Şi-am încălecat pe-o roată…

Luntre şi punte şi alte amănunte

Deocamdată între Barcelona şi Madrid, să vedem dacă de acolo sare iepurele, din vreun tufiş din Paseo de Prado, că prin Barcelona am colindat nenumărate parcuri şi nu s-a iţit nici unul, doar umbra lui amăgitoare. Am bătut la toate uşile posibile şi imposibile, rezultând foarte puţine interviuri; până la urmă, dincolo de criză, motivele sunt aceleaşi: experienţă locală ioc, lipsa unei reţele de contacte, deci a unor posibile recomandări. Cel de la Madrid, în două episoade cu suspans, e pentru o slujbă foarte promiţătoare, din nou trebuie să pun în balanţă libertatea şi siguranţa, de data asta bate siguranţa, că destulă libertate am halit opt luni încheiate tocmai azi. Mi se pare un negoţ bun, o soluţie apropiată de dorinţa mea fierbinte de a locui la Barcelona. Ar însemna ca cel puţin am reuşit să mă mut cu bine din Canada în Spania, şi de fapt nici n-ar fi puţin.

Chiar dacă rămân partizana Barcelonei din x motive, inclusiv dorinţa de a învăţa catalana. Apoi situarea între mare şi munte, clima mai blândă, apropierea de Franţa, şi mai ales poezia care pluteşte în oraş, şi de care nu reuşesc să mă impregnez în Madrid. Care deşi nu-i de lepădat, ba chiar are propriul lui farmec de metropolă iberică, în timp ce capitala catalană pare mai aproape de Franţa şi nordul Italiei, sau sudul Germaniei, depinde cum priveşti. Aproape în fiecare zi descopăr cu uimire altă biserică, altă casă, cafenea, bibliotecă, care mă farmecă. Până la urmă poezia e total inutilă din punct de vedere practic, ca toate decoraţiile Art Nouveau din exteriorul şi holurile clădirilor, probabil din cauza asta mi se pare una ciudad sumamente poética, cu toată faima catalanilor de negustori pragmatici, nu mi-l închipui deloc pe Don Quijote bântuind pe aici, avea nevoie de câmpiile halucinante ale Castiliei, unde aceleaşi vânturi bat, dar mişcă alte mori.

Pe de altă parte mâncarea tipică e prea grea, prea prăjită şi prea puţin aromată pentru gustul meu. Folosesc puţin sau deloc ierburile aromatice, în afară de pătrunjel, şi la malul Mediteranei unde culegi rosmarinul şi cimbrul direct de pe munte mi se pare cam trist. Pe toate drumurile cartofi tăiaţi cuburi şi prăjiţi(patatas bravas), peştişori şi calamari sugari pané, cârnaţi şi cârnăciori, mini-pârjoale (croquetas), zău dacă nu mi se par mai atrăgătoare zacusca, sărmăluţele în foi de viţă şi salata de vinete. Au nişte ardei copţi, mici, verzi şi ţuguiaţi care-mi plac – pebrot de padrò, şi prefer tortilla de dovlecei (calabacín) celei clasice de cartofi. Evident mă dau în vânt după toate produsele cândva submarine făcute pe plită – plancha. Problema n-ar fi numai asta, ci şi abundenţa turiştilor şi a birturilor capcană, care servesc sangria şi paella, cu fotografii lucioase tronând în stradă, de cele mai multe ori fotografii standard menite să laude mâncăruri cumpărate cu toptanul deja gătite şi reîncălzite. Când apuc prefer să dau o raită prin Gracia, un cartier boem şi cu mai multă personalitate locală. M-am bucurat nespus să dau peste Mihaela Mihailova şi baniţa ei cu gust de balcani.

Am avut bucuria să-l văd pe scenă pe Dario Grandinetti, pe care l-am descoperit cu Miguel Angel Solá într-o banală telenovelă acum vreo 15 ani. I-am revăzut apoi în Hable con ella şi Tango, amândoi sunt monştri sacri ai scenei şi ecranului în Argentina. Publicul catalan e mult mai rezervat în manifestări, la sfârşitul piesei aproape nimeni nu s-a ridicat în picioare, în ciuda calităţii textului şi a actorilor. Baraka e povestea a patru bărbaţi care sunt prieteni de vreo treizeci de ani, de pe vremea studenţiei. Un politician în aşteptarea numirii ca ministru; un critic de artă gay devenit un funcţionar municipal oarecare, dar cu un spirit strălucit; un regizor de teatru experimental de mare succes şi un avocat hiperactiv, fost excepţional, care încearcă să-şi recupereze echilibrul după o cădere psihică severă. Caractere care sunt de găsit în majoritatea societăţilor contemporane şi ale căror relaţii generează o aparentă comedie de situaţii şi moravuri până la deznodământul câtuşi de puţin vesel. Dă mult de gândit asupra relaţiilor de prietenie, asupra fragilităţii, laşităţii şi comodităţii fiecăruia dintre noi.

Pe lângă mă bucur şi de grupul de poezie bilingv, anglo-spaniol, de noii mei prieteni, de-ai locului sau venetici, cum ar fi brazilienii sau italienii.

Prostíbulo Poético from Florencia P. Marano on Vimeo.

Din punct de vedere multicultural Barcelona e foarte pestriţă. Mă simt recunoscătoare şi împlinită, deşi sunt într-o situaţie incertă care poate derapa oricând.

N.B. Fotografii făcute cu telefonul mobil

Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete

Pentru ca nu poti sa rupi cu trecutul cu una cu doua. Poti sa-ti parasesti iubitul, sa-ti dai demisia, sa-ti lasi tara, sa termini o carte, dar ce te leaga pe tine de trecut nu se rupe. Nici macar nu-i nevoie sa te uiti inapoi ca-n Tinerete fara batranete, e acolo, cu mine, seara cand ma culc, dimineata cand ma scol, tot ce-am facut si ce n-am facut. Asadar bantui cu el prin Barcelona, asteptand sedimentarea si bucurandu-ma de ceea ce am in jur: case superbe, legume si fructe delicioase, oameni amabili, circ garantat, pentru ca primaria nu precupeteste fondurile dedicate serbarilor populare.

Vineri am pasit pragului guvernului catalan: Palau de la Generalitat, care indeplineste aceleasi functii de vreo 600 de ani, cu ceva intreruperi din cauza convulsiilor istoriei, in principal conflictele cu Spania si-a ei coroana, urmate de negura din perioada franchista. Aici 11 septembrie inseamna Ziua Cataluniei si se comemoreaza data din 1714, cand Barcelona a cazut dupa 14 luni de asediu, institutiile nationale catalane fiind abolite in 1716 pana la restauratia din 1980. Tot in urma capriciilor istoriei mormintele medievale ale unor conti de Urgell sunt in Manhattan la The Cloisters. Ar trebui sa fie la Santa Maria de Bellpuig de les Avellanes, unde poate reusesc sa dau o mana de ajutor la culesul viei la anul. O statie de metrou din Barcelona poarta numele de Urgell. In Quebec in schimb decembrie 1989 inseamna atacul armat de la Politehnica in care 14 femei au fost ucise de un dement. Fiecare cu istoria lui.

De ziua Cataluniei am inchinat paharele (de plastic) in Costa Brava pe malul unui golf cu ape cristaline: Cala Tavallera, de unde am coborat in Cadaques, clasicul orasel mediteranean aproape de Port Lligat unde Dali si-a facut un fel de vila-castel intre fabulos si kitsch. Imi place la nebunie ca aici poti sa drumetesti pe dealuri, eventual printre smochini si vii cum am facut sambata, scoborandu-te apoi sa te imbaiezi in Mediterana.



Vorbind de circ, aici fiecare cartier are propria sarbatoare anuala, care dureaza cam o saptamana. Pe strazi se intind mese pentru vecinii care fac cine colective, la colturi si in piete se instaleaza scene pentru tot felul de concerte, se bea, se mananca, se recita, se canta, se da cu artificii si els castellers fac turnuri umane. Distractia asta a culminat cu sarbatoarea Barcelonei - La Mercé, de pe 23 pe 26 septembrie. Am inceput cu o cina printre catalani, incheiata cu rachiu flambat - creimada galega si un descantec din Galicia recitat de gazda. Muzeele si unele institutii oficiale si-au deschis portile gratis, au defilat giganti si capatanosi si s-au incins focuri de artificii si mai fastuoase. Invitat oficial a fost orasul Dakar/Senegal iar pe 26 Mercé a coincis cu ultima zi din Festival Asia. Eu acolo m-am dus, sa vad dansuri indiene si sa ascult bhangra pop din Pakistan. Pre legea mea, rar am vazut veselie mai mare si dansuri mai saltarete. Ceea ce intr-adevar am remarcat e ca saltau numai barbatii:( Am avut si ocazia sa vad cum se compune si se infasoara un turban sikh dintr-o bucata de panza dar nu cred ca pot reproduce manu propria. Sa innod o barba cu atat mai putin.

