Search This Blog

Sunday, April 19, 2009

Hristos a înviat!

Dincolo de dezbaterile privind traditiile pre-crestine care dãinuie în crestinism, e o sãrbãtoare a luminii si a reînvierii, asociatã cu primãvara, mugurii si mieii (eu behãi minunat, cânt mult mai prost). Mi-e totuna cine-i budist, musulman, crestin sau hindus, atâta timp cât îi respectã pe ceilalti. Cum ar fi sã fie indienii sau tailandezii crestini? Câtã traditie s-ar duce pe apa sâmbetei... Sunt metisã prin sângele derivat din câteva culturi europene cu ceva tãtari galopând sãlbatic prin stepe, cosmopolitã prin cãlãtoriile si curiozitatea mea încãpãtânatã, care nu se împiedicã de frontiere geografice si culturale. Botezatã ortodoxã si misticã nativ.

Am fost la Prohod si Înviere si am avut prieteni de suflet la masa de duminicã, incluzându-l pe dragul de Pedro, gay din Paraguay. N-au lipsit borsul, drobul, brânza, ceapa verde si ridichile, friptura si pasca. Un impuls de afirmare al securitãtii mã împinge sã repet gesturile ancestrale. Chiar daca drãgutul meu cubanez a tocat mãruntaiele si pasca e de cumpãrat. Am stat si m-am gândit de unde am cãpatat reflexele pascale. Probabil de la o strã-strãbunicã din Buzãu, mãritatã cu strã-strãbunicul meu italian (de unde obiceiul de a pune cascaval ras la pilaf si cozonacul rotund cu stafide si gaurã la mijloc din copilãrie). Fiica ei, strãbunica mea, s-a mãritat la rândul ei cu un sas, si am avut o bunicã mai blondã ca grâul cu ochi de nu-mã-uita, domnisoara Ziegler din Buzãu. Când fac masa de Pasti ea e întotdeauna cu mine, un pas în spatele meu. Îmi aduc aminte când mergeam sã mã împãrtãsesc la biserica Sf. Nicolae de pe strada Justitiei, colt cu George Cosbuc, acum Regina Maria. La pãrintele Staicu sau pãrintele Delcea. Apoi mã asteptau acasã cozonacul si ceasca de cacao cu lapte. De la pãrintii aromâni ai bunicului am mostenit patima plãcintei cu spanac si poate gustul pentru miel si brânze. Amintiri urbane dintr-o lume ruralã idealizatã, poate inexistentã în altã parte decât în bogata mea imaginatie.

În acelasi timp cu noi sãrbãtoresc Pastele armenii, coptii si ortodocsii din Liban si Etiopia. În arabã salutul ritual este Al Massih qam! Hakan qam! Am aflat asta acum vreo 10 ani pe ICQ de la un om din Beirut, care-mi povestea cã si ei vopsesc ouã. Care obicei nu mi-e prea clar de unde vine, fiindcã în Rusia si Ucraina e pre-crestin. Oare de ce în România se mãnâncã miel numai de Paste?






Doamne ajutã de un an bun si mãnos.

6 comments:

Isabela Harsenie said...

Adevarat a inviat!

Anonymous said...

Ma bucur sa te vad imbracata cu ie!! Am avut si noi la masa citiva prieteni de suflet,romani,si o mamica si-a adus baietelul imbracat cu o camasa de in brodata(cumparata de la Voronet). Am fost tare bucuroasa cind l-am vazut pe baietel si acceasi bucurie am simtit-o si acum vazand poza ta.

Cristina

Luminitza said...

Adevarat a inviat!
ce concordantza intre gestul lui nenea cu nara excitata si eveniment:-)

confruntadurerea said...

Eu nu am reusit niciodata sa sarbatoresc cu adevarat Pastele iar acum sunt eliberata de povara sarbatoririi lui. Vedeam o multime de ritualuri in jur si ele nu faceau decat sa ma faca sa simt un puternic disconfort.

Ma bucura sa vad ca tu ai linistea de a sarbatori, de a onora traditii religioase. Iti stiu respectul pentru traditii, in general. Eu nu am putut niciodata sa fiu asa. Pentru mine pana si traditiile trebuie sa fie pe viata si pe moarte.

De fapt, imi dau seama, ca eu nu suport traditiile. Nu suport ritualurile. Chiar daca ele apartin unei idei in care cred. Nu reusesc sa respect traditii si ritualuri, m-am tot gandit la asta in ultimele zile.

Asa ca, repet, ma linisteste sa-ti vad linistea cu care tu reusesti sa le respecti.

Antoaneta said...

@CD În general ritualurile pe care le vezi în România, mai ales Bucuresti, tin de caricatura mai mult decat de traditie. Ai spus bine liniste, ritualul ne amageste cu netrecerea vremii. Cred ca pentru mine este esentiala repetarea unor gesturi din copilarie pentru a-mi da iluzia stabilitatii, a normalitatii. Eu vad drobul ca pe o mâncare ancestrala, facuta din mielul sacrificat si verzituri de primavara, nu e o bucata de carne informa si anonima, ci insesi organele vitale. Si-mi place sa-i bucur pe ceilalti în jurul mesei mele, asa am apucat de la bunica si mama.

LiaLia said...

Draga mea dragă, să-ţi fie chipul luminos şi sufletul împăcat! Superb amalgam de naţii şi pulsiuni în tine :) La noi miel se mănâncă mai tot anul (dacă nu miel, sigur oaie sau berbecuţ), aluat cu brânză şi stafide face mama mai mereu "să avem şi noi un dulce", dar singura tradiţie care se păstrează cu sfinţenie (şi pentru mine cea mai importantă) e că de când mă ştiu suntem împreună în familie, la treabă şi apoi la masă. Te îmbrăţişez cu mare drag!