Search This Blog

Thursday, March 5, 2009

Geografie sentimentalã si afinitãti (s)elective


Ieri am avut o revelatie. Mi-am dat seama ca acelasi job bine plãtit de asistentã executivã la o comisie trinationalã nu mi-ar deranja moralul dacã as fi în Europa-mi multiubitã, la Roma, Napoli, Paris, Barcelona sau Lisabona. Desi n-am fost niciodatã la Valencia încep sa dezvolt o curiozitate afectivã fatã de oras, probabil generatã de paella valenciana si creatiile arhitectului Santiago Calatrava.

Am venit în 2004 în Canada fiindcã aici se putea veni si eram supãratã pe Italia pentru cã încercarea mea de a face masterul acolo s-a lovit de zidul de neclintit al celor douã birocratii. Sau mai bine zis când m-am trezit în fundãtura unui labirint, am preferat sã escaladez zidul si sã nu mã uit înapoi. Fundãtura se afla la Ministerul Învãtãmântului, unde au refuzat sã-mi punã stampila de autentificare pe diploma de licentã, fãrã sã am un document de la facultatea "La Sapienza" din Roma, unde de altfel nu puteam nici mãcar sã candidez fãrã acea stampilã. Asta se întâmpla în primãvara lui 2002, eu lucrând ca ghid-translator pe vasele de croazierã Carnival în Caraibe, hãt departe de labirintul în cauzã.

Ajunsã din nou pe vas m-am asezat strâmb si am cugetat drept (o fi fost invers) încotro sã o iau. Sã mã întorc în România cu coada pe spate, dupã ce lãsasem bunãtate de job de PR la Athenée Palace Hilton? Hm! Optiunile emigrãrii pe atunci erau limitate la SUA (loteria vizelor), Australia, Noua Zeelandã si Canada. Prima nu-mi plãcea nici de fricã, vasul meu pleca din Miami, fusesem la New Orleans, eram înconjurata zilnic de 3000 de cetãteni ai Statelor Unite. Australia si NZ erau prea...australe. A rãmas Canada, varianta Québec pentru cã sunt bilingvi, dureazã si costã mai putin. Am avut profesori din Québec (Roger Tessier, dragul de el, care s-a stins mult înainte sã ajung eu aici), a fost cât pe-aci sã plec cu iubitul meu în 1996, dar el plecând primul povestea si-a schimbat finalul, asadar era aproape logic sã vin aici. Am trimis actele la Viena din St. Thomas - US Virgin Islands. Miracolo! am fost acceptatã, restul au fost formalitãti, pânã în martie 2004 când am obtinut viza de emigrare. Nu mai fusesem în Canada, era prea departe, era complicat cu viza. Probabil cã n-as mai fi emigrat aici în cazul ãsta, dar toate se întâmplã cu un rost.

Din 1996 si pânã în 2002 însã apucasem sã ma plimb si chiar sã trãiesc pe diverse meleaguri: turcesti, eline, lusitane. Apucasem sã mã îndragostesc iremediabil de Italia, ceea ce cred cã va dura pânã plec dintre cei vii. Eram convinsã cã dupã atâtea experiente, experimente si peripetii, mã pot adapta oriunde, în termen de câtiva ani.

În ianuarie 2008 cercetarea pentru master m-a purtat în Uruguay, de unde am zburãtãcit si la Buenos Aires si Salvador de Bahia, mi-am dat seama cã toate eforturile mele de adaptare în Canada nu fac doi bani, cã nu pot sã mã dau peste cap ca Fãt Frumos si sã mã integrez. Am aici înlãuntru un sâmbure de încãpãtânare sentimentaloidã care nu se lasã pãcãlit de liniste si confort, vrea ambiantã, vrea emotii exteriorizate, Sturm und Drang.





