Blogurile-oglindã din România

Nu zic blogurile românesti, ci din România. Am remarcat o tendintã generalã de analizã a societãtii, a istoriei contemporane, a absurditãtii si hilarului cu care concetãtenii mei se întâlnesc zilnic. Un fel de editoriale care probabil traduc o incapacitate a presei de a face sinteze si analize lucide, profunde, informate si informative. Majoritatea blogurilor din România cu care m-am întâlnit sunt ale unor oameni revoltati, care fie fac haz de necaz, cum ar fi Lia, Varanus si Exarhu, fie taie în carne vie, ca Veronica A. Cara si Confrunta durerea, fie se ascund în bula lor de aer si încearcã sã respire econom si sã nu se piardã cu firea, construind castele din cuvinte, ca Iren în Mintea de ceai (linkuri pe lista mea de bloguri citite). Dar toate denotã o nevoie de a reinterpreta realitatea, de a o întoarce pe dos ca pe o manusã, ca sã si-o poatã apropria.

Pentru ca realitatea de acolo scapã simtului realitãtii, întrece imaginatia, oscileazã între umor absurd si tragedie absurdã. Eu notez pe blog ceea ce îmi trece prin cap, ceea ce îmi atrage atentia, fie pozitiv sau negativ. Si multe sunt pozitive, sau sunt eu o nebunã cãreia nu i se mai întâmplã nimic nebunesc, în afarã de blocarea traficului când ninge intens. Cam tot ceea ce mi întâmplã tine de normal, inclusiv faptul ca nu pot gãsi un job conform educatiei si experientei mele, pentru cã dupã regulile din Canada eu nu stiu ce vreau de la viatã, am trecut prin prea multe domenii, am prea multe interese, nu sunt suficient de specializatã unilateral, iar masterul fãcut aici nu-mi acordã automat experienta de muncã localã în câmpul meu de actiune. E normal fiindcã au niste reguli si sunt respectate. Take it or leave it.

În România fiecare face regulile si le încalcã dupã cum îl duce pe el tãrtãcuta. Iar bloggerii de care vorbesc încearcã sã fixeze niste repere ale bunului simt si sã aseze absurdul din jur functie de acele repere. Pentru cã nimeni din sfera publicã nu o face - nici presa, nici politicienii. Umoristi nu avem, Divertis si-a pierdut din aciditate, Catavencu scoate si el bârfele mondene mai în fatã, cã vinde, domne, vinde, ce sã facem? Ca atare toti o scaldã, nimeni nu se ia la trântã cu problemele, mai degrabã s-ar lua la trântã cu bloggerii, dupã cum am citit pe la altii (Mircea Mihaies in România literarã mai cã-i afuriseste).

Dacã e sã mai iau dupã ce vãd pe Facebook, în Bucuresti e veselie mare, evenimentele mondene nu mai au loc unele de altele, tot poporul cu fitze dã iama aproape zi de zi în Gaia (ce-i aia? io stiam cã dacã te ia e nasol, în DEX zice cã-i uliu, pasãre de pradã) si Fratelli. Oare lor le place sã umble cu pantofii Prada prin zloatã si rahati de câine? Cicã acum se dã amendã dacã nu strângi dupã animalul proprietate personalã, dar cu cei vagabonzi ce se întâmplã, vin gardienii si le strâng "dejectiile"? O prietenã virtualã care va emigra în Canada anul ãsta mi-a spus ca preferã sã stea la cort aici si sã aibã strada asfaltatã afarã decât sã stea la vilã pe drum desfundat. Strada Salubritãtii are salubru numai numele, de pildã, nu a primit botezul asfaltului.

Pe blogurile oamenilor ãstora care scriu asa bine, frumos, si cu haz si emotie, care mã fac sã mã înduiosez prin cum scriu, nu despre ce scriu, as vrea sã citesc si posturi despre filme, teatru, concerte, retete, socuri catartice pozitive. Se pare ca realitatea româneascã inhibã alte tendinte, si când se aflã în fata computerului tot ceea le rãmâne de zis este "Asta, si asta, si asta, si asta...sunt o porcãrie, eu nu stiu cum mai pot trãi asa". Si când se saturã de zis, unii pleacã, cum a fãcut Fursecul mecanic, dupã ce a pus la cale o super initiativã de clintit din loc creierele amortite.

Cine vrea sã analizeze societatea româneascã ar trebui sã ia în consideratie blogurile, nu dialogurile stradale, nu chestionarele cu rãspunsuri fixe, ci analizele lucide si pline de amãrãciune ale unei realitãti care cu greu îsi meritã numele. Cum spuneam în 2001, înainte sã plec, Kafka a fost vizionar.