De din Valle de Viñales

si cafeaua lui Hernandez...

Hotarât Viñales are peisaje unice si spectaculoase, probabil printre cele mai impresionante din Cuba si din Caraibe. Si acolo am bãut cea mai bunã cafea din viata mea, adusã de pe plantatie si prãjitã în casã. Pe drum ne-am oprit la altã rezervatie naturalã, în Sierra del Rosario, pe malul lacului San Juan, printre colibe acoperite cu frunze de palmier, de pare stuf, barci priponite si munti padurosi.

În Viñales, un sat mai rãsãrit, am stat pe ulita mare la Eloy si Olga, un cuplu vârstnic si nostim, mai ales domnul, plin de povesti, care gãtea "fricassée" de pui si decora platourile cu mare iscusintã. Un vecin ne-a povestit ca o datã niste turisti au gãsit o broascã tronând în cãsuta rezervatã lor. Don Eloy nu s-a pierdut cu firea ci s-a arãtat mirat ca vizitatorii precedenti si-au uitat animalul de companie. Eu am gãsit doar o sopârlã microscopicã în baie, ceea ce chiar m-a bucurat, pentru cã aparatul meu a reusit sã-i surprindã dungile de pe corp mai bine decât ochii mei.

Atractia principalã din Viñales sunt los mogotes sau cãpitele de fân, stânci carstice fabuloase, rotunjite si acoperite de vegetatie, care se itesc ici colo pe cuprinsul câmpiei, precum clãile de fân ale uriasilor, strãpunse de grote si galerii subterane. În prima zi n-am fãcut decât sã ne plimbãm agale în recunoastere, am nimerit la o ciudatã grãdinã botanicã, o initiativã privatã, aflatã în grija lui Cari, cu pãpusi agãtate de crengi si vizitatã de vulturii aura tiñosa. Am cules de pe jos câteva portocale amare, pentru folosintã ulterioarã, înlocuiesc cu succes lamâia în salate si cocteiluri. Pe ulitã apãreau si cãlãreti, sau un car cu boi care venea iavas-iavas. Spre capul satului se vindea cu mare spor guarapo, tulpinile de trestie strânse mãnunchi erau îndesate într-o presã nemiloasã care le storcea de sucul dulce, prea dulce chiar pentru gustul meu, servit apoi cu gheatã în pahare clãtite la repezealã. Am luat si provizie la sticla de apã de 500ml, ne-am gândit cã merge cu suc de portocale si rom, si aveam dreptate. Apusul ne-a prins pe sosea, cu muntii în zare, lângã un câmp cu flori, o plantatie probabil, asadar am profitat din plin de luminile gingase si schimbãtoare.

Am gãsit brânzã, un fel de cascaval, spre marea noastrã surprindere, la fabulosul pret de 8 dolari locali, si unt, 1CUC pachetelul. O sticlã de rom, rosii la tarabã, si gata cina, ba chiar si senvisurile de a doua zi. Adrian îsi uitase periuta, si singura disponibilã era una portocalie cu maimuticã, pentru vârste si dinti fragezi. Am petrecut seara în cerdac bând rom sã alungãm frigul si stând la povesti.

A doua zi am luat autobuzul turistic de cinci cuci, fãrã ferestre, ceea ce era bine pentru fotografiile din mers, si prost pentru curent. Fãcea din orã în orã turul zonei. Aveam si varianta cal eu (5 cuci ora) sau bicicleta ei, dar nu mã simteam în stare sã mai salt în sa asa curând. (Ne-am oprit la Cueva del Indio - pestera indianului, unde pentru cinci cuci am parcurs vreme de jumãtate de orã o galerie mirificã, urmatã de o plimbare cu barca pe râul San Vicente, care a strapuns piatra calcaroasã pret de un kilometru si continuã apoi sã curgã nestingherit la lumina zilei (sau a lunii, dupã caz).

De acolo pe jos la Cueva José Miguel unde autoritãtii turistice din zonã i-a trãznit sã facã un restaurant în grotã, cu buda sãpatã în stâncã (o senzatie unicã de întoarcere la origini). Întrucât tocmai sosise un grup de turisti francezi, ne-am strecurat în galeria îngustã care se deschidea în peretele de stâncã al restaurantului si dupã nu multã vreme am tras o sperieturã zdravãnã, întrucât la iesirea din pesterã ne-a sãrit în fatã un negru care a scuturat niste crengute pe lângã noi, în timp ce altii fãceau tam-tam alãturi, toti îmbrãcati tare pitoresc. Pasã-mi-te acolo era asezarea sclavilor fugari (Palenque de los Cimarrones) si turistilor li se ofereau senzatii "autentice". În luminis era alt restaurant, unde mâncau aceiasi turisti francezi, vizionând un spectacol afro-cubanez. Am ocolit muntele, ca sã nu revenim prin pesterã, si întrebând de budã s-au prins cei din grota initialã cã n-am plãtit taxa de 1 CUC si ne-am strecurat fraudulos în galeria statului. Autobuzul turistic ne-a preluat iar si ne-a dus în fata unei picturi murale extrem de kitsch - Mural de la Prehistoria, care reproducea naiv bãstinasi si dinozauri, deloc contemporani. De acolo ultima oprire la apus a fost Hotel Los Jazmines, de unde vederea ce se deschidea asupra vãii îti tãia rãsuflarea. Ne-am lecuit imediat cu o piña colada la botul calului, fãcutã cu romul local Guayabita del Piñar, sticla contine si un mini fruct de guayaba. Nu am apucat sã vizitãm însã nici o plantatie de tutun, care se cultivã acolo în abundentã.

