pictures, Images and Photos

Sursa: Kurt Deninger/Photobucket

N-am simtit nevoia sa-mi iau gumi-bärchen ci pufuleti, nu stiu de ce, poate mi se pare cã ceva a rãmas neterminat atunci, eram prea tânãrã ca sã-mi pot dea seama cu adevãrat de ceea ce se întâmplã, prea tânãrã ca sã încerc sã trec Dunãrea înot sau sã lipesc afise subversive. Noi asteptam sã plecãm în Germania, pânã în iunie 1989. 23 iunie. Multe au luat alt curs decât cel asteptat, la München am ajuns numai în pelerinaj la un mormânt, între un tren si un avion, desi voiam sã vãd orasul prin ochii bunicii mele, un mormânt nu-mi spune nimic. Rãmâne sã revin, sã o mai caut, pe la Alte/Neue Pinakothek si prin parcuri, sper sã-i regãsesc scrisorile si sã-i pot restitui parcursurile.

Si acum îmi face rãu si-mi face bine sã-mi aduc aminte de oprirea apei, a gazului, a curentului, de cozi, de gustul iaurtului la borcan cu capac de staniol...de existenta Spitalului Brâncovenesc de care-mi amintesc ca prin ceatã, de tramvaiele 12 si 8 care treceau pe lângã casã, de Dâmbovita cea urât mirositoare si opacã precum vremurile. "Amintiri din Epoca de Aur" mi-a fãcut rãu pentru cã mi-am dat seama cã nu pot râde cinstit de mizeria umanã de atunci, care din pãcate a pus bazele mizeriei umane actuale: servilismul, minciuna, coruptia, aranjamentele, cultul personalitãtii dedicat unei nulitãti, mitocãnia la putere si lipsa de respect pentru individ,"ciupitul" de ici-de colo. Cum de-avem pretentia sa producem un presedinte care sã semene cu asa ceva, când nici chelneri decenti nu suntem capabili sa formãm? Cum dracului sa râzi de ceea ce te-a fãcut pânã la urmã sã-ti iei câmpii?

Tuesday, October 13, 2009

Despre Herta Müller - metisajul cultural la zid


Dupã ce am citit multe interviuri si articole, din presã si blogosferã, în englezã, francezã, româna si ceva germanã (câta buchisesc). Dupã ce am început sã citesc Herztier/The Land of Green Plums, care va fi urmatã de The Appointment. Pentru cã mi se pare absurd sã-ti dai cu pãrerea despre un scriitor fãrã sã-i fi citit mãcar o poezie sau o carte, ca sã vezi de unde vine si ce hram poartã, pentru cã Premiul Nobel pentru literaturã este decernat operei, nu persoanei, indiferent de nationalitate.

Un turc nãscut în Germania, care alege sã trãiascã în Turcia si scrie în turcã, e turc sau german? Lautréamont, Jules Supervielle si Jules Laforgue sunt francezi nãscuti la Montevideo, nimãnui nu-i trece prin cap sã-i considere concetãtenii lui Mario Benedetti. Mai stie cineva ca Josephine Baker e originarã din Statele Unite? Dalida (Iolanda Cristina Gigliotti) era italiancã nãscutã în Egipt, a jucat acolo în douã filme, în limba arabã, a cântat si în italianã, chiar la San Remo...îsi mai pune cineva întrebãri asupra nationalitãtii ei? Unii români au sãrit de fund în sus ca se bucurã nespus ca o româncã a câstigat Nobelul pentru literaturã, altii s-au ofuscat de sãritul de fund în sus al primilor, pentru cã o scriitoare germanã de sânge german, nãscutã în România, a fost premiatã, iar propunerea a venit din partea Germaniei, tara unde s-a refugiat, a fost publicatã si apreciatã, pentru cã nici unui scriitor nu i se acordã Nobelul dacã nu beneficiazã de o faimã prealabilã. Herta Müller s-a nãscut într-o comunitate svabã, si conform declaratiilor ei, nu a învãtat limba românã pânã la 15 ani, dar limba ei maternã nu era totusi germana literarã. Are deci o identitate hibridã, metisatã, ceva destul de rar în forma asta, Kundera si Kafka nu pot fi decât cehi, cum si Kadare este albanez, în ciuda exilului. Ea s-a nãscut cumva în exil, dar admite ca limba românã îi influenteazã modul de a gândi si de a scrie. Mai mult, a publicat chiar o carte de versuri "Este sau nu este Ion".

Pânã la urma cred cã relatia fiecãruia cu un scriitor trebuie sã depindã de relatia cu scrierile acestuia, nu cu limba sau nationalitatea. Oricât mi-ar plãcea mie portugheza si oricât de dragã mi-ar fi Brazilia si locuitorii ei, natia si limba lui Paulo Coelho nu mã îndeamnã sã-i citesc parascoveniile New Age drese cu pastile de culturã generalã si povesti de dragoste improbabile. Probabil cã si Herta Müller m-ar fi interesant mult mai putin dacã n-ar fi scris despre România socialistã, în ciuda Nobelului. Spre Orhan Pamuk m-am îndreptat pentru cã la un moment dat, în 1997, prietena mea turcoaicã pasionatã de Hesse mi-a vorbit despre el. Si sincer, ultimul roman citit - "Zãpadã," mi-a plãcut mai mult decât "Numele meu este Rosu" si "Castelul alb". Am citit cu mare drag Calvino si Mahfouz fãrã sã am habar cã au primit Nobelul.

Când am aflat ca Herta Müller l-a câstigat , prima reactie a fost sã vãd despre ce scrie si cum gândeste (din interviuri), înainte de a verifica ce cãrti sunt disponibile la bibliotecã...poate cã nu aveau sã mã intereseze. Am descoperit un om integru, care a refuzat sã-si plece capul si totusi s-a considerat învins de regimul comunist. Asta deja e foarte important, dar ma intereseazã si mai mult faptul cã scrie numai despre experienta ei din acei ani...este unul dintre oamenii care nu ne lasã sã uitãm, esentiali pentru cei prea tineri în 1989 (eu aveam 15 ani, am apucat sã stau la coadã, sã fiu soim al patriei, pionierã si utecistã; sã dãntuiesc tematic pe stadion de Ziua Pionierului; sã mãnânc bunãtãti cu arome vestice în vacantele de varã, când veneau rudele din Italia si Germania...sasi, nu svabi; si sa ascult Europa Liberã alãturi de mama - sora mea avea numai 9, deci pentru ea astea sunt povesti). Si ca si cum nu ar fi suficient, Herta Müller ne reaminteste cã noi încã nu ne-am rãfuit cu trecutul, cã fostii "nomenclaturisti" si "securisti" sunt politicienii si oamenii de afaceri reciclati, încã viabili dupã 20 de ani. Ah...asta voiam sã stiu, nu câte si ce pasapoarte are.

Asadar am luat cele douã cãrti disponibile în englezã la bibliotecã, pentru moment îmi place foarte mult The Land of Green Plums, poezia îmbinatã cu realitatea cenusie si monotonã, modul ei de a descrie detaliile, senzatiile, oamenii, absurditatea existentei. Am descoperit fragmente de cântece populare: Mi-a zis mama cã mi-o da, Asearã vântul bãtea...pâna la Canarul lui Phoenix, cu mentiunea fugii lor. Evident citatele astea au altã semnificatie pentru un cititor din România.

