Search This Blog

Monday, August 10, 2009

Musti de-o zi pe-o lume micã de se mãsurã cu cotul


Ce-am scris înainte dezvãluie cumva starea de spirit în care am redescoperit orasul New York: prieteni, parcuri, plajã si muzee, cu ceva istorie îndesatã prin crãpãturi. No shop, no show, destul am stat închisi la Metropolitan Museum of Art si Museum of Natural History. Unde m-am simtit coplesitã, nu numai de spatiu, ci si de timp, ca un tsunami care vine peste tine si-l privesti fascinat si paralizat cum se pregãteste sã te înghitã. "Nu de moarte mã cutremur, ci de vesnicia ei", dac-as fi sigurã cã-i doar un prag, m-as îndrepta spre ea cu seninãtatea cu care încerc sã întâmpin adversitãtile vietii, care oricare ar fi, sunt previzibile. Cum de-mi vin asemenea gânduri contemplând statuile lui Hatshepsut, vreo delicatã Madonna medievalã si schelete de dinozauri? Sã zicem ca retrospectiva Francis Bacon poate inspira gânduri morbide oricui, ca si sarcofagele sau tezaurul dezgropat dintr-un grup de morminte afghane, oricât ar fi el de strãlucitor si migãlos, gândul te duce la hainele destrãmate de timp si soareci si la oasele prãfuite pe care le acopereau, cu toate bijuteriile împrãstiate de tropãitul micutelor rozãtoare.

Pe mine cel mai tare m-au speriat cifrele, pe care probabil le-am vãzut si în atlasul zoologic, mult îndrãgit în copilãrie, pe când citeam Jules Verne si V.A. (Vladimir Afanasievici) Obrucev, dar pe vremea ceea nu-mi stãtea minte la probleme existentiale, desi au apãrut la scurtã vreme dupã, probabil Scrisoarea I a avut contributia ei. Si mai circula o carte de Armand Constantinescu "Cer si destin" care cuprindea o descriere destul de lugubrã a rãtãcirii sufletului dupã desprinderea de trup. Am mai citit si altele, pe parcurs, am fost îndeosebi fascinatã de cosmogonia hindusã, credibilã inclusiv pentru cã pomeneste într-o altã formã de big-bang (pântecul sau oul de aur plutind în haos din care se desprinde cosmosul). Conceptia mea despre divinitate tinde spre apofatic, stiu ce nu este Dumnezeu, dar nu stiu ce este El, pentru cã este deasupra ratiunii umane. Ca atare cred ca toate religiile sunt viziuni diferite ale aceleiasi divinitãti, si aici mã întâlnesc cu doctrina sikkh. Tarahumara/Rarahiri din nordul Mexicului spun cã Marele Spirit a creat lumea cântând si dansând (cel putin asa scrie Romayne Wheeler), aborigenii din Australia îsi cântã hãrtile (the Songlines), rememorând creatia din Era Visului. În Biblie scrie cã la început a fost Cuvântul. Gândul si vibratia adicã. Asta nu înseamnã cã sunt mai putin ortodoxã, sau nu citesc cu acelasi drag scrierile Pãrintelui Steinhardt sau ale Pãrintelui Stãniloae. Dar nu vreau sã crestinez pe nimeni, nu mã simt privilegiatã sau iluminatã pentru cã m-am nãscut cu o religie anume.

Revenind la cifre, toate speculatiile spirituale si morale mi se chircesc sub povara celor 65 de milioane de ani de când au dispãrut dinozaurii, cu o marjã de eroare de 30.000 - 100.000 de ani. Nici nu mai vorbesc de durata vietii pe pãmânt. Pãcatele mele, pãi cei 70.000 de ani de existentã umanã sunt o picãturã infimã din acest timp. Muzeele cu pricina contin o cantitate coplesitoare de obiecte de artã si uz - uz pierdut si pietrificat de altfel de prezenta vitrinei, unde obiectele sunt complet rupte de context, în ciuda eforturilor muzeografilor. Civilizatii si culturi diverse în timp si spatiu, de la sumerieni la bãstinasii din Amazonia, minuni de creativitate, ingeniozitate si simt estetic, dincolo de arhi-cunoscuta si admirata artã europeanã. Multe oale si ulcele, ca mâna care a cioplit, netezit si pictat statueta egipteanã din fotografie, acum vreo 4500 de ani. Ce înseamnã acesti 4500 de ani, care nouã ni se par nemãsurati în artã si mestesug uman, fatã de cele 65 de milioane care ne despart de dinozauri? Ce înseamnã orgoliile noastre si grija de a lãsa urme pe Pamânt?

