Ieri în autobuz eram cufundatã în gânduri despre România, din cauza unui articol despre situatia economicã si socialã din provincie, când acesta s-a oprit în statia mea (sistemul de frânare al autobuzelor locale în general actioneaza atât de brusc încât trebuie sã te tii zdravãn de ce apuci ca sã nu fii catapultat cine stie unde), o femeie a cãzut grãmadã peste mine. La coborâre pãrea foarte dezorientatã si ajunsã în stradã nu se tinea prea bine pe picioare. Brusc am realizat cã România e foarte departe, în schimb cineva are nevoie poate de ajutor chiar alãturi.
M-am apropiat de ea, între timp reusise sã se loveascã de crengile unui arbust care de-abia daca depãsea zona de iarbã, am întrebat-o unde locuieste, dacã merge acasã si o pot însoti. Avea o privire pierdutã, clãtina din cap si vorbea incoerent. În jur de 40 de ani, subtiricã, roscatã cu ochii albastri, avea o geantã si o sacosã de pânzã care-i trãgea bratul în jos. Mirosea nitel a alcool, dar nu pãrea neapãrat beatã. I-am oferit bratul, s-a agãtat cu putere de el si a bâiguit "Je veux mourir. Je ne sais pas. Laval". Hm, Laval e o zonã suburbanã în nordul Montréalului, îndepartatã de cartierul meu. Am întrebat-o dacã acolo locuieste, unde vrea sã meargã, fãrã rezultat. I-am spus cã vreau sã o ajut, cã poate avea încredere în mine, dar trebuie sã-mi spunã ce pot face. "Je veux aller à Laval, avec vous" hohotea, m-a îmbrãtisat chiar. Ok, dar eu nu pot merge în Laval, nu am masinã, nu conduc...si cu ea în metrou în halul acela nu mã puteam duce. Plus ca Lavalul e mare, risipit, si metroul nu merge peste tot.
Tot mergând, am ajuns la intrarea unui bloc scump si am rugat o doamnã care-si plimba cãtelul sã ne lase sa vorbim cu portarul, ca sã pot suna la urgentã (faimosul numãr 911 din filmele americane). În hol o doamnã elegantã si foarte binevoitoare (din Maroc, am aflat mai apoi) a sunat de pe celular si a rãmas sã astepte cu noi. Un vecin, tot un domn arab fin, chiar s-a oferit sã ne conducã la spital, dar am refuzat, spunând cã nu ne putem asuma vreo responsabilitate, mai bine asteptãm ambulanta. Între timp protejata noastrã stãtea pe un taburet, tot agitatã, hohotind intermitent, fãrã lacrimi, spunând cã-i este teamã. Am presupus amândouã cã suferã de o conditie mentalã. Pãrea un om foarte chinuit si foarte singur, dupã cum se agãtase de mine.
Salvarea a ajuns dupã vreo 15 minute, au coborât doi bãrbati, femeia a sãrit ca un arc "J'ai peur" si a iesit, încercând sã plece în directia opusã ambulantei. Încoltitã, a intrat iar în vestibul, dar usa spre hol se închisese automat. Eu am încercat sã le povestesc celor doi ce se întâmplase, dar erau concentrati pe reactiile femeii din fata lor. Au reusit sã intre cu ea în ambulantã si...gata. Noi nu existam. Probabil presupuneau cã nici nu ne interesa ce va urma, cam astea sunt reactiile aici. Am chemat ambulanta, mi-am fãcut datoria, ura si la garã. Vãzând cã se prelungeste asteptarea ne-am dus la casele noastre.
M-am tot framântat asearã. Cine era nefericita, de ce fugea, cum ajunsese în cartier? De ce îi era teamã, era bolnavã sau era o crizã de nervi trecãtoare? Oare am fãcut bine cã am chemat ambulanta? Unde începe si unde se terminã responsabilitatea când întâlnesti pe cineva în dificultate? Colac peste pupãzã am vãzut la stirile ProTv un reportaj sfâsietor despre copiii bolnavi de leucemie, care nu pot fi tratati în tarã pentru cã nu existã un registru al donatorilor de celule stem (dar ungurii au). Iar transplantul în altã tarã costã mult, inclusiv ca timp de asteptare, care poate fi hotãrâtor pentru soarta unui bolnav. Si statul preferã sã dea câteva sute de mii de euro pentru câtiva pacienti în loc sã infiinteze o institutie specializatã pentru înregistrarea donatorilor.
