Ce lipseste

M-am luat cu povesti bucãtãresti si am uitat esentialul, ghimpele care mi-a rãmas înfipt de câteva zile în constiinta socialã si nationalã.

Seminarul la care m-am alipit saptamâna trecutã avea ca temã protectia socialã în domeniul sãnãtãtii în America Latinã. Subiect tehnic, ce tine de economie, stiinte politice, administratie publicã si localã, management medical. Cu o componentã socialã marcantã însã, fiind analizate sistemele de protectie socialã în sãnãtate din diverse tãri: Columbia, Argentina, Brazilia, Peru, Guatemala. Scopul era colaborarea între diversii investigatorii, pentru a învãta unii de la altii, din asemãnãri si diferente, din studii de caz, pentru a-si putea pune mai apoi cercetarea în serviciul societãtii. Când le-am vãzut biografiile, m-a luat ameteala, în afarã de titluri si pozitii în universitãti si centre de cercetare, cam toti aveau studii de master si doctorat în Statele Unite (inclusiv PhD la Harvard), Marea Britanie, Canada, Belgia, Franta (la Sorbonne). Si când si-au terminat studiile s-au întors acasã si s-au pus pe treabã. Pentru cã studiile lor nu ramân la nivel de publicatii si discutii academice, ci servesc la schimbarea politicilor si strategiilor, cu rezultate clare.

Mi-am adus aminte cã auzisem de o specialistã în domeniu si în România, Simona Haraga, fost manechin. Fatã desteaptã, când a plecat sã defileze la Milano, a fãcut si o scoalã de management în domeniul sãnãtãtii, cine nu stie cât de tare se simte în România lipsa acestei specializãri? Acum existã o institutie de învãtãmânt de profil si în Bucuresti, Simona lucreazã acolo si vãd pe net cã e foarte activã, merge pe la seminare internationale în Europa, prezintã studii de caz din România. Mã tem însã cã toti directorii de spitale continuã sã fie medici care, oricât de buni medici ar fi, tot n-au habar de management. Mã tem cã aceeasi situatie domneste si în Ministerul Sãnãtãtii. Sper sã nu am dreptate, dar povestile de groazã si coruptie din spitale continuã.

Dar ghimpele nu e ãsta, ci ceea ce se numeste "participare cetãteneascã" si "organizatii comunitare". Multi români se simt mai presus de America Latinã si o trateazã de Banana Republic imaginându-si cã cei de acolo ori mor de foame, ori trãiesc dupã principiul "Samba si, trabajo no" (desi în Brazilia se vorbeste portughezã, nu spaniolã). Dar ei au ceva ce noi nu avem: aceste organizatii comunitare, initiativa localã la nivel de sat si de cartier, a celor care nu
Foto: http://www.expressibian.com/images-up/04_05_2008_mici-si-bere-de-la-psd_1062.jpg

asteaptã sã le fie pus nimic în traistã, care nu se limiteazã sã înjure partidul si guvernul la un mic si la o bere.



Într-un documentar de Fernando Solanas "La dignidad de los nadies" am vãzut oameni care au creat din proprie initiativã o cantinã popularã într-un cartier cu drumuri neasfaltate de la periferia periferiei din Buenos Aires. Campania Liei "Oameni Darnici" e o adiere de initiativã comunitarã, în care nu intervine nici o institutie. În România de ce nu se întâmplã asta? De ce oamenii care stau la taclale în fata blocului sau la crâsmã nu se pot aduna sã facã ceva? O grãdinã de legume (da, stiu, vin altii si furã), un loc de joacã pentru copii, un sistem alternativ de supravegheat copiii altora din aceeasi scarã, de ajutat bãtrânii, de strâns gunoiul. De ce în afara comitetului de bloc, a sindicatului, nu-i miscã nimic? De unde atâta acrealã, sastisealã, vegetare si bombãnealã sterilã?

Combaterea culinara a spleenului

Pentru cã m-am înhãmat la un atelier de articole stiintifice din si despre America Latinã sãptãmâna trecutã, de luni pânã joi, sâmbãtã si duminicã am rãmas la vatrã sa transcriu procese verbale în spaniolã. Adicã nema filme, teatru, concert, nimic, numa' vineri am reusit sa ajung la piscina mea dragã, cu multe culoare, din Parc Jean Drapeau. Mare daraverã atelierul ãsta darã, mai ales cu francofoanele si brazilianca vorbitoare de spaniolã, tusea, fosnetele si soaptele înregistrate de reportofon.

M-am consolat în pauza de masã asadar, cu o salatã de ruccola (cicã voinicicã pre limba noastrã, exact ce-mi trebuia mie, stimulator de voinicie), rosii felurite, prosciutto de la mama lui si mozzarella de la italienii pripãsiti la Montréal, proprietari de ditai fabrica "Saputo".

