Search This Blog

Saturday, July 31, 2010

Trauma auto-impusă



Mărgele călătoare anti-temeri din mâinile Lolei

Un alt drumeţ prin viaţă mi-a spus de curând, într-un schimb de replici virtuale, că noi doi nu am discutat încă despre singurătatea alergătorului de cursă lungă şi oboseala inerentă. Acum trăiesc un astfel de moment, care din păcate se prelungeşte şi mă turmentează. Cred că am întins prea mult coarda sufletului, mi-am asumat o povară care devine apăsătoare.

Saptamânile astea mi-au pus la grea încercare relaţia cu mine însămi, mi-am impus prea multe schimbări şi am ajuns să mă simt propriul meu duşman. Nu am mai locuit de multă vreme singură, şi nu mă aşteptam ca la întoarcerea în Bucureşti să mă trezesc faţă în faţă cu amintirile şi fantasmagoriile mele tocmai în casa copilăriei şi primei tinereţi. A fost o casă de familie şi acum este un cuib gol şi tot mai părăginit, pentru că o casă veche poate deveni peste ani o icoană roasă de cari, fragilă şi extrem de costisitoare. Mi-a fost greu să mă desprind de căminul meu de cinci ani din Montréal, de lângă omul drag, acum trebuie să trăiesc şi doliul după ancora mea principală, locul unde credeam ca pot reveni întotdeauna. Eram o familie, acum suntem doar membri separaţi ai unei familii şi am rămas eu să contemplu cioburile şi să le cer ajutorul bunicilor şi străbunicii mele, care mi-au înstelat copilăria, nu idilică, ci plină de miez, dragoste şi învăţăminte. Trebuie să-mi adun toate fotografiile, jurnalele, fragmentele de viaţă, şi să le găsesc un alt loc, pentru că al meu este încă doar o Fata Morgana, tremurând iluzoriu în propria imaginaţie.

Am o nevoie organică de stabilitate, de un loc al meu, unde să împodobesc iar pereţii cu măşti şi desene din toate colţurile lumii, să-mi chem prietenii la cină şi să mă adăpostesc de toate furtunile. Am nevoie de un umăr pe care să-mi sprijin capul greu de gânduri, de o mână care să mi-o strângă pe a mea, de zâmbetul din fiecare dimineaţă la trezire. Şi cu toate astea am reuşit performanţa de mă îndepărta de ele tocmai când le găsisem, pradă unui impuls mai puternic decât instinctul de conservare şi nevoia de siguranţă.

Acum iar bagaje şi destinaţia pe care mi-am modelat-o în vis încă din 2007: Barcelona, unde nordul şi sudul reuşesc să convieţuiască. Deşi semnele şi veştile bune m-au copleşit începând de miercuri – mi-am găsit cameră în casa unei cunoştinţe de baştină din Barcelona şi am fost admisă la doctorat - nu reuşesc să mă bucur de ele. Nu sunt făcută pentru o viaţă solitară, nici nomadă. Colac peste pupăză, viitoarea mea colegă de apartament e alergică la părul de animale, deci nici măcar pisica nu mi-o pot lua pentru moment, fărâma asta de viaţă şi de moliciune de care mi-am promis să am grijă. Fiecare plecare pare să fie mai grea decât precedenta, dar sper să mă opresc la malul Mediteranei, unde să mă aciuiesc cândva într-o căsuţă albă cu grădină.

9 comments:

Svea said...

Felicitari pentru vestile bune primite si multa putere sa regasesti si redobandesti ceea ce-ti doresti atat de mult!

Zuzu said...

Citisem la Lola despre o Antoaneta si eram sigura, chiar si pana sa ma uit la fotografii, ca despre tine e vorba.
Ce mica e lumea.
Blogul tau l-am descoperit prin Ina, pe al Lolei umbland hai-hui pe internet, iar acum aflu ca voi va stiti.

:-)

Iti urez mult succes, Barcelona te va primi cu bratele deschise si iti va intra repede la inima, iar de restul... de restul de ocupa margelele :-)!

Zuzu

explorish said...

felicitări!

problemele tale sunt pe cea mai înaltă treaptă a piramidei lui maslow (chiar dacă printre ele a fost şi incertitudinea acoperişului, situat pe prima treaptă :)), ceea ce te face un om privilegiat. dar problemele rămân probleme, pe orice treaptă ar fi ele.

m-ai dus cu gândul la alchimistul, al cărui comoară era acasă, şi la tinereţe fără bătrâneţe, unde personajul n-a găsit ce-a căutat. mai trebuie o paradigmă "de mijloc" - poate numele ei e barcelona :).

baftă!

Antoaneta said...

Multumesc, Svea.

Zuzu, ma bucur ca bantui si pe aici:) Si sper sa ajungem sa ne cunoastem intr-o zi cu toatele.

Antoaneta said...

@Explorish - In lumea plina de urmari, eu sunt un om pe niste scari.

Intre prima si ultima treapta, intr-adevar. Majoritatea populatiei planetei o duce mult mai rau decat mine. Exista carti de colorat gandurile negre?

amalia said...

felicitari pentru doctorat, felicitari pentru Barcelona!

cred ca te potrivesti atat de bine cuy orasul, asa, colorat si cald cum mi-l inchipui :)

mie mi-e un dor groaznic de acoperisuri rosii dar inca nu am gasit drumul spre ele.

ina bixade said...

Iti admir setea asta de duca si de cutreierat, riscul pe care ti-l asumi de fiecare data cind o iei de la capat. Sint curioasa sa vad unde te vei opri, in ce loc, declarind triumfatoare: "Stop! aici ramin de acum incolo":) drum bun! te pup cu drag!
PS: am scris pe graba, plec la montauk!

A. said...

"Şi de ce toate acestea, mă întreb, dragă Antoaneta? Ca să ce?
Toate acestea pentru că altfel nu se poate. Pentru că altfel nu am fi noi. Pentru că suntem mai curioşi, mai iscoditori, mai îndrăzneţi decât cei pe care îi lăsăm în urmă."
Un răspuns la însemnarea ta, aici aici

Antoaneta said...

Multumesc, A. Atat cat incape in cuvantul asta.