Search This Blog

Friday, March 19, 2010

Mary Poppins deschide usa


Cealaltã usã, oglinditã în geam, care dãdea spre altceva, sau lumea din oglindã a lui Alice. Pare sã nu fie nimic dincolo de ceea ce vedem în reflectie si totusi e o altã posibilitate a existentei, imposibilul paralel la care tânjim cu totii. Am senzatia cã acum deschid o asemenea usã, împotriva tuturor evidentelor, usa posibilitãtilor absurde, care existã împotriva logicii si a generalizãrilor. Usa spre Canada a fost una spre normalitate, spre bunãstarea ca urmare fireascã a pasilor numãrati si mãsurati, bunãstare ritmatã lunar de credite la bancã pentru casã si masinã, 1-2 cãlãtorii pe an, 1-2 copii bucãlati cu zâmbet senin si viitoare credite pentru universitate. Tânjind mereu dupã Europa, în mod absurd, pentru cã teoretic nu-mi lipseste nimic palpabil si mãsurabil. Dau cu piciorul unei vieti linistite si înlesnite în momentul în care as fi putut chiar sã cer un credit la bancã pentru un condominium, pentru cã am banii de avans.

Am plâns râuri de lacrimi sãptãmânile astea, mi s-a pãrut ca viata mi se rupe în bucãti, m-am despãrtit cu greu de cele câteva mobile mai acãtãrii, vândute cu sume derizorii, pentru cã asa-i viata de migrant, mai primesti cadou, mai iei en-gros, si când îti vine tie rândul sã te muti toate se duc pe apa sâmbetei. Mã uit în jur si mi-e drag apartamentul în care am stat aproape 5 ani, primul în care am locuit singurã, pe care l-am aranjat cum am vrut eu si l-am împãrtit cu omul drag, pe care încã nu stiu când si unde îl voi revedea. Mi-e fricã de Bucuresti, desi este orasul meu, unde sunt mormintele celor plecati si casa-i plinã de amintiri. Zilele trecute mã gândeam la cât de sfâsiat si zdrobit este orasul ãsta, cât neiubit - Bucarest la mal aimée. Grãdina de varã festival unde vedeam filmele cu Piedone când eram micã nu mai existã, cinemaul copiilor - Doina, nici atât, cinema Modern, unde am vãzut cândva "Concurs" de Dan Pita adãposteste acum cred o salã de bingo. As putea scrie pagini întregi despre cât de batjocorite sunt locurile unde am copilãrit, de venetici veniti din toate colturile sã se ajungã, pe care nu-i leagã nimic de oras si de viata lui interioarã, sufocatã de SUVuri si blocuri vechi si noi. Si totusi acolo mã duc, nu stiu pentru câtã vreme încã, astept peste zece zile o întâlnire ca o rãscruce de drumuri, care o sã-mi semnalizeze urmarea itinerariului. Într-o lume idealã mi-as fi urcat apartamentul închiriat pe covorul zburãtor, cu iubit, pisicã si plante, în loc sã burdusesc valizele si sã trimit cutii cu vaporul. Pisica va fi însã singura verigã de legãtura cu viata de aici, cel putin pentru o vreme. Un bot de blãnitã neagrã cu ochi galbeni care se tine dupã mine prin casã ca un...cãtel. Tinându-mi de urât în timpul unor luni chinuitoare de relatie la distantã, punctatã de chat, e-mailuri, Skype si uneori scrisori desuete.

Încã douã zile si jumãtate si voi lua iar viata în piept, departe de comoditatea canadianã, de matricea existentialã pe care am reusit sã o încropesc în Montréal, timp de cinci ani. Nu am venit aici cu vântul fluierând prin buzunare, plec cu ceva mai mult chiar, plus o diplomã de master si o pisicã, pe lângã noi prieteni, cãlãtorii, experiente. Dragostea a tot venit si plecat din viata mea, de data asta sper sã stea si sã treacã proba de foc a distantei în timp si spatiu. Vita nuova, încã o datã, printre lacrimi si sperante, dar pe un teritoriu cunoscut, rãvãsit de absurda crizã generatã de jocul cu cifrele. Anticiparea senzatiei de cãldurã pe care ti-o dã familiaritatea ritualurilor zilnice. Si efortul de a construi obiceiuri noi, de a cumpãra si de a gãti altfel, efortul de a te regãsi într-o lume care nu mai e a ta de aproape 10 ani, decât pe timpul unor saptãmâni de vacantã. Si care nu va redeveni a ta decât pentru un timp nedeterminat încã. Dupã multã vreme mi-e fricã de schimbare, mi-e fricã de mine însãmi, de reactiile si emotiile mele, nu vreau sã mai plâng, sã mã mai îndoiesc, sã mã învinuiesc, se vede cã nu mai am curajul de la 20 de ani, dar am o luciditate si o constiintã a riscului asumat pe care nu o aveam atunci. Stiu cã este o parte din pret, si sper sã nu fie mai scump decât credeam.