Doctoratul o ia alene din loc de-abia in octombrie si nici de lucru n-am gasit, dar ma straduiesc in continuare. Asadar invat ce pot despre Barcelona si Catalunya, m-am inscris si la cursul gratuit de catalana si sper ca e inca e loc de mai bine. Cat despre Romania, ma intreb cat loc mai e de mai rau. Ma gandesc la Ignoranta lui Kundera, in sensul ignorantei consecintelor, proprii si colective. Dac-as fi stiut...

Dolce far niente

Cum ziceam, formalităţile au fost floare la ureche. Am avut un prim interviu, pentru care mă sunaseră chiar în România, rămas fără urmări, deşi aveam profilul căutat de companie, dar se pare că ce-i place HR-ului nu-i place musai şi Project Managerului. Azi am aflat că de-abia pe la începutul lui octombrie se urneşte doctoratul, şi ieri am mai trimis CV-ul la vreo 7 posturi. În curând fac şase luni de sabatic şi m-am cam săturat. Colac peste pupăză, cred ca încep să am o problemă cu oraşele mari, şi mai ales la modă, cum e Barcelona.

Pe de-o parte mulţi turişti, multe magazine de şi la modă, cluburi şi loungeuri, pe de alta tot felul de anti-consumişti rebeli şi sleampeţi, savant ciufuliţi şi tunşi cu ciobul şi străpunşi (pierced) pe te miri unde. Apartamente mici şi scumpe, proprietarii cer o primă plată de 2000 – 3000 de Euro ca să închiriezi individual, incluzând şi două luni de garanţie. Din fericire oamenii sunt foarte amabili, şi plajele frumoase la distanţă mică: Masnou şi Sitges mi-au plăcut mai ales, şi marea sărbatoare – Festa Major din Sitges, dedicată sfântului Bartolomeu şi sfintei Tecla, cu dansuri populare, draci şi artificii, pepene şi rom flambat gratis, procesiuni şi concerte, preţ de vreo săptămână. Ieri mi-a trimis un prieten după vacanţa lui fabuloasă în Salento câteva clipuri cu taranta sau pizzicarella pugliese, de-mi venea să-mi iau lumea în cap, dar ce să fac eu acolo la ţară, că doar nu m-apuc să dansez tarantella 24 de ore?



Mi-am făcut ceva cunoştinţe necesare unei vieţi sociale moderate, prin grupurile de interes de pe net cu care eram obişnuită din Canada: Meet-up, de fotografie, jazz, cinema, brasilofili, şi mai ales drumeţii, de-abia aştept să vină sâmbăta să-mi înşfac rucsacul. Văd că lunar se anunţă şi diverşi prieteni în trecere, din Canada sau România, chiar m-am întâlnit la Sitges tam-nesam cu un prieten gay australian pe care nu l-am mai văzut de opt ani, de când am fost colegi pe vasul Carnival Victory. Mare bucurie mare.

Viaţa merge înainte aşadar, cu o lentoare exasperantă după rapiditatea formalităţilor de rezidenţă. Sunt încă năucă şi nu mi-e prea clar pe ce lume sunt, dar ceva îmi spune că e bine, dorm bine, mănânc bine şi încerc să-mi domolesc nerăbdările.

Barcelona - mod de întrebuinţare

În curând blogul ăsta îşi va da obştescul sfârşit, pentru că nu-i mai văd rostul, dar îl voi păstra pe cel în engleză. A fost un jurnal al începutului întoarcerii în Europa, întâi în gând şi intenţie, apoi în faptă. Se va termina atunci când ma voi fi acomodat în Barcelona, unde m-am hotarât să mă mut.

M-am îndrăgostit de oraşul ăsta cumva prin transfer, când am citit din scoarţă în scoarţă albumul Gaudí editat de Taschen, pe la 17 ani. Au urmat mult mai târziu monografiile splendide ale lui Robert Hughes şi La Catedral del Mare de Ildefonso Falcones, chiar în 2006, înainte de prima vizită. În 2007 m-am hotărât să o aduc pe mama aici de ziua ei, prilej pentru amândouă de a descoperi mai mult decât ne aşteptam. Dincolo de cel mai faimos arhitect al Catalunyei au existat si Doménech i Montaner, Puig i Cadalfach şi Jujol, care a şi colaborat cu Gaudí de altfel. Am luat trenul şi ne-am dus până la fosta colonie Guëll, în afara Barcelonei, numai pentru a vedea biserica neterminată, dar nu am avut timp să vedem Muzeul Naţional de Artă, ca să putem admira vestigiile romanice şi gotice. Nu-i nimic, l-am văzut anul ăsta în mai şi mă mai duc.

În 2007 mi-am spus cu regret că mi-ar plăcea enorm să trăiesc într-un asemenea oraş, dominat de stilurile gotic şi art-nouveau/ modernismo, cu bulevarde largi mărginite de platani şi gâşte în curtea catedralei, plajă şi munţi, rafinament clasic şi cultură alternativă contemporană. Un oraş unde Nordul şi Sudul se întâlnesc şi se îmbină armonios. Pe atunci nu mi-am dat seama ca tot ceea ce am de făcut este să vin aici. Între timp mi-am luat diploma de master şi paşaportul canadian, iar formalităţile de stabilire aici s-au simplificat, aşadar aş spune că am venit în momentul oportun, în ciuda crizei şi a şomajului apăsător din Spania. Fiind europeni, românii nu au nevoie de multe formalităţi. Eu am fost admisă la un doctorat la Universitatea Pompeu Fabra, dar la înregistrarea la Poliţie nu mi-au cerut nici o dovadă. Primul pas a fost trecerea în spaţiu, în registrul imobil al oraşului, ceea ce s-a făcut pe loc, în prezenţa colocatarei mele catalane, pe care am cunoscut-o în mai, datorită fratelui ei devenit rezident canadian (actualmente lucrează în Haiti pentru ONU, nu s-a lipit nici el de Québec). Azi deja mi-am obţinut numărul de identificare pentru străini (un fel de CNP), de care am nevoie pentru a-mi deschide un cont în bancă, a-mi face abonament la mobil şi la bibliotecă, şi mai ales pentru asigurarea medicală, absolut gratuită, indiferent dacă munceşti sau nu în Spania.

Săptămâna viitoare ar trebui să am interviu pentru un post, dar să nu spun hop ! până n-am sărit. Oamenii caută personal cu limbi europene, mai ales engleză avansat, şi experienţă internaţională, am avut noroc să dau peste ei. Pe 23 august mă duc la facultate, să văd ce se întâmplă cu înscrierea la doctorat. Totul simplu şi curgător, fără grimasele, hârţoagele şi timpii de aşteptare din România. Pe care o iubesc şi de care mi-e dor, cu oamenii frumoşi şi locuri a căror vedere îţi taie răsuflarea, ca şi miasmele aţâţate de arşiţă şi mitocănia omniprezentă. Aici am x magazine cu fructe şi legume pe o rază de 500 de metri, x supermarketuri cu servire amabilă, vedere la turnurile de la Sagrada Familia (cu care am constatat că nu mă mai împac, prefer bisericile austere, asta-mi aminteşte de un tort de nuntă) şi platani umbroşi pe bulevarde. Prefer partea modernă a Barcelonei - Eixample, imaginată de Ildefons Cerdà cu străzi ample, simetrice, perpendiculare şi paralele, şi cvartaluri de case octogonale, cu colţurile tăiate. Am senzaţia că respir liber, mai ales acum în august când locuitorii sunt plecaţi în vacanţă şi turiştii bântuie numai în jurul obiectivelor semnalate pe hartă. Da, mă simt singură şi dezorientată, dar ştiu că am nevoie de timp să mă acomodez, am trecut prin experienţa asta şi în Canada. Atunci am emigrat, acum e vorba doar de o mutare.

Amintiri din clasa a IXa B

Iată cam ce gânduri mă bântuiau pe mine la frumoasa vârstă de 14 ani, la Liceul Zoia Kosmodemianskaia - anul de graţie 1988. Nu am nici o fotografie în sarafan de atunci, în clasa a X-a uniformele au fost desfiinţate.

Amintirile

Amintirile nu sunt decât ceaţa în care ne învăluim pentru a nu ne vedea nimicnicia. Sînt (sic!) doar luminiţe ce licăresc în noaptea trecutului şi cu care încercăm să facem prezentul mai luminos sau mai întunecat decât este. Amintirile nu slujesc neapărat la ceva, dar ne dau iluzia că trăim, că în urma noastră este, sau cel puţin a fost ceva. Cu ele se hrăneşte întreaga omenire, cei fericiţi amintindu-şi de vremurile triste petrecute cîndva, alţii de fericire, cei nefericiţi gîndind la versul lui Dante « Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria ». Chiar şi fericirea e foarte relativă. Un Shylock o va vedea în bani, un Romeo în dragoste, un Cezar în glorie, un Galilei în progresul ştiinţei prin intermediul său. Şi omul, capricios ca întotdeauna, în perversitatea lui va dori mereu mai mult decât are.