Prin urmare mã bucur foarte tare cã premiul Nobel i-a fost decernat tocmai ei, pentru cã altfel cine stie cât mai stãteam pânã ajungeam sã o citesc - am citit anul trecut despre scrisoarea deschisã cãtre Patapievici, publicatã în Frankfurter Rundschau. Si iarãsi mã bucur pentru cã datoritã ei istoria recentã a României va fi cunoscutã de eventualii cititori de oe tot globul, sunt convinsã cã de-acum se vor face si lucrãri de master si doctorat pe marginea cãrtilor Hertei Müller.

Monday, October 12, 2009

Herta Müller - pe viu, în limba românã






De aici (unde sunt si înregistrãrile poemelor în lectura autoarei), via To-morrow, încã diger Nobelul 2009, si nu pentru cã mi-ar fi cãzut greu, dimpotrivã.

Monday, October 5, 2009

Rădvan cu mire, cu nănaşi/ Cu socri mari şi cu nuntaşi... (Nunta Zamfirei)













Sursa foto: foto-agencja's photostream on Flickr
Rolls-Royce Silver Cloud I

Dacã rãdvanul e un Rolls Royce crem, dublat de o limuzinã lungã ca o zi de post, atunci nunta Zamfirei e nimic pe lânga secolul 21.

Cred ca încep sã devin alergicã la nunti. Mi se pare minunat cã doi oameni îsi jurã credintã, spun I do; Oui, je le veux; Da, indiferent cã e vorba de starea civilã, bisericã, moschee sau templu. Important e sã crezi cã o cãsãtorie înseamnã mai mult decât o bucatã de hârtie, chiar dacã e desuet si neprogresist. Dar mã depãseste toatã agitatia din jurul nuntii, atâtea zile si nopti pierdute pentru o zi din viatã, despre care ne place sã credem cã este unicã, irepetabilã si minunatã, adicã absolutã din toate punctele de vedere.

Sunt atât de optimistã încât m-as mãrita chiar dacã mama a trecut prin douã divorturi si tata prin trei. Si da, as face asta chiar la bisericã, desi mi-ar plãcea un pãrinte mai sugubãt si intransigent, eventual blogger, ca Ivan Usca.

Am fost deunãzi la o nuntã mixtã (româno-québécois), cu toate dichisurile imaginabile, incluzând rãdvan vintage; domnisoare de onoare asortate la culoarea leitmotiv - turcoaz; cocktail, cinã si after dinner sweet and salty bites; pianinã la bisericã, trio clasic la cocktail, maestru de ceremonii si DJ (românesc, de altfel); proiectie video de fotografii noi si vechi, basca interviu cu fericitii însurãtei despre cum s-au cunoscut si s-au plãcut. La iesirea din bisericã am azvârlit confetti, orez si...baloane de sãpun, la intrarea la receptie am fost pozati cu Polaroidul si am scris un cuvintel fiecare cu pix argintiu pe suportul de carton negru. Pentru damele si domnii grijulii cu aspectul si igiena, în fiecare grup sanitar trona un cosulet doldora de creme, pastã de dinti, sprayuri si altele. Pe deasupra am plecat cu totii cu un cadou în brate (un set de sfesnice). Minunat, într-adevãr, dar coplesitor si foarte lung, având în vedere cã am plecat de acasã pe la douã jumate'. În consecintã, pe la 1am deja am coborât steagul.

Detaliu - bonus: un procentaj coplesitor de dame si demuazele purta negru, eventual combinat cu gri-argintiu, de, vorba mamei, nu mai stii dacã ai nimerit la nuntã sau alt eveniment mai putin fericit cum ar fi o vizitã oficialã. M-a pus pârdalnicul sã fac si eu la fel, chiar dacã am combinat cu violet, si am promis ca nu-mi mai fac asa ceva.

Cred cã în toatã viata mea mi-au plãcut douã nunti: una pe lângã Cismigiu, unde de supãrare pe DJ mirele a impus "Prodigy" si am ajuns sã dansãm descãltati (nu mai stiu ce am mâncat atunci, dar am stat de la 3pm la 3am, cu bisericã cu tot), si una taman vara asta, simplã si elegantã, în grãdina unui muzeu, cu patruzeci de persoane si muzicã live, cu cântãreata de culoare de nota 10.

Am învatat ceva: când si cum va fi, nu vreau nuntã mare si cu toate prevederile mai mult sau mai putin de rigoare. Cam cum zic ei:

Sunday, October 4, 2009

Amurg de toamna violet ...


Prima mea fascinatie cu violetul a apãrut pe la 15 ani, aveam un palton scurt , esarfã si...pãlãrie, de care eram foarte mândrã, îmi pare teribil de rãu ca nu am fotografii de atunci, cred ca arãtam tare nãstrusnic.

Acum iar m-am trezit cu tot felul de obiecte violete în garderobã, ultimele achizitii au fost o floare-agrafã si o pereche de dresuri.

La o nuntã...



















Tomatillo (rosie verde vinetie cu scufita)













Tomatillos nehotarâte


Friday, October 2, 2009

Turism capital si reflectii periferice

Avem douã capitale în Canada: provincialã si federalã, Québec si Ottawa. La Ottawa am tot fost, e cel mai apropiat oras mãricel (al patrulea din Canada, dupã Toronto, Montréal si Calgary), are cam un milion de locuitori cu tot cu partea québécoise - Gatineau, stând cãlare pe douã provincii: Québec si Ontario. Québec City are numai vreo patru sute de miisoare, e mai spre nord-est, adicã tot timpul sunt câteva grade mai putin la ei, si sunt peste douã ore de mers cu masina pâna acolo. Dupã oras, însã, pe firul fluviului St. Laurent si al sirului de munti, urmeazã niste parcuri naturale si zone turistice care-ti iau ochii si-ti ramân la suflet, lipite ca marca de scrisoare. Io n-am înteles de fapt ce fluviu e St. Lawrence ãsta, care pleacã dintr-un lac, se varsã în ocean si contine foci, balene si alte jivine, în loc de sturioni.

În cinci ani am fost de trei ori la Ville de Québec, a treia oarã acum douã saptamâni, cu o fostã colegã de facultate care a venit peste toate mãrile si tãrile posibile, tocmai din Perth, the most isolated place on Earth, la propriu. Bine, n-a venit sã mã vadã pe mine, ci a fãcut un circuit Toronto (Niagara) - Ottawa - Montréal - Québec (Charlevoix) - Toronto - New York. E ciudat cum ajung oamenii sã se întâlneascã la capete de lume. De-aia nu vreau eu sã mã mut la Toronto mai ales, aici barem stau la distante aproximativ egale de Ottawa si Québec, pe de-o parte, sau de New York si Toronto pe de alta, mai vãd si eu alte bordeie, cu aceleasi obiceie.