Nici la plajele fabuloase din Cayo Jutia si Cayo Levisa n-am fost, am fi avut nevoie de mai mult timp, si nici vremea nu era de partea noastrã. Eloy ne-a arãtat plin de mândrie douã superbe fotografii format mare, trimise din Bruxelles, care înfãtisau ape cristaline si nisip fin. Viñales însã mi-a mers la inimã si sper sã mã întorc într-o bunã zi, în care sã nu mai fie pionieri pe stradã, si nici în general.

Hoinãrind prin Cienfuegos

Teatrul Tomas Terry unde a cântat cândva Caruso

Perla Sudului era în drum, la o ora si jumãtate din Trinidad, 5 de Havana, un motiv bun sa întrerupem cãlãtoria hurducãitã cu autocarul chinezesc, mai ales cã de data asta orasul nu e la câtiva kilometri de mare, ci pe malul unui golf, si are de douã ori mai multi locuitori decât Trinidad. Ne-a costat doar un cuc în plus sã luãm douã bilete separate, la autobuzul de dimineatã si cel postmeridian.

Întrucât a fost fondat de francezi veniti din Louisiana si Bordeaux, orasul, si mai ales Plaza Mayor, cu parcul José Marti în centru, poartã amprenta stilului neo-clasic din secolul XIX, cu un pas în urma perioadei Belle Époque. În jurul pietei sunt concentrate primãria, liceul, teatrul, palatul culturii, casa artizanilor, catedrala cu vitralii si câteva cârciumi cu staif ca El Paladio, amintiri dintr-o viata mai bunã. Figura lui Che tronând pe o clãdire de colt vegheazã în continuare asupra cuceririlor mãrete si propãsirii socialismului. La artizani ne-a plãcut cel mai mult, nu numai pentru puzderia de obiecte din piele, mãsti si bijuterii din felurite coji si seminte, rochite, pestisori de lemn pictat, tablouri kitsch sau mai putin, copii dupã arme si obiecte taínos, ci si pentru ambianta generalã. Bazarul se afla la parterul unei case vechi, începea sub coloane si continua printre impunãtoare mobile sculptate, pâna pe terasa veselã si inundatã de luminã. S-ar zice cã am fost la cumpãraturi, întrucât m-am ales cu o mascã semnatã de autor, care pãrea unicat, si o agrafã de pãr cu un betisor accesoriu, ambele din coaja unui tip de nucã de cocos. Cel mai mult mi-a plãcut cum combinau lemn de diferite esente si culori sub formã de bijuterii si obiecte decorative. Am o mare afectiune pentru lemn, mi se pare ca emanã caldurã.

Un mister neelucidat a fost cafeneaua El Telégrafo, aflatã în fata comitetului municipal al PCR, pardon, PCC. Curatã, cu lãmpi si mobilã ultima modã, nenumãrate feluri de cafea la preturi imbatabile (35 de centi un espresso), ba chiar cu un biscuit alãturi pentru câtiva bãnuti în plus si o fatã zâmbitoare la bar. Cum s-a pripãsit un asemenea loc care miroase a putrefactie moralã capitalistã în gloriosul Cienfuegos n-am aflat, mai ales cã în Cuba absolut tot e proprietatea statului, care eventual împarte cu investitorii strãini. La prânz am avut altã surprizã, am nimerit la un restaurant în moneda nacional, cu preturi derizorii. La nota de platã preturile s-au dublat ca prin farmec. Explicatie: în meniu nu sunt trecute preturile în CUC, dar ele existã într-o lume paralelã. Prietena mea, româncã fiind, suporta foarte greu sistemul, întrucât îi amintea de al nostru, asadar s-a ridicat val vârtej, m-a lãsat garantie si nu s-a lãsat pânã n-a venit triumfãtoare cu moneda nacional în dinti, desi nu stie spaniolã. Cubanezii rezolvã, noi ne descurcãm, cum ziceam.

La trap în jos la mijloc de Prado des, pânã când devine malecón (falezã) mãrginit de palmieri, din când în când ne depãsea câte o telegutã care servea de taxi.

La un moment dat, când s-au interpus siruri de case între noi si mare, am urcat într-o cotigã, mai mult asa, de amorul artei, pentru cã vãzusem un autobuz care mergea oblu pânã la capãtul (Punta Gorda) promenadei. Acolo am dat peste Palacio del Valle, în stil eclectic: maur, neo-gotic si veneto-bizantin, care exhiba si o negresã coloratã nu numai la piele ci si la caracter, dupã toate aparentele. Locul superb, dar mirosind de la o postã a vizuinã rezervatã turistilor, ne-am tras în poze pânã a venit autobuzul care ne-a întors în centru, unde am mai bãut o cafea la El Telégrafo, cã prea era bunã. În rest nu prea mai aveam ce vedea, fortãreata setecentescã era peste drum de apã, plaja de la Rancho Luna prea departe, si ne-am întors la autogarã la pas. Oricum am avut de asteptat douã ore autocarul care n-a mai venit, ne-au adus un înlocuitor, care a ajuns pe la 11, în loc de nouã jumate'. Si am luat autobuzul pânã acasã, fiind nu ne-am înteles la pret cu taxiurile. Noroc cã aveam un rucsac pentru amândouã.