Care salatã a fost urmatã de linguine cu calamar si legume (tulpinã de telinã, câteva rosii proaspete, ceapa verde si ardei), presãrate într-un final glorios cu mãrar. Am fentat stilul mediteranean favorit punând în loc de sare sos de soia. Una dintre tainele binecunoscute ale bucãtãriei italiene, ignoratã cu succes în America de Nord si prin restaurantele italienesti horror din Românica, este simplitatea pastelor. Se pot face paste foarte gustoase numai cu rosii, mãsline, uleiul aferent, o târã de busuioc sau oregano, nitel piper proaspãt si o idee de parmezan. Nu e necesarã înecarea lor în sosuri de smântânã sau rosii, nici ametirea cu zece ingrediente, de obicei 2-3 de bazã si niscai arome sunt suficiente. Am primit o mare lectie de la prietena mea pompeianã când am servit-o alternativ, cu rasol de peste simplu si blaff de poisson, care-i cam tot aia, dar zãpãcit cu tot felul de ierburi aromatice. Mi-a spus cã e bun blafful dar rasolul pãstreazã gustul original al pestelui. De atunci încerc pe cât posibil sã respect regula de aur: importantã e savoarea originalã, simplitatea, eventual încurajatã cu 1-2 mirodenii sau ierburi cu gust. Calamarul oricum îsi lasã sucurile la gãtit, asadar nitel vin alb si 2-3 rosioare sunt suficiente pentru lungirea sosului.

Spre searã am comis o crimã rarã - am zdrobit douã cesti de cãpsuni si am amestecat storceala cu niscai suc de lime, oleacã de Martini Extra Dry, nitel rom de Havana si zahãr brun. Un fel de home made strawberry Daiquiri adaptat la ingredientele disponibile. Prefer fructele natur, dar dupã o zi întreagã de stat în casã aveam nevoie de putinã cruzime.

Din putul gândirii care trece prin stomac:

Marea artã a gãtitului e sã-ti iasã gustos, sã te sature fãrã sã-ti cadã greu la linguricã si astea fãrã prea mare efort, strãduintã si cheltuialã. As vrea sã conving cât mai multe gospodine si gospodari cã asa e. Jos sarmalele!

Zi gri de melanholii, cu happy end

Rosii brune




Rosii felurite: roz, bruna, campari, pruna, cherry, galbena


Vara trecutã a plouat de ne-a uscat. De câteva sãptãmâni de când a venit chinuitã si indecisã primãvara, vremea e capricioasã ca o fecioarã chinuitã de hormoni sau o vãduva asisderea. Acum sã zicem ca e varã, de câteva zile trãim într-un fel de purgatoriu al anotimpurilor, nici pe cal nici în cãrutã. Cerul e gri pal, aproape gri, nici nu plouã, nici soarele nu se îndurã de spleenul nostru. Nu-i greu de înteles de ce la 15 grade îsi scot fetele deja sandalele si fustitele la vedere, asta-i vara, prinde-o repede! Variaza soiurile de rosii de serã, de toate culorile si formele, astept în curând rosiile albastre. Ale originale, din Mexic, erau de douã feluri: jitomatl (cele rosii) si miltomatl - verzi si îmbrãcate într-o foitã subtire ca pergamentul, cu gust cumva de corcoduse. Eu duc dorul celor "de la tãrani", rosii, grase, dulci si cu forme nãstrusnice uneori, aduceau a mandragore.

Am cunoscut ieri o doamnã din satul Monor, Bistrita - Nãsãud, care cântã ca o privighetoare, tocmai a scos aici primul disc, dupa 26 de ani de la emigrare. A trecut întâi prin Grecia, unde plecase sã le studieze folclorul, apoi prin Italia, si si-a gãsit locul aici. Ne-a povestit despre satul ei: Monor, pe net se vede a fi loc frumos si cu stare, chiar cu obiective turistice - vulcani noroiosi si industriale. Anuca deplânge starea ogoarelor, ne-a spus ca tãranii obisnuiti de cooperativã sã execute ordinele: aici cositi, aici prãsiti, n-au stiut ce sã mai facã când si-au luat pamântul înapoi, ce, cum si când sã cultive, l-au lãsat în paraginã si au cumpãrat vaci când s-a deschis fabrica de produse lactate. Vorba Anucãi, la cât îngrãsãmânt natural au lãsat vacile pe ogoare, s-ar scoate recolte record de acolo. Doar cã pe tãrani nu i-a învãtat nimeni sã spele ugerul vacii, sã cumpere masini de muls, sã se conformeze standardelor de igienã. Iac-asa au ajuns sã vândã vitele. Urmarea nu o stiu. Dar pe siteul fabricii am vãzut cã au propria lor fermã, nu cumpãrã laptele de la altii.

Ne-a mai povestit si altele Anuca, cum a învãtat sã cânte, cât îi plac doinele, cum citea ora exactã dupã soare, stia când vine un cutremur dupã animale, si câte si mai câte. Mai ales cum mergeau pe jos, cale de 200 de kilometri, în pelerinaj la Nicula de Sfântã Mãrie, cântând pe drum.

Am stat si m-am gândit, bietul tãran român, ce-o fi înteles si el, de la rãscoala din 1907 si pâna la cooperativizare. Scurtã viatã a avut sã se bucure de pãmântul lui, de care acum e rupt, zice Anuca. Eu n-am de unde sã stiu, cã n-am avut si nu am rude la tarã, stiu numai ce zice mama, ca fãrã tãranii care veneau la piatã cu de-ale gurii pe vremea multidezvoltãrii, mureau de foame citadinii.

REVIZIE: a iesit soarele si am iesit la preumblare cu Freundin Andrea, pe the Main - bulevardul St. Laurent care separa cândva vestul anglofon de estul francofon al orasului, plin de magazine haioase, restaurante, baruri, cafenele si birturi tinute de portughezi, evrei est-europeni si câtiva asiatici. Zilele astea a fost închisã strada si tarabele, muzica, grãtarele, au inundat trotuarele si o parte din carosabil.