Sã nu-mi uit vorba, a venit darã Camelia la Montréal si dupã 13 ani de la terminarea facultãtii, era prima oarã când ne revedeam. Am avut o senzatie foarte stranie când am zãrit-o în autobuz înainte sã coboare. M-am simtit responsabilã pentru vacanta ei aici, exact cum mã simteam când lucram pe vas fatã de pasageri - de mine depindea sã le fac vacanta cât mai distractivã si mai ales lipsitã de griji, trebuia sã-i burdusesc cu informatie si sã-i însotesc la nevoie, aratându-mã demnã de misiunea mea de International Purser, oricând pe pozitii pentru inocentii care nu vorbesc englezã, ci alte limbi minore ca franceza, spaniola si italiana. Cami evident vorbeste englezã, dar având doar 4 zile la dispozitie pentru Belle Province, trebuia sã stoarcem un maximum de profit din ele, fãrã sã cãdem în pãcatul turistului care aleargã ca o oaie capie de la un obiectiv la altul si începe sã înteleagã ceva de-abia când se uitã pe fotografii acasã. Întelege adicã cât de multe a vãzut si cât de putin a privit în jur, dincolo de obiectivul aparatului.


Vineri searã darã ne-am pornit spre Ville de Québec, eu fãrã carnet, ea fãrã cunostinte locale, ne-am înarmat si cu GPS, la juma' de pret. M-am prins eu cã e mai bine sã buy local, indiferent cã e vorba de afine sãlbatice, piersici din Ontario sau închiriat de masini. Ne-a luat GPS-ul pe arãturã, pe o autostradã superaglomeratã, de i-am închis mintenas gurita si am co-pilotat cu succes pânã la tintã. Am orbecãit noi si acolo, cu GPS cu tot, pe strãdutele din centrul vechi, cu sensuri unul mai unic decât altul, dar tot am nimerit la Manoir La Salle, care m-a fermecat cu panoul lui de lemn dantelat din capul scãrii. A doua zi ne-am bãut cafeaua vitejeste la terasã, în pofida viespilor, nelipsite în vara asta, si am pornit-o spre Charlevoix, o regiune cu vederi ametitor de albastre spre fluviu, si urcusuri si coborâsuri de montagne russe peste dealuri cu pretentii de munti.

Prima intentie a fost de a ajunge pânã la Tadoussac, unde aveam acces la fjordurile de pe Saguenay si la estuar, în caz cã ni se arãta vreun mamifer marin, dar drumul de 6 ore ne-ar fi luat mare parte din zi, asadar am fost pânã la Malbaie, douã ore, pe drumul de munte, cu întoarcere pe la Route du Fleuve. Suuuuus, jooos, suuuuus, jooooos, verde, albastruri si cãsute rãzlete cât vezi cu ochii, din când în când câte un sat si un semn de "Atentie, elani!" (în franceza de aici - orignal, îl si vâneazã, sãracul, din vremuri strãvechi: Peaux d'orignacs et élans avec le poil, la pièce payera 10 S., Tarif, 18 sept. 1664, orignal cicã de la orein, din bascã). La Malbaie am descoperit un sãtuc de-ti taie rãsuflarea, Cap à l'Aigle, ne-am plimbat si am bãgat combustibil în stomac, dupã care am fãcut cale întoarsã, cu opriri la faimosul Manoir Richelieu, Fairmont Hotel. Terasã enormã, decoratã cu tunuri, atmosferã de hotel elvetian sau austriac, cu grinzi de lemn, ferestre cu arcadã si luminã difuzã în holul principal. Dar...paharele în care serveau cocktailurile pe terasã erau de plastic. Am remarcat asta si la Miami, la Delano Hotel - e ca si cum ti-ai pune rochie de searã Armani si papuci de plajã, fir-ar sã fie.

Iar la drum, eu am tinut mortis sã ne oprim la o fermã de alpacas, lame folosite pentru lâna finã. Sunt absolut adorabile, seamãnã cu niste oi cu gâtul lung si ochi de caprioarã. Animalele mã linistesc, îmi dau o stare de pace, pentru cã trãiesc într-o dimensiune unde sensul istoriei nu are nici un sens, cred cã mi-ar plãcea sa am o fermã, cu oi, capre, cai si lame, animalele domestice favorite. Pentru brânzã, iaurt si lânã, eventual si niste rate, cã sunt simpatice si gustoase. Si iepuri care sã joace fotbal cu mere - am fãcut cândva un experiment pe tema asta, se luptau pe rând cu fructul, pânã îsi molfãia unul bucãtica, venea si-i lua altul "mingea".


La Baie St. Paul, orãselul artistilor, presãrat cu galerii si magazine pentru turisti, am mers pe jos pâna la epavã, ne-am bucurat de lumina apusului si de culorile toamnei, care de-abia îsi fac aparitia, înainte de explozia de culoare de la jumãtatea lui octombrie. Strãzi curate, peluze dichisite si pline de flori, fiecare grijuliu cu pãrticica lui de teren, fãrã sã fie pornit sã-si impresioneze vecinii.

Prin Ville de Québec ne-am plimbat pe searã, mai ales în cãutarea unui restaurant, gãsit La iepurele sãrit/ Le Lapin sauté, si degustat meniul triplu Numai ratã/numai iepure pentru douã persoane destul de înfometate. Garçoana s-a oferit sã ne explice cum sã combinãm felurile si garniturile, dar ne-am încumetat sã atacãm platoul fãrã sfaturile ei, cu rezultate îmbucurãtoare. Desert multumitor n-am prea gãsit în zonã, e greu sã gãsesti o înghetatã care sã nu continã prafuri si kilograme de zahãr, oricât si-ar scrie ei Gelato pe vitrinã. Duminicã am reluat traseul pe luminã, descoperind o serie de grãdini conceptuale la Muzeul Civilizatiilor pe terasã, organizate dupã culori si cuvinte cheie (bruma - alb; pink - roz; pustie - cu grafittiuri si plante cu frunze subtiri si fãrã flori; a hrãni - multicolorã). Am fãcut un picnic ad-hoc cu brânzeturi si rosii în grãdina Pink, înconjurate de viespi vioaie, de tablouri, si tot felul de flori roz si mov. Casele colorate, fortãreata si portile impozante au farmecul lor, dar dacã n-ar fi pe malul fluviului, Québecul n-ar fi nici pe jumãtate atât de atrãgãtor.

























În Parcul Câmpurilor de Bãtãlie, acum o pajiste frumoasã, presaratã cu pomi, si o grãdinã care se schimbã dupã anotimpuri, strajuitã de fostele turnuri de observatie, am putut reflecta la soarta provinciei, si a Canadei franceze în general, unde administratia nici n-a zãbovit mult timp, numai vreo 150 de ani (francezii le-au cedat oficial toate teritoriile din America de Nord englezilor în 1763), pânã când englezii au luat în stapânire tot teritoriul care e acum Canada, care nu face parte din Statele Unite pentru simplul motiv cã aici s-au strâns loialistii, fideli Reginei. Din cauza asta si noii cetãteni canadieni tot ei îi jurã credintã.













Pe 25 septembrie am fost în capitala nationalã pentru a ma întâlni cu familia cubanezã (prin aliantã) pe linie paternã, reunitã la o aniversara. Întrucât la Ottawa m-am tot dus, iaca si o fotografie de anul trecut, pentru conformitate. Pentru cã e de-abia al patrulea oras din Canada ca mãrime, are un aer provincial linistit si nu lipsit de drãgãlãsenie, mai ales cã profitã de apele canalului Rideau si ale fluviului.