Palacio del Valle, Punta Gorda, Cienfuegos

Dincolo de Havana - Trinidad

Întrucât am însirat o poveste sinteticã si la obiect pe un site grozav, îl semnalez aici.

Multi ar crede ca exista numai Varadero si felurite insulite (cayos), plajele albe, apa turcoaz, hoteluri all-inclusive. Am descoperit ca în Cuba exista si Sighisoara (a mai remarcat cineva:) si am pornit într-acolo, ca la pomul lãudat cu sacul. N-a fost nici o problema sã sun din Havana si sã fac rezervare la casa particular. Autocarul Via Azul, pentru care a trebuit sa ne trezim cu noaptea în cap, pleca pe la 8, a oprit de nenumãrate ori prin diverse sate, sau chiar în fata unor case izolate, probabil soferii le duceau una-alta din Havana si luau mâncare. Toate bune, dar pe banii nostri. Nu-i rãu sã-i furi statului, ca si el îi furã pe toti, dar creeazã obiceiuri proaste care se perpetueazã si dupã schimbarea regimului.

În drum am trecut pe lânga rezervatia naturala Cienaga de Zapata (mlastina lui Zapata), cu tot felul de specii endemice de plante si animale, gen Delta Dunãrii. Dupã am continuat spre Playa Giron/Bahia de Cochinos, locul unei "bãtãlii istorice" - 17 aprilie 1961, în care 1511 de contra-revolutionari, la bordul câtorva vase, majoritatea cubanezi din Statele Unite, s-au înfruntat cu 15.000 de oameni din fortele castriste. CIA si guvernul USA au fost implicati în planificarea invaziei. Lozincile care precedau locul faptei culminau cu afisul din capul satului, care exprima mândria primei victorii împotriva imperialismului yanqui. So much for it.

Dupã 6.5 ore, mai mult sau mai putin plãcute (dupã Cienfuegos peisajul a început sã se onduleze si a trecut spre munti pe stânga, mare pe dreapta), am poposit în Trinidad. Gazda, Nancy, a venit sã ne astepte la autogarã, stia ea ce stia, la sârma care separa pasagerii de oras se îndesau gazdele în cãutare de turisti, care un mini-poster cu fotografii, care cu o carte de vizitã. Era o zi înnoratã si rãcoroasã, eu m-am urcat iar în ce turle am gãsit pe acolo si am misunat pe strãzi. De mâncare am gasit pizza localã vândutã din fereastrã cu 25 de centi si ceva fripturã si salata la un restaurant bodegã. Nu prea eram cu chef, orasul era micut si ni s-a pãrut cam lung drumul cu autocarul, pentru atâta lucru. Farmecul era cã Trinidad a rãmas intact din sec. XVIII, dar semãna suspect de bine cu zona Transilvaniei: acoperisuri frumoase de tiglã, strãzi pavate cu piatrã cubicã, case colorate lipite unele de altele. Dacã te îndepãrtai de centru, ceea ce nu era greu, mizeria rãsãrea dintre culori precum ciolanele unui cersetor prin hainele desirate. Se vedea de la postã cã turismul e cam singura sursã de venit, ceea ce ne-a confirmat si un localnic de la un muzeu local. O fetitã pe care am fotografiat-o ne-a cerut un pix, o negresã în piatã ne-a întrebat dacã nu avem un tricou sã-i dãm si ei, un nene ne-a cerut bani. Nu-i de muncã, fabrica de bomboane din apropiere e închisã. Poate din cauza asta nu mai sunt bomboane cubaneze în România.

Seara era a doua noapte de galã a festivalului Semana de la cultura, am rezistat eroic frigului si i-am privit pe tinerii balerini contemporani de la Endedans, urmati de niste tinere împopotonate cu pene de strut verzi care dãdeau strasnic din tot ce aveau, un cântãret patetic si un grup de dans folcloric. Nu am rezistat pâna la sfârsit, un comic de cãmin cultural punând capãt distractiei.

A doua zi am dejunat interesant, cu guava în trei forme de agregare: fruct, gem, suc, patru bucãtele de brânzã excelentã, rosii, pâine, unt si cafea. 3 CUC. Mai vrei si-un ou, mai pui un CUC. Dupã care a venit sã mã ia ca din oalã omul cu caii, de care eu de-abia întrebasem dacã existã cu o zi înainte. Mâna destinului am zis, si am plecat spre muntii din zare, eu si vãrul omului. Probabil tartorul avea un grup de turisti cu altã destinatie. 20 de CUC e rezonabil, pentru trei ore dus-întors de bãtut coapsele de sea, plus mers prin pãdure pânã la cascada seacã. Am traversat practic toatã valea, printre câmpuri, palmieri, vaci cu vitei, cãlãreti rurali, capre si câte o ogradã. Am zãrit si ceva pãsãret sãlbatic, greu de zis din mers ce era cu el, cred cã si prepelite, ghidul le-a zis codornices. Io nu prea stiu care-i potârniche si care-i prepelitã, da' erau mici, sãracele.