REVIZIE II - am uitat un amãnunt, din povestiri reiese cã si în lumea bucolicã a mediului rural femeile au învãtat drumul spre cârciumã, si au descoperit plãcerile bahice.

De ce nu Canada sau Canada, de ce nu?

E o întrebare care ma pune în cumpãna de ceva vreme, o tot framânt si modelez ca pe o bucatã de plastilinã, mintea mea joacã ping-pong cu ea pânã când pierd firul rationamentului. Oricui mi-ar spune cã vrea sã emigreze în Canada i-as zice sa vinã mai întâi în vizitã si pe cât posibil sa exploreze piata de muncã. N-as sfãtui pe nimeni sã nu vinã, e o tarã frumoasã, cam întinsã, cu distante uriase între orasele importante. Montréal e aproape de Ottawa si de capitala Québecului - Ville de Québec (câtã imaginatie! Capitala statului New York...ghici ghicitoare mea? Albany, sâc).

E curat, primãvara si vara apar ronduri de flori minunat aranjate si îngrijite, autobuzele vin la timp, au orare afisate în statie de obicei, si se stã la coadã la urcare, primul venit, primul servit. Sunt parcuri în fiecare cartier, multe cu zone de picnic, unde se adunã francofoni, anglofoni si alofoni la grãtar: indieni, arabi, vietnamezi, români, latino-americani. Copiii au locuri de joacã speciale în parcuri, cu tot felul de tobogane si nãzdrãvãnii. Spun asta pentru cã cineva m-a întrebat dacã e o tarã bunã sa-ti cresti copiii. Eh, am crescut noi pionieri, si uite ce departe am ajuns:) Presupun cã da, dar si aici apar stiri despre copii abuzati, rãpiti, ucisi. Dintre toate orasele cunoscute Montréal mi se pare unul dintre cele mai sigure, în pofida stirilor despre cutare înjunghiere sau reglare de conturi, într-un procentaj minim astea existã peste tot. Dar...se dau spargeri, asta da, cunosc patru persoane care au pãtit-o, la mine în bloc au intrat cam în trei apartamente anul trecut, în blocul de alãturi anul ãsta, pe scara de incendiu, ascunsã privirilor.

Montréal e orasul festivalurilor: teatru, dans, film, umor, muzicã. Motul fiind cel de jazz din luna iulie, unde pe scenele în aer liber se aud mai mult ritmurile altor culturi, din India în Capul Verde. La supermarket gãsesti orice; numai la pâine au nu stiu câte sortimente, lipii indiene, afgane, libaneze, tortillas mexicane, pâine kasher, bagheta frantuzeascã si ciabatta italieneascã, din toate combinatiile de cereale posibile. Înnebunesti încercând sã alegi. Nici cu restaurantele nu e mai usor, rãmâi flãmând tot oscilând între tailandeze, vietnameze, latino-americane, portugheze si italienesti, mai toate gestionate de nativi ai tarilor respective.

Prin cafenele si bãrulete concertele te poartã si ele pe plaiuri îndepãrtate sau apropiate, e si rock, si chanson française, reggae si salsa. Numele cu renume ne tot viziteazã, dacã-i trece burtica lui Dave Gahan, Depeche Mode vor fi prezenti pe 25 iulie. De dansat - pe alese: dance, trance, oldies but goldies, tiganeasca din Balcani, salsa si tango.

Cine vrea sã înoate poate merge la unul dintre lacurile dimprejur, unde poti închiria si kayak sau canoe (aici e patria lor, kayakul e inuit si canoea amerindiana). Cine vrea pe munte si prin pãdure are de unde alege, colea peste granitã în USA poti face trasee de 10 - 11 ore.

Eu trãiesc nu numai înconjuratã de toate activitãtile astea, ci trãindu-le din plin, încerc sã fiu cât mai selectivã ca sã nu alerg ca o gãinã fãrã cap de colo-colo ajungând sã nu mai înteleg nimic. Si totusi...mã apasã lipsa unui trunchi cultural solid de care sã se lipeascã si pe care sã-l regenereze si sã-l ramifice toate natiile care se pripãsesc pe aici. În ciuda eforturilor de a afirma cultura si istoria québécoise, nu pot uita cã natiile native: inuiti, cree, micmac, algonquin, huron, si Dumnezeu stie câte, sunt marginalizate si auzi de ele doar pe la vreun festival sau în cazul discriminãrii pozitive. În ciuda eforturile guvernului québécois de aduce cât mai multi emigranti calificati, nu putini sunt medicii care conduc taxiuri.

Depinde de ceea ce cautã fiecare, multi vin aici în cãutarea unei bunãstãri materiale relative: o casã (care se va afla la periferie, obligatoriu, fãcutã din materiale mediocre si usor de confundat cu orice casã din jur, creditatã pe 25 de ani), o masinã, cumpãrãturi la supermarket si la mall, picnicuri si grãtare, vacante all-inclusive în Cuba, Republica Dominicanã si Mexic - ignorând cultura localã cu bunele si relele ei, mai putin niscai dansuri tropicale si mariachi. Pentru cineva venit dintr-un orãsel de provincie prãfuit, sau care locuia într-un apartament sordid "la bloc", toatã fervoarea multiculturalã a Montréalului e o manã cereascã. Cine a fost functionar la bancã, arhivist, inginer IT, în domeniul aeronautic sau al telecomunicatiilor, mecanic auto, bucãtar, art director în publicitate, are sanse sa lucreze în acelasi domeniu si la acelasi nivel dupa 3-4 ani, depinde de noroc. Chiar pentru bioingineri, geneticieni, e mult mai bine la Montréal, e o industrie în plinã înflorire, întreprinderile farmaceutice prosperã aici. Dreptul nu este recunoscut, nici contabilitatea, marketingul sau publicitatea/client service - numai dacã ai lucrat la vreo mare internationalã gen McCann, pentru clienti la fel de cunoscuti. Stiu un singur caz, din Bulgaria, si lucreaza la o firmã localã, nu la cea unde lucra la Sofia. Medicii ar trebui sa refacã si ei universitatea, asistentele au de fãcut ceva mai putine cursuri si sunt la mare cãutare.