Tuesday, September 15, 2009

În câteva cuvinte

Despre "Nunta muta"
Despre "L'Enfance d'Icare"/ "Copilãria lui Icar" si interviu cu regizorul Alex Iordãchescu.
Cum mi-am petrecut eu sfârsitul lumii, sau ce-mi aduc aminte din 1989, pe scurt.

Monday, September 7, 2009

XXXV, câteva lucruri minunate, stare de fapt si de suflet

Recunosc cu mâna pe inimã cã am 35 de ani si o viatã îndestulatã pe toate planurile. Pe cel profesional mã strãduiesc cel putin sã ies din inertie si rutinã, si ultimele articole pentru "Pagini românesti", ca si un al treilea, mãrturie despre decembrie '89, pentru ziarul "Quartier Libre", m-au animat putin, ca o transfuzie temporarã de entuziasm. România ramâne însã ghimpele din inimã, aia pe care tin mâna când recunosc cele precedente. Poate 30 de ani era o vârstã prea coaptã pentru emigrarea în minunata lume nouã, poate am cãlãtorit prea mult înainte ca sã pot sta locului acum sau sã pot aprecia stabilitatea de aici, cert este cã am învatat sã-mi asum propriile elucubratii existentiale cu oarece calm. Poate cã de-abia atunci când nu mai apartii nici unui loc ajungi sã-ti apartii tie însãti, sau propriei schizofrenii, cu cât ne adaptãm mai mult societãtii, cu atât riscãm mai mult sã ne îndepãrtãm de noi însine. Noica spunea în Jurnalul filosofic cã Don Quijote avea dreptate, cã asa trebuie sa trãiesti, cu lumea ta. A mea e legatã de multe alte lumi, mai bine zis e un sirag pe care sunt însirate multe perle si mãrgele de sticlã.

N-am mai scris de la o vreme, de România mi-era silã si milã, ce sã spun asadar când judecãtorilor în loc sã li se dea sporul de stres si suprasolicitare psiho-nervoasã, li se plãnuieste scãderea salariilor? Fac grevã? Sã facã, au tot dreptul, atâta timp cât sunt obligati de termene sã-si ia dosare si acasã în week-end sau chiar în vacantã. Un judecãtor este la fel de responsabil fatã de viata umanã ca si un medic. În mod ciudat si unii si altii sunt dintre cei mai oropsiti pe cale salarialã, si toti se scandalizeazã de nivelul de coruptie din justitie si neglijentele din sãnãtate. Dar criticii nu se gândesc la ce apasã umerii acestor oameni si cã sunt oarecum obligati sã caute alte compensatii când statul de drept îsi bate joc de munca lor. Chiar vorbeam cu un prieten ieri despre salariile mari ale judecãtorilor din Spania sau din Canada, o dovadã în plus cã debandada de la noi are fatete necunoscute pe alte plaiuri.

Trecând peste astea si privind exclusiv spre mãrunta mea existentã de veveritã sãltãreatã si satisfãcutã, am petrecut un week-end minunat la Toronto cu prietena mea Laura care, ah!, s-a mutat acolo când m-a lãsat pentru un bãrbat, care evident nu a meritat efortul. Ne-am plimbat mult, am vãzut o galerie plãnuitã de maestrul Santiago Calatrava, bãrci, lebede si rate, muuuultã apã si multã verdeatã. Toronto are un centru de afaceri mult mai întins decât Montréalul, hectare de blocuri cu fatade care se oglindesc reciproc si e mult mai american ca ambiantã. E minunat cã se aflã pe malul unui lac enorm si te poti duce cu feribotul pe niste insule brãzdate de canale linistite, pe care le poti strãbate în kayak si canoe, oprindu-te la o gustare si o cafea într-o pãdurice veselã, admirând bãrcile si yachturile norocosilor proprietari sau cottage-urile tipice. Laura stã într-o zonã verde tare, High Park, dacã traversezi parcul cu pricina ajungi sã te plimbi pe malul lacului, bucurându-te de priveliste si de lebede, cormorani si rãtuste, cum reiese si din imaginile de mai jos.



Album (click!)

La Montréal am avut parte de Festival des Films du Monde, dupã care eu personal nu mã omor cu firea, având câteva dezãmãgiri la activ. De toantã ce sunt am pierdut însã ultimul film al lui Wajda cu ocazia asta. Tatarak mi-a fost cãlduros recomandat de Dan Burlac si Alex Iordãchescu, veniti la festival pentru a prezenta "Copilãria lui Icar"/L'Enfance d'Icare, fiind producãtorul si respectiv regizorul filmului. Le-am propus celor de la ziarul local "Pagini românesti" un interviu cu Alex, ca si cronica la filmul lui si "Nunta mutã", debutul regizoral al lui Horatiu Mãlãele. Zis si fãcut, am executat si interviul si cronicile, si a fost o mare bucurie sã-l cunosc pe Alex, vãr cu soprana Irina Iordãchescu si sotul Ruxandrei Zenide, al cãrei film, "Ryna" mi-a fãcut o impresie foarte puternicã. Duminica viitoare cronica filmului sãu si interviul vor fi si ele în "paginile românesti", la loc de cinste.

Sursa foto: gala.fr/SIPA

Joi pe 3 septembrie iar a fost ziua mea si am sãrbãtorit-o simplu, cu un picnic în parcul Mont-Royal printre veverite si rate la mal de Lac des Castors. A traversat si un sconcs pajistea razant mai pe searã, din fericire nu a stropit si el evenimentul, care ar fi devenit astfel cu totul de neuitat. Scenã de gen: Roberto si Adrian în plinã serenadã latino-americanã.



Mi-am luat câteva zile libere drept cadou si am fost sã dansez tango miercuri si vineri, sâmbãtã delectându-ne cu o minunatã cinã a la turca de Ramadan, datoritã veselei si generoasei initiative a fundatiei Dialog. Pe lângã noi mai erau prezenti si Pakistanul si Indonezia, ba chiar douã convertite la Islam, o polonezã si o bielorusã/gruzinã. La momentul rugãciunii tocmai gazdele au fost cele care nu s-au închinat la Allah, de, Turcia e un stat secular, sã nu uitãm. Ne-am înfruptat cu yayla çorbasi, köfte, çoban salatasi, taze fasulye, biber si patlacan dolmasi, încununate de o baclava finã si fistichie, güllaç, tulumbe si alte deserturi divine si mârsav de dulci, eu fiind tare fericitã sã-mi perii rudimentele de turcã. Culmea a fost ca pe lânga invitatia la masã m-au cadorisit si cu un CD de muzicã traditionalã, în timp ce toti am primit ochiul magic contra deochiului. Halal popor, turcii ãstia, întotdeauna capabili sã mã surprindã. Duminicã m-am delectat cu un spectacol de flamenco din menajeria de manifestãri locale, adicã împestritat cu muzicã "pop" care includea si "Dazed and Confused" de Led Zeppelin. Cel putin ciudat, noroc ca s-au cumintit în partea a doua.

