Search This Blog

Monday, June 8, 2009

FTA III - Questo buio feroce, despre moarte cu duiosie, cruzime, si mai ales gratie



Nu stiu cum face Pippo Delbono dar nu mã dezamãgeste nicicum. L-am descoperit din întâmplare, eu i-as spune providentã, în 2001 la Roma, cãutam o piesã de teatru iar titlul "Esodo"/Exod si descrierea de câteva rânduri m-au convins sã mã duc la Teatro Argentina. În mijlocul unei sãli clasice, elegante, tablourile care îngemãnau muzica, teatrul, miscarea, ilustrau rãzboiul, foametea, disperarea, dezorientarea exilului, dincolo de frontiere si origini. În contrast cu o societate obsedatã de Carpe diem, cumpãrãturi, divertisment.

Regizorul mergea prin sala recitând texte din Brecht, Passolini, Primo Levi, Biblie. Pe scenã se aflau si Nelson Lariccia, un om înalt si scheletic, Gianluca Ballaré, afectat de trisomie si Bobò, surdo-mut analfabet salvat dintr-un spital de boli mentale, dupã jumãtate de veac de singurãtate. Si personajele lor erau firesti în economia spectacolului, nu monstruoase, ci înduisãtoare si expresive. Mi-l voi aminti toatã viata pe micutul Bobò în rolul unui latino-american într-o procesiune religioasã.

A doua întâlnire a fost tot la Roma, în 2003, tot atrasã de titlul piesei: "Gente di plastica" - inspirat de titlul unei piese de Frank Zappa - "Plastic People". O satirã crudã a falsei perfectiuni din societatea occidentalã, cu o admirabilã caricaturã a familiei perfecte si o alta a Donatellei Versace. Teama de singurãtate, batrânete, moarte, ascunse de cãutarea unei fericiri imposibile, în alcool, droguri, operatii estetice, divertisment continuu. Citate din Sarah Kane, tânara scriitoare britanicã care s-a sinucis. De data asta Pippo Delbono era închis într-o cabinã, pe post de radio DJ.

Sâmbãtã, 6 iunie 2009 - a treia întâlnire, de data asta pe meleaguri îndepãrtate, dar planificatã si asteptatã. "Questo buio feroce"/Aceasta beznã feroce are la bazã povestea apropierii de moarte a lui Harold Brodkey, care a aflat cã este sero-pozitiv în 1993, desi aventurile sale homosexuale se întâmplaserã în anii 70 - 80 si era happily married. Regizorul a descoperit cartea în timpul unei cãlãtorii în Birmania. Fiind el însusi homosexual seropozitiv, povestea l-a marcat profund.

Cutremurãtor e un cuvânt foarte potrivit pentru "Questo buio feroce". Putini sunt cei care nu se tem de moarte. Pe care pâna la urmã trebuie sã o înfruntãm singuri. Iar eu, "nu de moarte mã cutremur, ci de vesnicia ei". Piesa, ca si celelalte, este o succesiune de tablouri, punctatã de citatele din carte (pe care mi-o cumpãr cât de curând). Cu interludii stranii: defileu de modã hieratic, care amestecã actualul cu diverse epoci, scene grotesti, iar critica societãtii de consum, citate din anunturi matrimoniale patetice, vulgare sau hilare. Oameni în sala de asteptare, definiti de un numãr; un bãrbat atletic legat la ochi si suspedant de douã corzi cu pungi de transfuzie; dragul de Bobò jucându-se cu Gianluca, doi arlechini inocenti; scheleticul Nelson (mama spaniolã, tatã italian, nãscut la Cairo si descoperit pe stradã la Napoli) cântând "I did it my way" într-o englezã perfectã, îmbrãcãt numai în chiloti; machiaje exagerate, fete transformate în mãsti, distrugerea tabuului corpurilor perfecte. Scene de vis si cosmar, care-mi aminteau de viziunile din filmele felliniene. Penultima scenã: întins pe scenã, îmbrãcat în alb, regizorul/actor are viziunea unui cortegiu funerar de cosmar: fete deformate de grimase, machiate grotesc, învesmântate în negru. Încheind periplul, Pippo Delbono se dezbraca de haine/învelisul pamântesc (pâna la chiloti, totusi) si danseazã copilãreste pe cântecul lui Aznavour "Emmenez-moi".

Cã mi-a plãcut e putin spus, m-a miscat pâna la lacrimi în schimb. Le-am dus câteva flori albe, nu aveam pentru toti, le-am împartit cum am apucat sirului de actori care iesiserã la rampã tinându-se de mânã. Cum florile stricau tabloul acela final, le-au depus pe masa albã si lungã din decor când s-au întors. Numai Bobò a pãstrat-o. A îmbatrânit, dar zâmbetul si privirea lui sunt aceleasi.


Bobò si Gianluca, foto aici: http://vscarmelobene.blogspot.com/2008/04/il-teatro-della-verit.html

P.S. Tocmai mi-am comandat douã cãrti de Brodkey, "This Wild Darkness" si "My Venice":)

3 comments:

tlön society said...

tu chiar reusesti sa Traiesti lucrurile astea.

Paul said...

Uite... Vezi? De-aia imi plac mie saltimbancii: rad ca prostii si zambesc amar...

Antoaneta said...

@Tlön - asta e transfuzia mea, dacã as face eu lucrurile astea, n-as mai avea nevoie de transfuzie. Pippo Delbono de obicei îmi aduce aminte de esential.

@Paul - si mie îmi plac, enorm. Când eram mai micã îmi placea Antonioni, cu burghezii lui existentialisti. Dupa mi-am dat seama ca Fellini are dreptate, lumea e un circ. De-asta carnavalul din Uruguay m-a cucerit, ei zâmbesc amar mestesugit.