Search This Blog

Sunday, April 26, 2009

Monseniorul Vladimir Ghika - gânduri zilnice



Foto: Salvador de Bahia, Pelourinho
O mentionare discretã dar salutarã mi-a înlesnit cunostinta cu acest mare spirit, altul a cãrui trecere prin lume a fost scurtatã brutal si sãlbatic de tartorii comunisti. Biografia lui se aflã în Wikipedia.

Vorbele mele sunt de prisos, îmi permit asadar sã transcriu câteva din gândurile sale:

*Que mes joies ne m'arrivent jamais à travers la douleur d'autrui!

*Que mes souffrances servent toutes à procurer à d'autres quelque joie!

*Que ma destinée n'écrase rien sur son passage!

*Vous me serez plus reconnaissants de vous avoir permis un mouvement généreux que du plus grand don que je pourrais vous faire. Car le plus joyeux présent qu'on puisse offrir à une âme, c'est de lui donner une bonne action à accomplir.

*Fie ca bucuriile sã nu-mi izvorascã niciodatã din durerea altcuiva!
*Fie ca suferintele mele toate sã aducã vreun fel de bucurie altora!

*Fie ca destinul meu sã nu zdrobeascã nimic în trecerea sa!

*O sã-mi fiti mai recunoscãtori cã v-am prilejuit o faptã generoasã decât pentru cel mai mare dar pe care vi l-as fi putut face. Cãci cel mai îmbucurãtor dar fãcut unui suflet este sã-i înlesnesti împlinirea unei fapte bune.

Si eu care mã gândeam zilele astea cât de necesar este sã avem atentia treazã, sã-i vedem în jur pe cei care au nevoie de ajutor: o usã tinutã deschisã la supermarket, un scaun cedat în autobuz, un zâmbet unei persoane necunoscute...vineri am ajutat o doamnã încãrcatã cu plicuri sã le punã la cutie, n-am fãcut decât sã tin capacul deschis. Am învãtat ceva foarte important în viata asta, cã binele fãcut e ca bumerangul, se întoarce la noi, dar nu întotdeauna prin persoana pe care am ajutat-o. Am avut parte de prieteni generosi pentru care eu nu puteam face mare lucru, în schimb i-am ajutat pe altii mai putin norocosi.

Mã voi strãdui sã citesc zilnic din biletele lui Vladimir Ghika, sunt un balsam pentru minte si suflet, departe de multimea înnebunitã sã fugã în continuu dupã fericire.

Wednesday, April 22, 2009

Pamflezii, brandul România si branduri nationale

Se întâmplã rar sã recomand alte bloguri, prefer ca blogul meu sã fie un jurnal, nu o gazetã de perete cu pioneze înfipte în articolele altora. Dar uneori nu mã pot abtine, blogul acesta e curat terapie râsu-plânsu si umor negru de vesnica noastrã tranzitie transformatã în circ cu pâine tot mai scumpã. Alin este epigramo-cupletistul de servici, cu sechele clare rãmase de la Pãstorel Teodoreanu si Constantin Tãnase, mult peste nivelul "Catavencu" din ultima vreme. A se degusta în cantitãti nelimitate.


Penultimul post a fost inspirat de lansarea noii imagini de marcã (brand, în limba românã contemporanã) a României - land of choice. E drept, poti alege: sã stai, sã pleci...sau chiar sã te întorci. Nu am nimic de adãugat, el a spus tot. Iar Elena Udrea chiar mai mult decât atât.

Pãrerea mea despre turismul din România, dupã ce mi-a tocit pingelele pe tot felul de trotuare, poteci si plaje de pe alte plaiuri, este cã exoticul cãutat de turisti e undeva la tarã. Nu stiu prea clar unde, cã nu prea cunosc "tãrile tãrii" cum zicea bietul tata, plus cã multe au fost corupte de civilizatie si progres, dar nu pânã într-atât încât sã-i scape pe tãrani de sãrãcie, munci grele, si sã le permitã sã le ofere o educatie mai acãtarii copiilor lor. Ar trebui, zic eu, dezvoltat puternic turismul rural - numit agriturismo în Italia, dar nu propunând sã mergem în cãrutã ca alternativã la abordarea hârtoapelor.

Mai avem noi asa, câte un Sibiu, o Sighisoara, renovate si lustruite, nici Brasovul, Timisoara, Clujul si târgul Iesilor nu-s de lepãdat, iar Bucurestiul poate atrage prin amalgam si grotesc, postmodernism în carne vie. Pentru mine este însã evident cã la nivel citadin suntem departe de Polonia, Ungaria sau Cehia. În materie de branding de tarã, informatii interesante existã aici si aici. Am gãsit si câte ceva despre Amazing Thailand si Ungaria (pag. 201-204). Nici un slogan nu e wow, gãselnita secolului, care a adus cohortele de turisti.




Înainte de a avea un slogan ar trebui sã stim ce anume vrem sã promovãm, ce caracteristici vrem sã scoatem în evidentã, care sã ne diferentieze si sã ne facã atrãgãtori. Sã zicem cã eu sunt un produs de promovat...cui vreau sã mã promovez? Unor pretendenti la relatii intime, prietenie, sau la calitãtile mele profesionale? Functie de asta decid dacã sloganul meu va fi "brunetã focoasã", "fiintã solarã si întelegãtoare" sau "minte brici si subordonatã obedientã".
Iar marca unei tãri nu tine numai de turism, asta spun si altii, mai faimosi si cu o recunoastere internationala. Mihai Ghyka, de pildã.

