România la purtãtor - atavismul si traditiile

Photo source: Martyna Majok/Daria Davis (check the links, they're worth it)

Mama unei foarte bune si dragi prietene românce s-a dus dintre noi, dupã ce a suferit un an, nu numai din cauza cancerului care o rodea, dar si din cauza tratamentelor si a chimoterapiei. Am o carte de poezii în englezã pe care mi-a dãruit-o acum câtiva ani, când au venit cu totii la mine sa bea un ceai. Am vorbit atunci despre tata, care se prãpãdise nu demult. Ana era o femeie blândã si duioasã, care-si iubea grãdina si picta. Frumoasã, de o frumusete luminoasã si calmã, cu un sot iubitor si copii asemenea lor, întreprinzãtori si dârzi. Fiica ei a ales sã rãmânã singurã la Montréal când pãrintii s-au mutat în Ontario, pentru cã se înscrisese aici la facultate, desi îsi dãduse deja licenta în România. Mi-a fost alãturi când a trebuit sã plec de azi pe mâine la Bucuresti pentru înmormântarea tatei.

Din pãcate ieri a fost rândul meu sã-i fiu alãturi. Eu si încã vreo sapte prietene de nãdejde, toate românce din Montréal. Eu m-am dus îmbrãcatã simplu, în negru, dar cu fustã bej, pentru cã nu era vorbã despre o rudã. Am ajuns când slujba începuse deja. Nici o femeie nu avea capul acoperit în bisericã, desi asa cere traditia. Eu am fost crescutã într-o relatie de întelegere si prietenie cu religia, nu de fricã si obligatii, asadar m-am simtit usuratã când am vãzut asta. Preotul a profitat de ocazie si ne-a amintit ca toatã viata noastrã este legatã de bisericã: botez, cãsãtorie, înmormântare. Si a tinut sa înfiereze practicile pãgâne cum ar fi incinerarea (fereascã Domnul!), cã doar Biblia zice din tãrânã am venit si în tãrânã ne întoarcem. Oops! La iesirea din bisericã - surprizã maximã: toate fetele erau complet în negru. Plus tocuri si taioare, ca în filmele americane cu înmormântari de lux. Ahâm.

Prietena mea ne-a scris sã nu aducem flori, mai degrabã sã facem o donatie loco pentru lupta împotriva cancerului. Eu asa am fãcut, evident cã pe acolo erau buchete si cosuri mari de flori.

La cimitir - altã minune, vãd mai bine sicriul: roz sidefat cu trandafiri în medalion la balamale. Solid, made to last. Hm, eu credeam cã recomandarea cu dusul în pãmânt înseamnã si o metodã cât mai directã. Buuun. Bocesc eu acolo cât bocesc, cã de când s-a dus tata n-am mai fost la înmormântare, plus ca mi se rupea inima sã mã uit la sotul si copiii Anei, atât de frumosi si de îndurerati. Si ea era tot frumoasã, ca Albã ca Zãpada în racla de clestar. Nu cred cã moartea sau viata sunt drepte sau nedrepte, astea sunt unitãtile noastre de mãsurã. Moartea închide capitolul vietii, face parte din ea, ca si boala si bãtrânetea. Doar cã trãim într-o societate idioatã care ne învatã ca trebuie sã fim tineri, frumosi si sãnãtosi...pânã murim. Cum vine asta?

Ne-am întors la bisericã la pomanã, fetele avusesera grijã de tot: colivã, sarmale de post, falafel, ghiveci, fasole bãtutã, salate (mie nu-mi spusese nimeni sã aduc si eu ce pot). În postul sfintilor Petru si Pavel nu se cuvenea altceva. M-am bucurat ca si familia logodnicului québécois a apreciat mâncarea. La spartul târgului multi (români, din pãcate evident) au plecat lãsând farfuriile si paharele de plastic pe masã, desi existau cosuri de gunoi, si eram în sala de întruniri a bisericii, nu la restaurant. Noi, pretenele, am rãmas sã facem curat. Si familia colateralã cot la cot cu noi, sunt niste oameni admirabili, prietena mea a avut mare noroc. Dau sã clãtesc platourile, sare o fatã ca arsã: "Nuuu, cã dai apã murdarã". N-am prea înteles, am mai robotit nitel în zonã, iar dau sã clãtesc. Vine alta: "Nu se spalã vasele imediat dupã dusul la groapã. Faci lãturi". "Poftim? Lãturile sunt alea de se dau animalelor din bãtãturã." "Dai apã murdarã dupã mort, nu se face". Ah, am înteles, în 2009, în Montréal, Canada, la sala de întruniri a bisericii, nu în casa Anei, nu facem ce nu se face si nu se cade sã nu facem ce se face.

Cam asa a fost si la nunta surorii mele, Noi n-am avut bunici la tarã, cu datini si obiceiuri. Si atunci a venit fiecare sã ne povesteascã ce se face si ce nu. Ca faza cu înlocuitul voalului cu basmaua. Orezul si ceva nou, ceva vechi, ceva împrumutat si ceva albastru, cã asa am vãzut în filmele americane. Sã faci ce se face, neapãrat.

Acu', zic si eu, dacã tot tinem sã respectãm datini pre-crestine, ca asta cu nespãlatul vaselor, nu-i normal sã ne acoperim si capul în bisericã? Hai sã ne tinem de datini pânã la capãt. Dar nu se poate, trebuie sã facem un ghiveci de aici si acolo, atunci si acum, ca sã ne dãm impresia cã suntem emancipati, dar nu ne uitãm rãdãcinile.

Dupã tata am purtat doliu 40 de zile pentru cã am vrut eu, pentru cã detest sã mã îmbrac în negru si am vrut sã mã nevoiesc. Indiferent ce spune pãrintele, eu vreau sã fiu arsã, între patru scânduri simple. Cenusã din cenusã. Si înainte sã-mi donez organele sãnãtoase. Si sã se spele toate vasele, na! Daca o avea cine sã-mi facã pomanã. De altfel, mai bine ar fi sã se facã donatii.