Dar să revenim la subiect. Amintirile ne dau uneori satisfacţie, dar de obicei ne întristează, pentru că am vrea să dăm timpul înapoi, să mai trăim o secundă. Amintirea e de fapt singurul lucru existent. Datorită ei Cain nu a uitat de uciderea lui Abel, Henric al IVlea de Noaptea Sfântului Bartolomeu, şi omenirea de istorie. Fără amintiri nu ar exista civilizaţia, poate nu s-ar isca nici războaie, dar am uita iubirea trecută sau pierdută. Nu amintirile sunt fragmente din Eu-l nostru, noi suntem fragmente de amintiri în memoria celorlalţi. Si de aceea deplângem moartea, căci odată cu ea ne farâmiţăm în cioburi de oglinzi diferite, căci fiecare ne păstrează altfel în memorie.

De fapt amintirea e un zbor de rîndunele în infinit haos, care se contopesc pentru a da naştere ISTORIEI.

Ploaia

Plouă, şi degetele argintii ale cerului învăluie totul, mîngîie totul. Odată cu ploaia, în odaia mea pătrunde un cîntec, un cîntec ce-mi vorbeşte de Londra şi de oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămînă. Aceeaşi monotonie tristă, aceeaşi melopee fermecătoare în dezolarea ei o ascultă toţi poeţii, ei nu sînt grăbiţi, ei au timp să simtă, dar fiecare o aude altfel. Poate din cauză că unii sînt trişti iar alţii veseli, unii sunt singuri, alţii înconjuraţi de prieteni sau rude.

Unii spun că ploaia cîntă obsedant, alţii că plânge obsedant. Pentru cei care cîntă, cîntă cu acorduri scandinave un vag spleen englezesc. Şi-n cântecul ei e vorba de umbrele, de dame cu camelii şi de croitorese pe nume Mimi care înfrumuseţează viaţa tinerilor boemi.

Pentru cei ce plînge, plînge o tinereţe mizeră, un destin nefericit, o dragoste pierdută, şi seamănă cu un plagiat minor după marele potop. Ploaia, aproape apocaliptică, curge, curge mereu şi ne duce cu ea.

Si ploaia plînge, şi ploaia cîntă, mîngîindu-ne sufletul şi părul cu degetele sale umede, sărutîndu-ne pe frunte cu lacrimile ei curate şi pure ca un plîns de copil. Si noi plîngem, şi noi cîntăm cu ploaia, şi o iubim şi o urmăm, ridicîndu-i altare din versurile închinate ei de poeţi :

O, bruit doux de la pluie
Par terre et sur les toits
Pour un cœur qui s’ennuie
O, le chant de la pluie

O da, divine Verlaine, cîntecul ploii e un balsam pentru inimile îndurerate, aşa simt şi ele că tristeţe există şi în cer.

Şi ploaia cântă, şi ploaia plînge, iar noi zîmbim printre lacrimi amintindu-ne că vara ploua cu soare.

Trauma auto-impusă

Mărgele călătoare anti-temeri din mâinile Lolei

Un alt drumeţ prin viaţă mi-a spus de curând, într-un schimb de replici virtuale, că noi doi nu am discutat încă despre singurătatea alergătorului de cursă lungă şi oboseala inerentă. Acum trăiesc un astfel de moment, care din păcate se prelungeşte şi mă turmentează. Cred că am întins prea mult coarda sufletului, mi-am asumat o povară care devine apăsătoare.

Saptamânile astea mi-au pus la grea încercare relaţia cu mine însămi, mi-am impus prea multe schimbări şi am ajuns să mă simt propriul meu duşman. Nu am mai locuit de multă vreme singură, şi nu mă aşteptam ca la întoarcerea în Bucureşti să mă trezesc faţă în faţă cu amintirile şi fantasmagoriile mele tocmai în casa copilăriei şi primei tinereţi. A fost o casă de familie şi acum este un cuib gol şi tot mai părăginit, pentru că o casă veche poate deveni peste ani o icoană roasă de cari, fragilă şi extrem de costisitoare. Mi-a fost greu să mă desprind de căminul meu de cinci ani din Montréal, de lângă omul drag, acum trebuie să trăiesc şi doliul după ancora mea principală, locul unde credeam ca pot reveni întotdeauna. Eram o familie, acum suntem doar membri separaţi ai unei familii şi am rămas eu să contemplu cioburile şi să le cer ajutorul bunicilor şi străbunicii mele, care mi-au înstelat copilăria, nu idilică, ci plină de miez, dragoste şi învăţăminte. Trebuie să-mi adun toate fotografiile, jurnalele, fragmentele de viaţă, şi să le găsesc un alt loc, pentru că al meu este încă doar o Fata Morgana, tremurând iluzoriu în propria imaginaţie.

Am o nevoie organică de stabilitate, de un loc al meu, unde să împodobesc iar pereţii cu măşti şi desene din toate colţurile lumii, să-mi chem prietenii la cină şi să mă adăpostesc de toate furtunile. Am nevoie de un umăr pe care să-mi sprijin capul greu de gânduri, de o mână care să mi-o strângă pe a mea, de zâmbetul din fiecare dimineaţă la trezire. Şi cu toate astea am reuşit performanţa de mă îndepărta de ele tocmai când le găsisem, pradă unui impuls mai puternic decât instinctul de conservare şi nevoia de siguranţă.

Acum iar bagaje şi destinaţia pe care mi-am modelat-o în vis încă din 2007: Barcelona, unde nordul şi sudul reuşesc să convieţuiască. Deşi semnele şi veştile bune m-au copleşit începând de miercuri – mi-am găsit cameră în casa unei cunoştinţe de baştină din Barcelona şi am fost admisă la doctorat - nu reuşesc să mă bucur de ele. Nu sunt făcută pentru o viaţă solitară, nici nomadă. Colac peste pupăză, viitoarea mea colegă de apartament e alergică la părul de animale, deci nici măcar pisica nu mi-o pot lua pentru moment, fărâma asta de viaţă şi de moliciune de care mi-am promis să am grijă. Fiecare plecare pare să fie mai grea decât precedenta, dar sper să mă opresc la malul Mediteranei, unde să mă aciuiesc cândva într-o căsuţă albă cu grădină.

Pe scurt Barcelona via Tarragona

Intrarea El Colmado, cu afisul nostru (verde si programul serii)

In Arco de la Virgen, Barcelona



Din Valencia ar fi trebuit sa ajung la Barcelona cu trenul, dar un amic blogger foarte special mi-a deviat parcursul prin Tarragona, cu ruinele ei romane si catedrala absolut fabuloasa (si inchisa cand am ajuns noi la ea:(

Apoi a fost Barcelona la repezeala, de joi pana duminica dupa-amiaza, cu prietenele mele din Canada, fabuloasa Sheri-D Wilson si inimoasa Eliz Robert. Am citit poezii la El Colmado si Arco de la Virgen joi si sambata, iar vineri am ajuns intr-un club de salsa din port.

Cu ocazia asta am descoperit Parcul Montjuic, ca un accent verde splendid plasat deasupra Barcelonei, dotat cu miradoare, citadela, muzeu Joan Miro (coada interminabila, ramane pe toamna) si cimitir istoric si pitoresc sapat in coasta muntelui. Am urcat si in coloana incununata de statuia lui Cristobal Colon/Cristoforo Colombo si am prins parada gigantilor la sarbatoarea locala a cartierului Barceloneta. De cand am citit monografiile lui Robert Hughes mi-am dat seama ca nu pot rata Muzeul National de Arta Catalana, cu vestigiile romanice patinate si atat de vii in naivitatea si fantezia lor.

Montjuic vazut de pe coloana lui Cristobal Colon

Port Vell din Barcelona de pe Montjuic, cu hotelul W

MNAC, sau Muzeul National de Arta Catalana

Altfel a fost un prilej de revederi: Barri Gotic, Palau de la Musica Catalana de Domenech i Montaner, casele lui Gaudi Mila si Battlo, strajuita de alte doua capodopere moderniste: casa Lleo Morera de autorul lui Palau si casa Amatller de Puig i Cadafalch. Ce nu prea imi place la mie la Barcelona e aerul trendy contemporan, suficient si superficial, dar e usor sa treci peste. Pe de alta parte catalanii par satui de turisti ca de mere acre, am avut parte de servicii execrabile in vreo patru locuri, de parca venisem sa cerem de pomana, nu sa platim. Doua dintre ele nu aveau decat meniul in catalana, la Cafe Mauri chiar ne-au facut sa parasim localul cu aroganta lor, in alta parte au incurcat comanda, acum si indolenta din Romania pare suportabila pe langa tupeul de acolo.

O noua prietena m-a purtat pe culoarele Universitatii Pompeu Fabra, a carei biblioteca m-a fascinat atat de tare incat tocmai am aplicat la doctorat acolo. E absolut incredibil ca o facultate atat de noua (din 1992) sa aiba asemenea dotari. Sau mai bine zis, e jenant ca Universitatea Bucuresti nu-i ajunge nici pana la glezna. Mi-am dat seama in Canada ca in Romania nu poti avea decat notiunea vaga a unui lacas dedicat educatiei, care ar trebui sa-ti ofere in primul rand resurse de studio (recte biblioteci) si nu prelegeri. Noroc acum cu programul Erasmus.