30 comments:

MihaelaMaria said...

Doamne-ajuta, Anto, sa iti gasesti si in Europa un locusor drag cat mai degraba! Sunt convinsa ca asta se va intampla intrucat oamenii frumosi creeaza frumos in jurul lor!

Adina said...

Eu am actionat ades dusa de astfel de impulsuri, imboldita de suflet, adica. Si, de cele mai multe ori, urmarile au durut, am simtit regretul ca n-am cantarit mai altfel, nu mai bine sau mai rau, doar altfel...
Nu pot spune ca regret cu adevarat, desi am momente cand incerc sa-mi inchipui "cum ar fi fost daca".
Cu alte cuvinte, alegerile sunt cel mai greu lucru.

N-am vrut sa sune a descurajare, doar mi-ai amintit ca si eu am renuntat la comod si bine acum un an si putin, pentru ceva neclar.

Sa ne povestesti cum o sa iti para Bucurestiul regasit. :)

Anonymous said...

Good luck! Please keep writing about your move, I plan to do the same in the near future. My life in Canada is great, yet I long for something else. Left Romania over 20 years ago so I would not go back there. But I have my sights on Portugal or Spain. It's an absolutely crazy idea as I don't speak anything but English and a morsel of French. Your courage gives me courage. Best, K.

Bianca said...

"Orice viață devine bogată și înfloritoare prin dislocări și contraste".(Hesse)
Take care.

ina bixade said...

Draga mea Anto, chiar ma gindeam la tine zilele astea...iti doresc un zbor lin...si eu cred ca dupa 30 de ani nu mai ai avintul si indrazneala de la 20, insa iata, tu esti o exceptie de la regula si sa speram ca intr-o zi nu te vei mai numi dromomana, semn ca in sfirsit, ti-ai gasit locul si ti-ai potolit setea de noi locuri si incercari...te imbratisez cu drag si salut-o pe mama ta din partea mea.

p said...

Pentru perioada de timp pe care o vei petrece in Bucuresti, sunt aproape convins ca vei avea o mana de prieteni alaturi. Conteaza foarte mult. Sa nu plangi foarte tare. Si nu uita pisica, mai mult decat orice...

A. said...

"Dacă am ştiu vreodată să descriu comedia umană din jurul călătoriilor noastre, motivul este unul singur: sunt unul dintre actori şi, ca de obicei, mă distrez ca un apucat". Bepe Severgnini, acelaşi care definea cele câteva tipuri de hoinar: Montecristo (fugarul), Robinson (naufragiatul), Ulise (îndrăgostitul), Schweizer (altruistul), Conrad (exploratorul) şi Marcopolo (aventurierul).
Mi-ar place foarte mult să cred, Antoaneta, mai ales într-un astfel de moment, că putem fi o comunitate. Că aceşti oameni împrăștiați pe tot globul, ușor neobișnuiți, ușor neînțeleși, în poveştile şi călătoriile lor, pot reacționa uneori ca un întreg. Pentru că, dacă ar fi așa, atunci ar avea sens un gest simbolic de salut, de ridicare a toiagului în aer, al tuturor celor care îți suntem asemenea şi care îți suntem aproape. Un gest adresat atunci când unul dintre noi, poate cel mai bun, se întoarce din nou acasă.
"Uneori e timpul să ne întoarcem acasă, măcar pentru o vreme."

Misaki said...

Momente trepidante, cand chin, cand anticipare, senzatia ca esti in fierbere...multe alte sentimente facute pachet, invalmasite intr-atata ca iti vine sa iti spui "nu mai simti!"...acum amintire pentru mine. Eu cred ca, pe undeva, in oamenii care si-au dislocat o data sufletul, linistea si gasirea locului, la fel ca si nevoia de un nou inceput dureaza la fel de mult si se succeda mai toata viata :)

Tu vii, eu as vrea sa plec din nou, cu tot cu radacina iubita care m-a tras de tulpina cand eram in Japonia si pe care as vrea acum sa o ridic in aer si s-o implantez unde vreau eu. Se poate oare?

Eu deja condamnasem Bucurestiul inainte sa ma intorc, nu stiam decat un singur "lucru" bun pe care urma sa-l gasesc aici. Am gasit mai multe :)

amalia said...

Antoaneta, draga mea, te urmaresc cu emotie, te admir pentru indrazneala si, intre timp, imi adun resursele sa pasesc si eu inapoi, peste Ocean. Degeaba, locul meu, acum, nu mai e aici. Mi-a fost o experienta necesara dar nu suficienta, cum spuneam pe vremuri, la orele de matematica.
Mi-ar placea mult sa iti scriu un e-mail. Iti las aici adresa mea:
amalianita@yahoo.com
Iti tin pumnii stansi pentru intalnirea importanta despre care ne-ai spus si... eu cred ca o sa fie bine.
Te imbratiseaza... un alt calator :)

amalia said...

