Despre Caraibe - Puerto Rico

Ayayayay Puerto Rico, tierra de los boricuas! Cât am mai visat eu la insula asta pâna sã ajung prima oarã, prin 2002. Habar n-aveam cã este teritoriu american, apucat de la spanioli. O colonie care tot colonie a rãmas. Nu ca independenta ar fi transformat Republica Dominicanã sau Haiti în vreun paradis, dar e o sãrãcie independentã. Viejo San Juan aratã mai bine decât Bucurestiul vechi, dar de ce trebuie sa facã parte insula asta hispanicã din USA? În fine, povestile Caraibelor sunt lungi si triste, toate au fost abandonate de colonizatori dupã ce trestia de zahãr a intrat în competitie cu sfecla si a dat mai putin profit.

Au rãmas cu romul. Bacardi chiar s-a mutat la Puerto Rico când au venit comunistii sã ia totul cu japca în Cuba. Si totusi Havana Club ramâne e o marcã de prestigiu, în timp ce Bacardi s-a americanizat, a devenit super comercial si industrial. Atâta lucru am învãtat si eu în Caraibe, sã apreciez romul de calitate, si cel mai bun se face în Antilele franceze, pentru ca-i distilat direct din suc de trestie, nu din melase, mmmmmm.

Revenind la viejo San Juan, am colindat pe strãzi si pe malul mãrii cu Monica, am fotografiat tot ce se putea, inclusiv pisici bucurându-se de ultimele raze ale soarelui pe stâncile de pe promenada Paseo de la Princesa. Am fost la minunatul hotel El Convento, o mânãstire convertitã, unde încã dãinuiesc bãnci, tapiserii, un clopot, grilaje, care vorbesc despre viata cucernicã si secularã a locului. În curte, fostul claustru, nu era nimeni, puteai sã te ajezi si sã cugeti in tihnã la veacurile ce s-au scurs peste zidurile din jur, în cazul meu m-am gândit si la anii care au trecut de la ultima mea vizitã, în iulie 2004.

Am mâncat un fel traditional creol la popularul El Jibarito (jibaro - provincial, tãran), creveti cu orez, mofongo de yuca, fasole neagrã cu frunze de coriandru si tostones (banane mari si verzi - plantains, prãjite felii, zdrobite si prãjite încã o datã sub forma unor turtite plate). Mostenire culinarã taino, araucanã si africanã. Probabil sclavii negri mâncau orez cu fasole cam prin toate coloniile, congri sau moros y cristianos e un fel de bazã la urmasii lor. Am vrut sã bem berea localã, Medalla, dar nu aveau decât light, asa ca ne-am potolit setea cu dominicana Presidente.

Cimitirul meu preferat de la malul mãrii e la fel de fermecãtor la lumina lunii. Cãrãmizile albastre din pavaj sunt tot acolo unde stau de secole, doar Plaza de Armas avea o culoare nesãnãtoasã de la prea multele decoratii de Crãciun.

Nu puteam sã nu o salut pe draga de Maria din Biarritz, care stã si ea demult prin San Juan, nu chiar de secole, doar de niste decenii. Ne fãcea plãcere sa conversãm în francezã când treceam pe acolo. Sangria mexicanã memorabilã de la barul ei contine tequila, triple sec si fructe tropicale, pe lângã vinul rosu de bazã. Spre marea mea surprizã si emotie bãietii de la bar m-au recunoscut! Maria nu era acolo, ci la barul de biliard Tortuga, dormitând pe un scaun înalt dupã tejghea. De obicei mã întâmpina cu "La rusa que habla idiomas", degeaba ii tot spuneam eu pe limba ei cã sunt româncã. S-a bucurat cã mã vede, fata nu-i trãdeazã cei 70 de ani iar de pãr are ea grijã. Eu m-am întristat cã trebuia sã plec atât de repede. Si cã Willy, gentilomul-fermier cu pãlãrie de pai si cãmasoi alb, care-mi recita Neruda, e bolnav, dupã spusele Mariei.

Ca de obicei vasul nu era în port decât de la 5pm la miezul noptii, asa cã pe la 11 ne-am maimutãrit fãcând poze pe sub statuia lui Columb si ne-am întors la bord.