Cei care nu vor sã lucreze într-un call center, la tejghea de bar sau cafenea, mai bine se întorc la scoalã. Dar nu oricum, unii fac greseala de a se duce direct acolo - aici nici nu se uitã la curriculum vitae dacã nu ai experientã localã, poti sã faci oricâte scoli. Prima e de obicei de survival jobs, eu mi-am halit economiile si am rezistat patru luni fãrã sã vând pantofi, sã fac cafele sau sã ametesc oamenii la telefon. Am o prietenã care a prins o slujbã de head hunter foarte bine plãtitã (au clienti mari), datoritã faptului cã a fost recomandatã de contabilul firmei, fãrã nici o experientã în resurse umane. Diferenta între relatiile de aici si din România este cã un incompetent nu va primi niciodatã jobul, indiferent cine îl recomandã. Si pe incompetenti de fapt nu-i recomandã nimeni, pentru cã automat cine te sustine îsi pierde credibilitatea.

Ah, uitam, vacantele sunt scurte, pornesc cam de la douã saptãmâni, si dupã fiecare cinci ani la aceeasi firmã mai capeti una. Pleci din firmã, pierzi prelungirea vacantei. Cei mai generosi oferã patru. Mai sunt câteva zile libere presãrate de-a lungul anului. Cam greu sã-ti faci o vacantã adevãratã în Europa, Asia sau America de Sud în conditiile astea, de mare distantã, bilete scumpe si timp putin. Eu personal as prefera sã fiu aproape de Europa si sã-mi iau mini vacante în Suedia sau Portugalia, de pildã, pe unde am rude si prieteni, as acoperi toatã harta în felul ãsta.

Una peste alta, îmi place America de Nord numai temporar, dar îmi place. Pentru cei cu pregãtire tehnicã, buni profesionisti, poate Canada e sansa la o viatã departe de aglomeratie, praf, mitocãnie. Si pentru cei dispusi sã se reorienteze (profesorii de englezã si francezã au de lucru), sa facã o scoalã de bucãtarie sau masoterapie, un certificat în resurse umane, agentii imobiliari chiar pot câstiga foarte bine, multi români asta fac aici.

N.B. Sistemul medical e la pamânt, din fericire nu am avut de-a face cu el, dar am o prietenã care a stat 8 ore la urgente, altfel programãrile la medicul specialist se fac cu câteva luni înainte. Si nici cu diagnosticãrile nu stau prea bine.

România la purtãtor - atavismul si traditiile

Photo source: Martyna Majok/Daria Davis (check the links, they're worth it)

Mama unei foarte bune si dragi prietene românce s-a dus dintre noi, dupã ce a suferit un an, nu numai din cauza cancerului care o rodea, dar si din cauza tratamentelor si a chimoterapiei. Am o carte de poezii în englezã pe care mi-a dãruit-o acum câtiva ani, când au venit cu totii la mine sa bea un ceai. Am vorbit atunci despre tata, care se prãpãdise nu demult. Ana era o femeie blândã si duioasã, care-si iubea grãdina si picta. Frumoasã, de o frumusete luminoasã si calmã, cu un sot iubitor si copii asemenea lor, întreprinzãtori si dârzi. Fiica ei a ales sã rãmânã singurã la Montréal când pãrintii s-au mutat în Ontario, pentru cã se înscrisese aici la facultate, desi îsi dãduse deja licenta în România. Mi-a fost alãturi când a trebuit sã plec de azi pe mâine la Bucuresti pentru înmormântarea tatei.

Din pãcate ieri a fost rândul meu sã-i fiu alãturi. Eu si încã vreo sapte prietene de nãdejde, toate românce din Montréal. Eu m-am dus îmbrãcatã simplu, în negru, dar cu fustã bej, pentru cã nu era vorbã despre o rudã. Am ajuns când slujba începuse deja. Nici o femeie nu avea capul acoperit în bisericã, desi asa cere traditia. Eu am fost crescutã într-o relatie de întelegere si prietenie cu religia, nu de fricã si obligatii, asadar m-am simtit usuratã când am vãzut asta. Preotul a profitat de ocazie si ne-a amintit ca toatã viata noastrã este legatã de bisericã: botez, cãsãtorie, înmormântare. Si a tinut sa înfiereze practicile pãgâne cum ar fi incinerarea (fereascã Domnul!), cã doar Biblia zice din tãrânã am venit si în tãrânã ne întoarcem. Oops! La iesirea din bisericã - surprizã maximã: toate fetele erau complet în negru. Plus tocuri si taioare, ca în filmele americane cu înmormântari de lux. Ahâm.

