Eu - Altul, Celãlalt

Chiar nu stiam despre ce sã mai scriu, prinsã cu ultimele corecturi la tezã, stiri despre gripa porcinã care nu e porceascã, stiri care nu mai sunt noutãti despre coruptia, porceascã de data asta, din România.

Si mi-a venit ideea de aici si de aici, cu gândul la Pirandello "Uno, nessuno e centomilla" si Max Frisch "Eu nu sunt Stiller" (nici eu nu sunt Antoaneta întotdeauna, sau nu cea din capul meu, sau nu cea din mintea altora). Sau cu gândul la "Gegen die Wand" si "Die andere Seite" de Fatih Akin. Am mai scris despre identitate si emigrare, dar demult, pe blogul în englezã.

Toti suntem obsedati de identitate si auto-cunoastere, de-aia facem tot felul de teste idioate (cine le face). Tot sperãm sã avem revelatia genialitãtii, sau o scuzã pentru mediocritate - hocus pocus. Ne strãduim sã ne conformãm ideii noastre despre noi, sau, mai rãu, unui mulaj care sã-i satisfacã pe ceilalti, sã ne facã iubiti sau/si celebri.

Acum ceva vreme prietena mea Cristina din USA îsi exprima îngrijorarea în privina identitãtii noastre hibride. Noi emigrantii, suflete pierdute si rãtãcind între douã dimensiuni incompatibile, cu fundul in doua luntri. Eu mã simt ca o amfibie, care are nevoie de pãmânt si apã în aceeasi mãsurã, nu mai sunt în România de mult, nu mai intru în tiparele de acolo, dar nici aici nu mã regãsesc. Îmi spun cã hainele unei singure culturi/tãri/limbi, sunt prea strâmte. O multi-identitate ambiguã, de cetãtean al lumii, îti dã abilitatea de a vedea lumea cu ochi de pisicã si de peste în acelasi timp. Si cumva de departe, ajung sã nu mã mai implic total nicicum, întotdeauna cealaltã parte din mine va privi prin altã prismã.

Noi, ãstia, intelectualii, avem nevoie de definitii, teorii, sã ne fixãm cu bolduri fluturii din stomac, si sã le dãm nume latinesti. Ne tot analizãm gândurile si emotiile si le dãm nume. Identitate, a apartine (to belong), etc. Legati de cuvinte si concepte de mâini si de picioare (A Word's Child - Iris Murdoch). Our sight always blinded by aestethics. Stiu cã nu mã pot desprinde.

Trãiesc într-o lume de emigranti, nici mãcar nu mã simt prea curajoasã printre toti cei care au venit aici aproape izmanã pe cãlãtor, fãrã sã stie limba, fãrã educatie, la prima iesire din vizuinã. Cât valoreazã gândurile noastre existentiale, când viata noastrã oglindeste o adaptare prea usoarã, înselãtoare? Am vrea sã ne luptãm, sã sãrim peste obstacole, sã ne simtim imigranti, si când colo suntem atât de legali, de integrati la suprafatã, în adâncul nostru refuzãm asta asa cum am refuzat cândva România. "Jocul ideilor e jocul ielelor" Te hipnotizeazã si îti furã ideea limanului. Dacã pun în balantã toate experientele, conversatiile si lecturile, diferenta cea mare nu este de fapt între localnici si emigranti, ci între sedentari si cãlãtori, între cei care dau brusc lumea lor pe cea de aici fãrã nici o referintã intermediarã, si cei pentru care Canada este doar o etapã, nu întruchiparea providentei. Diferenta între sisteme de referintã inertiale si combinarea sistemelor de referintã.

Pânã la urmã mã consolez cu ideea cã viata, ca si Dumnezeu si pragul mortii, e impenetrabilã. De ce atâtea întrebãri? Cum zice Voltaire prin glasul lui Pangloss, "Tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles". Et surtout, "il faut cultiver notre jardin".