La întors am vãzut cã ratasem autobuzul pentru faimoasa plajã Ancon, si am reusit sã mergem cu un vechi Chevrolet sau ce era, la Boca, numele-i vine de la gura râului care se varsã acolo. Cum necum, desi era vânt, am reusit sã mã îmbãiez, apa era minunatã, limpede si cãldutã, ba chiar am vãzut arici de mari prinsi de stânci si un banc de Caribbean Blue Tang.

Nu ne-am despãrtit cu pãrere de rãu de Trinidad, dar mi-ar fi plãcut sã mai stau sã explorez zona, sã mã duc de pildã în zona muntelui Topes de Collantes unde se practica eco-turismul, sau sã vãd Valle de los Ingenios, unde s-a cultivat intens trestia de zahãr în secolul XVIII si se poate merge si cu trenul cu aburi, turistic, evident. Tot pe acolo le-au dat la cap celor care s-au împotrivit victoriei revolutiei pânã în 1964 (Rebeliunea din Escambray), inclusiv au deportat o parte din tãranii revoltati, cei care au scãpat de închisori si executie. O parte din rebelii ãstia au luptat alãturi de armata lui Fidel, ca sã scape de dictatura lui Batista, dar nu le-au plãcut consecintele comuniste. Bineînteles, asta nu scrie nicãieri, noroc cu Wikipedia.

La Habana, partial

Nu stiu sã vorbesc despre Habana. Mã copleseste încã, nu numai vizual, cu somptuozitatea si generozitatea arhitecturii coloniale (tavane înalte, camere vaste), lãrgimea bulevardelor, vegetatia luxuriantã, culorile vii, automobilele din frumosii ani '50 pe lângã Lada, Moskvici, Coco si bicitaxi, întunecimea strãzilor noaptea, fermecãtorul Malecon, soseaua de la marginea mãrii pe care te poti plimba la nesfârsit admirând nuantele de albastru si turcoaz si inhalând briza marinã. Mã copleseste prin simplitatea si cãldura care sunt firescul relatiilor umane de acolo. Nu-i vorbã, am avut parte si de chelneri indiferenti si distrati, dar impresia generalã a fost de grijã unii fatã de ceilalti, ca nicãieri în alte mari orase. La traversare, la coadã la bancã, în autobuz, la piatã, în muzee. Am simtit o mare dozã de ingenuitate, o deschidere pentru dialog (cum eram si noi înainte de '89, însetati de informatie, extrem de curiosi fatã de strãini, de ceea ce vine din afara insulei). Nu am avut nici o problemã circulând cu autobuzele municipale, erau 40 de centi CUP care trebuiau pusi în cutia soferului, noi puneam un peso pentru amândouã. Veneau destul de des si le-am prins foarte aglomerate numai pe la 6 seara în centru, am ajuns sa luãm unul si pe la 12 noaptea, întorcându-ne de la Trinidad, pentru cã nu ne întelegeam cu taxiul. Problema cu taximetristii era cã n-aveau sã-ti dea restul si umflau pretul, iar aparatul vesnic nu functiona.

Ca si în alte tãri sudice, la fiecare colt ni se fãceau complimente, dar întotdeauna amândurora. Multumeam zâmbind larg. Sau eram salutate cu un simplu Hola si rãspundeam la fel, nu mã costa nimic. De cele mai multe ori nici nu încercau sã se întindã la vorbã. Singurii care mã cãlcau pe nervi erau cei care încercau sã ne abordeze cu "Where you from?", se pare ca e fraza care a prins cel mai bine.

Despre Habana Vieja ar fi prea multe si prea putine de scris, e centrul istoric, matca orasului, cu biserici vechi: Catedrala San Cristobal de la Habana si Basilica Menor de San Francisco de Asis, cãrora le-am vizitat clopotnitele; impunãtorul Capitoliu fost sediu al Senatului; Muzeul National de Bellas Artes unde figura si românul Sandu Darie; Gran Teatro; barurile lui Hemingway Floridita si Bodeguita del Medio (unde n-am poposit pentru cã ni s-au pãrut tourist traps). Pietele erau extraordinare: Plaza de Armas, Plaza de la Catedral si Plaza Vieja, ca si Parque Central, pe malul apei. Palacio de los Artesanos avea un patio plin de plante si trei caturi cu arcade si coloane, pe unde se rãtãciserã oglinzi si mobile sculptate. Cãzile de marmurã în formã de melci marini din fostul palat al Guvernatorului spaniol le mai visez si acum. Am avut norocul sã ne ducã un bãiat drãgut, Johan, prin tot hotelul Raquel, proaspãt renovat, cu detalii neo-clasice si Art Nouveau de-mi venea sã rãmân acolo. Casa de la Infusiones ne-a încântat cu cei opt muzicieni care cântau toatã dupã amiaza, un vitraliu Art Nouveau fabulos si amintirea lui Eça de Queiroz, unul dintre scriitorii portughezi dragi mie. Când ne-am dus prima oarã chelnerul mi-a dat cartela lui ca sã-l sun pe Adrian, ba chiar m-a condus la restaurantul de alãturi unde era telefonul public.