Un loc intitulat foarte inspirat La Paciencia. Rabdarea se educa de dimineata, aici a fost de mic dejun.

Vechea intrare de la Palau de la Musica Catalana (Orfeo Catala)

Gigantii din Barceloneta

Langostinos pe plaja Nova Icaria

Biblioteca Universitatii Pompeu Fabra

Barcelona, a reveure!

NB ceea ce m-a impresionat extrem de pozitiv in Spania e faptul ca recicleaza, toti prietenii la care am stat au preocuparea asta. In Barcelona miscarea ecologica este chiar foarte puternica.

Viva Valencia

Valencia m-a cucerit si m-a surprins de la prima vedere a garii in stil Art Nouveau (sau modernismo in varianta spaniola) si a casei unde locuiau prietenii care m-au gazduit. Apoi prin varietatea spatiilor si a starilor pe care mi le induceau, de la centrul vechi la edificiile futuriste din Orasul Artelor si Stiintelor. Vechea albie a raului Turia este acum un parc enorm, traversat de poduri din diverse epoci si presarat cu gradini, locuri de joaca si terenuri sportive. Pe langa biserici am descoperit superba Llotja de la Seda, fosta bursa a matasii, si Mercado Central, cel putin la fel de frumos ca faimoasa Boqueria din Barcelona, cupolele ii sunt strajuite de un papagal cacadu si un peste spada.

Chiar in seara sosirii am savurat un concert de jazz cu Ruzafa Ensemble, urmat de un jam session, gratie unui prieten drag, un tanar pianist foarte talentat. Mi-a luat ceva vreme a doua zi sa traversez plaja orasului, nu prea aglomerata in luna mai, salutand apele limpezi ale Mediteranei, leaganul deliciosului pranz de la restaurantul Llevant, din capatul promenadei. M-am intalnit apoi cu Lola, prietena mea poetesa, valenciana pure laine, ca si Albert. Ea m-a invatat sa mananc paella cu lingura direct din tigaie. Cu ocazia asta am aflat ca paella originala e cea cu iepure, pui si melci, nicidecum cu fructe de mare, iar cea perfecta trebuie sa fie putin arsa. Cred ca prefer risotto si biryani pana la urma.

Cutreierand fara succes prin librarii in cautarea lui Ramon Gomez de la Serna m-am ales totusi cu Vicente Blasco Ibáñez si savuroasele Cuentos Valencianos, mai usor de carat decat un burduf de vin sau o paella. Hotarat, e un oras in care m-as intoarce.

Vedere din turnul catedralei spre biserica Santa Catalina



La Finca Roja, unde am avut norocul nesperat sa stau



Prietenul Albert exersand la pian


Plaja orasului


Galerie si pavilion din Ciudad de las Artes y de las Ciencias de Santiago Calatrava

A miere/Şi a tiparoase/Hoitul tău miroase.

Cu toate zilele astea de computer intermitent m-am dezobicinuit de blogăreală. Si cutia magică încă nu și-a revenit total, pe lângă diacriticele care nu funcționează decât în Word, noroc cu spellingul de pe Google Chrome (da, și Mozzilla a amețit și funcționa incoerent). În procesul de refacere am rămas și fără mare parte din muzica stocată, noroc cu o jucărie MP3 care păstra o parte din comoară.

Un prieten cubano-spaniol m-a întrebat acum ceva vreme a ce miroase Bucureștiul. Iaca am tot fost atenta, cu nasul în vânt, și nările dilatate adulmecând cu nesaț. Pe lângă urină, praf, benzină și noxe, gogoși înfuriate și pateuri ieftine, oameni asudați sau prost parfumați, am inspirat miros de tei, de mâțișori de salcie, de dude strivite, de asfalt ud și prăfuit după ploaie, de crini vânduți de florăresele noastre inimitabile, de căpșuni coapte la tarabă, mirosuri familiare și dragi, care spre deosebire de peisajul urban sunt neschimbate. Si nu sunt numai ele, mirosurile, e și o grădină din vecinătate, de pe strada Cornelia, care are întotdeauna cele mai frumoase flori ale anotimpului, nu știu cine o îngrijește de treizeci de ani de când o contemplu, dar se vede dragostea revărsată asupra corolelor de toate formele și culorile. O oază de normalitate și de nemișcare în vânzoleala continua din jur.

Continui să mă simt ciudat de bine acasă, e drept că mă bucur de cireșe, căpșuni, roșiile și brânza neaoșe, care nu-mi lasă mare lucru de dorit culinar pe căldurile astea. Pana și un ou prăjit mi se pare un act de inconștiență și curaj. Am mai avut parte și de Regele Lear, de Agwa Correria si un mic concert cu Filarmonica și Alexandru Tomescu. Dar îmi dau seama că punctul meu principal de sprijin aici e casa în care stau, așa prăpădită și lovită de ani, pe potriva orașului și tării ce ne adăpostesc, după canonul matrioșka. Vișinii din curte sunt încărcați de fructe și masa adastă sub ploaie sau soare sosirea oaspeților, ca în vremurile vechi și bune când bunica era primitoarea si neodihnita stăpână a casei. Un alt vestigiu e "femeia cu brânză și smântână", care vine la ușă cu verdețuri și de-ale vacii, de-abia acum, după vreo douăzeci și cinci de ani am aflat ca o cheamă Veronica. E bine acasă, e aproape ca înainte, dar cei dragi nu mai sunt și mă conversez cu amintirea lor, sper ca bunica se bucură că mă vede robotind ca sa nu se ducă de izbeliște casa la care a muncit atât. Pentru că o casă veche, vorba mamei, e un elefant alb, minunat la distanță sau la alții, dar inutil de costisitor. Nu știu ce va fi, dar savurez răgazul asta de întoarcere la copilărie, chiar cu prețul singurătății, al insomniei și al lacrimilor din ochi.

Taras grapis

Laptopul meu de un an si un pic e la service de vineri, asadar pritocesc la un notebook mititel, fara nici un fel de diacritice. As putea spune ca m-am asezat in realitatea bucuresteana, adica vad tot mai putini oameni pentru ca-s mai toti ocupati si ingrijorati, si eu venind de doua luni deja nu mai prezinta interesul noutatii si ineditului, iar viata mea si problemele mele sunt destul de diferite. In plus platesc si facturi, alta metoda infailibila de a te simti ca acasa. Ma simt nelalocul meu in schimb pentru ca nu sunt obisnuita sa nu merg la munca cinci zile pe saptamana, dintotdeauna perioadele astea de tranzitie imi dau o stare de anxietate. Toti muncesc in jurul meu, si dupa ce mi-am dat singura prezentarea de la Clubul Taranului ca tema pentru acasa, acum trebuie sa-mi gasesc altceva de facut, ceea ce in contextul actual nu e tocmai floare la ureche.

Bucurestiul asadar, e la fel de prafuit, cu drumuri si trotuare sincopate de hartoape, cu minunate case cazute in ruina prin fostele cartiere negustoresti, pe langa care rasare ciudat cate una gatita de bal, cu fete obosite, plictisite, incrancenate. Mi se pare ceva mai curat, cu spatii verzi mai ingrijite si mai inflorite. Teatrele sunt pline, la cinema nu prea e nimic interesant de vazut, spectatorii intarzie peste tot, pare-se din motive de trafic. Terasele mele favorite - Muzeul Taranului, Green Hours si La Motoare - sunt tot acolo, dar duc dorul berilor si alunelor prea prajite, la umbra din curtea Hanului Manuc. Hanul recuperat de familia Cantacuzinilor zace in asteptarea renovarii. Pe Franceza si Smardan e plin de terase stradale, dar toate aidoma, la Buen Humor parca parca era altceva.

Prezentarea iesi bine, nu foarte bine, nu minunat, m-am bucurat sa cunosc noi bloggeri: delicata Misaki, doamna cu blog de doamna, calatorii de la Lumea Mare, sa-mi revad prieteni si foste colege. Draga mea Lia s-a ocupat de promovare din rasputeri, inclusiv post-factum. Bogdan Serban de la Radio Guerrilla a facut un interviu fulger in direct , domnul cu camera si reporterul TVR care nu au stat pana la sfarsit nu s-au prezentat, asadar nu stiu daca au fost si alte repercusiuni mediatice. Ambasadorul si consulul au fost incantati si asta m-a bucurat mult, pentru ca tin tare mult la el paisito, care m-a primit cu atata generozitate si seninatate. Si acum, ce urmeaza?

Ne vedem joi

La Muzeul Țăranului Român - Clubul Țăranului, 27 mai, ora 19:00.