Nu mai vorbesc de existenta individualã, si de planeta agãtatã în genunea infinitã si vesnicie. Când constientizez asta am o senzatie de rãu fizic, un fel de spasm în vintre, micul meu ego se rãsuceste de durere si-si blestemã mãrginirea. Ceva mai mult despre marea trecere în nefiintã, sau cel putin o altfel de fiintã, la Confruntã durerea.
Pânã la urmã îmi potolesc angoasele spunându-mi cã e de datoria mea sã fac tot ce pot în trecerea pe aici, fie ea singularã, repetabilã, mãrginitã, sau nu. Încercând sã-i înveselesc pe cei din jur, sã le fac viata putin mai frumoasã, încercând sã mã împlinesc si sã ma desãvârsesc pe mine ca om. Cã de...nu se stie:)

13 comments:

pitikuljenika said...

Ai sa razi de mine desigur acum.....
De Sambata ...imi chinuiesc gandul cu o intrebare , care desi tangentiala la toata aceasta poveste temporalo fantastica , m-a facut sa simt un gol in stomac.
Intrebare copilareasca si ciudata in acelasi timp: "De ce ne nastem daca trebuie sa murim?"

Vania said...

Încep să cred că nu-i pierdere de vreme în New York! Aici, ăl percepem mai mult după filmele poliţiste, aşa că ne pare cel mai sordid loc de pe lume, dar sunt convins că n-am apelat la cea mai bună sursă de cunoaştere...

gaborpaul said...

Azi te-am gasit presata, inghesuita de timp si de spatiu, aplecata pe vine fara sa poti spune prea multe... Ma gandesc cu mila la americani, posesorii unui astfel de muzeu... Nu invata nimic din trecut. Nu sunt capabili sa constientizeze ca sunt fire de praf...

Ce inseamna o toleranta (marja) de 30.000 - 100.000 de ani? Daca s-ar reflexiona un pic...

Antoaneta said...

@ Pitikul - gând la gând cu anxietate:) Ne nastem si murim pentru ca toate au început si sfârsit pe lumea asta. Eu ma întreb de ce avem constiinta limitãrii noastre si trebuie sa ne perpelim creierii pe tema asta?

@Vania - NY e si sordid, include mai multe lumi, printre altele este o capitala culturala internationala, ca Parisul si Londra. Cum zice un prieten, muzician de jazz, everybody who's somebody în lumea scenei trebuie sa treaca pe la Lincoln Center si Carnegie Hall. N-ar avea muzee, sali de concerte, galerii de arta, daca n-ar fi oameni care sa le sustina financiar. Familia Rockefeller este printre ei, si nu poti sa nu-i respecti pentru asta. Cât a investit Tiriac în cultura si cât în vânatoarea "sportiva"?

Antoaneta said...

@Paul - ma adaptez si eu dimensiunilor lumii în care traim. Cât despre americani, bine ca au astfel de muzee, minunat organizate, cu explicatii amanuntite de context, datorate în mare parte oamenilor cu bani care le-au fondat si le sustin. Nu toti sunt milionari degeaba;)

LiaLia said...

Vezi, dacă n-am ajuns la NY? Nu-mi pun probleme şi întrebări din astea :D Suntem fire de praf în Univers şi istorie, giganţi în vieţile noastre personale. Gândidu-ne prea mult la ce am putea lăsa eternităţii, riscăm să ratăm să ne trăim infima enormitate de viaţă :)

Antoaneta said...

@LiaLia - Ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!:)

pitikuljenika said...

Ai dreptate ....
Insa eu cred totusi ca aceasta constiinta a sosirii pe lume si a plecarii mai departe intr-un infinit spatial si temporal , nu este o pedeapsa pentru aceasta conditie umana , ci mai degraba este conditia de baza tocmai pentru a exista.
Pe scurt...tot tu ai dreptate....
:))

rhodos said...

Parca mai simplu traim fara a avea probleme existentiale. Ma gandesc ca sunt destule cele cotidiene. dar probabil ca gresesc ...
Si pentru ca firul epic al "povestii" de pe blog trebuie sa continue ti-o incredintez pe Orfelia :) sunt curioasa deja unde va ajunge.

Antoaneta said...

Ce-mifacusi, tu, Rodi? Nu-mi ajung problemele mele existentiale (absolut normale pentru cineva care a rezolvat problemele securitatii, locuintei, hranei, afectivitatii, respectului, nu mai am decât self-actualization pe cap:), mi le dai si pe ale Orfeliei, fir-ar ea sa fie, poate ma enervez si o trimit la dezintonxicare sau la munca in folosul comunitatii!

rhodos said...

Antoaneta draga, pur si simplu n-am gasit pe cineva mai potrivit sa ii continue povestea :P din partea mea poate sa caute si un job ca sa ajunga cu picioarele pe pamant :)))

pitikuljenika said...

Nuuuuuuuuu!!!!!!!!!!!
Te rugam!!!!!!!!!
:))
Nu ai tu sufletul asta madam.....
:))

Antoaneta said...

@ Rhodos & Jenika - ca în orice telenovela respectabila, am dat o întorsatura situatiei si i-am trimis-o maestrului Paul, sa ne traiasca.