A, l-ai pomenit pe unul dintre cei mai iubiti autori ai mei, superbul Beppe Severgnini. Am citit "Ciao America" si "La Bella Figura", absolut nemaipomenit.

Va dau un citat din el:
"Râsul italian vine din burta, din stomac.
Cel britanic coboara din creier.
Cel american vine din inima si iasa pe gura.
Cel german se formeaza in burta si ramane acolo".

Ada Demirgian said...

Eu zic "bine ai venit" si "dracul nu e atat de negru". Ai ocazia sa stai putin cu tine, sa te aduni si apoi sa hotarasti incotro. Bucura-te putin de soare, de sarbatori, e un timp special si poti profita de lumina. Te astept.

Departe said...

Am descoperit din intamplare blogul tau si m-am trezit citind pe nenumarate insemnare dupa insemnare....

Iti spun sincer ca si eu m-as simti la fel de teribil daca ar trebui sa ma intorc in tara, ca intelg ce spui de libertate si ca uite, desi e o insemnare trista, ma bucur tare mult ca ai scris despre asta. Sper sa iti fie bine si rascrucea de drumuri de care pomeneai sa iti permita sa mergi pe drumul pe care vrei.

Antoaneta said...

@Mihaela - multumesc mult, cred ca si gândurile bune pe care le nutresc altii pentru mine ajuta, creeaza un balon protector:)

@Adina - înca sunt în proces de decantare a impresiilor, dar în general nu mi-e dor de Montréal ca oras, doar de barbatul meu si de prieteni.

@Anonymous K - I trust guts feelings, so good luck to you too. I guess your life is not that great though, if something's missing.

@Bianca - si relocari?:)

@Ina - eu sper sa te îmbratisez iar cu adevarat, vad ca prieteniile pornite de la bloguri sunt surprinzator de frumoase (am avut a doua experienta azi:)

@PG - Pisica ajuta mult, asa-i, mai sunt si prietenii vechi...si prietenii bloggeri, pe care ma bucur mult sa-i întâlnesc.

@A - câta dreptate ai. Probabil ca da, suntem unii, "partizani" le zice Vasile Ernu, care refuzam sa ne încadram in orice fel de sistem, si mai ales sa confundam bunastarea cu fericirea. Desi eu in fericire nu mai cred demult, are si zbuciumul rostul si farmecul lui.

@Misaki - atunci când ai copilarit în Bucuresti, aproape de centru, ca mine, cred ca relatia este foarte diferita cu orasul. Pe de-o parte e plin de amintiri, pe de alta peisajul e ciuntit, murdarit, un fel de mutant al amintirii. Asadar relatia e de iubire/ura. Dar îmi dau seama ca am nevoie sa revin aici din când în când, ca într-un generator de senzatii puternice, contradictorii, si totusi necesare.

@Amalia - ti-am trimis adresa

@Ada - pe foarte curând. Astept sa-mi citesti din povestile tale. Bine ca nu faci parte si tu dintre cei care ma mâna de aici ca din valea leprosilor.

@Departe - banuiesc ca in cazul meu e mai ales vorba de o relatie sincera cu mine însami, chiar daca stiam ca mutarea asta reprezinta un mare risc, trebuia sa mi-l asum pentru a fi împacata. Sper sa ni se intâlneasca sperantele si sa creeze energii pozitive. Ai cumva blog? Linkul wordpress nu functioneaza.

Departe said...

Si eu am crescut in centrul Bucurestiului si ai mare dreptate in legatura cu raspunsul catre Misaki. Orasul devine fundalul unor amintiri despre tine, "cea-care-erai-acum-x-ani" si il regasesti schimbat din ce in ce mai mult de fiecare data. Am evitat in ultimii 3 ani sa ma intorc, gasindu-mi scuze si invitandu-i pe cei dragi aici. Si in cateva zile, uite, ma voi duce in Buc pt un weekend lung si ma simt tare stinghera....

Da, am blog, uite: http://departe2.wordpress.com/

Jordi / George Mureşan said...

Bine vei veni în Europa. O zonă geografică cu cultură putredă, şomaj mult, contradicţii vădite – la trecutu-ţi mare, straniu viitor! – în care nu recomand nimănui să vină, şi din care n-aş pleca în ruptul capului. Nu vreau să împart Europa cu nimeni, în afară de cei care o merită. Benvinguda a Catalunya! Enhorabona!

Antoaneta said...

@Departe - în momentul asta ma simt chiar bine, cred ca de la toporasi mi se trage, si de la the bubblying personalities around me, dragostea si interesul prietenilor mei.

