Séraphine si Le Magicien de Kaboul (nimic despre Obama!)

Pãi cum, nimic despre Obama când eu sunt aici, vecinii din Sud sunt mai aproape decât Muntii Stâncosi din Vest (de-aia mã duc eu pe munte în statul New York)? Uite-asa, interior nu simt nici o apropiere fatã de investirea unui nou presedinte USA. Adicã nu mã încãlzeste cu nimic, si nici nu mã trece vreun fior de rãu augur, în ciuda mesianismului care-l înconjoarã mediatic. He's ok, si-atât.

M-au atins mai mult douã povesti spuse pe marele ecran (pentru care am o mare fascinatie, e total altceva sa vezi filme chiar si pe cel mai plat si mai motzat ecran contemporan - acasã, decât în sala unui cinematograf, când se stinge lumina si începe magia).

Séraphine era simplã, Séraphine era orfanã si foarte singurã, Séraphine vorbea cu îngerii, cu arborii si cu florile, uneori chiar cu razele de soare. În ochii ei poate albastri se ascundeau toate culorile si altceva. Existã biografii oficiale, dar hai sã fim seriosi, stie cineva ce se ascundea în sufletul ei, cum a stiut sa potriveascã culorile si pigmentii? Zilele si le petrecea gãtind, frecând podele si spalând rufele la râu, noptile închipuind buchete fantastice de fructe, frunze si flori, sau arbori mirifici, pe niste modeste panouri de lemn la început, apoi pe pânze imense, posedatã de imagini din alte lumi mai colorate si mai pline de viatã si sevã. Credea cu tãrie în Dumnezeu, lãudându-l în cantice în timp ce colinda sau picta. La 42 de ani a fost inspiratã sã picteze, spre cincizeci l-a întâlnit pe Wilhelm Uhde, mare colectionar german si estet desãvârsit, al cãrui fler amusinase talentul lui Picasso si prospetimea lui Rousseau Le Douanier. Datoritã acestei întâlniri am ajuns sã-i vedem azi picturile si un film despre viata si opera ei.

Povestea Séraphinei serafice în inocenta si pasiunea ei pentru religie, naturã si picturã se terminã tragic, ca si cea a lui Camille Claudel - într-un azil de boli mintale, se pare ca de foame, spre sfârsitul celui de-al doilea rãzboi mondial. Filmul este minimalist, redus la esential, fãrã pic de senzational sau emfazã. Yolande Moreau si Wilhelm Uhde sunt o pereche minunatã de actori. Pe actritã o vãzusem deja în filmul realizat de ea "Quand la mer monte" - o interpretã emotionantã fãrã excese inutile, cu un farmec care nu are nimic de-a face cu atractia fizicã, ci cu inteligenta si sensibilitatea.

Le magicien de Kaboul - e o lectie de viatã despre negocierea cu durerea pierderii unui fiu unic. Haruhiro Shiratori e un nume pe care as vrea sã mi-l amintesc pânã mor. Fiul sãu, Atsushi, era broker la o companie din World Trade Center, se afla la etajul 104 în momentul tragediei de pe 11 septembrie 2001.

Haruhiro-san nu s-a lãsat doborât de durere, s-a hotãrât sa ajute copii din tara unde s-a ascuns o vreme Bin Laden: Afghanistan. Omul nu este milionar, ci proprietarul unui restaurant, nu a trimis bani în gol, ci s-a dus personal la Kabul în repetate rânduri, în ciuda vârstei si a barierei de limbã. Pentru cã nu putea comunica direct în alt mod, s-a dedicat cu toatã seriozitatea învãtãrii unor trucuri de magie. A reusit sa obtinã gratuit proiectul unui centru cultural de la marele Kisho Kurokawa, arhitect cu o filosofie de viatã si creatie admirabilã (a decedat de curând). Primãria din Kabul i-a cedat un teren, unde se preconizeazã inclusiv plantarea unei grãdini de 911 ciresi care sã aminteascã de Atsushi, care plantase si el unul cândva (ador ciresii japonezi si simbolistica lor în cultura niponã. Sakura - floare de cires).

Copii sunt minunati, au ochi si zâmbete din povesti. Multi viseazã sã-si continue studiile, chiar dacã momentan nici nu pot merge la scoalã. Imaginile din Kabul sunt dure si lipsite de complezentã, cum sunt si cele din Japonia de dupã rãzboi. Haruhiro a rãmas orfan de ambii pãrinti la numai opt ani. Activitatea lui filantropicã e un mod de a se împãca cu fiul dispãrut (cu care nu avea relatii prea calde), dar este strâns legatã si de amintirile din copilãrie.

Nu e un mare film ci o mare poveste, a unui om ca noi toti care a refuzat sã se plece în fata soartei si a întors fatalitatea pe dos ca pe o mãnusã, dându-i o nouã semnificatie.