Desi uruguayenii nu sunt exaltati, ci amabili si educati, eu i-am comparat în mintea mea cu ardelenii, n-au ifosele de la Buenos Aires, nici mitocãnia si stresul din Bucuresti, ritmul de viatã de acolo e mai calm, mai provincial (desi Montevideo are cam 1.5 milioane de locuitori). Se pare cã anii interbelici au fost cruciali în multe tãri. Era pe când România ajunsese cât de cât sã se civilizeze, mama mi-a spus cã-i aminteste de copilãria ei, în anii '50. Montevideo m-a adus fatal spre casã, dar o casã mai deschisã, mai molcomã, unde încã stiu sã gãteascã tarte si fursecuri, chelnerii poartã jachetã albã, nu t-shirt si multi au peste 50 de ani. Am vãzut case înalte cu mobile frumoase si vechi, identice cu cele din casele înstãrite naufragiate dintr-o Românie mai bunã, cu portelanuri, cristale, evantaie, oglinzi. Superflu necesar pentru odihna ochiului si a mintii. În numai trei luni m-am simtit mai confortabil sufleteste decât în trei ani de Canada. E o altã lume, mai apropiatã de a mea.

Les québécois sunt mai neciopliti, la ei civilizatia a venit de-abia prin anii '60, când s-au eliberat de preceptele catolice si cizma englezã. Nu pot sã le critic cãutãrile identitare, sunt problemele si frustrãrile lor. Dar mi se par niste elucubratii intelectuale, pentru cã în realitate cultura cotidianului seamanã cam tare cu cea a atotputernicilor vecini din Sud. Am 2-3 prieteni canadieni, restul sunt adunati de prin toate colturile lumii: Liban, Germania, Suedia, Brazilia, Mexic. Unii sunt români, dar nu din cauza asta sunt prietenii mei. Asa ajung la începutul postului, nu m-ar fi deranjat o slujbã fãrã glamour într-o tarã unde sã mã simt bine, sã ies pe stradã, sã mã uit în jur si sã mi se parã minunat. Într-o zi la Roma suspinam din cauze sentimentale si mergând pe malul Tibrului m-am trezit zâmbind, ma furase frumusetea peisajului. Sunt o nostalgicã nenorocitã, o pãcãtoasã de estetã, dar nu pot trãi fãrã artã si istorie în jur. Sunt oxigenul meu. Pânã si Bucurestiul, asa prãpãdit si lovit de soartã, nesimtire si buldozere, are suflu boem, coltisoarele lui cu farmec desuet.

Mi-e fricã sã mã duc în Cuba în iulie, mi-e fricã c-o sã-mi placã la fel de tare ca si America de Sud. Mi-e fricã sã întâlnesc oameni calzi si deschisi, care pretuiesc prea mult muzica si cãrtile, în lipsa bunurilor de consum. Stiam si anul trecut înainte sã plec cã e periculos pentru linistea mea sufleteascã de sorginte canadianã, am si scris despre asta, aici. Ce sã fac, dacã pe lume sunt atâtea Americi?

5 comments:

to-morrow said...

Columb a descoperit America, Amerigo Vespucci i-a dat numele iar tu iubesti teribil spiritul latin. In concediu ai destul timp sa iti incarci rezervoarele cu frumusetea locurilor si sa refaci drumurile conquistadorilor. Intre doua concedii, visezi. Nu-i simplu? De abia astept sa vad ce vei scrie despre Cuba.
Cred ca fiecare om are afinitati (inexplicabile, cerebral vorbind) cu anumite locuri de pe pamant si tanjeste la ele. E mare lucru sa poti sa ajungi intr-o tara la care visezi. Eu ma bucur pentru tine si pentru ce va iesi din condeiul tau!

explorish said...

gata, tre' sa ma duc in uruguay

marci said...

Incearca Parisul. Imi plac si negrii si metrourile pline, aproape tot...pana si faptul ca duminica noaptea mi-au spart masina, nici asta macar nu ma face sa ma mai intorc definitiv in Romania.

Antoaneta said...

Acum as vrea intr-un oras mediu, nu mare, asa ca Verona, Valencia, Lisabona, un oras cochet cu o doza de liniste si de alte vremuri.

carpeta plutitoare said...

Lisabona, are un anumit ecou si in strafunduriile mele, ceva ce nu pot lamuri... Mie frica de latini, de festivaluri si de carnavaluri. America, o necunoscuta sofisticata, poate prea oportunista pentru gustul meu. Ma atrage al naibi de irezistibil, o Marea Britanie victoriana si un Istambul otoman! Ca si tine, o visatoare iremediabila, locuitoare a unui tinut rece si neprietenos!