Prietena mea ne-a scris sã nu aducem flori, mai degrabã sã facem o donatie loco pentru lupta împotriva cancerului. Eu asa am fãcut, evident cã pe acolo erau buchete si cosuri mari de flori.

La cimitir - altã minune, vãd mai bine sicriul: roz sidefat cu trandafiri în medalion la balamale. Solid, made to last. Hm, eu credeam cã recomandarea cu dusul în pãmânt înseamnã si o metodã cât mai directã. Buuun. Bocesc eu acolo cât bocesc, cã de când s-a dus tata n-am mai fost la înmormântare, plus ca mi se rupea inima sã mã uit la sotul si copiii Anei, atât de frumosi si de îndurerati. Si ea era tot frumoasã, ca Albã ca Zãpada în racla de clestar. Nu cred cã moartea sau viata sunt drepte sau nedrepte, astea sunt unitãtile noastre de mãsurã. Moartea închide capitolul vietii, face parte din ea, ca si boala si bãtrânetea. Doar cã trãim într-o societate idioatã care ne învatã ca trebuie sã fim tineri, frumosi si sãnãtosi...pânã murim. Cum vine asta?

Ne-am întors la bisericã la pomanã, fetele avusesera grijã de tot: colivã, sarmale de post, falafel, ghiveci, fasole bãtutã, salate (mie nu-mi spusese nimeni sã aduc si eu ce pot). În postul sfintilor Petru si Pavel nu se cuvenea altceva. M-am bucurat ca si familia logodnicului québécois a apreciat mâncarea. La spartul târgului multi (români, din pãcate evident) au plecat lãsând farfuriile si paharele de plastic pe masã, desi existau cosuri de gunoi, si eram în sala de întruniri a bisericii, nu la restaurant. Noi, pretenele, am rãmas sã facem curat. Si familia colateralã cot la cot cu noi, sunt niste oameni admirabili, prietena mea a avut mare noroc. Dau sã clãtesc platourile, sare o fatã ca arsã: "Nuuu, cã dai apã murdarã". N-am prea înteles, am mai robotit nitel în zonã, iar dau sã clãtesc. Vine alta: "Nu se spalã vasele imediat dupã dusul la groapã. Faci lãturi". "Poftim? Lãturile sunt alea de se dau animalelor din bãtãturã." "Dai apã murdarã dupã mort, nu se face". Ah, am înteles, în 2009, în Montréal, Canada, la sala de întruniri a bisericii, nu în casa Anei, nu facem ce nu se face si nu se cade sã nu facem ce se face.

Cam asa a fost si la nunta surorii mele, Noi n-am avut bunici la tarã, cu datini si obiceiuri. Si atunci a venit fiecare sã ne povesteascã ce se face si ce nu. Ca faza cu înlocuitul voalului cu basmaua. Orezul si ceva nou, ceva vechi, ceva împrumutat si ceva albastru, cã asa am vãzut în filmele americane. Sã faci ce se face, neapãrat.

Acu', zic si eu, dacã tot tinem sã respectãm datini pre-crestine, ca asta cu nespãlatul vaselor, nu-i normal sã ne acoperim si capul în bisericã? Hai sã ne tinem de datini pânã la capãt. Dar nu se poate, trebuie sã facem un ghiveci de aici si acolo, atunci si acum, ca sã ne dãm impresia cã suntem emancipati, dar nu ne uitãm rãdãcinile.

Dupã tata am purtat doliu 40 de zile pentru cã am vrut eu, pentru cã detest sã mã îmbrac în negru si am vrut sã mã nevoiesc. Indiferent ce spune pãrintele, eu vreau sã fiu arsã, între patru scânduri simple. Cenusã din cenusã. Si înainte sã-mi donez organele sãnãtoase. Si sã se spele toate vasele, na! Daca o avea cine sã-mi facã pomanã. De altfel, mai bine ar fi sã se facã donatii.

Ziua Z - tichia de mãrgãritar

E drept, nici chealã nu sunt, nici tichia nu e de mãrgãritar, mai degrabã de zidar. Mortarboard = square academic cap. Asta de la placa de lemn cu mâner pe care-si întind zidarii mortarul. În Québec i se spune chiar mortier = mortar (mai înseamnã si piuã, de-aia pentru pisat, inclusiv buruienile de leac, dar le québécois e împãnat cu anglicisme, traduse mot à mot).

Pe scurt, ca iar mã încurc în propriile ite si urzeli, azi mã blagoslovesc cu diploma de master în comunicare. Am aflat de-abia dupã predarea definitivã a tezei cã aici ceremoniile de absolvire sunt ca cele din filmele americane sau britanice (Goodbye, Mr. Chips), cu robã si tichie academicã în patru colturi, cu ciucure. Nu pot spune ca era vreo dorintã secretã si imposibilã, niciodatã nu mi-a trecut prin cap ca mi s-ar putea întâmpla asa ceva. Dar mi se pãrea un ritual nostim, care marcheazã frumos absolvirea, spre deosebirea de facultãtile din România, unde te duci si-ti ridici diploma de la secretariatul Universitãtii, dupã nu stiu câte luni. Când am terminat FJSC-ul în 1996 au picat multi examenul de licentã si nu ne-am bucurat cine stie ce. Eu am fãcut o mare petrecere acasã unde i-am invitat pe toti doritorii (eram cam 100 în tot anul) si cam asta a fost tot. Nici mãcar nu am fotografii din acea zi, a afisãrii rezultatelor.

