Cu toate zilele astea de computer intermitent m-am dezobicinuit de blogăreală. Si cutia magică încă nu și-a revenit total, pe lângă diacriticele care nu funcționează decât în Word, noroc cu spellingul de pe Google Chrome (da, și Mozzilla a amețit și funcționa incoerent). În procesul de refacere am rămas și fără mare parte din muzica stocată, noroc cu o jucărie MP3 care păstra o parte din comoară.
Un prieten cubano-spaniol m-a întrebat acum ceva vreme a ce miroase Bucureștiul. Iaca am tot fost atenta, cu nasul în vânt, și nările dilatate adulmecând cu nesaț. Pe lângă urină, praf, benzină și noxe, gogoși înfuriate și pateuri ieftine, oameni asudați sau prost parfumați, am inspirat miros de tei, de mâțișori de salcie, de dude strivite, de asfalt ud și prăfuit după ploaie, de crini vânduți de florăresele noastre inimitabile, de căpșuni coapte la tarabă, mirosuri familiare și dragi, care spre deosebire de peisajul urban sunt neschimbate. Si nu sunt numai ele, mirosurile, e și o grădină din vecinătate, de pe strada Cornelia, care are întotdeauna cele mai frumoase flori ale anotimpului, nu știu cine o îngrijește de treizeci de ani de când o contemplu, dar se vede dragostea revărsată asupra corolelor de toate formele și culorile. O oază de normalitate și de nemișcare în vânzoleala continua din jur.
Continui să mă simt ciudat de bine acasă, e drept că mă bucur de cireșe, căpșuni, roșiile și brânza neaoșe, care nu-mi lasă mare lucru de dorit culinar pe căldurile astea. Pana și un ou prăjit mi se pare un act de inconștiență și curaj. Am mai avut parte și de Regele Lear, de Agwa Correria si un mic concert cu Filarmonica și Alexandru Tomescu. Dar îmi dau seama că punctul meu principal de sprijin aici e casa în care stau, așa prăpădită și lovită de ani, pe potriva orașului și tării ce ne adăpostesc, după canonul matrioșka. Vișinii din curte sunt încărcați de fructe și masa adastă sub ploaie sau soare sosirea oaspeților, ca în vremurile vechi și bune când bunica era primitoarea si neodihnita stăpână a casei. Un alt vestigiu e "femeia cu brânză și smântână", care vine la ușă cu verdețuri și de-ale vacii, de-abia acum, după vreo douăzeci și cinci de ani am aflat ca o cheamă Veronica. E bine acasă, e aproape ca înainte, dar cei dragi nu mai sunt și mă conversez cu amintirea lor, sper ca bunica se bucură că mă vede robotind ca sa nu se ducă de izbeliște casa la care a muncit atât. Pentru că o casă veche, vorba mamei, e un elefant alb, minunat la distanță sau la alții, dar inutil de costisitor. Nu știu ce va fi, dar savurez răgazul asta de întoarcere la copilărie, chiar cu prețul singurătății, al insomniei și al lacrimilor din ochi.
Posts
No comments:
Post a Comment