Ca sã nu ne amãrâm prea tare de secolul în care ne-a fost dat sã trãim, iacã ce scria Caragiale în 1907 (sper sã ajung sã-i citesc si publicistica, am devenit foarte curioasã):

Cauza dezastrului în care a căzut ţara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele şi bărbaţii noştri de Stat, de patruzeci de ani încoace.

Barbu Delavrancea i-a scris emoţionat prietenului său:
Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra ţării şi în detrimentul ţării - cu lăcomia nestăpânită a celor ajunşi şi cu îmbufnarea dizgraţioasă a celor căzuţi, l-ai sintetizat aşa de viu ...”

Bre, când au trãit oamenii ãstia în România? Deja nu mi-e clar.

Monday, April 20, 2009

Placinta soacrei lui Geoanã

Potrivit declaratiei lui Mircea Geoanã, citat de Mediafax, plãcintele soacrei sale îl pot deschide la minte pe Bãse. Atunci sã meargã si la mama, care numai cu pite armânesti m-a crescut - spanac, praz, brânzã, ouã si lapte, poate de-aia mi-am si luat lumea în cap, machedonii erau pãstori si cãrvanari de fel. Chiar ar trebui sã pun mâna sã fac una, dacã tot mi-e dor de gustul ei.

Sigur se fac pite si în familia Becali, e drept însã cã mama soacrã cu pricina îsi pune amprenta inconfundabilã: "Eu fac plăcintele cu tot sufletul şi între mine şi cel care mănâncă din plăcintă se creează o relaţie armonioasă", a argumentat Margareta Costea. Noroc ca machedoni au fost si fratii Caragiu, Nicolae Batzaria, George Murnu, Andrei Saguna, dragul de Neagu Djuvara, minunata Irina Nicolau, Dumnezeu s-o odihneascã. Si bunicul meu, frumosul Paris de la Dupnica, în Bulgaria, care a fãcut medicina la Bucuresti, stia vreo sase limbi si n-a vrut nici în ruptul capului sã intre în P.C.R. Oare de ce despre machedoni se vorbeste mai tot timpul cu ironie si sunt identificati mai degrabã cu Hagi si Becali?

Ca de obicei, tara arde, si baba...face plãcinte, ce sã discute si presa noastrã decât o cioacã micã?

Sunday, April 19, 2009

Hristos a înviat!

Dincolo de dezbaterile privind traditiile pre-crestine care dãinuie în crestinism, e o sãrbãtoare a luminii si a reînvierii, asociatã cu primãvara, mugurii si mieii (eu behãi minunat, cânt mult mai prost). Mi-e totuna cine-i budist, musulman, crestin sau hindus, atâta timp cât îi respectã pe ceilalti. Cum ar fi sã fie indienii sau tailandezii crestini? Câtã traditie s-ar duce pe apa sâmbetei... Sunt metisã prin sângele derivat din câteva culturi europene cu ceva tãtari galopând sãlbatic prin stepe, cosmopolitã prin cãlãtoriile si curiozitatea mea încãpãtânatã, care nu se împiedicã de frontiere geografice si culturale. Botezatã ortodoxã si misticã nativ.

Am fost la Prohod si Înviere si am avut prieteni de suflet la masa de duminicã, incluzându-l pe dragul de Pedro, gay din Paraguay. N-au lipsit borsul, drobul, brânza, ceapa verde si ridichile, friptura si pasca. Un impuls de afirmare al securitãtii mã împinge sã repet gesturile ancestrale. Chiar daca drãgutul meu cubanez a tocat mãruntaiele si pasca e de cumpãrat. Am stat si m-am gândit de unde am cãpatat reflexele pascale. Probabil de la o strã-strãbunicã din Buzãu, mãritatã cu strã-strãbunicul meu italian (de unde obiceiul de a pune cascaval ras la pilaf si cozonacul rotund cu stafide si gaurã la mijloc din copilãrie). Fiica ei, strãbunica mea, s-a mãritat la rândul ei cu un sas, si am avut o bunicã mai blondã ca grâul cu ochi de nu-mã-uita, domnisoara Ziegler din Buzãu. Când fac masa de Pasti ea e întotdeauna cu mine, un pas în spatele meu. Îmi aduc aminte când mergeam sã mã împãrtãsesc la biserica Sf. Nicolae de pe strada Justitiei, colt cu George Cosbuc, acum Regina Maria. La pãrintele Staicu sau pãrintele Delcea. Apoi mã asteptau acasã cozonacul si ceasca de cacao cu lapte. De la pãrintii aromâni ai bunicului am mostenit patima plãcintei cu spanac si poate gustul pentru miel si brânze. Amintiri urbane dintr-o lume ruralã idealizatã, poate inexistentã în altã parte decât în bogata mea imaginatie.

În acelasi timp cu noi sãrbãtoresc Pastele armenii, coptii si ortodocsii din Liban si Etiopia. În arabã salutul ritual este Al Massih qam! Hakan qam! Am aflat asta acum vreo 10 ani pe ICQ de la un om din Beirut, care-mi povestea cã si ei vopsesc ouã. Care obicei nu mi-e prea clar de unde vine, fiindcã în Rusia si Ucraina e pre-crestin. Oare de ce în România se mãnâncã miel numai de Paste?