Acum am avut de ales, ori primesc diploma prin postã, ori, în schimbul unui pret absolut decent, mã duc la ceremonia de absolvire si ma împopotonez cu robã si tocã, împrumutate de facultate. Nu la UQAM ne investeste, probabil nu dispune de o salã adecvatã în care sã încapã si înghitatii, ci într-o salã de spectacole de alãturi. Din pãcate nu terminãm toti în acelasi timp lucrarea, iar dintre colegii de la master mai vorbesc doar cu vecina mexicanã din an în Dia de los Muertos si Jean-Philippe, al cãrui tatã face un somon afumat delirant în nordul Québecului, pe care fiul îl vinde la cunoscuti. Asadar mã duc acolo ca o barzã stingherã, poate totusi vãd vreo fatã familiarã, dar nu va fi nici o bere colocvialã dupã. Ne dau un pahar de vin de banii de la absolvire, prietenul meu va trebui sã stea la cucurigu, dar ne putem bea pocalul împreunã. Nu e cazul prietenei mele Juliana (brazilianã paulista), ea are prieteni printre colegi, probabil pentru cã au realizat proiecte comune, dar la Sciences environnementales e altã socotealã.

A fost frumos, a fost si greu pe alocuri, din septembrie 2006 pâna în decembrie anul trecut, cele trei luni de Uruguay, bonus Buenos Aires si Salvador de Bahia, au fãcut din 2008 un an cu totul special. Dar e o usã pe care acum o închid si mã regãsesc într-o camerã plinã de multe alte usi, or fi intrãri, iesiri? Eu, hâc, cu cine votez?

Off topic: asearã în mijlocul unor profunde discutii existentiale a venit sã ne amusine un puiut raton. Aveam niste biscuiti Wasa integrali si i-au fost pe plac. Când se ridica în douã lãbute îti venea sã-l iei acasã. Ne-a luminat seara (aniversarã de altfel, doi ani din "ziua accidentului", când ne-am cunoscut, 13 iunie 2007).

Ilie Moromete si omonimul rus

Un post foarte scurt: într-o carte despre imaginarul rus, pre si postcrestin, am descoperit cã unul dintre eroii lor mitici se numea Ilya Muromets. Sau Ilia din Murom. Nu stiu cum se face cã nu am citit asta în nici o analizã sau criticã, desi coincidenta e mai mult decât evidentã.

Ilia este singurul erou epic canonizat de biserica rusã, are chiar si moaste, pe lângã Kiev, sã nu uitãm ca a fost capitalã înaintea Moscovei.

Românii din Parlamentul UE

Becali si limba lui Shakespeare, poate dupã ce o învatã bine de tot îi citeste si pe clasici.

De ce era mai bine sã stea Hamlet în Anglia? Iaca:

HAMLET: Ay, marry, why was he sent into England?
First Clown:
Why, because he was mad: he shall recover his wits there; or, if he do not, it's no great matter there.
HAMLET: Why?
First Clown: 'Twill, a not be seen in him there; there the men are as mad as he.

Nebunului îi stã bine printre nebuni, de-aia în Canada nu-i de mine. Sã mã duc în Anglia?

Maniere si comunicare

Câte bordeie, atâtea obiceie:

Scena 1 - La final de "Eonnagata" un tânar domn, spre 27 - 28 de ani, suiera de zor lânga noi. Având în vedere ca vârsta îsi spune cuvântul si eu devin o doamnã usor iritabilã, i-am spus ca la teatru nu se fluierã, înseamnã ca nu ai apreciat spectacolul. N-a mai fluierat, iar când s-au terminat aplauzele m-a întrebat candid, cu accent neaos québécois: "Cum ati spus, ca nu se fluierã, pentru cã înseamnã ca nu-mi place? Dar chiar mi-a plãcut foarte mult. Multumesc, nu stiam." "Cu plãcere. În cel mai bun caz poti striga "Bravo!". M-a lãsat mascã. Prietena cu care eram mi-a zis ca în România poate as fi riscat sã mã ia la bãtaie.

Scena 2 - Azi dimineatã în autobuz, dupã mine urcã tot un tânãr domn, aparent arab, usor grizonat, foarte dichisit - pantaloni bej, cãmasã albã de in, pantofi asortati, ochelari DKNY. Aici autobuzele au un sistem de frânare foarte puternic si foarte brusc, ca atare trebuie sã te tii de barã si cu dintii dacã poti. Omul stãtea chiar lângã sofer, în usã, din cauza aglomeratiei. Soferul haitian îl atentioneazã, cam brusc, în francezã "Tin-te bine, cã nu esti în croazierã". Elegantul î rãspunde cã nu stie francezã, sã-i spunã în englezã. Soferul mai boscorodeste el ceva în barbã si scapã un "Go to Toronto". Ha! Atâta i-a trebuit. Domnul profund jignit i-a sãrit la beregatã, noi care eram prin preajmã am început sã hãulim, din instict de conservare, ca sã-i atragem atentia. Dupã care au început sã curgã insultele "You're an idiot, damn stupid It's none of your business where I should live. You should go back to your country". Si se întoarce retoric spre public: "I will go back to my country, I am just a student here", publicul chicoteste. Continuã cocoseala si ajunge sã sune la politie: "Alo, am probleme cu un sofer...dã numãrul autobuzului...asa, mergem spre Guy Concordia...." le povesteste versiunea lui "My name is Mohamad". La o statie înainte metrou apare politia, noi care eram grãbiti am coborât, nu stiu dacã a rãmas cineva sã-l asiste pe sofer. Sper ca Mohamad bey s-a ales cu o amendã, cã ne-a pus tuturor vietile în pericol, putea sã sune la politie fãrã sã fie agresiv cu soferul care putea într-adevãr, sa tacã, daca tot nu era nici el bilingv.