Spania tur retur: Madrid, Valladolid y mas

Am fãcut câtiva pasi pe solul iberic, atât de arid la prima vedere, atât de roditor cultural si generos cu mine, vorba lui Creangã, nu stiu altii cum sunt... Un pas la Madrid, altul la Valladolid, împrejurimile capitalei, presãrate cu dealuri si lagune, de acolo un salt la Valencia pe sub portocali, o trecere scurtã prin Tarragona romanã si medievalã si în sfârsit Barcelona, atât de elegantã si trecutã prin toti evii, dar vai, atât de turisticã. Am fost mai putin entuziastã si curioasã decât de obicei, mai putin dornicã sã învãt de prin muzee si ghiduri si mai dispusã sã mã bucur pur si simplu de ceea ce mã înconjoarã imediat în timp si spatiu. Prea multe probleme se luptã pentru suprematie în capul meu ca sã mã pot delecta cu povestile bãtãliilor si cuceririlor coroanei spaniole. Mã oboseau foarte tare si hoardele de turisti profesionisti, vânzoleala continuã, si cãutam strãdutele putin populare dar fermecãtor de pustii. Simteam nevoia sã bântui de una singurã cu nebunia mea.

În Madrid, pe lângã mãsuratul centrului la pas, m-am multumit sã vizitez douã mãnãstiri de maici, dintre care una dedicatã celor de sânge nobil - las Descalzas Reales. Si acolo m-a coplesit severitatea tablourilor, figuri de sfinti si nobilime în straie rigide, cu figuri aspre. Mãnãstirile fiind încã în uz, una cu 13, cealaltã cu 20 de maici, fotografiile nu erau permise, iar vizitele se fãceau în grupuri de maxim 20 si pe tãcute. Nu zic, a fost interesant sã-mi imaginez viata monahalã "de clausura", izolatã între zidurile mãnãstirii, dar prea vesel nu era, mai ales în sinistra camerã a moastelor printre femururi si molari. Fastul baroc, atât cât era permis în asemenea locuri, nu fãcea decât sã accentueze întunecimea si izolarea, aerul apãsãtor. Nici pânã în ziua de azi nu existã încãlzire acolo.

N-as putea spune cã Madridul m-a surprins, dupã Italia, Havana si Buenos Aires, pânã si unele cartiere sau bulevarde au nume asemãnãtoare: Retiro, Callao, Recoletos, Paseo del Prado. Si peste tot existã o statuie a bietului Colon, care domneste astfel dupã moarte. Mi s-a pãrut ca se manâncã multe ouã, cartofi, si ouã cu cartofi, au un fel special - huevos estrellados. La peste - cartofi, la iepure - cartofi, alte legume veneau numai ca feluri separate, mai ales aperitiv. E drept, de gãtit gãteau bine si au decenta meniurilor fixe cu 9 - 15 Euro, care includ vin/bere si desert. Ca si la noi, mai prinzi si câte un meniu/fel anti-crizã. Parcurile din centru sunt multe si superbe si contrasteazã cu austeritatea strãdutelor medievale înguste, pietroase si întunecate din orasul vechi. Cel mai bine m-am simtit în Retiro, monumental, rafinat si luxuriant, prin care te poti pierde cu usurintã si plãcere. As zice totusi ca Madridul mi s-a parut grandios si sever, vizual, dar înmuiat de vivacitatea spaniolã si orarul absurd, de vesnici studenti: prânzul între douã si patru, cina pe la zece - unsprezece. Într-joi searã de joi m-a rãzbit somnul pe la douã si jumãtate iar prietenii mei si-au continuat periplul nocturn spre un alt club, desi amândoi munceau a doua zi. Am stat într-o casã la fel de delicios de absurdã, cu o umbrelã japonezã drept abajur în tavan si tot felul de bulendre amestecate cu oglinzi art nouveau si ceramicã veche spaniolã. În casa de alãturi s-a nãscut cândva Ramon Gomez de la Serna, un autor tradus la noi nedrept de putin, mare iubitor al întâmplãrii poetice, aparent fãrã sens dar plinã de miez.

Datoritã lui Ramon am ajuns si la târgul de carte de la Valladolid, în vârtejul unei singure zile. Ospãtãria de acolo meritã un rând, templu culinar de Castilla y Leon, încãrcat de arome si pitit într-un subsol unde ne-am ospãtat cu sparanghel alb gros de Navarra si miel fraged. Dreptu-i cã ne-au dat carnea ca atare, fãrã nici o garniturã si în memoria meselor de Pasti am cerut o salatã verde. Dar locul avea ceva de han medieval, ca si numele - Meson de Angel Cuadrado, ceea ce îndreptãtea multe licente culinare. Desi Înger Pãtrat e numele bucãtarului, tot mi-a dat un fior poetic, mai ales cã pe perete Don Quijote si Sancho atârnau placizi sub formã de furculitã si lingurã din lemn. Dupã câteva încercãri infructoase pe la alte usi, aici chelnerii ne-au primit în ciuda orei târzii si ne-au spus verde-n fatã, uite, noi ar trebui sã închidem, dar tot mai gãsim ceva la bucãtãrie sã ospãtãm niste drumeti osteniti. O altã surprizã a fost pasajul boltit Gutierrez, foarte parizian si pierdut în spaniolitatea de vitã veche a Valladolidului, mai are doar un frate în Albacete. Sã bei o cafea acolo printre lambriuri de lemn si oglinzi patinate e o adevãratã cãlãtorie în timpurile burgheze de glorie belle-époque.

Sâmbãta de la Madrid a fost de fapt pe lângã, în Rivas-Vaciamadrid si împrejurimi. Pentru o suburbie, e un loc foarte agreabil, verde si bine dotat pentru sport si culturã, madam Pilar Bardem a pus-o de un auditoriu acolo. Am sãrit din transeele rãzboiului civil din '36 - '39 pe dealurile muntoase din jur, de unde am admirat lagunele si râul, am vãzut si pozat tot felul de floricele sãlbatice si mi-am fãcut poftã de mâncare. M-au cam socat împrejurimile foarte aride, soluri de ghips mi-au spus prietenii mei, chiar si în drum spre Valladolid m-au surprins uscãciunea pamântului, bolovãnisurile continue si vegetatia sãracã. O tarã asprã, as spune. Seara am ajuns în orasul lui Cervantes, Alcala de Henares, din pãcate ploaia m-a oprit din explorare, asadar n-am vãzut decât poarta de intrare, catedrala si douã cârciumi, iar duminicã am pornit-o spre Valencia din Atocha, o garã superbã, adãpost de serã si broaste testoase, de tristã amintire dupã atacurile islamiste teroriste de pe 11 martie 2004.

Suspensie

Asa mã simt, ca un pendul între douã puncte, nici acolo, nici aici, si mã simt bine. Pe de-o parte nu mã deranjeazã detaliile cotidiene, Canada, Caraibele si America de Sud m-au obisnuit cu un fel de calm care rotunjeste asperitãtile agitatiei tipic bucurestene. Viata e prea scurta ca sa-mi macine mie nervii toti derbedeii, am lucruri mai importante asupra cãrora trebuie sã-mi fixez atentia, hai sã spunem cã e si ãsta un exercitiu de meditatie. Sau poate e numai începutul, momentul prelung al regasirii amintirilor din copilarie. Sau clipele de ragaz când îti bei cafeaua înainte sa începi ziua, între noapte si agitatia urbana. Neaparat dintr-o cescutã de portelan saxon.

Îmi vad prietenii, fac salsa one to one cu un cubanez emigrat prin cãsãtorie, ceea ce-mi mai ostoieste dorul, ma plimb prin parcuri, privesc florile si pãsãrile, am vãzut mierle si un pitigoi, pregatesc o conferinta despre experienta mea din Uruguay, am avut norocul unui festival de tango superb la Bucuresti.

Uneori ma întristez pentru casele paraginite, batrânii obiditi, otrepele cu sclipici si dinti albi de fiara care musca din oras si din cugetele noastre. Si totusi nu simt scârba pe care o acuza alti oameni traitori aici sau care au plecat deja. Probabil din cauza ca traiesc undeva într-o falie, unde nu interactionez cu nimeni din afara sferei mele de interes. Pânã si taximetristii peste care am nimerit au fost decenti. Azi la coafor am cunoscut-o pe Mariana Mihut, mi-a luminat ziua cu tonusul ei. Nu ma intereseaza bârfometrele si vaicarelile, mi se întâmpla uneori lucruri teribil de frumoase, de ma întreb ce-am facut sa merit asta. Am petrecut o jumatate de ora delicioasã în holul Colonadelor de la Athénée Palace citind Ramon Gomez de la Serna. As fi putut fi la fel de bine la Madrid sau Buenos Aires. Dar s-a fãcut ora 11 si s-a rupt vraja. În curând voi fi pe strada unde s-a nãscut el însã, urmeazã portocalele de Valencia, concertul de jazz al unui prieten si seri de poezie la Barcelona. Montréal e atât de departe încât e ca si cum nu ar fi fost. Cu toate astea îi admit necesitatea în viata mea, nu e comparabilã cu cea a visinilor din curte sau cu magnoliile de pe strãzi cu nume de capitale, dar a fost o etapã fãrã de care n-as fi ce sunt si chiar mult mai putin. Ca multe alte lucruri din viata mea, probabil Canada îsi va face simtite consecintele ceva mai târziu, pentru moment simt cã m-am întors trup si suflet, fãrã pãreri de rãu.