Doamne ajutã de un an bun si mãnos.

Thursday, April 16, 2009

VANCOUVER II - Chinezãrii, Sushi and more, Kayak si gogosi



Duminicã - a plouat mãrunt, rece si decis toatã ziulica aproape, fiind ziua de Pasti strãzile erau ceva mai goale, dar magazinele deschise. Cedric voia iar în drumetie, eu m-am dezis, ne-am dus sa explorãm centrul. Gastown - un infim centru istoric drãgãlas, rupt din filmele americane care ilustreazã anii '20, are pâna si un orologiu cu abur, construit în 1977, când s-a renovat cartierul. Galeriile de artã si magazinele de design si fashion design contrasteazã cu aerul desuet, altfel e plin de puburi si restaurante chic. Gas vine de la John Gassy Jack Deighton, un aventurier simpatic din sec. XIX care spunea povesti vânãtoresti de sã le pomenesti. Vancouver era tot britanic si cãpitan, pe numele de botez George.

De aici am trecut printr-un fel de no-district-land plin de cersetori si dubiosi (niste politisti tocmai scotoceau o tipã), spre Chinatown, unde am mâncat un fel de pâinicã din fãinã de orez, umplutã cu orez, insipidã si o prajituricã minunatã - moon cake, umplutã cu pastã din seminte de lotus si continând gãlbenus de ou fiert, nitel sãrat. Am petrecut câteva momente poetice si pensive (îmi place tare mult cuvântul ãsta francez englezit) în gradina clasicã chinezeascã din perioada Ming, prima în afara tãrii de bastinã, alãturi de rate si pomi înfloriti. Era atât de frumoasã încât ploaia nu-i rãpea nimic din farmec, ci se transforma într-un accesoriu în plus, cu zgomotul si prospetimea ei. Rododendroni, pini, chiparosi, bambus, magnolii, pietre Tai-Hu, modelate de ape si vânt, pavilioane delicate, ferestre decupate în piatrã cu modele diferite - totul bazat pe filosofie Feng Shui si Tao, de armonizare si echilibrare a elementelor opuse. Magnoliile miroseau înviorator si delicat, ploaia rãpãia discret pe tigle si pavaj - mã simteam împãcatã si revigoratã. Expozitia de artã tibetanã mi-a adus însã aminte de fata mai putin filosoficã a Chinei si de aparatul represiv instalat în Tibet, parcã s-a rupt vraja. Pânã la urmã si asta este o altã manifestare a opozitiei yin/yang.



Am continuat cu un galop nebun prin centrul comercial (Robson Street) si ploaie, pentru a ajunge pe Davie si Bute, sã ne întâlnim cu Octav, un potential prieten (pentru cã avem o amicã în comun). Bute is actually cute, cuprinde o zonã cu multi arbori, case vechi si o clãdire de artisti. Pe Octav l-am gãsit, dar locurile de sushi pe care le cãutam nu s-au lãsat gasite, am ajuns pânã la urmã la unul cu aspect de restaurant, nu de cantinã ca celelalte.

Spre deosebire de Montréal unde e plin de sushi, dar gãsesti peste tot cam aceleasi variante si nimic în plus, în afarã de supã miso si salate cu sashimi (peste crud sau trecut usor prin tigaie, ceea ce îl transformã în tataki), la Vancouver meniurile sunt cuprinzãtoare si includ peste si fructe de mare gãtite în diverse feluri, teriyaki, la grãtar (BBQ) si aperitive. Iar preturile sunt mai mici decât în Québec. Eu tineam mortis sã manânc anghilã (tipar) - BBQ Eel si mi s-a pãrut foarte gustoasã. Am mai împãrtit un rulou întreg de sushi - parcã Rainbow, niste gogosele umplute cu caracatitã si inele de sepie pané (cam uscate). Una peste alta, mult mai bun decât ce am degustat pânã acum pe mal de St. Laurent, mi-am dat seama cã de fapt eu habar n-am avut ce-i aia sushi. Oricum, cred cã e mai putin nipon si mai mult fusion, California style, în Japonia nu au avocado.

Am dezbãtut cu Octav pro si contra Canada si România, mi-a vorbit despre proiectele lui, despre reportajul realizat la târgul de benzi desenate din Franta (îmi scapã numele orasului), am constatat cã mai avem o cunostintã comunã, poetã româncã de limba englezã - Oana Avasilichioaiei, crescutã la Vancouver si rezidentã la Montréal. So quite an enriching meal, all in all.

Pânã una alta a stat si ploaia si în ciuda faptului cã urma sã avem altã cinã de Paste acasã, Cedric a continuat sã mã alerge pe strãzile din West End si de-a lungul plajelor, prin Coal Harbour si promenade. Mi-am dat seama cã mã obosesc foarte mult clãdirile extrem de înalte si înghesuite care mãrginesc plajele, se opun deschiderii orizontului cu fatadele lor impenetrabile de sticlã. Nu-mi plac blocurile, nu suport zgârie norii, clãdirile turn de locuinte, îmi dau senzatia de fortãreatã si ostilitate.