Si ca si cum n-ar fi fost îndeajuns, am sãrbãtorit Labour Day, lunea liberã adicã, prin munca la câmp, pe tarlaua lui Roberto, care-mi cântã joi la aniversarã. El îi zice milpa locsorului unde cultivã printre altele si dragele mele rosii verzi tomatillos, baza de la salsa verde. Dupã ce cã ne-a rãsplãtit în naturã, cu busuioc, epazote, tomatillos si rosii portocalii minuscule, Roberto ne-a cinstit si cu o masã copioasã: pui scãldat în mole poblano si creveti cu sos de chile amarillo si cremã de cocos, evident înfãsurate în tortillas de mais cãldute. Dezmãt total adicã, finalul apoteotic fiind mango cu înghetatã de vanilie si sos de ciocolatã adusã tocmai din Chiapas, fãrã zahãr, numai cu migdale si scortisoarã mãcinate în compozitie, amarã si salutarã, desi gazda s-a îndurat de noi si a îndulcit-o putin. Xocolatl, nectarul zeilor. Oamenii din jur - nectarul meu.

Monday, August 24, 2009

Lele de la Orãstie cu rochie portocalie...

Pentru cã Lia zurlia nurlia mi-a plasat una din lepsele astea care cam îmbâcsesc blogurile de la o vreme...adicã dacã n-ai ce scrie inventezi repede o leapsã si le-o pui si altora în cârca;)

Pasul 1. Se aleg obiectele din casă de culoarea asta şi se face o listă a lor: un prosop de plajã, portocale, morcovi, cercei, mãrgele, un set lenjerie intimã din Buenos Aires, o tigaie-grãtar proaspãt achizionatã care face minuni în bucãtãrie; un set de linguri de mãsurat cumpãrat cu toptanul de la danezul care a plecat si eu am luat tot ce avea el în cuhnia personalã; un tirbuson care aratã ca mine cu rochita scurtã portocalie din pânzã topitã pe care nu o mai gãsesc si la care dragul meu drag meu tine mult tocmai din acest motiv; un sal pashmina de la prietena mea Ioana cea înaltã si creatã ca mine, dar mai blondã; diverse tricouri si maieuri, o fustã neagrã cu flori mari portocalii, un deux-pièces grozav pe care nu l-am purtat deloc vara asta; o esarfã de mãtase cu motive indiene; un pulovãr de lânã finã cumpãrat cândva la Milano.

Pasul 2. Este scris un text mic, micuţ, mititel legat de unul dintre obiectele respective - textul poate să fie personal, obiectiv, poetic, sec, cifrat, simplu, complicat etc. Acest text se postează pe blogul personal împreună cu o fotografie a unui obiect colorat din lista de la pasul 1. ETE NA, PUN CÂTE FOTOGRAFII VREAU! SI TEXTE MICUTE MITITELE AM SCRIS MAI SUS. PORTOCALIUL ÎMI PLACE MULT, E TONIC, CA SUCUL DE PORTOCALE. FIIND COMBINATIE DE ROSU SI GALBEN ÎMI DÃ ENERGIE, PE TIMP DE IARNÃ MAI ALES, PE TIMP DE VARÃ MI SE PARE CÃ SUNT ÎN TON CU EXUBERANTA NATURII (ÎN ALTE TÃRI, ÎN CANADA MAI CURÂND O STIMULEZ EU PE EA).

Eu pe-un picior de plai si-o gurã de rai din Puerto Rico cu rochia de cadâna anticã si mãrgele de împrumut



Unul dintre tricourile mele preferate, de la Terra Nova, îl purtam duminicã pe malul lacului la Toronto, când m-a lepsuit Lia



Tigaia minune producând ardei copti




Tirbusonul

Pasul 3. Leapşa fiind colorată cea/cel care dă leapşa mai departe poate schimba sau nu culoarea în cauză. Singura limitare este să menţină condiţiile de la punctele 1 şi 2 . Pentru simplificare spunem că se alege o culoare din lista următoare: galben, verde, albastru, violet, roşu, oranj (am ales culorile de bază). Şi, normal, mai adăugăm că leapşa este data mai departe cu o singură culoare. OK

Pasul 4. Se dă "leapşa" mai departe la câte persoane se doreşte. VERDE CÃTRE RODOS, cã are grãdinã; GALBEN CÃTRE...JENIKA , o gãsi el ceva fructe tropicale pe acolo; SI ROSU CÃTRE TO-MORROW, cã tot îi arde ei de flamenco si latin lovers de douã posturi încoace.

La marginea mijlocului

Medius locus - loc mediu, loc aflat în interiorul unui spaţiu, la oarecare distanţă de margine. La oarecare distantã de Atlantic si Pacific, de Statele Unite si de inuiti. La o distantã la fel de oarecare dar mai mare de Orient, fie el apropiat sau îndepartat.
M-am gândit la multe în ultima vreme, si în special la armeni. Mai ales cã la festivalul "EUROfEST" a participat un grup de tineri dansatori entuziasti de la Asociatia Hamazkayin si am vãzut o expozitie foto impresionantã. Si la New York, la sectia antropologicã din Museum of Natural History în sectia dedicatã popoarelor Asiei si celor intermediare din Caucaz erau vreo trei vitrine dedicate armenilor. Stiam de ceva vreme cine sunt si ce hram poartã Charlez Aznavour(ian?), Aram Haciaturian sau Calouste Gulbenkian, am vãzut "Calendar" de Atom Egoyan si "La Masseria delle Allodole" de fratii Taviani.

EUROfEST "WEEK-ENDS DU MONDE"2009

Tocmai citesc "The Bastard of Istanbul" care mã umple de o dulce nostalgie cu gândul la orasul celor douã continente si mã poartã printre destinele împletite ale armenilor, în Turcia sau în America fiind, cu cele ale Imperiului Otoman si ale noii Republici care nu a acceptat nici pânã în ziua de azi genocidul din 1915, ba mai mult, turcii care vorbesc public despre asta sunt condamnati în mod la fel de public. Bedros Horasangian a mai scos o carte si singurul politician în care am încredere în România, Varujan Pambuccian, mi-a dezvãluit pe blogul sãu un cântec din altã lume:


interpretat într-un cadru autentic aici, de Isabel Bayrakdarian, sopranã trãitoare la Toronto si diplomatã în inginerie biomedicalã:


În englezã Armenian si Aromanian sunt usor de confundat, douã popoare rãspândite în diaspora, armenii mai cunoscuti si cu un statut clar, având în vedere cã au totusi o republicã, chiar dacã muntele Ararat e de cealaltã parte a frontierei. Dar douã popoare dintre munti, pãstori si negustori prin definitie, cu nume schimbate în tãrile unde nu conveneau, fie cã a fost vorba de Imperiul Otoman sau de Grecia. Poate simpatia mea fatã de armeni si soarta lor vine de aici, de la Manuc bei cu al sau han sau Melik, a cãrui casã din strada Spãtarului adãposteste acum Muzeul Pallady; de la numerosii "-ian": Krikor Zambaccian Ion; Anca si Lia Sahighian; Haig Acterian; Dan Barbilian aka Ion Barbu; Vartan Arachelian; pe Bedros Horansangian l-am pomenit mai sus, am avut plãcerea sã-l si cunosc; al maestru al condeiului - Stefan Agopian, citii "Fric" cu mare drag; Anusavan Salamanian; Dr. Bagdasar(ian); Dr. Ana Aslan; Varujan Vosganian; David Ohanesian; Harry Tavitian; Garbis Dedeian; Anda Cãlugãreanu, dupã mamã. Pe scriitorul Garabet Ibrãileanu nu-l trãdeazã decât prenumele. În viata de zi cu zi îi recunosc de obicei dupã ochii mari, întunecati, si privirea pãtrunzãtoare, asa am descoperit o fatã de la banca de vizavi, de aproape tagul dezvãluia un alt nume în -ian.