10 de octubre, unde stãtea mama Olga, e un cartier popular modest, cam la un sfert de orã, douãzeci de minute de centru cu autobuzul. 10 octombrie 1868 marcheazã începutul primului rãzboi de independentã împotriva guvernãrii spaniole, rãzboiul de 10 ani. Chiar si acolo, unde strãdutele sunt umile, arhitectura era impresionantã, cu duble loggii, la etaj si parter, menite sã te protejeze de soarele prea puternic (de care noi n-am prea avut parte). Pe marginea strãzii ici colo erau palmieri si din curti se iteau mãnunchiurile în culorii vii de bougainvillea. Am fãcut fotografii de pe colina strajuitã de bisericuta Jesus del Monte. Din mers, printre case decãzute si modele de kitsch contemporan, mai zãresti si câte una scãpatã ca prin minune. Asta pentru cã nici nu-i usor sã te muti. Nu-ti poti vinde casa, poti doar sã o schimbi, am vãzut chiar anunturi scrise de mânã pe carton "se permuta" si puse la intrare. Magazine pe cartelã goale, sau cu o coditã pentru ceapã, yucca, sau ce se "dã" în ziua aia. Coadã la autobuz.Un magazin în CUC unde am gãsit conserve de legume si fructe, sucuri, supe la plic, lapte praf si mere importate la 45 de centi. Senvisuri cu chifle si carne de purcel de lapte la cinci CUP, omul rãdea pulpa cu un cutitoi. Oameni care stau pe stradã de vorbã sau zac si se uitã în zare. La casa de schimb o bãtrânicã deschidea discret cutia de pe genunchi unde avea prãjituri la vânzare, îl altã zi în centru aveam sã vãd un bãiat cu iubita pe genunchi si un tort paralelipipedic si cremos în mâna deschisã larg.

El Vedado (vedada - interzisã, pentru cã era strategicã pentru apãrarea orasului, de-abia dupã 1859 a fost deschisã constructiilor) e zona burgheziei de dupã 1920, în stil neo-clasic si Art Deco, cu strãzi paralele si perpendiculare, marginite de copaci, ordonate dupã cifre si litere: de la 1 la 29 - numere impare; si de la A la O. 23 sau La Rampa traverseazã cartierul de la mare la râul care desparte Vedado de Miramar, unul dintre cartierele rezidentiale actuale. G mai este numitã si Presidentes, din cauza monumentelor de rigoare, si este foarte largã, ca si Paseo, pentru a facilita accesul brizei marine care rãcoreste orasul ars de soare. Dupã Paseo se terminã cu alfabetul si încep strãzile de la 2 la 26. Vedado mi-a amintit de zona Dorobanti, acolo îsi are rezidenta si ambasadorul Marii Britanii, dar strãzile noastre cu nume de capitale par meschine pe lângã ale lor. La marginea mãrii, pe Malecon, se aflã multe hoteluri mari, de retea (Melia) sau nu - El Nacional, splendidã creatie a anilor 1930. În trecere zãresti vile magnifice itindu-se dintre palmieri, bougainvillea, calliandra cu capul rosu (powderpuff).

La piata de pe 19 între A si B am gãsit papaya, guava, portocale de un portocaliu verzui murdar, care erau bune pânã la urmã (dar nu se vând la export care vrea numai culorii vii), ananas, swiss chard, ardei, ceapã verde si rosii palide, dar gustoase. Am primit restul la CUC în CUP fãrã probleme, zâmbete largi si glume. Cu pungile era mai greu, trebuiau cumpãrate la intrare. Pe 19 cu 4 am gãsit si o pescãrie cu un peste mare, fioros si congelat cu coada-n sus pe tejghea. Pentru 1.50 CUC am luat un kil de file de somn (claria) bocnã. Crevetii erau vreo 3 si ceva, tot înghetati de moarte si ei. Se pare cã peste proaspãt existã numai la unditã si pe misterioasa piatã neagrã, care-i la fel de greu de pãtruns ca ritualurile francmasonice.

În magazinele în CUC din Vedado nu am vãzut unt, nici miere, am gãsit în schimb miere la Trinidad si unt la Viñales. Credeam cã în Cuba nu se face brânzã. Ba, se face, oficial era 8 CUC în Piñar del Rio. În Trinidad se gãsea si cu 30 CUP, dar trebuia sã cunosti un producãtor, sau pe cineva care îl cunoaste. Pentru cã am prins un val de frig am vrut sã ne cumpãrãm vreo geacã subtire sau bluze cu mânecã lungã. Nu am gãsit nicãieri altceva decât blugi, tricouri, maieuri, rochite din tricot, la preturi prohibitive. Un tricou subtirel cu mânecã lungã costa vreo 23 CUC adicã vreo 25 de canadieni. La salariile lor probabil cã toatã lumea se îmbracã cu ce primesc de afarã sau de la turisti, cei care n-au de acolo, cumpãrã de la ceilalti.

Românii se descurcã, cubanezii "rezolvã". A rezolva înseamnã sã mergi împotriva curentului, conform sistemului de pe lângã sistem. Si în Cuba se sustrag marfã si materiale din fabrici, birouri, spitale, farmacii, care ajung pe piata paralelã. Cu salarii de 15-20 de cuci pe lunã, cel mai greu sunt de obtinut banii, si asta nu spun eu, ci o prietenã care a renuntat sã mai predea la universitate, pentru cã nu era rentabil. Asa ajung si profesorii pianisti sau maseuze, sau inginerii taximetristi. Hay que resolver. Cu toate astea am vãzut cã multi nu si-au pierdut simtul umorului, ba din contrã, îl au foarte dezvoltat. Sã te plângi nu rezolvã nimic, de altfel.