Posts
11 comments:
Hmmm...ai avut o zi cam trista...
Eu cred ca ai facut un bine - daca nu o ajutai, poate ramanea pe strazi, o lovea vreo masina etc. Important este ca medicii au luat-o in grija. Impresionanta solidaritatea necunoscutilor care te-au ajutat sa telefonezi. Asa se intampla mereu pe acolo, iti sar oameni in ajutor? Mi se pare un pic ca in filme, spun eu (dintr-un Bucuresti care nu prea mai stie ce e bunavointa).
Intr-adevar, ai pus o intrebare grea:unde incepe si unde se termina responsabilitatea? Da, si eu cred ca suntem responsabili pentru cei aflati in nevoie chiar daca nu ii vedem. Cred ca suntem responsabili atunci cand constant avem o atitudine si un comportament care demonstreaza ca ne pasa. Iar atunci cand ni se cere noua, explicit, ajutorul si il oferim asa cum rational si emotional putem, atunci e bine. Stiu ca e greu sa inchizi usa ambulantei si sa uiti dar nici nu as vrea sa fac astfel. Prefer sa ma framant pentru soarta femeii respective, sa imi fac griji pentru ea pentru ca ma ajut si pe mine sa fiu mai buna.
Numai bine!
multumesc pt
@to-morrow - persoanele care m-au ajutat erau, dupã cum am scris, din Maroc. Am constatat aici o apropiere culturalã foarte mare între noi si marocani, tunisieni, libanezi. Cãldura asta umanã poate are si efecte adverse de curiozitate morbidã, tendintã la bârfã si altele, dar constat cã nu mã simt bine fãrã ea. Si cred cã oamenii sunt si nitel mimetici, m-au vãzut pe mine îngrijoratã si mi s-au alãturat.
Eu am văzut acum vreo 2 ani o femeie bălăngănindu-se straniu. Lumea trecea şi se uita holbat. S-a sprijinit de un colţ de trotuar de lângă o bancă şi s-a prelins. Recunosc, n-am sărit din prima. Dar m-am apropiat şi am văzut că bâguie ceva. Am întrebat-o ce are. Nu mi-a răspuns. M-am aplecat spre ea şi cineva în spate a zis: las-o, donşoară, nu vezi că e beată? Noroc că eu sunt din asta de îmi cade calciul pe stradă şi aveam şi apă şi nişte zahăr. Şi i-am dat femeii. Care în 2 minute şi-a mai revenit. Şi a început să plângă. Şi a făcut un gest care pe mine m-a suprins ciudat şi am fost stânjenită. Mi-a pupat mâna. I-am spus că e omeneşte ce am făcut! M-a întrebat: câţi oameni ai văzut pe stradă? N-am avut răspuns. Femeie avusese o cădere de calciu. I se încleştase gura şi abia mai respira. Putea să moară "liniştită". M-a marcat profund treaba asta. Pentru că păţisem şi eu cu ceva vreme în urmă, am leşinat în tramvai. Şi mi-am revenit cu un ţigan care îmi umbla în geantă şi NIMENI nu se uita! Eu am stat cu femeia până şi-a revenit şi am văzut-o urcându-se într-un taxi. Uimitor, era o femeie normală, cu ceva bani, cu haine curate şi frumoase pe ea.
@Antoaneta: cred ca este una din cele mai complicate decizii, mai ales pentru un om inteligent. Si nu o spun nicidecum superior, condescendent, cu lipsa de consideratie, o spun chiar cu admiratie pentru oamenii cu o minte simpla.
Eu ma intreb intotdeauna daca nu cumva fac rau intervenind atunci cand situatiile nu sunt limpezi. M-as fi temut, de exemplu, sa chem ambulanta, as fi preferat sa stau eu cu femeia pana a doua zi. Intr-o pendulare continua: e riscant sa nu chem ambulanta sau nu e riscant, e mai bine sa aiba un suflet deschis langa ea sau e mai bine sa aiba un medic si intrebarea cea mai grea - oare eu am sufletul suficient de curat si deschis cat sa o ajut sau la spital ar gasi oameni care imi sunt superiori sufleteste?
Pe mine ma chinuie foarte mult situatiile astea. Si cand se produc si cand ma gandesc la ele. Pentru ca nu am habar cum sa fac sa nu gresesc.