Am ajuns acasã înfiorãtor de târziu, eu am fãcut o salatã de vinete contemporary-fusion:), cu ulei aromat cu lãmâie si cimbru, susan rumenit si putin ardei copt si mi-am sacrificat avocatii de mic-dejun pentru guacamole. Meniul continea pork ham (brrr), cartofi la cuptor cu smântânã si brânzã (mmmm), broccoli si morcovi. Noroc cã erau multe legume. Desertul lui Anne (in England we eat dessert with a fork and a spoon) a fost o memorabilã tartã cu mure din pãdure, productie proprie. Draguta de ea mi-a dat si un iepuras de ciocolatã - lovely indeed.

Luni n-a plouat!!! Asa cã am fost dusã de frãtiorul de nãzbâtii Cedric la Deep Cove, un sãlas al zânelor pãdurii si apelor, cu aspect elvetian. Un brat al oceanului - Indian Arm, se prelungeste mult spre munti, si pe marginea lui se aflã aceastã asezare de poveste, o comunitate bine închegatã si activã, cu teatru, galerie de artã si cafenele organice. În apã se oglindesc muntii de pe malul opus. De pe plajã se pot face kayak rides, de fapt asta era ideea, sa ne dãm în bãrci si sa vedem foci. Am luat albia pentru douã ore, oarecum cu emotii, apa fiind foarte rece si presãratã cu disperati în bãrci cu motor care ne fãceau valuri. Cocotate pe râpe sedeau tot felul de case, cãsoaie, vilute, viloaie si cabane, nu stiu cine-o da si la ei permisele de constructie, si pe ce criterii. Era plin de rate Goldeneye (cred) sau poate rate Ring-necked, soarele se juca printre norii care colorau muntii cu umbra lor, foci am zãrit numai douã, separat, destul de departe. Am reusit sã ma ud fleascã, întâi pe pãr, cu picãturile de pe vâsle, rãzletite de vânt, si în spate, între "fustita" si vesta de protectie. De acolo apa gâl-gâl la vale, pânã la pãrtile moi si asezate. Când m-am prins sã-mi pun gluga arãtam deja ca o curcã plouatã. Când mi s-a uscat pãrul am constatat ca apa era într-adevãr foarte saratã, pentru cã-l aveam teapãn. Dar a fost o plimbare pe cinste, cireasa de pe tortul Vancouver escape. Am încheiat apoteotic cu gogosi unse cu miere de la Honey's - mmmm, si mai ales scone (un fel de briosã scotianã) cu anghinare, brânzã si rosii uscate.



Restul a mers prea rapid si nu a fost esential: bagaje, prânz pe Lonsdale, North Vancouver, ezitant între persan si iar japonez, si a fost iar japonez, desi bucãtarul-ospãtãrita proprietari sunt din Vietnam. Sashimi minunat, sushi cu cartof dulce, spanac cu susan si unt de arahide, sushi roll de crevete crocant (gãtit deci), avocado si anghilã, plus ceva verdeturi. Last time seabus, apoi o cãlãtorie luuuuuuuungã cu autobuzul, mai ales pe Granville, unde am zãrit multe case stil mansion si garduri vii mai înalte decât ele (ce frumos!), în care intrarea era efectiv decupatã, parcã scoasã din Alice în Tara Minunilor. Am traversat si zone în care toate firmele erau în limba chinezã - e normal, Vancouver e punctul nevralgic de legãturã cu Asia, peste Pacific, aici sosesc importurile din China...si emigrantii, iar zborurile într-acolo sunt mai ieftine.

Avionul West Jet avea întârziere o orã, riscam sã pierd legãtura la Calgary, si agenta aproape cã m-a apostrofat cã am venit doar cu o orã înainte, fiindca mã puteau plasa în zborul de Toronto. Pãi, madam, la zbor local se vine cu o orã înainte, mai ales cã am bagaj la purtãtor. Nuuu, 3 ore pentru neprevãzut. Haidade, 3 ore în aeroport, plus una pe drum, dupã ce am plãtit o cãrutã de bani pentru avion? Much ado about nothing, jumãtate de orã între avioane a fost marginea exactã necesarã. La sosirea chioarã dupã 7 în Montréal altã boacãnã - naveta cãtre centru nema pânã la 8. Hopa, cã eu încep la 8:30 si trebuie sã mã dichisesc nitel înainte. Am reusit sã vând biletul si sã mã azvârl într-un taxi pânã la prima statie de metrou, linie directã din fericire. Înviorat, schimbat în ritm de armatã la toaleta din fericire spatioasã. Alergãtura m-a si trezit din somnolentã, pânã am picat acasã, unde mã asteptau trei trandafiri rosii, unul în fiecare încãpere si un cantalup pe masa din salon. Direct pe fata de masã. Love is the answer.

Straniu interludiu


Alexandru Tomescu a cântat la vioarã în Piata Victoriei si a strâns 328 de lei în jumãtate de orã. Si nu orice vioara, ci una Stradivarius, nu stiu eu multe despre muzica clasicã, adicã am o culturã strict generalã în domeniu, dar mãcar atât stiu, cine au fost Stradivari (hehe, îl mai chema si Antonio), Guarneri si Amati, mai ales cã mi-au cãlcat picioarele si pe la Cremona, si ce valoare artisticã au creatiile lor, dincolo de cea monetarã.