Cuba la prima vedere

Prima mea întâlnire cu fosta perlã a Antilelor (desi nici o insulã din Caraibe nu mai vãdeste gloria trecutã a domniei zahãrului pentru export), dupã bomboanele cubaneze, a fost "El palacio de las blanquisimas mofetas" de Reinaldo Arenas, tradus impropriu în românã "Castelul". O carte îmbibatã de mireasma goiavelor, de pasiuni, trãdãri, lacrimi si sânge. Tristã dar mustind de viatã. La Salsa You&Me pe 11 Iunie l-am cunoscut pe Angel, care studiase chimia în România si a fost DJ acolo în perioada de început.

A venit apoi muzica celor de la Buena Vista Social Club, Bebo y Cigala, Chucho Valdés. Un profesor din facultate mi l-a prezentat pe Alejo Carpentier "Los pasos perdidos", dupã l-am cãutat eu - "Ritualul primãverii", "Recursul la metoda" si "Le royaume de ce monde". Au urmat filmele "Azucar amarga" si "Fresas y chocolate", nu pentru cã as fi cãutat Cuba în disperare, ci pentru cã în interesul meu pentru tot ce era hispanic sau latino-american mi-au rãsãrit în cale. Asa s-a întâmplat si cu si o altã carte fabuloasã "El mundo alucinante", de acelasi fabulos Reinaldo Arenas, înainte de filmul "Antes que anochezca" inspirat de autobiografia lui. Stiam vag cine era Che Guevara, si ca Fidel era lider maximo. Dupã ce am colindat Caraibele vreme de trei ani la bord de navã, vãzând cum ocolim Cuba din toate pãrtile, dorinta mea de a vedea cea mai mare dintre insulele din jur a devenit arzãtoare. În Jamaica am prins drag de Alicia, care lucra acolo ca ghid, o mulatrã plinã de viatã, dar si foarte educatã. Am poposit la Montréal, am cunoscut o vecinã cubanezã maritatã cu un iranian, foarte simpaticã, care mi-a explicat cã bãrbatii cubanezi nu-s de încredere.

Si pe 13 iunie 2007 am întâlnit eu unul care era, apoi ideea de a merge în Cuba s-a cristalizat fiind împreunã. Mi se pare cã lucrurile s-au potrivit foarte bine, evident as fi trãit altfel cãlãtoria asta dacã Adrian n-ar fi facut parte din viata mea.

Unul dintre scopurile principale a fost sã-i cunosc mama, bunicul si casa în care a crescut, prietenii, extizându-mã la Habana si ceea ce puteam vedea din Cuba în numai douã sãptãmâni, pentru cã o fi ea insulã, dar e cât jumãtate din România, cu trenuri foarte lente si sosele proaste.

Am ajuns noaptea pe rãcoare, împreunã cu noi sosise si un val de frig. Asadar mitul tropicelor deja picase. Cel al salsei non-stop îmi fusese distrus demult, pentru cã Adrian nu danseazã decât la petreceri, si nici atunci cu mare avânt (el zice cã e mulatru intelectual). Romul si berea mai acãtãrii se vând numai în pesos convertibili sau echivalentul lor în moneda nacional, ceea ce depãseste cu multe puterea de cumpãrare a majoritãtii. Rãmãsese iluzia unui popor oarecum ingenuu, dupã spusele lui Adrian, cu o capacitate impresionantã de a spera, a lupta, si a se bucura. Îmi spusese si Angel în România la un moment dat, la un concert de muzicã africanã, cã în Cuba oamenii ar fi reactionat mult mai vioi, dansând din rãsputeri. Bãnuiesc cã sângele african apã nu se face, din cauza asta si brazilienii sunt cel mai vesel si dansator popor din America de Sud.

Am venit cu bani lichizi la mine, stiam cã e dificil sa plãtesti cu cardul sau sã scoti cash de pe el. Toti dolarii trebuie schimbati în CUC (CUban Convertible peso), dar poti schimba si în CUP (CUban Peso) 1CUC = 24CUP. Cucul e o monedã practic inventatã pentru a putea centraliza toatã valuta care intrã în tarã, si care e schimbatã cam cu 15% sub pretul pietei, adicã un dolar canadian valora, dupã ei, 85 de centi CUC si vreo 20 de pesos CUP. Ne-am dus acasa cu un Moskvici opintit si gâfâit, Elias fãcea ilegal pe taximetristul, masina nu era într-o stare suficient de bunã ca sã poatã obtine permis pentru asta. În beznã zãream lozinci pictate pe zidurile din drum. Casa era umedã, cu pete mari de igrasie, si extrem de austerã. Olga ne cumpãrase un pat special, cu o sumã echivalentã cu salariul mediu cam pe 6 luni, si ne pusese niste cearsafuri noi cu floricele, din poliester 100%. În interior existau numai douã usi: la baie si la camera mamei. Interioarele fiind foarte înalte, de aproximativ 4 metri, usile aveau vreo 3, si când s-au degradat, n-au putut fi înlocuite. Toate lustrele aveau becuri de neon, si nici o fereastrã nu avea geamuri, numai obloane de lemn, închise pe dinãuntru. Ziua intra o luminã firavã prin bucãtile de geam plasat hãt deasupra obloanelor de un stat de om. Apa nu exista decât rece, desi baia era amenajatã corect, asadar am încãlzit oleacã pe aragaz ca sã ne putem spãla. Nu conteazã, am trãit experiente asemãnãtoare si în iernile anilor 80, când încãlzeam apã pe aragazul de voiaj cumpãrat de mama de la Praga, pentru cã nu aveam presiune la gaze.