Pentru ca vreau sa te inveselesc un pic (dat fiind ca si tu ai facut-o scriindu-mi) iti povestesc o intamplare din Bucuresti. O femeie mergea pe mijlocul strazii, printre masini. Imbracata frumos, curata. Plangea in hohote. Baiatul cu care eram in masina mi-a spus "sigur e ceva legat de bani, romanii numai pentru bani plang, nu te baga". Dar eu m-am bagat si am coborat din masina. M-am dus langa femeie si am intrebat-o ce s-a intamplat si daca nu vrea sa o ducem undeva, sa o ajutam cumva. Si ea mi-a spus de cateva ori sa o las in pace. Eu m-am gandit ca este speriata, in stare de soc, am insistat. Si ea m-a scuipat. Si m-a scuipat consistent, nu artistic. Si apoi mi-a zis "Tu ai bani, du-te in lumea ta". Asadar, amicul meu, in atitudinea lui care ma impietrise, avea dreptate.
Ti-am spus povestea asta stupida ca sa mai diluez urmele de remuscari. Ai facut foarte bine ca ai chemat ambulanta.
Am vazut un film italian senzational pe care te rog sa il vezi, are mare legatura cu ceea ce ai povestit tu aici si iti va da raspunsuri multe. "La finestra di fronte" se cheama filmul.
@ C. Femeia de ieri mi-a sarutat mâna la un moment dat. Si m-a îmbratisat cu o anume disperare. Sincer, cred ca era bolnava, daca ar fi fost doar trista, poate incercam sa o ajut altfel.
Vazut La finestra di fronte. Mi s-a parut destul de oarecare, dar agreabil. Cred ca Giovanna Mezzogiorno si Raul Bova reci si inexpresivi in general, si in alte filme. Iar subiectul - viata si nefericirile clasei medii din Italia, aproape de Edera si alte soap si fiction, cum le zic ei la novele. Femeia nerealizata care îsi concretizeaza idealurile in prajituri si prefera o relatie mediocra cu sotul unei pasiuni nesigure. Am retinut însa povestea batrânului cofetar evreu, mi se parea mult mai interesanta decat a ei, cred ca la asta te-ai si referit si ti s-a parut senzational.
@Antoaneta: da, draga mea, m-am referit strict la povestea cofetarului si la faptul ca ei hotarasc sa-l gazduiasca. In rest, filmul e mediocru. Dar, de cand am vazut filmul, m-am gandit foarte atent la oamenii pe care ii vad rataciti, la propriu sau la figurat, pe strada. Macar din egoism si tot m-am gandit. Macar pentru faptul ca ei ar putea sa ma ajute mult mai mult decat ii ajut eu. Intr-o zi am ridicat un batran de pe jos in Bucuresti. Si mi-a spus, strangandu-ma de brat: "ai castigat la loteria spirituala". La genul asta de ajutor ma gandesc.
@CD :D Exact la asta ma gândeam ieri, cã trebuie sã fim în alertã, sã vedem când cineva are nevoie de noi. Trãim într-o lume vitezomanã si pierdem esentialul.
Cateodata ma rog sa nu ma apuce vreo hipoglicemie mai nasoala pe strada, pentru ca stiu ca daca mi s-ar intampla si nu m-ar mai tine picioarele, nu m-ar ajuta nimeni. Sunt 95% sigura... din simplul motiv ca nu ma imbrac feminin, ca tot timpul sunt in blugi si tricou sau hanorac si da, as putea trece foarte simplu drept o aurolaca, desi hainele sunt curate. Mi s-a intamplat acum cativa ani, cand imi scazuse glicemia foarte tare, nu aveam zahar la mine si la un moment dat am simtit ca nu mai pot sa merg. M-am asezat pe o bordura si imi tineam capul in maini, asteptand sa imi revin. Eram in centrul orasului, in fata Intercontinentalului si singura replica pe care mi-a aruncat-o cineva, din mers, a fost - "Ce faci, fa, te-ai drogat?".
@Alina - îmi pare tare rau sa aud asta. Nici macar nu am cuvinte sa te alin. Probabil ca si aici s-ar fi întâmplat la fel, pe de alta parte, e foarte multa indiferenta in jur, social vorbind. Cred ca e o situatie care tine mult si de marile orase si de amestecul de populatie, de individualizarea tot mai pronuntata, alienare intr-un cuvant.
O fapta salutara, oriunde te-ai fi aflat. Totusi, Laval nu este o suburbie ci un oras mai nou si mai aerisit decat Montreal, cu oameni mai atenti si mai sensibili as spune decat in Montreal (care este o metropola, dar si indiferenta oamenilor este pe masura).
Toate cele bune!
Post a Comment