FTA III - Questo buio feroce, despre moarte cu duiosie, cruzime, si mai ales gratie

Nu stiu cum face Pippo Delbono dar nu mã dezamãgeste nicicum. L-am descoperit din întâmplare, eu i-as spune providentã, în 2001 la Roma, cãutam o piesã de teatru iar titlul "Esodo"/Exod si descrierea de câteva rânduri m-au convins sã mã duc la Teatro Argentina. În mijlocul unei sãli clasice, elegante, tablourile care îngemãnau muzica, teatrul, miscarea, ilustrau rãzboiul, foametea, disperarea, dezorientarea exilului, dincolo de frontiere si origini. În contrast cu o societate obsedatã de Carpe diem, cumpãrãturi, divertisment.

Regizorul mergea prin sala recitând texte din Brecht, Passolini, Primo Levi, Biblie. Pe scenã se aflau si Nelson Lariccia, un om înalt si scheletic, Gianluca Ballaré, afectat de trisomie si Bobò, surdo-mut analfabet salvat dintr-un spital de boli mentale, dupã jumãtate de veac de singurãtate. Si personajele lor erau firesti în economia spectacolului, nu monstruoase, ci înduisãtoare si expresive. Mi-l voi aminti toatã viata pe micutul Bobò în rolul unui latino-american într-o procesiune religioasã.

A doua întâlnire a fost tot la Roma, în 2003, tot atrasã de titlul piesei: "Gente di plastica" - inspirat de titlul unei piese de Frank Zappa - "Plastic People". O satirã crudã a falsei perfectiuni din societatea occidentalã, cu o admirabilã caricaturã a familiei perfecte si o alta a Donatellei Versace. Teama de singurãtate, batrânete, moarte, ascunse de cãutarea unei fericiri imposibile, în alcool, droguri, operatii estetice, divertisment continuu. Citate din Sarah Kane, tânara scriitoare britanicã care s-a sinucis. De data asta Pippo Delbono era închis într-o cabinã, pe post de radio DJ.

Sâmbãtã, 6 iunie 2009 - a treia întâlnire, de data asta pe meleaguri îndepãrtate, dar planificatã si asteptatã. "Questo buio feroce"/Aceasta beznã feroce are la bazã povestea apropierii de moarte a lui Harold Brodkey, care a aflat cã este sero-pozitiv în 1993, desi aventurile sale homosexuale se întâmplaserã în anii 70 - 80 si era happily married. Regizorul a descoperit cartea în timpul unei cãlãtorii în Birmania. Fiind el însusi homosexual seropozitiv, povestea l-a marcat profund.

Cutremurãtor e un cuvânt foarte potrivit pentru "Questo buio feroce". Putini sunt cei care nu se tem de moarte. Pe care pâna la urmã trebuie sã o înfruntãm singuri. Iar eu, "nu de moarte mã cutremur, ci de vesnicia ei". Piesa, ca si celelalte, este o succesiune de tablouri, punctatã de citatele din carte (pe care mi-o cumpãr cât de curând). Cu interludii stranii: defileu de modã hieratic, care amestecã actualul cu diverse epoci, scene grotesti, iar critica societãtii de consum, citate din anunturi matrimoniale patetice, vulgare sau hilare. Oameni în sala de asteptare, definiti de un numãr; un bãrbat atletic legat la ochi si suspedant de douã corzi cu pungi de transfuzie; dragul de Bobò jucându-se cu Gianluca, doi arlechini inocenti; scheleticul Nelson (mama spaniolã, tatã italian, nãscut la Cairo si descoperit pe stradã la Napoli) cântând "I did it my way" într-o englezã perfectã, îmbrãcãt numai în chiloti; machiaje exagerate, fete transformate în mãsti, distrugerea tabuului corpurilor perfecte. Scene de vis si cosmar, care-mi aminteau de viziunile din filmele felliniene. Penultima scenã: întins pe scenã, îmbrãcat în alb, regizorul/actor are viziunea unui cortegiu funerar de cosmar: fete deformate de grimase, machiate grotesc, învesmântate în negru. Încheind periplul, Pippo Delbono se dezbraca de haine/învelisul pamântesc (pâna la chiloti, totusi) si danseazã copilãreste pe cântecul lui Aznavour "Emmenez-moi".

Cã mi-a plãcut e putin spus, m-a miscat pâna la lacrimi în schimb. Le-am dus câteva flori albe, nu aveam pentru toti, le-am împartit cum am apucat sirului de actori care iesiserã la rampã tinându-se de mânã. Cum florile stricau tabloul acela final, le-au depus pe masa albã si lungã din decor când s-au întors. Numai Bobò a pãstrat-o. A îmbatrânit, dar zâmbetul si privirea lui sunt aceleasi.