Bunicul are 95 de ani si e bolnav, acum suferã cu gâtul, are un fel de bronsitã agravatã probabil de temperaturile de 15 - 20 de grade pe care le-am prins noi acolo si de umezeala din casã. Cu toate astea nu si-a pierdut simtul umorului, nici toti dintii. Când râdea prea tare amintindu-si de aventurile din tinerete (sãraca bunicã) i se pornea o tuse gâjâitã si sufocantã. Îsi petrecea ziua si noaptea în camera umbroasã, dormind sau semi-treaz, uneori se trezea noaptea tusind cumplit si scuipând, apoi începea sã vorbeascã cu oameni care au pãrãsit de mult lumea aceasta. La un moment dat a început sã latre si câinele vecinului, plasticul de pe salteaua de sub noi fosnea (mamei lui Adrian i s-a pãrut mai întelept sã nu-l scoatã) si cearsafurile de poliester mã fãceau sã mã simt înfãsuratã în perdea. Desi ale mele sunt de bumbac si în Cuba nu prea am vãzut asemenea accesorii. Mã simteam într-un roman de Reinaldo Arenas sau Garcia Marquez. Nu am avut alt remediu decât sã râdem pe tema asta, desi Adrian se gândea ca mama lui trãieste asa 365 de zile pe an, ceea ce îi îngheta râsul.

Olga a fost editor de carte, are 66 de ani si încã lucreazã de acasã, nu se plânge si nu le cere bani bãietilor, se multumeste cu ce îi trimit ei. Marunticã, cu pãrul scurt cãrunt si privirea vie sub ochelari, e o femeie extraordinar de stoicã, nu se plânge, nici nu scuzã regimul, e mâhnitã ca o tarã prosperã în copilãria ei a decãzut în halul ãsta, si cã toti o duc greu, mai ales pentru cã a crezut în Revolutie la începuturile ei, s-a dedat trup si suflet cauzei, a lucrat si în Angola. Dar nu se lamenteazã. Comunismul în Cuba nu a fost impus ca în România, ci primit cu bratele deschise pânã când si-au dat seama de costurile umane, sociale si economice. Initial a pornit ca o revolutie nationalistã, împotriva dictacturii lui Batista, promitând apoi egalitate, libertate si fraternitate, care urmau sã fie distribuite pe cartelã, dupã ce se confisca tot.

A doua zi am scos plasticul de pe saltea, am gãsit si cearsafuri albe de bumbac, dar bunicul a avut o noapte la fel de agitatã, si noi cu el. Acea duminicã am petrecut-o în casã cu Olga privind fotografii si ascultând povesti, cercetarea asupra exportului de sclavi din Angola, cum a stat cinci luni la Paris si se ducea la Luvru în fiecare duminicã, excursia la Moscova, St. Peterburg si Kiev. Cum a înselat-o sotul ei prima oarã, când a fost trimis sã lucreze în altã provincie, desi ea si mama lui l-au întretinut în timpul facultãtii. Am gãtit împreunã si am asteptat sã revinã Adrian de la fostii lui colegi de la atelierul grafic al bisericii catolice. Spune ca singurele optiuni în Cuba sunt "Cristo o Castro". Olga avea în casã un salam si niste cârnati aduse de cineva din provincie, bune, orez, fasole neagrã, ceapã, pâine, yuca, un pachet de paste si banane verzi. În afarã de banane si carne, toate erau ratia de pe cartelã. Ulei primesc o canã pe lunã. Dimineatã ne-a dat pâine goalã cu ceai. Am aflat mai apoi cã se gãsesc fructe si legume la piatã, la preturi în CUP, dar probabil nu-i stãtea în fire sã mãnânce asa ceva, a preferat sã cumpere hârtie igienicã, sã fie când venim noi. 2 CUC patru pachete.

Luni am pornit sã cãutãm camerã pentru prietena noastrã care urma sã soseascã în aceeasi noapte, si un Internet, pe care l-am gãsit în casa unor jurnalisti, ea fiind chiar o scriitoare premiatã care mi-a dãruit douã cãrti si mi-a împrumutat un pulovãr în caz cã-mi va fi si mai frig. Casa era superbã, cu peretii acoperiti cu tablouri, lustrã de Murano, coloane clasice si obiecte Art Nouveau. Biblioteca acoperea trei pereti. Dar bucãtãria se vedea cã era cam goalã, unele mobile foarte uzate, ca si hainele lor. Ei mi-au dat si adresele câtorva piete bine aprovizionate. Mergând prin cartier am vãzut cã fusese cândva înstãrit, dar caldarâmul era deteriorat si luxurianta vegetatiei nu reusea sã mascheze casele dãrãpãnate.