Lucrurile bune...

De când am venit tot fredonez asta ca sã-mi fac curaj. E drept, am regãsit Bucurestii într-o stare mai bunã decât ma asteptam, pentru cã mã asteptam la tot ce e mai rãu, o bolgie, un oras infernal, haotic, stresant, murdar, absolut insuportabil. În primul rând as spune cã e peticit, si încã prost. Desi m-am plimbat cu o plãcere nebunã pe strãzile cu nume de capitale, linistite, cu case frumoase si grãdini îmbietoare, sau pe cele aidoma din zona Teleajen/Matei Voievod. Cartierul unde am trãit pânã în 2001 si în timpul scurtelor mele vizite - Parcul Carol/ 11 Iunie este în schimb un hibrid înfiorãtor, unde casele pãrãginite se sprijinã de cele renovate si rânjesc sardonic spre bloculetele noi, unele mai impersonale decât altele, exceptia fiind monstruozitatea din piata unde se terminã Bulevardul Mãrãsesti. Taman acolo era cândva grãdina-cinema Festival. Dar am vãzut multe magnolii si forsithya în floare, iar Parcul Carol e presãrat cu toporasi, de care mi-era tare dor. Masinile nu opresc la trecerile de pietoni, claxoanele sunt mai rãu ca broastele pe lac la ceas de searã, dar autobuzele si metroul circulã bine si sunt curate, Când circulã pentru cã azi era grevã RATB. Oscilez asadar între încântare, nostalgie si revoltã. Sunt foarte uimitã cã nu mi-e câtusi de putin dor de Montréal însã, de rutinele sau peisajele de acolo, doar de omul drag si de apartamentul care oricum nu era al meu si va fi preluat de urmãtorul chirias peste o lunã.

Proaspãt aterizatã, am fost la piesa "Amadeus" pusã în scenã de prietenul meu Toma Enache, apoi la concertul Izabelei, care a avut imensul curaj de a începe o carierã artisticã la vârsta la care unii alunecã deja pe panta descendentã. Vineri seara am avut plãcerea si onoarea sã mã delectez cu prezenta Zazei, un personaj absolut delicios, eruditã, generoasã si în afara oricãrui tipar, mare cãlãtoare, cititoare, amatoare de sacouri de tweed si de bomboane de la faimoasa "Bucuria" din Chisinãu, cu care a binevoit sã mã cinsteascã si pe mine. Apoi a venit în sfârsit rândul Liei zurliei, mare om, mare caracter, care este, ca si Zaza, pe potriva imaginii pe care o aveam deja despre ea, dupã nenumãrate e-mailuri si discutii pe chat. Cu un haz nebun, drãgalasã si inimoasã, s-o pui la ranã.

Pisica mi s-a adaptat de minune, dupã ce a suportat înjereste tot drumul, ceea ce nu se poate spune despre valiza mea, care prin gratiile companiei KLM a ajuns a doua zi seara fragmentatã, dupã ce plãtisem $100 surplus de greutate si $50 o valizã în plus, pe lângã bagajul de 23 de kile admis. Mã rog, se pare cã-mi vor restitui barem costul valizei, conform politicii firmei.

În general mã simt bine în Bucuresti, mi-e drag sã stau în casa care m-a adãpostit vreo 26 de ani, alãturi de sora si cumnatul meu, sã ies cu mama în oras, sã-mi revãd prietenele si prietenii, locurile memoriei, sã respir aerul primãvãratec, cât rãzbate din poluare. E un moment de respiro înainte de o nouã provocare, despre care deocamdatã nu se stie unde, când si cum. Totul e la stadiul de posibilitate, de fior al asteptãrii, temãtoare si entuziaste în acelasi timp. O iau încetisor si mã bucur de tranzitie, citesc Nãscut în URSS de partizanul Ernu, vreau sã mã duc sã vãd Concertul de Radu Mihãileanu, Eu când vreau sã fluier, fluier, sã vãd ce mai e la teatru, sã fac un curs de salsa de o lunã cu niste habaneros adevãrati. Urmeazã concertul Butterflies in My Stomach, exact starea mea de acum.

Mary Poppins deschide usa

Cealaltã usã, oglinditã în geam, care dãdea spre altceva, sau lumea din oglindã a lui Alice. Pare sã nu fie nimic dincolo de ceea ce vedem în reflectie si totusi e o altã posibilitate a existentei, imposibilul paralel la care tânjim cu totii. Am senzatia cã acum deschid o asemenea usã, împotriva tuturor evidentelor, usa posibilitãtilor absurde, care existã împotriva logicii si a generalizãrilor. Usa spre Canada a fost una spre normalitate, spre bunãstarea ca urmare fireascã a pasilor numãrati si mãsurati, bunãstare ritmatã lunar de credite la bancã pentru casã si masinã, 1-2 cãlãtorii pe an, 1-2 copii bucãlati cu zâmbet senin si viitoare credite pentru universitate. Tânjind mereu dupã Europa, în mod absurd, pentru cã teoretic nu-mi lipseste nimic palpabil si mãsurabil. Dau cu piciorul unei vieti linistite si înlesnite în momentul în care as fi putut chiar sã cer un credit la bancã pentru un condominium, pentru cã am banii de avans.

Am plâns râuri de lacrimi sãptãmânile astea, mi s-a pãrut ca viata mi se rupe în bucãti, m-am despãrtit cu greu de cele câteva mobile mai acãtãrii, vândute cu sume derizorii, pentru cã asa-i viata de migrant, mai primesti cadou, mai iei en-gros, si când îti vine tie rândul sã te muti toate se duc pe apa sâmbetei. Mã uit în jur si mi-e drag apartamentul în care am stat aproape 5 ani, primul în care am locuit singurã, pe care l-am aranjat cum am vrut eu si l-am împãrtit cu omul drag, pe care încã nu stiu când si unde îl voi revedea. Mi-e fricã de Bucuresti, desi este orasul meu, unde sunt mormintele celor plecati si casa-i plinã de amintiri. Zilele trecute mã gândeam la cât de sfâsiat si zdrobit este orasul ãsta, cât neiubit - Bucarest la mal aimée. Grãdina de varã festival unde vedeam filmele cu Piedone când eram micã nu mai existã, cinemaul copiilor - Doina, nici atât, cinema Modern, unde am vãzut cândva "Concurs" de Dan Pita adãposteste acum cred o salã de bingo. As putea scrie pagini întregi despre cât de batjocorite sunt locurile unde am copilãrit, de venetici veniti din toate colturile sã se ajungã, pe care nu-i leagã nimic de oras si de viata lui interioarã, sufocatã de SUVuri si blocuri vechi si noi. Si totusi acolo mã duc, nu stiu pentru câtã vreme încã, astept peste zece zile o întâlnire ca o rãscruce de drumuri, care o sã-mi semnalizeze urmarea itinerariului. Într-o lume idealã mi-as fi urcat apartamentul închiriat pe covorul zburãtor, cu iubit, pisicã si plante, în loc sã burdusesc valizele si sã trimit cutii cu vaporul. Pisica va fi însã singura verigã de legãtura cu viata de aici, cel putin pentru o vreme. Un bot de blãnitã neagrã cu ochi galbeni care se tine dupã mine prin casã ca un...cãtel. Tinându-mi de urât în timpul unor luni chinuitoare de relatie la distantã, punctatã de chat, e-mailuri, Skype si uneori scrisori desuete.

Încã douã zile si jumãtate si voi lua iar viata în piept, departe de comoditatea canadianã, de matricea existentialã pe care am reusit sã o încropesc în Montréal, timp de cinci ani. Nu am venit aici cu vântul fluierând prin buzunare, plec cu ceva mai mult chiar, plus o diplomã de master si o pisicã, pe lângã noi prieteni, cãlãtorii, experiente. Dragostea a tot venit si plecat din viata mea, de data asta sper sã stea si sã treacã proba de foc a distantei în timp si spatiu. Vita nuova, încã o datã, printre lacrimi si sperante, dar pe un teritoriu cunoscut, rãvãsit de absurda crizã generatã de jocul cu cifrele. Anticiparea senzatiei de cãldurã pe care ti-o dã familiaritatea ritualurilor zilnice. Si efortul de a construi obiceiuri noi, de a cumpãra si de a gãti altfel, efortul de a te regãsi într-o lume care nu mai e a ta de aproape 10 ani, decât pe timpul unor saptãmâni de vacantã. Si care nu va redeveni a ta decât pentru un timp nedeterminat încã. Dupã multã vreme mi-e fricã de schimbare, mi-e fricã de mine însãmi, de reactiile si emotiile mele, nu vreau sã mai plâng, sã mã mai îndoiesc, sã mã învinuiesc, se vede cã nu mai am curajul de la 20 de ani, dar am o luciditate si o constiintã a riscului asumat pe care nu o aveam atunci. Stiu cã este o parte din pret, si sper sã nu fie mai scump decât credeam.