Ziaristii au plusat mult pe comparatia cu Joshua Bell care a strâns mult mai putini bani în Washington, în cadrul unui experiment asemãnãtor. Cineva a scris în comentarii cã este irelevant, pentru cã în US existã sãli de concerte în toate orasele mari, cu preturi pe mãsurã si care, slavã Domnului, nu sunt falimentare. Total de acord, everybody who's somebody îsi doreste sã cânte la Carnegie Hall si Lincoln Center. Pe de altã parte publicul potential de la Piata Victoriei e lejer diferit de cel de la Apãratorii Patriei sau Piata Sudului. Eu as face un asemenea experiment la piatã, ca sã-mi fac o idee despre gustul needucat.

Sunt pasionante si comentariile care dau cu bâta în americani, care, vaaaai, sunt mult mai insensibili decât noi. Poate, dar elitele lor sunt cu sigurantã mai sensibile decât ale noastre, pentru cã investesc în culturã, si umplu sãlile de concerte, cu preturi piperate, ca artistii sã poatã fi plãtiti cum meritã. Si dacã în capul românilor s-au urcat toti martafoii, a cui o fi vina? A multimii cu bun-gust înnãscut care se opreste cinci minute la metrou sa asculte un mare violonist în anonimat, nu? Cei care locuiesc în SUA sau Canada au rãspuns cum trebuie, cã ce se vede la fata locului e departe de mintea îngustã a românasilor care se bat cu pumnul în piept.

Nici argumentul cu "întârzia lumea la servici" nu prea tine, concertul experimental fiind la ora 9:00am, orã la care ori ai întârziat deja, ori nu lucrezi, de obicei. Am citit tot acolo cã o functionarã de la Ministerul Finantelor a dat fuga la metrou, o anuntase o colegã cã e Tomescu acolo. Pãi în Germania sau USA nu fuge nici un functionar guvernamental de la birou ca sã vadã ce se întâmplã la metrou.

Pe scurt, mã bucur de initiativa asta, mã bucur cã oamenii au reactionat pozitiv, dar mi se pare total irelevant pentru a evalua gustul majoritãtii si a spune Oh, dar noi suntem mult mai sensibili la frumos decât americanii. Da, si mult mai porniti sã fim distrasi de la treabã. QED Asta nu-i ia nimic din merit lui Alexandru Tomescu, numai cã meritul lui nu cred cã are nici o legãturã. Absolut nici una.

Tuesday, April 14, 2009

VANCOUVER PRINTRE PICÃTURI


De ploaie sau iscate de vâsla kayakului. Am avut patru zile pline, cu nori, cu soare, de întâlniri neasteptate sau programate, de întrebãri si îndoieli, de respiratie si agitatie.

Casa era la marginea pãdurii, în North Vancouver, Lynn Valley Road, si stãpâna e o englezoaicã de 70 de ani din Brighton - Anne, simpaticã foc si dinamicã nevoie mare. Cãptusitã cu lemn pe dinafarã si pe dinãuntru, asimetricã si cu spatii si nivele diverse, locuinta respirã confort si libertate. Mi s-a spus cã asta era tendinta în constructie în anii 70, continuatã pânã în zilele noastre. La ambiantã au contribuit si câinii, un terrier auriu flocos - Fergal si un mini schnauzer gri cu fatã de batrânel vioi si întelept - Branston. Am dormit ca Heidi fetita muntilor sub acoperis, între valize si dulap, deasupra unei iesituri din zid, ma urcam pe o scãritã, iar Cedric dormea la nivelul camerei-loft. Când mã trezeam vedeam cerul si brazii. În curtea din spate, cu vagi reminiscente japoneze aduse de un Buda, un lampion de piatrã si un pin, baia jacuzzi ascunsã între blocuri mari de piatrã se armoniza cu peisajul.

Pentru autenticitate, cum ziceam în postul precedent, ne astepta un urs în prag, scormonind în gunoi, care a plecat tacticos în timp ce parcam masina.

Anne was so kind to take me around vineri toatã ziua pentru cã frãtiorul meu prin adoptie bazatã pe geneticã (mamele noastre sunt prietene) si afinitãti (amândoi am sta pe drumuri non-stop), Cedric, era la munci. Asa am ajuns la una dintre tintele propuse: Muzeul de Antropologie, cu exponate din culturile Salish, Haida si Kwakwaka'wakw (Kuak uaka uak). Dintre culturile de pe coasta Pacificului eu nu stiam decât de Haida, asa cã turul gratuit ghidat de o voluntarã a fost binevenit.

Am retinut, printre altele, cã-si gãteau mâncarea în cutii de lemn de cedru, în puneau apã si pietre fierbinti, nici urmã de cratite. Iar cutiile erau si ele cu schepsis, fiind fãcute din bent wood, adicã lemnul moale de cedru rosu era "aburit" si pliat. Cutiile si recipientele pentru ceremoniile potlatch de schimb de daruri erau enorme, cred cã puteau hrãni un batalion. Si mai interesante sunt picturile, totemurile si decorarea caselor, care ajung la un grad mare de abstractizare a desenului, aproape de arta maori. (Stâlpii totemici ai casei, construiti din figuri suprapuse, sunt conceputi similar si probabil aveau acelasi rol, de afirmare a identitãtii familiale). Mai interesant la potlatch era ca fiecare se întrecea sã dãruiascã cât mai mult, prin asta îsi arãta puterea. Cred cã acolo i-ar plãcea lui Becali, numai cã ar trebui sã treacã la dietã de somon, si ce face el fãrã oi? Bineînteles cã în elanul lor civilizator, ajutati si de virusi meschini gen gripa sau pojar, albii au reusit sã extermine multi nativi si sã facã dispãrute o parte din traditii.