Cãutând camerã am fost la fiica unei contese, cam de vârsta mamei mele, care cunostea multã lume. În Vedado, cartierul select al anilor 20 - 50, lucrurile stãteau ceva mai bine decât în popularul 10 de octubre, si totusi decadenta se simtea si acolo. Datoritã Leticiei, care avea si ea o casã enormã, cu salonul ocupând toatã fatada si camere impunãtoare, am gãsit o camerã care aratã ca la carte, cu perdele si cuverturã matlasatã asortatã. Tot fãrã geamuri, doar cu obloane la ferestre, care lãsau sã treacã tot zgomotul din bulevard si frigul de afarã. 30 de CUC, am bãtut palma. În drum spre casã am cãzut de acord cu Adrian sã stau si eu acolo, ca el sa aibã timp de mama lui, pe care nu o mai vãzuse de patru ani, si de prieteni, în timp ce eu urma sã hãlãduiesc prin locurile de pelerinaj turistic cu prietena mea, urmând sã ne vedem cu totii serile. A fost un aranjament care a functionat bine pentru toti pânã la urmã, desi nici mie, nici lui, nu ne convenea prea tare sã ne separãm. Asa am evitat ca eu sã intervin în discutiile cu Olga, de care oricum am prins mare drag, si ea de mine, desi pe cealaltã norã nu o poate suferi, mi-a spus cã eu am grijã de Adrian, si cealaltã nici mãcar de copii nu prea are, nici de muncã nu si-a gãsit în Canada. De, nu cravata face pionierul!

Ay, Cuba, contesa descultã

M-am întors, cu sufletul greu cã mã întorc într-o tarã unde înca mã simt strãinã dupã 5 ani. M-am întors îndrãgostitã de Cuba, de Habana si Viñales, cu noi prieteni, peste 700 de fotografii, o mascã, o carte si douã sticle de rom. M-am întors plinã de dorinta de a mã întoarce acolo. Desi a fost rãcoare, am înotat o singurã datã, cãlãritul mi-a tãbãcit o parte sensibilã si Trinidad nu a meritat sã cãlãtorim aproape 7 ore cu autobuzul. Desi eram sãtulã încã de la sosire de toate imaginile gretoase de propagandã si mi-am dorit fierbinte si destul de des un dus cald cu presiune si o salatã.

Cuba m-a cucerit nu numai prin varietatea reliefului si vegetatia luxuriantã, ci si prin veselia, demnitatea si bunul simt de care dau dovadã locuitorii ei, în ciuda conditiilor precare si a multor lipsuri. În nici una din tãrile pe care le-am cutreierat nu am vãzut atâta curtenie si grijã fatã de ceilalti. N-am auzit pe nimeni înjurând pe stradã sau în autobuze, n-am zãrit nici picior de mitocan. Iar cubanezii sunt printre cei mai curati si mai îngrijiti oameni pe care i-am cunoscut, desi nu au nici resurse financiare, nici ofertã de produse. Dupã cum mi-a spus o prietenã (fiicã de contesã, de vârsta mamei, în casa enormã care a vãzut zile mult mai bune), s-ar putea sã întrezãresti oameni cu haine cârpite, dar nu rupte. Nu am auzit pe nimeni plângându-se jalnic si steril. Da, mi s-au cerut bani de vreo douã ori în doua saptãmâni, sau un fard/ruj/tricou în varii ocazii. Dar impresia generalã a fost de ospitalitate si demnitate în conditiile extreme: salariul unui profesor sau medic se situeazã între 20 si 30 de dolari; majoritatea magazinelor functioneazã numai în monedã convertibilã si preturile de multe ori sunt compatibile cu cele din Canada sau România; haine pur si simplu nu se gãsesc nici mãcar în capitalã, numai blugi si tricouri la preturi halucinante. Economia subteranã paralelã mentine de fapt societatea în functiune.

Una peste alta, as mai fi stat cu mare drag, am avut un tonus extraordinar cât m-am preumblat prin Habana, Trinidad, Cienfuegos si Viñales, umbrit doar de mâhnirea pe care nu poti sã nu o simti într-o tarã atât de frumoasã si de bogatã, si atât de batjocoritã cu toatã frumusetea si bogãtia ei.

P.S. Multumesc anonimului care mi-a semnalat un fragment din Pedro Juan Gutiérrez - Pobre Diablo, am regasit pe firul lui unul mai lung care reproduce La Habana asa cum e. In Spanish only. Poate ca si eu sunt "un explorator, un amarât nesatisfacut, nesãtul, care cautã disperat chiar dacã n-am stiut niciodatã exact ceea ce caut. Se pare ca e doar un instinct natural si sãlbatic“ (Soy un explorador, un pobre diablo insatisfecho, insaciable, que busca desesperadamente aunque nunca he sabido exactamente qué busco. Parece que es sólo un instinto natural y salvaje)

Absentã motivatã

Una dintre variantele de status de pe Messenger e Gone fishing.

Gone walking, photographing, dreaming, swimming, hiking, horseback riding, gone to know people and places. În cea mai mare, mai interesantã si mai oropsitã insulã din Caraibe. 11 milioane de locuitori, cel putin înca 2 în diaspora si un Lider Maximo.

Sursa foto: http://www.netssa.com/image/Cubasatelite.jpg