O reverentã cãtre Mark Morris Dance Group

'Strange and difficult - but I like it' ... Mark Morris, choreographer Photograph: Tim Knox
guardian.co.uk, Monday 19 October 2009

Pentru cã prietena noastrã Jewish Buddhist Atheist Jane este mare fan Mark Morris, are DVD-uri cu baletele lui, afise si fotografii pe multi pereti din casã, si poate merge la acelasi spectacol de 5 ori, ne-am lãsat convinse. Am fost la Howard Gilman Opera House - BAM (Brooklyn Academy of Music), altã salã cu istorie si poveste în acelasi timp, de prin 1907. Cum sunt amatoare de dans contemporan si nu specialistã, prefer sã recomand un articol din Village Voice, un ziar care-mi place mult. Mark Morris însusi este o figurã fermecãtoare si fascinantã.

Prima parte din spectacol - Behemoth, dateazã din 1990 si nu are ilustratie muzicalã, ca atare în ciuda mãiestriei dansatorilor si a fluiditãti miscãrilor, mi-a fost greu sã o urmãresc. A doua - Looky s-a desfãsurat pe muzica unei pianine mecanice si avea ca temã spectatorii, cei din muzee mai ales. A fost mai jucãusã, ironicã în intentie, si ne-a destins. The Death of Socrates pe muzicã de Satie în schimb a fost un regal vizual care gâghilã plãcut si auzul, cu imagini si miscãri inspirate de basoreliefurile grecesti si de picturile de pe vasele antice. Contra-tenorul (high tenor?) Jean-Paul Fouchécourt era acompaniat doar de pian, balerinii erau învesmântati în khitoane simple bleu, kaki, galbui si ruginii. Ambianta generalã avea ceva pur si aerian, degajat de simplitatea muzicii, a costumelor, armonia miscãrilor si lipsa decorului. A fost unul dintre cele mai bune spectacole vãzute vreodatã, alãturi de Pina Bausch, Béjart Ballet si Jiri Kylian. O consolare pentru cã nu am apucat sã vãd cea mai bunã companie brazilianã, Grupo Corpo. Si un motiv în plus sã ador New Yorkul, cu tot ce are de oferit metropola asta nebunã si minunatã.

Sara Krulwich/The New York Times - 25.02.2010

Send in the Clowns

La NY nu am ajuns pânã luna trecutã la nici un show, doar la concerte de jazz in East sau West Village. Dar cum mama e numai una am ajuns sã facem si nefãcute. Nici nu m-am uitat vreodatã ce spectacole sunt pe Broadway, dar m-am gândit cã un musical i-ar plãcea, desi eu voiam sã merg la o piesã care dezbate probleme contemporane, cum ar fi prezenta corvârsitoare a presei la toate catastrofele posibile: Time Stands Still.

Întrucât Angela Lansbury este una dintre actritele ei preferate, mai ales de când a întruchipat-o pe simpatica Miss Marple, am ajuns la A Little Night Music, inspiratã de filmul lui Bergman Surâsurile unei nopti de varã, pe care l-am vãzut în adolescentã. Catherine-Zeta Jones contrabalansa gratia celor 82 de ani ai Angelei Lansbury. O comedie de moravuri care trateazã cu mult umor încurcatele relatii de cuplu dintre protagonisti. O actritã superbã - Catherine ZJ, cu o mamã excentricã, posesoarea unui trecut mai mult decât interesant, disputatã de doi bãrbati cãsãtoriti, un avocat si un ofiter. Subreta, Leigh Ann Larkin, era grozav de frumoasã si cânta tare bine, iar divele si-au confirmat reputatia si imaginea de pe ecran si de aproape. Chiar eram pornitã sã o critic pe frumoasa velsã, dar s-a achitat impecabil de rol. Sala teatrului Walter Kerr construit în 1921 ca Ritz este absolut superbã, decoratã in stil Art Deco, montarea pãrea din 1940, dar în costume din secolul XIX. M-am bucurat mult cã draga mea Jane, care ne-a gãzduit, avea filmul acasã si am putut compara cele douã versiuni. Ramân la Bergman, dar experienta de pe Broadway a fost departe de traumatizantã, plus cã Angela Lansbury nu stim cât va mai urca pe scenã.

Am comparat varianta filmului muzical din 1977, cu Liz Taylor în rolul actritei, si piesa cu Dame Judi Dench într-o variantã modernizatã. Votez Judi Dench cu douã mâini. Cântecul Send in the Clowns (cu sensul de nebuni, bufoni) se pare cã a fãcut istorie separatã.

În final, o imagine din filmul original, cu frumoasa Eva Dahlbeck între Gunnar Bjornstrand si Jarl Kulle.

Later edit - cred ca am ascultat prima oarã cântecul în concert, cu nebunii de la Tiger Lillies.

Lusitania la export

Vãzut, plãcut, mai vrem!

Eu credeam cã nu sunt fanul unui gen anume, al unui artist anume, preferintele mele sunt mai mereu liste. Dar în ceea ce o priveste pe Misia nu mai încape îndoialã, sunt fanul ei trup si suflet. Când m-am dus sã iau bilete pentru drãgãlasa Maria de Medeiros m-am blocat vãzând afisul cu Misia, habar nu aveam cã va cânta si ea la Montréal. Si mi-am dat seama cã nu pot sã nu mã duc, e de-a dreptul musai.

Femeia asta frumoasã si elegantã nu e numai fadista, e o fadista cosmopolitã, nostimã si eruditã . Am ascultat-o pentru prima oarã într-o cafenea din Bucuresti - Mes Amis, care nu cred cã mai existã, prin 98, apoi am rugat un prieten foarte special sã-mi aducã discul cu pricina - Garras dos sentidos. Are un talent aparte de a se juca cu muzici si cuvinte. Ba cântã muzicã instrumentalã de Carlos Paredes, în Canto, ba versuri de poeti portughezi interbelici si contemporani în Paixoes Diagonais si Garras dos Sentidos, ba se duce înspre bolero si tango în Drama Box si invitã actrite ca Ute Lemper, Fanny Ardant sau Carmen Maura sã-i recite, fiecare pre limba ei. As fi vrut s-o vãd în opereta tango Maria de Buenos Aires.

De data asta ne-a (în)cântat si cu Hurt dupã Nine Inch Nails, Pour ne pas vivre seul cântat de Dalida, ba chiar douã piese în turcã si japonezã, pentru cã dupã ea cântecele care vorbesc despre dragoste, suferintã, moarte sunt create în acelasi spirit ca si fado, dar nu le-a fost dat sã se nascã în Portugalia. Pe scenã e cât se poate de vie si atentã la public, are întotdeauna câteva vorbe si pentru portughezii ei. E doamnã a muzicii, si cu o istorie personalã fabuloasã, începându-si cariera la cabaretul El Molino din Barcelona, pe urmele mamei si bunicii ei, fado devenind carierã si Lisabona casã de-abia dupã 35 de ani.


MISIA Paixões Diagonais (TV)
envoyé par misiafado. - Clip, interview et concert.

Maria de Medeiros mi-era cunoscutã din Henry si June, pe post de Anaïs Nin si din Pulp Fiction. Pare o fetitã proaspatã si gratioasã, cu ochi imensi si zâmbet candid. Si ea, ca si Misia, stã acum la Paris si cântã în mai multe limbi, desi portugheza predominã, mai ales jazzul brazilian. A avut si instrumentisti extraordinari, iar prezenta ei scenicã este tulburãtoare prin gingãsie si plasticitate. Amestecã inteligent engleza si franceza cu portugheza, recitarea si cântecul, iar muzicienii sunt de prima mânã. Întâmplãtor am apucat sã o vãd si la teatru, în Sextett, o piesã cam zurlie despre cãutarea identitãtii sexuale, dar simpaticã.

Între sigurantã si libertate

Pe mãsurã ce se apropie întoarcerea în Europa creste frecventa si durata momentelor de rãu fizic, ca un gol în stomac, un nod în gât, o senzatie de slãbiciune, anxietate, însingurare. Senzatie de animal încoltit. Doar o lunã, douã sãptãmâni încã la birou, prinse în sendvisul a doua saptamâni de vacantã, desi ultima va fi dedicatã pachetelor, valizelor si presimtirii unui doliu. Sã-ti desfaci foile vietii, ca foile unei cepe, tot ce ai putut acumula într-un apartament în aproape cinci ani, în care ai iubit, ai râs, ai plâns, ai scris, ai gãtit, ai crescut un pui de mâtã, câteva prietenii.