Muzeul Colectiilor beneficiazã si de donatiile lui Hrandt si Beatrice Avakian, Garabet Avakian si Hurmuz Aznavorian (o fi rudã cu Aznavour:). În trecere fie zis, acolo au donat si aromânii din familia Beza, având în vedere procentajele de populatie, fac o adâncã plecãciune virtualã. România nu e situatã pe douã continente, dar amprenta orientalã secularã pusã asupra Balcanilor nu poate fi negatã, e mai putin evidentã în ceea ce au fost odatã Transilvania, Banatul si Maramuresul, si zic asta pentru cã bucãtãriile s-au amestecat si manelele au nãvãlit tiptil prin toate tãrile tãrii. Minoritãtile balcanice sunt si minoritãtile României. Asadar evocarea Istanbulului cãlare pe Asia si Europa, trecut si prezent, nu numai fizic, ci si în spirit, fãrã frontiere clare, pentru mine e evocarea unei întregi zone care pluteste între ratiune occidentalã si intuitie orientalã, cu toate hibele care tin de ambele limite si toate farmecele culturilor hibride. Zonã de care eu simt cã apartin trup si suflet, ca un nufãr legat de fundul nevãzut al lacului, care se poate îndepãrta la suprafatã, dar nu se poate smulge.

Thursday, August 13, 2009

România schizo sau criza pe douã cãrãri


Nu mai înteleg nimic din vestile pe care le primesc din tarã. S-au tãiat joburi în sectorul sãnãtãtii; judecãtorii nu-si primesc sporul de suprasolicitare, dar continuã sã fie suprasolicitati; se vor desfiinta 15.000 de joburi în sectorul public; inclusiv Universitatea Bucuresti renuntã la un profesor din cinci. Altora li se scad drastic salariile, fie ca lucreazã la public sau la privat, pânã la 50%, eventual sunt si dati afarã dupã (chiar azi mi-a spus un prieten ca sotia lui e acum somerã). Guvernul nu mai are bani si moare de gâtul FMI-ului.

Ce vãd la unii pe Facebook? Petreceri, Vama Veche în week-end, vacante sclipitoare prin tãri extraordinare, eventual un articol de ziar care recomandã o vacantã de 4000 de Euro în Indonezia.

Unii îmi spun cã se sufocã, au deja grija zilei de mâine, dacã nu va fi cea în care ramân pe drumuri; altii par sã trãiascã pe altã planetã, îmi spun cã sunt bani, ei o duc bine, ceilalti spun baliverne, nu stiu sã lupte cu viata, nu sunt pe val si nici în trend. Ah, da, e mitocãnie, mizerie, drumuri desfundate, dar astea tin de specificul local, altfel toate merg ca uns, înainte, flãcãi, spre alegeri!

Wednesday, August 12, 2009

Poveste de spus mai departe - partea a XII-a

Adicã a bãtut ceasul al doisprezecelea pentru Orfelia, fir-ar ea de bagaboantã si drogatã dezorientatã, m-a pus pârdalnicul sã mã bag în vorbã cu multiplii ei creatori, si iat-ma-s stapâna pe destinul ametitei. Sincer, nu mã înduioseazã firile slabe, îmi plac oamenii care-si asumã propriul destin si pun osul la treabã, la bine si la rãu. Personajul ãsta pistruiat si aburit cu marijuana e de rãu augur pentru sine, ar trebui sã-si bage mintile în cap - burta suptã, mars la luptã!

Asadar, de la Rhodos citire, cu trecere pe la Jenika , unde a ajuns de la Dush care a primit-o de la Lia, si de acolo mai vede cine vrea sã-si dea osteneala cu fantasmagoria asta.
Orfelia s-a trezit într-o casã aparent luxoasã, apartinând, s-ar zice, unui bãrbat bine îmbrãcat si bine mirositor, care conducea Mercedesul în fata cãruia reusise sã se arunce, cu mintile încã tulburi. O regãsim la iesirea din dus, fatã în fatã cu menajera care o sãgeteazã cu privirea:

"Scartaitul usii o facu sa tresara. O vazu pe menajera cu un rand de haine in brate. Femeia trecuta de prima tinerete se uita cu scarba la ea. Ii venea sa se faca mica, sa fie o furnica si sa intre in pamant. Privirea acestei femei o ingheta. Cine era barbatul care o luase la el acasa? Gandul asta ii revenea din nou si din nou. Trebuia sa afle..."

Capitolul XII

Uitându-se mai atent Orfelia îsi dãdu seama cã ostilitatea din ochii menajerei se degaja mai ales din cel stâng, care privea cumva pe lânga ea. "Biata femeie, îsi zise, poate ochiul ãla o fi de sticlã. Sau e doar sasie, mai bine e totusi cu lentile de contact".

- Multumesc, doamnã.

- Sã trãiesti. Alte haine nu aveam pe aici, asa cã ti-am adus o uniformã de-a mea, pâna se usucã ale tale. Noroc cã te-a adus Nelu la noi, altfel nu stiu ce fãceai la ora aia, singurã si pe-asa o vreme, la cum nu merg toate prin Bucuresti, te mai trezeai violatã si cu banii luati, sau în sala de asteptare a spitalului în zorii Anului Nou.

Orfelia desfãsurã cu o oarece condescendenta rochita bleumarin si mãsurã din ochi dimensiunile generoase ale menajerei, care cu sigurantã nu avea nevoie de silicoane, ba chiar, lasând la o parte privitul chiorâs, era de-a dreptul apetisantã, cu pieptul tantos gata sã-i rupã nasturii, trecuse ea de prima tinerete, dar era pe culmile celei de-a doua.

- Hai cã astept sã te îmbraci si mergem la bucãtãrie sã manânci o supã caldã de ratã si sã bem un pahar de sampanie. Pe Nelu l-a chemat domnul, dar nu cred cã vrea sã plece nicãieri la ora asta, mai curând stabilesc programul pentru mâine, sigur se duce în vizitã la pãrinti la prânz.

- Ãããã...cine e Nelu, mã scuzati...aoleu, si pãrintii mei, trebuie sã fie îngrijorati!

- Nelu e soferul, dragã, cel care te-a adus aici. Si tie, care ti-e numele?

- Ofelia. Dar...unde sînt? - în graba mare Orfelia uitã de schimbarea regulilor gramaticale survenite în copilãria ei.