Ne-am oprit în douã locuri minunate pe drum: Stanley Park si Spanish Bank Beaches, unde oamenii fac jogging, picnic, gimnasticã, ciclism, îsi scot câinii si copiii la plimbare. Nu cred cã am vãzut un oras mai sportiv de când sunt. Am mâncat în piata aglomeratã si zgomotoasã de pe Granville Island, presãratã cu galerii si ateliere de artã, acolo am avut ocazia sã vãd live cum sunt cioplite trunchiurile de cedru.

Sâmbãtã m-am lãsãt târâtã pe poteci, la insistentele lui Cedric, si n-aveam precum Calistrat Hogas un cãlut sã mã care. Când plouã îmi place sã stau la adãpost, dar spre surprinderea mea a fost agreabilã drumetia, am traversat douã anotimpuri chiar, la un moment dat am dat peste zãpadã. Din cauza vremii am parcurs o micã buclã, printre brazi si buturugi seculare si munti înveliti în ceturi, de-a lungul unui râu izbitor de verde, terminând pe un pod suspendat deasupra unui mic canion.

La întoarcere am zàbovit în baia de stâncà sà ne iasà oboseala si umezeala rece din oase, prilej cu care ne-am umplut de ace de brad, fàrâme de scoartà si alte cele càzute pe acolo, adicà a trebuit sà ne mai spàlàm într-o apà. Am galopat apoi entuziast prin ploaia rarà pânà la otobuz - nu au nici un fel de facilitàti pentru turisti, 2.50 beletul si mucles - apoi ne-îmbarcat pe seabus, un sfert de orà pânà în Vancouver City. Cedric a tinut mortis sà mà care pânà în fosta Little Italy, cu Sky train de data asta (numai cu calul nu am fost), Commercial Street e o ulità mai ràsàrità, cu ceva restaurante si caféuri, se vrea the artsy wannabe zone, àsta micu îmi aràta dughenele de coloniale si delicatese ca pe arcuri de triumf cel putin. Eu mi-am iesit din amorteala amabilà numai când am vàzut ce scump e vinul, uite un motiv foarte serios sà nu mà mut la Vancouver.

Ziua de sâmbàtà s-a încheiat glorios la cinà cu familia Beaudry, din care descinde draga mea Lianne, fostà tovaràsà de nàzbâtii pe când lucram în croazierà, i-am cunoscut si pàrintii în 2003. Ne-au ospàtat cu salate, curcan, stuffing fàcut cu ciuperci si cârnati productie proprie din carne de elan (tàticul e vânàtor, are si trofee prin subsol). Berea si vinul tot productie proprie. Am fost vreo 12 cu bunica si nepotul în fragedà pruncie, fàrà a mai socoti si proiectul din burtica lui Lianne. Singurul incovenient a fost distanta enormà, ei locuind dincolo de capàtul metroului aerian.

Restul mâine.

Friday, April 10, 2009

Vancouver wild nightlife

Tocmai am vazut muuuulti copaci infloriti, spre marea mea bucurie...si un urs scotocea prin gunoi cand am ajuns la anfitrioni. Back to nature, dar n-am apucat sa-mi scot haparatul.

Thursday, April 9, 2009

Între Festivalissimo si Vancouver

Sãptãmâna trecutã s-a gãtat festivalul de film ibero-latin (zic ei, eu am ajuns atât de puristã încât încerc sã zic Statele Unite în loc de America, cât despre America latinã, aceea e mai curând metisã decât latinã, faptul cã vorbesc spaniolã si portughezã nu-i face mai latini decât noi, care de fapt suntem balcanici get-beget, adicã un ghiveci indescriptibil).
O iau de la nord la sud:
Mexic - Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo - titlul filmului este numele unei pensiuni de la intersectia strãzilor respective. Documentarul reconstituie povestea unui fost locatar, decedat în conditii violente si ciudate, prin prisma proprietarei pensiunii, o femeie în vârstã, frumoasã si distinsã, care e si bunica regizoarei. Jorge Riosse picta, cânta, scria, era elegant si manierat, auto-didact, homosexual, iar în final rãmânem cu impresia ca era si schizofrenic si criminal în serie. Pe de altã parte relatia lui cu Doña Rosa a fost una de profundã afectiune si admiratie. Cam tot filmul se petrece între peretii pensiunii, cu câteva intercalãri de interviuri. Dezvãluirile se petrec gradual, pâna la oroarea din final. Un documentar putin obisnuit, care are meritul de a pune în discutie si inegalitãtile sociale din Mexic, pe lângã povestea stranie agrementatã de imaginile picturilor, de întregistrari si fotografii.