Desi am studiat, nu am venit la studii în Canada, am venit sã rãmân, cu toate catrafusele necesare unei asemenea mutãri, lãsând în urma fotografiile câtorva povesti de dragoste pentru a evita nostalgiile periculoase pentru un nou echilibru fragil. Tata mi-a zis sã nu mã uit în urmã, numai înainte, sã ard toate corãbiile si toate podurile. Odatã cu disparitia unul dintre podurile cele mai trainice s-a nãruit. M-am simtit atunci slabã, foarte slabã, desi puterea mea crescuse în absenta, nu în prezenta lui. Si totusi eram a lui si era al meu. Mama...mama este...inefabilã, dincolo de descrieri. Eu sunt ea si ea este eu, pânã la punct, sã fiu departe de ea e ca si cum as fi departe de mine, nu sunt întreagã, în ciuda lungilor momente de separare, nu m-am obisnuit niciodatã cu ideea. Ne dãm si luãm fortã una de la cealaltã, desi nu sunt singurul ei copil, suntem surori în spirit.

Mi-a rãmas înfipt în minte un cui din cartea lui Vasile Ernu "Ultimii eretici ai imperiului" - cu cât creste gradul de sigurantã, cu atât scade gradul de libertate. Si vitãvercea evident este valabilã. Ce-mi lipseste de fapt? Am intrat în sistem, bunãstarea canadianã mi-a pus mâna în cap si atâta timp cât sunt un bun plãtitor de impozite, n-am a-mi face griji. Cu atât mai putin grija zilei de mâine. Câstig suficient pentru nevoile mele, care nu includ restaurante de lux si haine de firmã ultimul rãcnet, ci mâncare proaspãtã si gustoasã, haine frumoase, comode si din fibre naturale, cãrti în diverse limbi (long live bibliotecile si Amazon.com), spectacole de teatru, dans, DVD-uri de cinematecã si festivaluri de film. Din când în când o drumetie pe munte, sau o cãlãtorie într-un tinut unde oamenii, peisajele si cultura localã îmi tin mintea si inima treze. Ce vreau mai mult de atât? Între mintea si sufletul meu e un fel de sciziune, nu reusesc sã le împac. Mã uit la mine si-mi spun cã sunt nebunã si mi s-a urât cu binele. Mi s-a urât cu siguranta poate, simt cã devin dependentã de ea si atunci vine nevoia de fugã ca o regãsire de sine. În acelasi timp nu reusesc sã mã regãsesc aici, simt ca sufãr de o oarece toropealã si toate eforturile mele de a mã trage singurã de pãr, scriind articole, activând pe la festivaluri si seri de poezie, nu reusesc sã compenseze nazuinta existentiala. Poate chiar sunt dromomanã, dar în perfectã luciditate, cu toate contradictiile interne de rigoare.

Azi ma bucur

Am o multime de motive:

- se întoarce mama de la Ottawa, unde a stat patru zile

- citesc o carte fabuloasã pe care mi-a adus-o ea, Ultimii eretici ai imperiului, de Vasile Ernu

- simpatica si erudita mea amicã bloggeritã m-a blagoslovit cu o mentionare zeflemistã

- am bilete la concertul Mariei de Medeiros pentru sâmbata si-o sa am si la coana Misia, pasiunea mea, pentru joi

- am regasit-o pe Roxana Valea, fostã vecinã, care a frecventat aceeasi scoalã primarã, sub formã de cãlãtoare-autoare prin praful si visele Africii.

- am rãspuns unui interviu aiuritor pe HotNews

- mi-am dat demisia ieri, mi-a fost acordatã o saptamânã de concediu fãrã platã si mã simt usoarã ca un fulg

- afarã e uscat si nu e ger

- am descoperit pe un afis stradal ca la muzeul de artã e expozitie Tiffany

- chiar dacã asta se întâmplã zilnic, am acasã un bãrbat si o pisicã iubitori, fiecare în felul lui

- tot acasã e si o tocanitã de iepure cu vin si rozmarin, vin alb si rozé în frigider si un tempranillo din 2004 deja desfãcut

- am si douã comedii rusesti grozave care asteaptã sã fie vãzute: Starik Hotabâci - 1956 (dupã Batrânul Hotabîci, tradusã în româna Vrãjitorul, de Lazar Laghin) si Ivan Vasilievici schimbã profesia - 1973 de Leonid Gaidai, dupã Bulgakov (am vãzut piesa la Odeon cu titlul Ivan cel Groaznic)

Letras Cubanas si dã-mi evantaiul sã-ti vorbesc

Cãlatoriile nu sunt numai pe apã, în aer si pe uscat, cãlare sau pe jos. Primele mele cãlãtorii au fost pe pluta Kon Tiki, au însumat 20.000 de leghe sub mãri si o insulã misterioasã, alãturi de Dick Sand pe bricul goeletã Pilgrim sau într-o fabuloasã casã-elefant cu aburi. Mi s-a pãrut cã am vãzut prea multe în prea putin timp când am fãcut ocolul pamântului în 80 de zile si din lumea tãcerii an aflat cã visez sã cãlãtoresc si sub mãri, sã le vãd minunile cu ochii mei.

Atractia pentru lumea hispanicã a început cu "Un veac de singurãtate", ca si dorinta de a învãta spaniola. Pe parcurs m-am împrietenit apoi cu Cervantes, Antonio Gala, Almudena Grandes, Antonio Machado, Neruda, Vargas Llosa, Borges, Reinaldo Arenas, Jorge Amado, Mario Benedetti, Cortazar.


Oil on canvas de Gina Picart, ilustratia copertei

De Cuba, spuneam mai înainte, m-am apropiat cu Reinaldo Arenas si Alejo Carpentier. Acolo fiind am avut sansa sã o cunosc pe Gina Picart, o artistã cu darul nepretuit al invocãrii si evocãrii, cunostintã aprofundatã când am ajuns sa-i citesc în Canada cartea de nuvele "Oil on canvas", în care literatura devine un vehicul al picturii. Lolita Lempicka, Numele trandafirului, calugãrii ce migãleau enluminures între zidurile mãnãstirilor, erotism ludic si macabru unite într-un inefabil dans al cuvintelor. Favorita mea e ultima povestire Apocalipsis paloma sobre nieve.

Gina cea delicata si generoasã mi-a dãruit si "La visita de la infanta" de Reinaldo Montero, o relatare fabuloasã a vizitei infantei Spaniei la Habana în 1893. Care recreeazã spaniola din secolul XIX si amestecã elegant epoca si contemporaneitatea. M-au fascinat mai ales introducerea limbajului plantelor si evantaiului, pe lângã descrierea ceremonialului oficial si a ritualului monden. Am fost coplesitã de revãrsarea verbalã înfloritã cu detalii de o somptuozitate barocã.

Din evantai am fluturat

Idila s-a înfiripat

Foto: Site Romero Diaz.com, Spania, sec. XIX, os si mãtase, 1074 de Euro

Pe vremea aceea cucoanele din Spania si colonii se uitau gales pe deasupra sau pe lângã evantai, îl fluturau rapid sau lent, îl închideau sau deschideau brusc, si fiecare gest era amplificat de semnificatii ascunse, menite sã treacã neobservate de privirea vigilentã a mamelor si a damelor de companie. Dezavantajul bãrbatilor era cã nu puteau rãspunde, eventual doar cu un buchet de flori îngrijit alese. La promenadã, la teatru, operã sau bal, evantaiul era un accesoriu indispensabil, cu o putere de evocare care trecea dincolo de cuvinte.

Limbajele puteau fi diferite, dar de pe siteul Todos abanicos am aflat ca toate utilizau ca regulã comunã plasarea obiectului în patru directii, cu cinci pozitii diferite pentru fiecare din cele patru, pentru reprezentarea alfabetului. Pe lânga asta anumite gesturi erau adevãrate ideograme, exprimând sentimente sau stãri de fapt, declaratii de dragoste sau de rãzboi, cam asa:

Dacã-l tii cu mâna dreaptã în fata fetei: urmeazã-mã

Dacã-l tii cu mâna stângã: vreau a vã cunoaste

În dreptul urechii stângi: vreau sã mã lasi în pace

Trecându-l peste frunte: te-ai schimbat

Miscându-l cu mâna stângã: suntem observati

Schimbându-l în mâna dreaptã: esti îndrãznet

Azvârlindu-l: te urãsc

Miscându-l cu mâna dreaptã: iubesc pe altul

Trecându-l pe obraz: te iubesc

Prezentându-l închis: ¿mã iubesti?

Trecându-l peste ochi: pleacã te rog

Atingând marginea cu degetul: vreau sã-ti vorbesc

Sprijinindu-l de obrazul drept: sí

De obrazul stâng: no.

Închidere si deschidere rapidã: esti crud

Lasându-l s sã atârne: ramânem prieteni

Facându-ti vânt alene: sunt maritatã

Facându-ti vânt cu grabã: sunt logoditã

Punându-l pe buze: sãrutã-mã

Deschizându-l lent: asteaptã-mã

Deschizându-l cu stânga: vino sã-mi vorbesti

Lovind usor, cu el închis, mâna stângã: scrie-mi

Semi-închis în dreapta peste mâna stângã : nu pot

Deschis, acoperind gura: sunt singurã