- Of, sãraca de tine, asa e, ca te-a adus lesinatã. Eu sunt Nelly, Eleonora de fapt, dar asa mi se spune aici, ne aflãm la vila lui Denis Sulea, în Corbeanca. Deocamdatã n-ai cum sã te întorci de aici în oras, dar te duce Nelu dimineata pâna la metrou, cã dupã are treabã cu seful.

- Of, Doamne, unde-am ajuns, cine m-a pus sã ies în stradã ca o disperatã! Denis Sulea ati spus? Celebrul chirurg plastician care pune silicoane si injecteazã Botox în direct la "Mens sana in corpore formosus"? - de emotie Orfelia uitã sã scoatã capul din deschizãtura rochiei si rãmase pe întuneric câteva clipe.

- Da, mãi Ofelie, dar hai odatã, cã se rãceste supa si bea Nelu toatã sticla.

Orfelia oftã netezindu-si rochia cam largã pe trupul ei slãbut si pãsi în urma menajerei scrobite, pe un hol lung cu multe usi, la capãtul cãreia se afla o scarã de servici, pe unde coborârã în bucãtãria enormã si dichisitã ca o nava spatialã, numai aluminiu, otel si crom, care luceau de-i luarã ochii bietei Orfelii. În milocul încãperii se afla o un bloc de lucru acoperit cu marmurã, la care sedea pe un scaun de bar, în compania unui castron aburind si a unor platouri colorate domnul plinut care o culesese de pe drumuri - "Ce mai domn si ãsta - îsi zise Orfelia - un sofer cu bani". Nelu tãcãnea nerãbdator din degete lânga o sticlã de sampanie...

Si de aici povestea merge mai departe la Paulito, el gaucho rumano de los camiones españoles.
UPDATE: Paul nu se încurca cu de-alde astea, el plutind în sfere mult mai înalte. Dar povestea continuã, si Carameaua care a pus-o pe drumuri o urmãreste ca pe firul Ariadnei, la ea pe blog.

Monday, August 10, 2009

Musti de-o zi pe-o lume micã de se mãsurã cu cotul


Ce-am scris înainte dezvãluie cumva starea de spirit în care am redescoperit orasul New York: prieteni, parcuri, plajã si muzee, cu ceva istorie îndesatã prin crãpãturi. No shop, no show, destul am stat închisi la Metropolitan Museum of Art si Museum of Natural History. Unde m-am simtit coplesitã, nu numai de spatiu, ci si de timp, ca un tsunami care vine peste tine si-l privesti fascinat si paralizat cum se pregãteste sã te înghitã. "Nu de moarte mã cutremur, ci de vesnicia ei", dac-as fi sigurã cã-i doar un prag, m-as îndrepta spre ea cu seninãtatea cu care încerc sã întâmpin adversitãtile vietii, care oricare ar fi, sunt previzibile. Cum de-mi vin asemenea gânduri contemplând statuile lui Hatshepsut, vreo delicatã Madonna medievalã si schelete de dinozauri? Sã zicem ca retrospectiva Francis Bacon poate inspira gânduri morbide oricui, ca si sarcofagele sau tezaurul dezgropat dintr-un grup de morminte afghane, oricât ar fi el de strãlucitor si migãlos, gândul te duce la hainele destrãmate de timp si soareci si la oasele prãfuite pe care le acopereau, cu toate bijuteriile împrãstiate de tropãitul micutelor rozãtoare.

Pe mine cel mai tare m-au speriat cifrele, pe care probabil le-am vãzut si în atlasul zoologic, mult îndrãgit în copilãrie, pe când citeam Jules Verne si V.A. (Vladimir Afanasievici) Obrucev, dar pe vremea ceea nu-mi stãtea minte la probleme existentiale, desi au apãrut la scurtã vreme dupã, probabil Scrisoarea I a avut contributia ei. Si mai circula o carte de Armand Constantinescu "Cer si destin" care cuprindea o descriere destul de lugubrã a rãtãcirii sufletului dupã desprinderea de trup. Am mai citit si altele, pe parcurs, am fost îndeosebi fascinatã de cosmogonia hindusã, credibilã inclusiv pentru cã pomeneste într-o altã formã de big-bang (pântecul sau oul de aur plutind în haos din care se desprinde cosmosul). Conceptia mea despre divinitate tinde spre apofatic, stiu ce nu este Dumnezeu, dar nu stiu ce este El, pentru cã este deasupra ratiunii umane. Ca atare cred ca toate religiile sunt viziuni diferite ale aceleiasi divinitãti, si aici mã întâlnesc cu doctrina sikkh. Tarahumara/Rarahiri din nordul Mexicului spun cã Marele Spirit a creat lumea cântând si dansând (cel putin asa scrie Romayne Wheeler), aborigenii din Australia îsi cântã hãrtile (the Songlines), rememorând creatia din Era Visului. În Biblie scrie cã la început a fost Cuvântul. Gândul si vibratia adicã. Asta nu înseamnã cã sunt mai putin ortodoxã, sau nu citesc cu acelasi drag scrierile Pãrintelui Steinhardt sau ale Pãrintelui Stãniloae. Dar nu vreau sã crestinez pe nimeni, nu mã simt privilegiatã sau iluminatã pentru cã m-am nãscut cu o religie anume.

Revenind la cifre, toate speculatiile spirituale si morale mi se chircesc sub povara celor 65 de milioane de ani de când au dispãrut dinozaurii, cu o marjã de eroare de 30.000 - 100.000 de ani. Nici nu mai vorbesc de durata vietii pe pãmânt. Pãcatele mele, pãi cei 70.000 de ani de existentã umanã sunt o picãturã infimã din acest timp. Muzeele cu pricina contin o cantitate coplesitoare de obiecte de artã si uz - uz pierdut si pietrificat de altfel de prezenta vitrinei, unde obiectele sunt complet rupte de context, în ciuda eforturilor muzeografilor. Civilizatii si culturi diverse în timp si spatiu, de la sumerieni la bãstinasii din Amazonia, minuni de creativitate, ingeniozitate si simt estetic, dincolo de arhi-cunoscuta si admirata artã europeanã. Multe oale si ulcele, ca mâna care a cioplit, netezit si pictat statueta egipteanã din fotografie, acum vreo 4500 de ani. Ce înseamnã acesti 4500 de ani, care nouã ni se par nemãsurati în artã si mestesug uman, fatã de cele 65 de milioane care ne despart de dinozauri? Ce înseamnã orgoliile noastre si grija de a lãsa urme pe Pamânt?

Nu mai vorbesc de existenta individualã, si de planeta agãtatã în genunea infinitã si vesnicie. Când constientizez asta am o senzatie de rãu fizic, un fel de spasm în vintre, micul meu ego se rãsuceste de durere si-si blestemã mãrginirea. Ceva mai mult despre marea trecere în nefiintã, sau cel putin o altfel de fiintã, la Confruntã durerea.
Pânã la urmã îmi potolesc angoasele spunându-mi cã e de datoria mea sã fac tot ce pot în trecerea pe aici, fie ea singularã, repetabilã, mãrginitã, sau nu. Încercând sã-i înveselesc pe cei din jur, sã le fac viata putin mai frumoasã, încercând sã mã împlinesc si sã ma desãvârsesc pe mine ca om. Cã de...nu se stie:)

Monday, August 3, 2009

Orasul prismatic

New York absoarbe si reflectã numeroasele culturi care sãlãsluiesc în sânul lui croit de olandezi, undeva prin veacul al saptisprezecelea, în pas molcom, din explorare în luare în posesie, acordarea statutului de provincie mai apoi si pierderea ei în favoarea perfidului Albion. De la primii stãpânitori europeni se trag printre altele numele cartierului Harlem, familia Roosevelt si Santa Claus.