Colombia - Paraiso Travel - povestea a doi adolescenti din Medellin, din familii de conditie medie, care se duc la pomul lãudat cu sacul, fugind la NY cu bani furati. De fapt El se lasã manipulat de Ea si e oarecum dus de val pe tot parcursul filmului, fiind bãiat drãgut si cu lipici la femei. Secvente si constructie interesantã, drumul de cosmar spre promised land de pildã apare segmentat, intercalat din amintirile lui Marlon. Poveste atasantã, personaje slãbut construite, pitoresc John Leguizamo în rol de fotograf sado-maso shop-lifter bâlbâit. Greu de crezut ca Marlon e chiar asa de norocos încât fãrã sã stie boabã de englezã e luat de suflet de alti columbieni la numai o zi dupã ce se pierde în Queens. Iar femeile - oh, ce suflete mari, în afarã de târfa aia manipulatoare, fir-ar ea sã fie. Multe clisee, în mod paradoxal unele se potrivesc.


Brazilia - Ultima Parada 174 Iar copiii dezmosteniti din Brazilia, lãsati în plata domnului, iar favele, violentã, prostitutie, droguri, politie coruptã, biserici evanghelice care se îmbogãtesc pe spinarea enoriasilor. Bine fãcut dar nu aduce nimic nou. Un punct pe i - filmul e inspirat de un fapt real. Dar merge cam mult pe urmele "Cidade de Deus" si "Tropa de elite". Brasil é um pais muito grande, mai are si altele. Ajung acum si la ele.


A Festa da menina morta - un film greu de digerat, cu gust de Kusturica în Amazonia, incest homosexual, sincretism religios, atmosferã apãsãtoare, într-un cadru care ar fi trebuit sã fie de vis - satul Barcelos, la mal de Rio negro. Un sfânt androgin si isteric, al cãrui fetis este rochita unei fetite dispãrute în pãdure - de unde si numele filmului - îi terorizeazã pe ce apropiati cu crizele sale de nervi, el însusi chinuit de închipuiri si stãri contradictorii. Actiunea se petrece pe parcursul a 24 de ore, precedând celebrarea anualã a acestui cult mixt.Mi-a plãcut si nu mi-a plãcut. E un film socant, incomod, sufocant, dar interesant pânã la urmã despre o parte a lumii despre nu stim mai nimic, dar pentru care avem o mare fascinatie. Impresia finalã a fost cã pe acolo lucrurile nu s-au schimbat esential în 400 de ani, au luat doar o altã formã, într-o vesnicã încercare de a da sens evenimentelor pe care nu le întelegem.


Chile - Tony Manero Într-un Santiago de Chile sordid, sãrãcãcios si periculos sub dominatia regimului militar al lui Pinochet, locuitorii nu stiu de cine sã se fereascã mai întâi - de politia care ridicã "agitatorii" sau de infractorii de drept comun. Scene de sex meschine, crime spontane, comise sub impulsul momentului. Totul pe fondul unei obsesii a protagonistului pentru Tony Manero, personajul lui John Travolta din Saturday Night Fever. Alfredo Castro face un rol foarte bun de altfel. În ciuda momentelor de umor negru, filmul a fost si mai greu de suportat decât A Festa da menina morta - gretos si grotesc, am iesit din salã cu o stare de anxietate teribilã.


Argentina - Un novio para mi mujer o comedie romanticã-dramaticã despre lipsa de comunicare în cuplu si ipocrizia vietii sociale. Personaje atasanate - La Tana si El Tenso. Multã ironie rioplatense, cum îmi place mie. Usurel dar plãcut, nu cade în derizoriu.
El otro alt antipatic si ãsta. Plecat în delegatie pentru o zi într-un oras de provincie (zona Entre Rios), Juan de Souza decide sã rãmânã acolo si se dã drept altul în câteva ocazii, folosind nume si profesii diferite. Evadeazã din propria existentã adicã, ajunge sã doarmã într-un crâng, sa resuscite o bãtrânã...sã-si însele nevasta. Evadare fãrã exotism, derivatã numai din minciunã si aparentã. Relatia tandrã cu tatãl fragil fizic închide si deschide filmul. Interesant ca explorare a plictisului existential si a ruperii non-radicale de rutinã. Îmi dã idei:)

Peste ocean - Catalonia - El cant des ocells (Cântecul pãsãrilor), ceva între film mut si Pasolini, cu lungimi si cadre fixe interminabile, dialoguri rare, costume medievale tãrãnesti. O încercare poeticã de situare a pruncului si a regilor magi pe plaiurile Cataloniei - întinderi imense de nisip, pãduri, râu, mare. Ori eu nu eram in the mood, ori nu stiu ce-a fost, dar m-am plictisit copios.

Si disearã zbor la Vancouver unde se pare cã mã va ploua amarnic, dar cel putin vor fi frunze în copaci. La Montréal nu am vãzut nici mãcar una deocamdatã.

Thursday, April 2, 2009

Întrebãri pentru cititori

E de pe Facebook, în spaniolã, dar am preferat sã o pun aici, si pe blogul în englezã, pe care l-am cam lãsat în pãrãsire de când cu ãsta.
1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã?
Poate Italo Calvino, Bruce Chatwin si Jorge Amado, dar gama preferintelor mele variazã ametitor, oricum nu cred în statistici.

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
Nici una de care sã-mi aduc aminte. Le città invisibili de Calvino am cumpãrat-o de douã ori, pentru cã am facut-o cadou.
Arcimboldo - Bibliotecarul

3) De ce personaj de fictiune esti amorezatã în secret?
Multã vreme am fost de Stavroghin din "Demonii" si Darcy din "Pride and Prejudice", îmi plãceau misteriosii greu de sedus. Acum trãiesc pe pãmânt:)

4) Ce carte ai citit cel mai des?
Nu prea am apucat sã recitesc. Daca mã gândesc mai bine, nuvele de Cehov si Bulgakov, Shakespeare.