Bobò si Gianluca, foto aici: http://vscarmelobene.blogspot.com/2008/04/il-teatro-della-verit.html

P.S. Tocmai mi-am comandat douã cãrti de Brodkey, "This Wild Darkness" si "My Venice":)

FTA II - Eonnagata, amestec putin inspirat

Foto: http://minasdeouro.glamurama.uol.com.br/wp-content/uploads/2009/05/eonnagata1.jpg

Se ia o poveste controversata, cu iz de legenda: Chevalier d'Éon, adicã Charles-Geneviève-Louis-Auguste-André-Timothée d'Éon de Beaumont. Multiple talente cultivate pe fondul unei incertitudini sexuale, un destin cu multe suisuri si coborâsuri. Se pune într-un shaker cu tehnica onnagata din teatrul kabuki, coregraful britanic contemporan Russell Maliphant, steaua baletului clasic si contemporan Sylvie Guillem, costume de Alexander McQueen, totul sub bagheta magicã a maestrului regizorul-actor din Québec Robert Lepage. Ar trebui sa iasã ceva aproape miraculos, rafinat, de o luminozitate dureroasã. Si momentele care-ti taie rãsuflarea ilumineazã pe alocuri spectacolul.

Russell Maliphant e un bãrbat deghizat în femeie, la curtea Rusiei, Sylvie Guillem e o femeie deghizatã în bãrbat, la Londra. Robert Lepage este întruparea celor douã naturi, când împacat, când sfâsiat.

Dar se vorbeste prea putin pentru a fi o piesã de teatru si dansul nu atinge cotele sublimului, absolut posibile pentru coregraf si interpretã. Cum spuneam, sunt momente, dar spectacolul este inegal, mai ales cã referintele japoneze sunt total rupte de context, Chevalier d'Eon fiind pe deasupra un ilustru spadasin, nu un maestru al artelor martiale. Daca toatã povestea ar fi fost transferatã în spatiul japonez, cred ca ar fi fost ok.

În plus, nici structura nu mi s-a pãrut prea inspiratã. La început Robert Lepage, deghizat în raisonneur vine si ne spune despre ce este vorba, adicã povesteste pe scurt biografia cavalerului. Apoi momentele vietii îi sunt ilustrate prin diverse secvente. Scurtele monologuri sunt recitate fie de Russell Maliphant (cu un delicios accent englez), fie de Sylvie Guillem sau de regizor, depinzând de ce moment ilustra fiecare. Mi-a dat senzatia de tablouri vivante. Iar ideea unor mese imense care-si schimbau continuu destinatia si semnificatia n-a fãcut decât sa îngreuneze miscãrile interpretilor, nevoiti sã le rãstoarne si sã le mute.

Admirabilã confruntarea dintre cele douã naturi în acelasi corp si interpretarea ei, luminile, costumele, unele momente coregrafice, efortul lui Robert Lepage se a se integra în coregrafie, fiind la prima experientã. Dar un spectacol inegal poate fi cel mult interesant, nu bun, nu exceptional, de la aceste trei nume de renume în artele scenei si o poveste mai mult decât ofertantã mã asteptam la perfectiune.

Cenusã si Facebook

Albena Karasko ar fi împlinit 39 de ani vineri dacã viata nu i-ar fi fost curmatã brusc acum douã luni. N-am îndrãznit sã-l întreb pe fratele ei Filip ce s-a întâmplat, pentru mine lucrurile astea nu se întreabã, îl lasi pe celãlalt sã-ti spunã ce si cât simte el nevoia. Vineri au fãcut o slujbã la cimitir si i-au depus urna cu cenusã.

Nu o cunosteam pe Albena, cred cã am vãzut-o doar de vreo patru ori, stãtea aproape de noi si prietenul meu o stia dinainte. Am vãzut-o prima oarã în autobuz, mi-a plãcut stilul ei, cum era îmbrãcatã, cum era tunsã, avea un aer rebel elegant. Adrian ne-a fãcut cunostintã, am aflat cã era din Sofia, stiam cã Albena e o statiune în Bulgaria, nu departe de Vama Veche.

Am aflat mai apoi cã-i place fotografia, cã lucreazã la Air France, serviciul clienti, si profitã de preturile reduse pentru a cãlãtori, lucreazã mult peste program, inclusiv la sfârsit de sãptãmânã, pentru a avea vacante lungi. Era interesatã si de artã si cinematografie, se exprima liber prin dans, avea un zâmbet frumos si contagios. Am tot amânat întâlnirea noastrã, comunicam pe Facebook si e-mail, încercam sã gãsim un loc liber în agendã una pentru cealaltã. Cu fratele ei mã întâlneam des în statia de autobuz dimineata.

De mãrtisor statusul ei pe Facebook s-a schimbat. "Albena Karasko is not with us anymore". Nu am înteles, am crezut cã glumeste, se întorsese de curând din Argentina. Dupã câteva zile am primit un newsletter de la o asociatie culturalã, pentru care lucrase ca fotograf, cu o scurtã notã comemorativã. Am înlemnit, m-am dus imediat pe pagina ei de Facebook si am vãzut ca tocmai ratasem slujba, erau multe mesaje de adio si condoleante, unele adresate direct ei. I-am scris fratelui ei, l-am si vãzut, dar se vedea cã se strãduieste sã vorbeascã despre orice altceva.

Albena nu era prietena mea, dar ar fi putut fi, am fost la un pas de asta. Citind mesajele prietenilor ei am descoperit-o pe bucãtele, fragmentatã: veselã, pozitivã, energicã, luminoasã, generoasã. Mi-am promis sã nu mai amân apropierea fatã de oamenii cu care simt ca as avea ceva de împãrtãsit.

Dormi în pace, Albena.