Un new-yorkez, sau new-yorker, a altceva, indiferent cã e pictor, muzician, drug-dealer sau stock-market broker. Acolo lucrurile se întâmplã altfel si oamenii se croiesc dupã matca multicolorã si încarcatã de sensuri în care misunã, multi cu fundul deopotrivã situat în luntrea obiceiurilor strãmosesti si în nava modernã a progresului perpetuu. Traditia liberului schimb si a tolerantei religioase se datoreazã în mare parte olandezilor, nici pe vremea ceea colonia nu avea o populatie compactã. Asa se face ca existã în ziua de azi New York style pizza (în Little Italy dãinuie prima pizzerie deschisã de un anume Lombardi în 1905) si rulote care vând în miez de zi si miez de noapte knish de cartofi, kebab de miel, pui în curry sauce si alte minuni, pe lângã banalii hotdogs si faimosii covrigi/pretzels.

Sunt zone pe care turistii nu le descoperã întotdeauna, în goana turbatã dupã shopping sau bifând anxiosi lista de obiective turistice, ca nu cumva sã le scape ceva, i-am vãzut înarmati cu mici catastife doldora de informatie fugãrindu-si propria idee de New York si refuzând sã-l descopere cu adevãrat. Oamenii ãstia bântuie de fapt peste tot: Paris, Roma, Berlin, iar industria înfloritoare a turismului de masã îi formeazã si îi încurajeazã. Pentru ei orasele devin mozaicuri dezlânate, cu puncte de interes despãrtite de largi zone gri., pentru cã ceea ce nu figureazã în ghiduri nu meritã atentie. Si Tartarin de Tarascon pare-mi-se cãlãtorea dupã Baedeker, deci nici mãcar nu suntem o generatie nouã, modelul existã în din secolul XIX, dacã nu chiar dinainte.

Masa de beton si asfalt, în afarã de plãmânul verde si oaza imensã Central Park, mai contine câteva scuaruri - Washington Square si Bryant Park de pilda, dar insula Manhattan fiind îngustã, zonele libere de constructii si dedicate promenadei se lãfãie de-a lungul fluviului Hudson. Din Battery Park, în sud, se deschide ochiului privelistea insulelor Ellis, unde soseau emigrantii, si Liberty, unde troneazã doamna cu fãclia. Fort Tryon Park, în nord, adãposteste între arborii lui stufosi unul dintre muzeele mele preferate - The Cloisters, un puzzle maiastru mesterit din fragmente de biserici, capele si mãnãstiri din Spania si Franta, reconstruite armonios sub forma unui muzeu medieval, cu proportii odihnitoare, departe de grandoarea coplesitoare a MET-ului sau a Luvrului. Locurile de promenadã ale calugãrilor, claustruri, sunt acum grãdinite pline de farmec, unele cu vederi nãucitoare spre fluviu si New Jersey, pe malul opus.
Gazda noastrã locuind în Upper West Side, am putut admira apusul fie de pe acoperisul blocului, la etajul 16, fie din Riverside Park, care nu mãsoarã decât vreo opt kilometri, de-a lungul apei, cam de la strada 72 la 155.
Tot în zona de surprize ale New Yorkului situez si Brighton Beach (sau Little Odessa?), care continuã Coney Island - o întindere lungã si latã de nisip, partial acoperitã de un deck de lemn, cu scânduri îmbinate frumos ca un parchet de casã boiereascã. Oceanul Atlantic se învolbureazã discret si ispititor la marginea ei, ca o alternativã la arsita verii. Printr-o ciudatã alchimie a soartei zona a fost luatã în stãpânire de imigrantii rusi, asadar magazinele, farmaciile si alte prãvãlii de uz comun afiseazã toate firme bilingve, gen "Mosvideofilm", iar pe stradã risti sa întrebi directia si sã ti se rãspundã "Panimaite pa ruski?".
Când pe plajã trec bãtrânei cu traista în spate strigând "Cucuruzu'" si altceva mai putin inteligibil îti vine a crede cã esti la malul Mãrii Negre care a fost invadat brusc de turisti multinationali. Experienta transcedentalã nu ar fi completã fãrã un prânz la restaurantul "Volna", unde chelnerul arãta ca un agent KGB underconver, foarte amenintãtor, care a stat de strajã lângã noi pânã am comandat. Mâncarea a venit pe rând pentru fiecare, la intervale lungi, am ajuns asadar sã mâncãm pe rând, iar clãtitele mele cu icre rosii, absolut ordinare, au fost trântite pe masã în fata singurului scaun gol. Desi am fost încãrcati cu 10% în plus pentru serviciu, în momentul plãtii mi s-a sugerat si bacsisul. Cutremurãtor. Ceva între Bulgakov si Mamaia. Alte optiuni includeau "Tatiana" si "Moscow", unul dintre ele vânzând pirosti si alte varietãti din cocã, umplute divers, foarte gustoase si foarte ieftine, am încercat ceva asemãnãtor cu merdenelele si o umpluturã cu miel, ceapã si mirodenii. Stan Pãtitul era pãtit, acum suntem si noi, dar dacã-i plaja mare si apa numai bunã de înot, cine sã se mai plângã?

Am atins si alte teluri de pe lista de sarcini, cum ar fi întâlnirile mult asteptate, cu Ina bloggerita care m-a vizitat deja, vãrul meu si cuplul cubano-canadian Celena - Michael, la care m-am invitat la cinã ca sã gãtesc eu. Si obiective materiale, ca strãbaterea podului Brooklyn, degustarea de înghetatã la Arte del Gelato, contemplat insulele si Lady Liberty din Battery Park, mâncat în China Town, dansat tango în East Village, dar...High Line satisface the highest expectations.

Un parc inovator, minimalist, organic, post-modern, care a recuperat si reinventat un pod de cale feratã dezafectat, în mijlocul cartierelor hip Meatpacking si Chelsea. Cu bãnci care ies din asfalt, alte bãnci sezlong, un amfiteatru cu geamuri imense care contemplã spectacolul strãzii, ierburi si flori de câmp cu miros sãlbatic care cresc în devãlmãsie.
Ce-ar fi mai fi de zis, zãu asa? Sau de fãcut, decât sã-ti iei o înghetatã sau altceva din Chelsea Market si sã te bucuri cã High Line existã, sau mai bine zis ca existã oameni care au avut ideea asta extraordinarã si altii care au pus-o în practicã. De-asta New York e New York, pentru cã e viu, se miscã, se reinventeazã, creste în directii noi, fãrã sã-si piardã din farmecul Art Deco si Neo Gotic al zgârie-norilor decorati cu elegantã si fantezie.

Foto aici:


Despre muzeele MET si Natural History - în numãrul urmãtor.
UPDATE - de la maestrul Alex Gâlmeanu, români la Ellis Island, pentru conformitate.