5) Care era cartea ta preferatã la 10 ani?
Îmi amintesc autorii: Alexandre Dumas si Jules Verne, rusii Nosov - Aventurile lui Habarnam, Râbakov - Stiletul si Pasarea de bronz (un fel de Ciresarii), Obrucev - Plutonia si Tara lui Sannikov (cãrti fascinante despre animale dispãrute, gen Cãlãtorie spre centrul pãmântului), Uspenski - Crocodilul Ghena, si încã vreo douã cãrti rusesti cu povestiri despre animale, o culegere de basme asiatice. Evident, Toate pânzele sus de Radu Tudoran si În Tara Legendelor/ Legendele Olimpului de Alexandru Mitru:

6) Care a fost cea mai proastã carte cititã anul trecut?
Am citit multã bibliografie în ultima vreme, si toate erau bune:) Ultima carte proastã de care îmi aduc aminte: 11 minute de Coelho, prin 2004

7) Care a fost cea mai bunã carte cititã anul trecut?
Greu de zis, dar din ultimele cãrti citite, cele ale Feliciei Mihali, publicate în Québec: Luc, le chinois et moi; La reine et le soldat; Sweet, Sweet China si Dina.

8) Dacã ar trebui sã obligi pe cineva sã citeascã o carte, care ar fi aceea?
Piesele lui Shakespeare, pentru gama largã de aspecte, trãiri, subiecte, mãiestria literarã.

9) Cine crezi cã ar trebui sã câstige premiul Nobel pentru literaturã?
E nedrept sã fie ales un singur autor, totusi - Salman Rushdie si Umberto Eco (care se pare cã are vreo 50.000 de cãrti în cele douã biblioteci)

10) Ce carte ti-ar plãcea sã vezi ecranizatã?
Already done - Lord of the Rings, am citit-o acum vreo 12-13 ani. Si toate basmele asiatice din culegerea copilãriei:)

11) Descrie visul cel mai straniu care sa fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?
Nu-mi aduc aminte de nimic asemãnãtor.

12) Care e cartea cea mai putin cultã pe care ai citit-o ca adult?
Evident, 11 minute

13) Care e cartea cea mai dificilã pe care citit-o?
Mi-a fost greu sã citesc Kafka, mi-a provocat niste stãri de anxietate teribile. Si "Doctor Faustus" de Mann, nu am reusit sã o termin.

14) Preferi autorii francezi sau rusi?
Rusii, clar: clasicii (Dostoievski, Gogol, Goncearov, mai putin Tolstoi - prea exemplar pentru gustul meu), un modern devenit clasic: Bulgakov, contemporanul Bulat Okudjava, desi nu e chiar rus. Îmi plac francezii, dar nu într-un mod atât de pãtimas ca rusii. Am avut o mare pasiune pentru Balzac, Zola si Giraudoux în adolescentã. Mai sunt Marc Augé si François Laplantine în antropologie.

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?
Shakespeare. Milton nu am citit. Îmi place Chaucer la nebunie, dar ca Sexpir nu e nimeni:)

16) Ce te deranjeazã cel mai mult în activitatea lecturii?
Cã nu pot citi din mers:)

17) Care e romanul tau favorit?
Haidade, pãi as scrie toatã ziua liste de cãrti în cazul ãsta.

18) Joci ceva?
Nu-mi plac jocurile de cãrti iar la sport sunt jale. Videogames nici atât. Ultima oarã am jucat Monopoly, varianta Lord of the Rings, acum vreo trei ani.

19)Povestiri scurte, schite?
Bulgakov, Buzzati, Calvino, Pirandello, Borges.

20) Non-fictiune?
Antropologie, calatorie si psihologie. No self-help si new-age, please.

21) Scriitorul favorit?
Prea multi, mult prea multi, unii se regãsesc în rãspunsurile precedente, mai putin japonezii, Ismail Kadaré si Milan Kundera. Latino-Americani: Marquez, Llosa, Amado, Cortazar, Carpentier, Arenas, ceva de Borges. Spaniolii Cervantes, Almudena Grandes si Antonio Gala, portughezul Fernando Pessoa. Unii dramaturgi: Pirandello, Brecht, tragedia anticã, Racine, O'Neill. Poetii: D.H. Lawrence, Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Antonio Machado au venit cu mine în Canada. Nu exclud românii, doar cã majoritatea au fost lecturã obligatorie:) Rebreanu si Camil Petrescu de pildã.

22) Ce scriitor crezi cã este supraevaluat?
Paulo Coelho...brrrrrrrr

23) Ce carte ti-ai lua pe o insulã pustie?
Cele pe care nu m-am încumetat încã sã le citesc: Iliada si Odiseea, Divina Comedie

24) Si...acum ce citesti?





Mother Russia: the feminine myth in Russian culture, by Joanna Hubbs si Des îles et des hommes - Françoise Péron, un studiu despre insulele din Bretagne. Dar când termin dau iama iar în literaturã românã contemporanã, se gãsesc o multime de cãrti la Bibliothéque Nationale du Québec, începând cu Veronica A. Cara - Baba Lina.