@Jordi - Catalunya este on stand by. S-ar putea sa ajung in alta zona culturala, nu foarte îndepartata, pe care am cunoscut-o deja îndeaproape. Paciencia.

Edu said...

Sper ca te-a primit bine Bucurestiul, meriti asta, se intoarce un om bun!

Succes mai departe!

Antoaneta said...

@Edu - Bucurestiul in general da, tocmai mi se domoleste acum entuziasmul, ca doar a trecut o saptamana si vad mai clar, jobul pe care mizam e o posibilitate foarte fragila, asadar ma repliez pe pozitii.

light play said...

Anto, eu sper in mod egoist sa scrii cat mai mult pe blog in felul asta, e o fereastra minunata inspre sufletul tau si existenta ta colorata. Te pup si stiu c-o sa ai grija de tine p'acolo.

lupul alb said...

Ha! Cinema Modern....Credeam ca sunt singurul care isi aduce aminte de el...Unde am vazut Darling Lily, si Sunetul Muzicii si Piedonne si Love Story...Si salciile acelea batrane din fata, inspre scari....Cu tiganii lui Boaca care vindeau bilete la suprapret....Si patiseria de vis-a-vis(care exista si acum), unde , cand aveam bani, mancam merdenele si beam Cico...

Antoaneta said...

@Lupul Alb - ba cum sa nu-mi aduc aminte, ca ma duceau ai mei pana si la Sala Mica a Palatului la filme.

lupul alb said...

Si la expozitiile de pictura, in sala de langa....
Acolo am vazut prima data un Grigorescu.
Ziceau ai mei ca nu mai vroiam sa ma dezlipesc de tabloul acela....

Jordi / George Mureşan said...

(revin). Da, nu e uşor să fii bucureştean: adică, să porţi în tine un oraş care se schimbă radical de la o generaţie la alta. Românii în general, bucureştenii în special nu au istorie: clădesc pe nisipuri, cu o indiferenţă sau poate râvnă de a nărui meticulos tot ce a fost înaintea lor, păstrând doar câteva repere mitologice.
Dacă ar mai fi existat Hala Unirii, cartierul Uranus (plopii din grădina mătuşii mele mai cresc şi astăzi pe terenul din spatele Casei Poporului) grădina de vară din faţa parcului Carol (fost Libertăţii, fost Carol), spitalul Brâncovenesc etc etc, poate că plecarea mi-ar fi fost insuportabilă. Dar aşa, cu un mauzoleu de amintiri cu ecrane de cinema cu "Piedone Africanul" şi "Crammer contra Crammer" în care erau înfipte cornete de hârtie, şí grădini de vară în care mirosea lilacul, peste care "timpurile noi" au făcut săli de bingo şi alte gheşefturi, cum poţi rămâne bucureştean? Eu nu pot. Oare când o să se hotărască ţara asta să-şi conserve un trecut pe care să-şi ridice viitorul?
@Lupul Alb : … şi în staţia de tramvai (dinspre piaţa unirii înspre rahova) era un fotograf bătrân, ce locuia la demisol. Bucureştiul vechi miroase a Strada Mântuleasa (a lui Eliade).
@antoaneta : good luck din nou. Când treci pe la Paris, vino să stăm la taclale despre oraşe dispărute şi oraşe rămase.

Antoaneta said...

@Jordi - Asa-i, ce pot spune? Bucurestenii parca nici n-ar mai exista, de fapt, daca ma gandesc la fostii mei colegi de facultate, prea putini erau din Bucuresti, si majoritatea au ramas aici. Dar cred ca este si cazul Parisului, Londrei, Madridului. E o lume din carti, amintiri si imaginatie. Deocamdata ma duc in Spania, nu stiu cand ajung la Paris.

lupul alb said...

@Jordi - De fotograf nu-mi aduc aminte, dar de restaurant da. Se chema parca......ceva cu "Vaporul".
Pe mine ma fascina restaurantul de la Uranus, de sus, Motanul Negru, de langa Fabrica de piane, viv-a-vis de casa lui Motu Pittis.

Antoaneta said...

@Lupul Alb - Jordi cred ca vorbea despre gradina-cinema Festival. Vaporul inca exista, dar cu nume italienesc, deh. Sunt vreo 5 cafenele si restaurante acum pe 11 Iunie, unul lipit chiar de casa noastra:(

lupul alb said...

Aha. da. Stiu de Vaporul, trec destul de des pe acolo.Dar in ce hal arata acum...Sau poate il priveam eu atunci cu ochi de copil.

Antoaneta said...

@Lupul - Era mult mai rau atunci, o bodega nenorocita. Acum e un restaurant anost. Cred ca La Nave pâna la urma.

Irina said...

Succes in aceasta noua expeditie si "new frontier" !

Antoaneta said...

Multumesc, Irina, sa fie cum imi doresti. Frumoase poeziile canadiene.